Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare

la cartea Proorocului Iezechiil

 

Omilia a X-a (Iezechiil 3, 1-14)

1. Anumiţi cititori ai cuvintelor Sfintei Scripturi, când pătrund cele mai sublime cugetări ale ei, obişnuiesc să dispreţuiască cu sentimente arogante învăţăturile mai puţin importante care le-au fost date celor mai slabi, şi să dorească să le schimbe către un înţeles străin. Dacă ar fi fost să înţeleagă bine adâncimile ei, ei nu ar fi dispreţuit nici măcar cele mai mici porunci, deoarece învăţăturile dumnezeieşti vorbesc despre anumite lucruri celor maturi care cu toate acestea se potrivesc în alte privinţe copiilor; aceştia, prin sporirea înţelegerii ca prin nişte paşi mintali vor creşte pentru a ajunge la înţelegerea lucrurilor mai mari. Astfel acum se spune sfântului prooroc:

2. ,,Fiul omului ! Mănâncă cartea aceasta” (Iezechiil 3, 1 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Fiul omului, mănâncă tot ceea ce vei găsi”). Pentru că tot ceea ce se va găsi în Sfânta Scriptură trebuie să fie mâncat, deoarece fărâmiturile din ea alcătuiesc viaţa simplă, şi bucăţile mari zidesc o înţelegere pătrunzătoare. Apoi urmează:

3. ,,Mănâncă cartea aceasta, şi mergi şi grăieşte fiilor lui Israil. Şi am deschis gura mea, şi mi-a băgat în gură cartea aceea” (Iezechiil 3, 1-2). Sfânta Scriptură este hrana şi băutura noastră. Astfel, Domnul avertizează de asemenea prin alt prooroc: ,,Voiu trimite foamete pre pământ, nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foamete de a auzi cuvântul Domnului” (Amos 8, 11). Spunând că fără Sfânta Scriptură noi vom fi istoviţi de foame şi sete, El arată că cuvintele ei sunt hrana şi băutura noastră. Dar trebuie remarcat că ele sunt uneori hrană, alteori băutură. Pentru că în chestiuni mai întunecoase care nu pot fi pricepute decât dacă sunt tâlcuite, Sfânta Scriptură este hrana noastră, deoarece orice este înfăţişat ca să poată fi înţeles este ca şi cum ar fi mestecat pentru a putea fi înghiţit. Dar în formulări mai limpezi este băutură. Căci noi nu înghiţim băutura prin mestecare.

Prin urmare, noi bem porunci mai limpezi deoarece putem să le înţelegem fără tălmăcire. Dar de vreme ce Proorocul Iezechiil trebuia să audă multe lucruri întunecoase şi complexe nu i se spune despre sfânta carte ,,bea”, ci ,,mănâncă”. Ca şi cum s-ar fi spus limpede: cercetează şi înţelege, adică întâi mestecă şi apoi înghite. Dar în cuvintele Sfintei Scripturi trebuie să fie păstrată acea poruncă de a cerceta astfel ca noi – îmboldiţi de fărădelegea noastră şi înţelegând relele pe care le-am făcut – să putem pricepe cum să evităm a înfăptui altele.

4. Şi când acum, după multe lacrimi, din săvârşirea păcatelor se naşte grija, prin cuvintele lui Dumnezeu pe care le înţelegem noi vom atrage pe alţii de asemenea către viaţă. Căci spre acest ţel ele trebuie să fie pricepute, astfel ca ele să ne poată fi de folos nouă şi prin străduinţă duhovnicească să fie aduse altora. Astfel este bine spus acum: ,,Mănâncă cartea aceasta, şi mergi şi grăieşte fiilor lui Israil”. Ca şi cum i s-ar fi spus despre hrana sfântă: mănâncă şi hrăneşte-te, satură-te şi varsă, primeşte şi răspândeşte, întăreşte-te şi lucrează.

5. Ar trebui observat de asemenea că proorocul adaugă, spunând: ,,Şi am deschis gura mea, şi mi-a băgat în gură cartea aceea”. Alt prooroc adevereşte că gura este în inimă, zicând: ,,Buze viclene în inimă, şi în inimă au grăit rele” (Psalmi 11, 2). Prin urmare, noi deschidem gura noastră când ne pregătim percepţia pentru înţelegerea cuvântului sfânt. Deci proorocul deschide gura sa la glasul Domnului, deoarece dorinţele inimilor noastre se deschid larg ca o cavitate de respiraţie pentru învăţătura dumnezeiască astfel încât să primească ceva din hrana vieţii.

Dar nu stă în puterea noastră să mâncăm această hrană decât dacă ne hrăneşte El Însuşi, Cel care a poruncit ca ea să fie mâncată. Prin urmare, este hrănit cel care nu poate mânca singur. Şi fiindcă neputinţa noastră nu permite înţelegerea cuvintelor cereşti, ne hrăneşte Cel care cumpăneşte pentru noi măsura grâului în timp, întrucât – în vreme ce astăzi noi înţelegem ceea ce nu cunoşteam ieri din cuvântul sfânt, şi mâine vom pătrunde ceea ce nu înţelegem astăzi – noi suntem hrăniţi cu hrană zilnică prin darul împărţirii dumnezeieşti.

Deci Atotputernicul Dumnezeu, ca să spunem aşa, pe cât de des duce mâna Sa către gura inimilor noastre, pe atât de des deschide priceperea noastră şi picură hrana Sfintei Scripturi în simţurile noastre. Prin urmare, El ne hrăneşte cu cartea când, dându-ne câte puţin, deschide percepţia noastră către Sfânta Scriptură şi umple cugetele noastre pentru a ne inunda cu dulceaţa ei.

Astfel este adăugat de asemenea;

6. ,,Şi au zis către mine: fiul omului ! Gura ta va mânca, şi pântecele tău se va sătura de cartea aceasta, care se dă ţie” (Iezechiil 3, 3 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Şi au zis către mine: fiul omului ! Pântecele tău va mânca, şi măruntaiele tale se vor sătura de cartea aceasta, care se dă ţie”). În traducerea veche nu avem: ,,Pântecele tău va mânca”, ci: ,,Gura ta va mânca, şi măruntaiele tale se vor sătura”. Fiindcă gura noastră mănâncă când citim Cuvântul lui Dumnezeu, măruntaiele noastre se satură cu adevărat când înţelegem şi păstrăm adevărurile pe care ne străduim să le citim.

Dar în traducerea mai târzie, care noi credem că este mai exactă, este scris: ,,Pântecele tău va mânca, şi măruntaiele tale se vor sătura”. Într-adevăr, în Sfânta Scriptură este scris uneori pântece în loc de minte. Astfel, se spune de asemenea prin Ieremia: ,,Pântecele meu mă doare” (Ieremia 4, 19). Dar pentru că vorbea despre pântecele său duhovnicesc şi nu despre cel fizic, a adăugat: ,,Simţirile inimii mele tulbură sufletul meu”. Proorocul nici nu s-ar fi referit la mântuirea oamenilor, dacă ar fi spus că îl durea pântecele fizic. Însă el simţea durere în pântecele său care percepea mâhnirea minţii.

Dar de ce înfăţişăm exemplul proorocului când noi avem mai limpede mărturia Domnului ? Şi este de trebuinţă ca, atunci când Adevărul vorbeşte pentru Sine, proorocul să păstreze tăcerea, deoarece făclia nu are strălucire în lumina soarelui. Căci El spune: ,,Cela ce crede întru mine, precum a zis scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (Ioan 7, 38). Fiindcă atunci când sfintele proorocii se revarsă din minţile credincioşilor, râuri de apă vie, ca să spunem aşa, se revarsă din pântecele celor ce cred. Ce sunt măruntaiele pântecelui dacă nu lăuntricul minţii, adică intenţia dreaptă, dorinţa sfântă, o voinţă smerită înaintea lui Dumnezeu, şi conştiincioasă faţă de aproapele său ?

Astfel, este spus în mod corect acum: ,,Pântecele tău va mânca, şi măruntaiele tale se vor sătura” pentru că atunci când mintea noastră a primit hrana adevărului mădularele noastre lăuntrice nu rămân goale, ci sunt săturate cu hrana vieţii.

7. Haideţi să ne gândim, prea iubiţii mei fraţi, cât de evlavioasă este această făgăduinţă prin care se spune: ,,Pântecele tău va mânca, şi măruntaiele tale se vor sătura de cartea aceasta, care se dă ţie”. Într-adevăr, mulţi citesc şi sunt flămânzi din această citire. Mulţi aud glasul propovăduirii, dar după ce glasul încetează ei se golesc. Chiar dacă pântecele lor mănâncă, măruntaiele lor nu se satură deoarece, deşi ei percep mintal înţelesul cuvântului sfânt, prin uitare şi nepăstrarea a ceea ce au auzit nu acumulează aceste lucruri în măruntaiele inimilor lor.

Iată de ce Domnul dojeneşte pe unii oameni prin alt prooroc, spunând: ,,Puneţi inimile voastre întru căile voastre. Aţi semănat mult şi aţi cules puţin, mâncat-aţi şi nu v-aţi săturat, băut-aţi şi nu v-aţi îmbătat” (Agheu 1, 5-6). Seamănă mult în inima sa, dar culege puţin cel care prin citirea din poruncile cereşti sau de asemenea prin auzire cunoaşte multe lucruri, dar prin faptă nepăsătoare aduce puţine roade. Mănâncă şi nu se satură cel care, auzind cuvintele lui Dumnezeu, pofteşte cu înfocare bogăţiile sau slava lumii. Căci este bine spus că nu se satură cel ce mestecă un lucru şi flămânzeşte după altul. Bea şi nu se îmbată cel care pleacă urechea sa la glasul propovăduirii, dar nu-şi schimbă mintea. Deoarece percepţiile celor care beau se schimbă de obicei prin îmbătare.

Aşadar, cel căruia i s-a făgăduit să înţeleagă cuvântul lui Dumnezeu, dar doreşte să dobândească lucrurile care sunt din această lume, bea şi nu se îmbată. Căci dacă ar fi fost beat, şi-ar fi schimbat cu siguranţă mintea sa, astfel că nu ar mai căuta lucruri pământeşti, nici nu ar mai dori lucrurile zadarnice şi trecătoare pe care le-a iubit. Pentru că este spus despre cei desăvârşiţi prin psalmistul: ,,Sătura-se-vor din grăsimea casei tale” (Psalmi 35, 8 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Îmbăta-se-vor cu belşugul casei tale”). Deoarece ei sunt atât de plini de dragostea Atotputernicului Dumnezeu încât cu minţile schimbate ei par străini lor înşişi, împlinind ceea ce este scris: ,,Oricine voieşte să vină după mine, să se lepede de sine” (Matei 16, 24). Se leapădă de sine cel care este schimbat spre mai bine şi începe să fie ceea ce nu a fost, şi încetează să fie ceea ce era.

8. Dar adeseori noi vedem că unii oameni, ca şi cum ar fi împunşi prin convertire la glasul propovăduirii, şi-au schimbat comportamentul, dar nu duhul lor, astfel că iau asupra lor veşmântul religios, dar nu calcă în picioare patimile lor de mai înainte; noi vedem că ei sunt conduşi cu înverşunare către spinii primejdiei, clocotesc cu durerea ciudei pentru paguba aproapelui lor, se aprind de mândrie din unele fapte bune împăunându-se înaintea ochilor omeneşti, caută cu înfocare câştigurile acestei lumi, şi au certitudinea sfinţeniei doar din conduita exterioară pe care au îmbrăcat-o. Ce trebuie spus lor dacă nu cuvintele pe care le grăieşte acel învăţător strălucit către unii oameni care respectă întocmai semnele exterioare ale Legii, spunând: ,,Că întru Hristos Iisus nici tăierea împrejur poate ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă” (Galateni 6, 15) ? Deoarece are puţină importanţă dacă totul se face pe dinafară în trup, ci trebuie cercetat în mod serios ce se face în minte.

9. Pentru că a dispreţui veacul prezent, a nu iubi lucrurile vremelnice, a întinde fără nici un fel de rezerve cugetul în smerenie către Dumnezeu şi către aproapele nostru, a rămâne înţelegător în faţa ocărilor primite şi, cu răbdare prudentă, a respinge durerea răutăţii din inimă, a da averea celor săraci, a nu o râvni pe a altora, a-l preţui pe prietenul lui Dumnezeu, a-i iubi pentru Dumnezeu chiar pe cei care sunt duşmănoşi, a plânge la nenorocirea unui semen, a nu radia de bucurie la moartea unui duşman – aceasta este făptura nouă pe care Stăpânul neamurilor o caută cu ochi vigilent printre ceilalţi ucenici, spunând: ,,Deci dar oricare este întru Hristos, făptură nouă este; cele vechi au trecut; iată toate s-au făcut nouă” (II Corinteni 5, 17).

10. Căci i se potriveşte omului vechi să caute lumea prezentă, să iubească lucrurile trecătoare prin dorinţă, să-şi înalţe mintea în mândrie, să nu aibă răbdare, să reflecteze prin durerea ciudei la paguba unui semen, să nu dea bunurile sale celor săraci şi să le caute pe ale altora pentru a le înmulţi pe ale sale, să nu preţuiască pe nimeni doar pentru Dumnezeu, să răsplătească duşmănie pentru duşmănie, să se bucure de nenorocirea unui semen. Toate acestea sunt însuşirile omului vechi şi provin în mod clar din rădăcina stricăciunii. Dar cel care biruieşte aceste lucruri, şi la poruncile Domnului schimbă mintea sa către bunătate, despre el este spus pe drept: ,,Cele vechi au trecut; iată toate s-au făcut nouă”.

11. Aşadar, lucrurile noi se întâmplă în cugetele noastre când păcatele omului vechi pleacă de la noi, şi păcatele omului vechi pleacă când pântecele mănâncă învăţătura Sfintei Scripturi şi măruntaiele sunt pline până în măduvă. Pentru că adeseori noi am văzut că unii oameni s-au aplecat cu toată inima către cercetarea Sfintei Scripturi şi, recunoscând în mijlocul cuvintelor dumnezeieşti cât de grav au păcătuit, ei se nimicesc cu lacrimi, sunt chinuiţi de o mâhnire neîncetată, nu se bucură de nici una din plăcerile acestei lumi, astfel că viaţa prezentă devine o povară pentru ei şi pricinuieşte ea însăşi aversiune, ei îşi îngăduie foarte puţin să vorbească despre lucrurile obişnuite şi cu greutate slobozesc duhul din stricteţea disciplinei, prin dragostea Ziditorului ei se bucură doar în plângere şi tăcere. Pântecele lor mănâncă sfânta carte şi măruntaiele lor sunt pline, deoarece amintirea nu a pierdut învăţăturile vieţii pe care înţelegerea le-ar fi putut cuprinde ci duhul, prinzând aceste lucruri în Dumnezeu, le-a păstrat prin întristare şi aducere aminte neîncetate.

12. Şi se întâmplă frecvent ca astfel de oameni primind dar de sus să înţeleagă de asemenea cuvântul dogmei şi din hrana adevărului pe care ei înşişi o rumegă cu dulceaţă să hrănească şi pe semenii lor cu dulceaţa ei. Într-adevăr, propovăduirea din gura lor este cu atât mai dulce pentru ascultători cu cât fapta lor se află mai puţin în dezacord cu cuvintele lor, deoarece ei iau din propria viaţă ceea ce oferă prin glasul lor semenilor lor. Astfel, proorocul adaugă pe drept aici:

13. ,,Şi o am mâncat, şi s-a făcut gura mea dulce ca mierea” (Iezechiil 3, 3). Cartea care a umplut măruntaiele s-a făcut ca mierea în gură pentru că cei care au învăţat cu adevărat să iubească pe Atotputernicul Dumnezeu în măruntaiele inimii lor ştiu cum să vorbească cu dulceaţă despre El. Neîndoios, Sfânta Scriptură este dulce în gura celui ale cărui măruntaie sunt pline cu învăţăturile sale, pentru că ea este dulce când vorbeşte celui înlăuntrul căruia a fost întipărită spre a o trăi. Căci cuvântul pe care îl tulbură înlăuntrul conştiinţei o viaţă nelegiuită nu are dulceaţă.

Astfel este necesar ca cel care grăieşte cuvântul lui Dumnezeu întâi să cerceteze cum trăieşte ca mai apoi să aleagă din viaţa sa ce spune şi cum spune. Deoarece cunoştinţa dragostei dumnezeieşti învaţă mai mult spre propovăduire decât o face exerciţiul cuvântării fiindcă iubind lucrurile cereşti propovăduitorul citeşte înlăuntrul său cum i-ar putea convinge (pe ascultătorii săi) că lucrurile pământeşti trebuie dispreţuite. Căci cel care cugetă înlăuntrul său la propria-i viaţă învaţă de asemenea pe alţii prin pilda sa care avertizează în afară, ca şi cum el nuanţează condeiul limbii sale în inima sa, întrucât scrie în afară către semenii săi cu mâna cuvântului.

Aşadar, minunatul propovăduitor, când grăia multe îndemnuri către ucenicii săi, fiindcă a dovedit că nu are nici un dezacord între sine şi conştiinţa sa, a adăugat fără teamă: ,,Orice faptă bună şi orice laudă, acestea să gândiţi. Cele ce aţi învăţat şi aţi luat şi aţi auzit şi aţi văzut întru mine, acestea să le faceţi; şi Dumnezeul păcii va fi cu voi” (Filipeni 4, 8-9).

Apoi urmează:

14. ,,Şi a zis către mine: fiul omului ! Mergi, şi intră la casa lui Israil, şi grăieşte cuvintele mele către ei” (Iezechiil 3, 4). Deoarece Domnul îi spune proorocului: ,,Grăieşte cuvintele mele către ei”, ce înseamnă aceasta decât că El pune frâul cumpătării în gura lui, ca nu cumva el să-şi îngăduie să grăiască fără să fi auzit (cuvântul) întâi înlăuntrul său ? Pentru că falşii prooroci grăiesc propriile cuvinte şi nu cuvintele lui Dumnezeu, despre care este scris: ,,Nu ascultaţi cuvintele proorocilor, că în deşert îşi fac lor vedenii, din inima lor grăiesc şi nu din gura Domnului” (Ieremia 23, 16). Şi din nou: ,,Nu am trimis prooroci, şi ei alergau, nici am grăit către ei, şi ei prooroceau” (Ieremia 23, 21).

Din aceasta trebuie de asemenea înţeles că, dacă oricare exeget în tâlcuirea Sfintei Scripturi, pentru ca probabil să poată plăcea ascultătorilor săi, minţind alcătuieşte ceva, el grăieşte cuvintele sale, proprii, şi nu cuvintele Domnului, dacă într-adevăr el zace în interesul de a plăcea sau de a amăgi. Dar dacă atunci când căutând virtutea în cuvintele dumnezeieşti el le-a înţeles diferit de cel prin care ele au fost date, deşi el caută propovăduirea dragostei sub alt înţeles, cuvintele pe care le vesteşte sunt ale Domnului, pentru că Dumnezeu ne grăieşte nouă prin întreaga Scriptură doar cu scopul de a ne atrage către dragostea Lui şi a aproapelui nostru.

Apoi urmează:

15. ,,Că nu te trimit eu la popor adânc la cuvânt şi greu la limbă; ci la casa lui Israil. Nici la popoare multe de altă vorbă sau de altă limbă, nici la cei grei la limbă a căror cuvinte să nu le înţelegi, că de te-aş fi trimis la aceia, fără îndoială te-ar fi ascultat. Iar casa lui Israil nu va vrea să te asculte, pentru că nu vor să mă asculte pre mine” (Iezechiil 3, 5-7). Chiar de la începutul acestei porunci prin care proorocul este trimis să propovăduiască, este înţeleasă cu limpezime chemarea neamurilor şi surghiunul israeliţilor. Pentru că atunci când se spune: ,,Nu te trimit ... la popoare multe de altă vorbă sau de altă limbă, nici la cei grei la limbă a căror cuvinte să nu le înţelegi” şi numaidecât adaugă: ,,Că de te-aş fi trimis la aceia, fără îndoială te-ar fi ascultat”, este afirmată deschis ascultarea neamurilor, care într-o bună zi vor urma fără întârziere glasurile propovăduitorilor. Şi când adaugă: ,,Iar casa lui Israil nu va vrea să te asculte, pentru că nu vor să mă asculte pre mine”, este înţeleasă cerbicia evreilor, care au înţeles şi au refuzat să urmeze cuvintele propovăduitorilor.

Dar limba necunoscută a neamurilor nu a pricinuit o întârziere în ascultare cu toate că era străină vestirii Legii. Pentru că este bine spus: ,,Iar casa lui Israil nu va vrea să te asculte, pentru că nu vor să mă asculte pre mine”, potrivit cu ceea ce este scris: ,,Cela ce se leapădă de voi, de mine se leapădă” (Luca 10, 16). Motivul pentru care ei nu vor asculta este adăugat când se spune:

16. ,,Că toată casa lui Israil este îndărătnică şi vârtoasă la inimă” (Iezechiil 3, 7 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Că toată casa lui Israil este cu frunte tare şi vârtoasă la inimă”). Când se spune despre casa lui Israil că este cu frunte tare, ce altceva trebuie să se creadă şi ce trebuie să se gândească decât că păcatul repetat întunecă fruntea inimii lor cu neruşinare, deoarece cu cât (păcatul) este comis mai des, cu atât se ruşinează mai puţin duhul lor de a face aceste lucruri ? Şi din această pricină, păcătosul ajunge uneori la o asemenea rigiditate a inimii, încât este deja nesimţitor când este prins, fiindcă cel care este înrăit în săvârşirea păcatului nu simte câtuşi de puţin cuvintele celui care-l prinde, adică mâna celui care-l atinge, precum este spus de asemenea către Iudeea care păcătuieşte des: ,,Faţă de curvă s-a făcut faţa ta, fără de ruşine ai fost către toţi” (Ieremia 3, 3 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Fruntea ta s-a făcut ca a unei curve, tu ai refuzat să te ruşinezi”).

Dar cu adevărat o frunte tare este obişnuită în faptele acestei lumi deoarece aşa cum există unii care preferă tăcerea în locul tuturor răsplăţilor şi onorurilor lumeşti, tot aşa unii, pentru ca ei să poată simţi că sunt ceva în această lume, năduşesc în străduinţa lumească, se dedică cauzelor şi se amestecă în dispute. Şi chiar dacă pricep că forţa lor trupească slăbeşte în mijlocul strădaniilor lor, biruiţi de dragostea pentru cele pământeşti, se desfătează cu istoveala lor. Lor li se spune prin proorocul: ,,Efraim junincă învăţată a iubi pricea” (Osie 10, 11 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,... a iubi să treiere grâul”). Fiindcă o junincă, obişnuită cu aria de treierat, chiar dacă este slobozită din munca ei, se întoarce acolo de bunăvoie.

Prin urmare, pentru anumite minţi desfrânate nimic nu este mai greu decât să li se poruncească să se înfrâneze de la faptele lumii. Pentru că adeseori anumite persoane, izolate de activitatea pământească, se roagă să se poată întoarce, cer ca ele să poată fi constrânse, gândesc că au ajuns în mare primejdie, tihna. Aşadar, ele sunt cu frunte tare, care nu numai că nu fug de străduinţe, dar nici nu roşesc să pară stăruitoare în străduinţele care le-au fost interzise.

Apoi urmează:

17. ,,Şi iată am dat faţa ta mai tare decât feţele lor, şi biruinţa ta mai vârtoasă decât biruinţa lor” (Iezechiil 3, 8 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,... şi fruntea ta mai tare decât frunţile lor”). Aşa cum ruşinea este vrednică de laudă la un om rău, tot aşa este vrednică de dispreţ la un om bun. Pentru un păcătos a se ruşina este semn de înţelepciune, dar pentru un om bun a-i fi ruşine este semn de prostie. Astfel este scris: ,,Că este ruşine, care aduce păcat şi este ruşine, care aduce mărire şi har” (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 4, 23). Căci cel ce se ruşinează pocăindu-se pentru păcatele pe care le-a comis ajunge la libertatea vieţii. Dar cel ce se ruşinează făcând bine cade din starea de virtute şi tinde către osândire, precum este spus de Mântuitorul nostru: ,,Oricine se va ruşina de mine şi de cuvintele mele, de acesta Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slava sa” (Luca 9, 26).

Şi într-adevăr sunt aceia care deja zămislesc gândurile bune în cugetele lor, dar nu grăiesc încă deschis împotriva celor rele. Cu adevărat aceştia, cu toate că sunt buni în cuget dar nu posedă putere în cuvânt, nu sunt potriviţi pentru apărarea adevărului. Căci apărător al adevărului ar trebui să fie cel căruia nici nu-i este teamă, nici nu-i este ruşine să grăiască ceea ce simte în mod corect. De aceea, acum este făgăduit proorocului ca un mare dar: ,,Iată am dat faţa ta mai tare decât feţele lor, şi fruntea ta mai tare decât frunţile lor”. Dar ce este un păcătos dacă nu un suflet rănit ? Şi ce este un propovăduitor dacă nu un medic ? Atunci dacă păcătosul care zace rănit nu roşeşte, de ce roşeşte medicul care aduce izbăvirea prin leacurile sale ? Cu adevărat adeseori se întâmplă că propovăduitorul este ascultat cu respect; dar uneori este dispreţuit de cei păcătoşi ca şi cum ar fi grăit cuvinte de nici un folos pentru ei. Astfel este pe drept spus acum:

18. ,,Că va fi pururea mai tare decât piatra biruinţa ta” (Iezechiil 3, 9 – însă textul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Am făcut faţa ta ca un diamant şi asemenea granitului”). Atât diamantul, cât şi granitul sunt tari, dar unul este de mare preţ şi celălalt nevaloros. Diamantul este folosit pentru podoabe, dar granitul este călcat în picioare de trecători. Şi adesea se întâmplă că noi ne ruşinăm să grăim către cei pe care îi percepem a asculta prea smeriţi mustrarea lor. Uneori într-adevăr se dovedeşte că ne este teamă să oferim cuvântul propovăduirii celor pe care-i vedem că nu iau în seamă şi tratează cu dispreţ dojana lor. Dar dacă suntem cu adevărat înţelepţi, atât faţă de cei prin care percepem că suntem cinstiţi, cât şi faţă de cei prin care vedem că suntem dispreţuiţi, ne asumăm autoritatea atât a cuvântării, cât şi a mustrării ca să nu trebuiască nici să ne ruşinăm de umilinţa primilor, nici să ne temem de mândria celor din urmă. Prin urmare, se poate spune: ,,Am făcut faţa ta ca un diamant”, adică dacă tu eşti cinstit de cei care te ascultă; ,,Am făcut faţa ta ... asemenea granitului”, dacă tu eşti ponegrit şi dispreţuit de cei care te ascultă, pentru ca limba ta să poată să nu se înfrâneze de ruşine din cauza cinstei date, nici să rămână tăcută prin slăbiciune din cauza ocării.

Apoi urmează:

19. ,,Să nu te temi de ei, nici să te sperii de faţa lor, pentru că este casă amărâtoare” (3, 9). Aceasta s-a spus deja mai sus. Însă trebuie remarcat cât de supărătoare este socotită casa de vreme ce însuşirea sa de a fi amărâtoare este rostită atât de des. Prin urmare, păcătosul trebuie mustrat şi (propovăduitorul) nu trebuie să se teamă niciodată de el pentru că este o casă amărâtoare. Căci nu trebuie să te temi de un om dacă el, ca om, se teme de Ziditorul tuturor. Căci cel care nu a avut simţământul de a se teme de Dumnezeu, cu cât este mai departe de cum ar trebui să fie, cu atât mai puţin trebuie să te temi de el.

Apoi urmează:

20. ,,Şi au zis către mine: fiul omului ! Toate cuvintele mele, care le-am grăit către tine, le ia în inima ta, şi cu urechile tale să le auzi. Şi mergi, intră la robie la fiii poporului tău” (3, 10-11 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,, ... intră la robie (peregrinare) la fiii poporului tău”). Trebuie observat cu atenţie ce-i spune proorocului glasul Domnului, că întâi trebuie să audă cuvintele Sale şi apoi să le grăiască. Căci noi auzim cuvintele Domnului dacă ţinem seama de ele. Şi apoi noi le grăim aşa cum trebuie semenilor noştri când mai întâi le-am săvârşit noi înşine.

Scriptura VT 78Sfântul Evanghelist Marcu întăreşte cum se cuvine aceasta când istoriseşte minunea săvârşită de Domnul, spunând: ,,Şi au adus la dânsul un surd, grăind anevoie, şi l-au rugat pre dânsul ca să-şi pună mâna preste el” (Marcu 7, 32). Evanghelistul indică succesiunea tămăduirii omului, adăugând: ,,Au pus degetele sale în urechile lui, şi scuipând, s-a atins de limba lui. Şi căutând la cer, au suspinat şi au zis lui: effatta, ce este: deschide-te. Şi îndată s-au deschis auzurile lui şi s-a dezlegat legătura limbii lui şi grăia drept” (Marcu 7, 33-35).

 
Tămăduirea celui surd
Frescă din biserica Mânăstirii Decani, Serbia
 

Dar de ce Ziditorul şi Dumnezeul tuturor, când a dorit să tămăduiască un surd gângav, a pus degetele Sale în urechile lui şi scuipând a atins limba lui ? Ce se înţelege prin degetele Mântuitorului dacă nu darurile Sfântului Duh ? Astfel, în alt loc, când El a izgonit un demon, a spus: ,,Iar dacă eu cu degetul lui Dumnezeu scot dracii, iată a ajuns la voi împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 11, 20). Alt evanghelist relatează astfel ce a zis El: ,,Iar dacă eu cu Duhul lui Dumnezeu scot dracii, iată a ajuns la voi împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 12, 28). Din aceste două fragmente se înţelege că Duhul este numit degetul lui Dumnezeu. Prin urmare, a pune degetele în urechi înseamnă a deschide mintea celui surd către ascultare prin darurile Duhului.

De ce a scuipat şi i-a atins limba ? Saliva primită de noi din gura Mântuitorului este înţelepciune în Sfânta Scriptură. Căci saliva se varsă din cap în gură. Aşadar, când limba noastră este atinsă de acea înţelepciune care este El Însuşi, este curând modelată în cuvintele propovăduirii. ,,Şi căutând la cer, au suspinat”, nu pentru că El Însuşi avea nevoie să suspine, Cel care a dat ce a cerut, ci ne-a învăţat să suspinăm către El care împărăţeşte în ceruri, pentru ca urechile noastre să poată fi deschise prin darurile Sfântului Duh şi limba noastră să poată fi dezlegată prin saliva gurii, adică prin cunoaşterea Sfintei Scripturi, pentru cuvintele propovăduirii.

Apoi El i-a spus: ,,Effatta, ce este: deschide-te. Şi îndată s-au deschis auzurile lui şi s-a dezlegat legătura limbii lui”. În acest punct trebuie remarcat că din cauză că urechile lui erau închise, El a spus: ,,Deschide-te”. Dar pentru că urechile inimii sale au fost deschise spre ascultare, fără îndoială legătura limbii sale este mai apoi dezlegată, ca el să poată spune că faptele bune pe care el însuşi le-a făcut trebuie săvârşite şi de alţii. Astfel, este pe drept adăugat: ,,Şi grăia drept”. Deoarece grăieşte drept cel care întâi a făcut prin ascultare ceea ce porunceşte altora să facă.

21. Când proorocul este trimis să mustre peregrinarea poporului, aceasta înseamnă nu numai peregrinarea fizică a poporului, ci şi ceea ce s-a abătut asupra minţii lor. Căci ei au venit din Ierusalim în Vavilon. Şi ce este numit Ierusalim dacă nu vedenia păcii şi ce Vavilonul dacă nu învălmăşeală ? Într-adevăr, oricine cade din faptele bune în fapte rele, fiindcă el coboară de la o strădanie bună către păcate, vine cum s-ar spune din Ierusalim în cetatea Vavilonului. Căci el a părăsit piscul contemplării bune şi trăieşte în mijlocul peregrinării (rătăcirii). Această soartă o au adeseori cei care, când fac bine, se bucură foarte tare în această privinţă din pricina propriei virtuţi. Astfel psalmistul, ca nu cumva din vedenia păcii, adică din faptele bune, să se depărteze ca un rob către Vavilon, Îl roagă fierbinte pe Dumnezeu spunând: ,,Sprijinitorul meu, nu mă voiu muta” (Ps. 61, 6). Căci dacă s-ar fi încrezut în sine, s-ar fi mutat căzând din faptele dreptăţii.

22. Însă chiar aceia care au căzut din starea de dreptate în fapte rele nu trebuie să dispere, căci iată proorocul este trimis la robie în Vavilon. Şi Domnul spune prin alt prooroc: ,,Şi vei veni până la Vavilon, de acolo te va izbăvi” (Miheea 4, 10). Fiindcă adesea, cineva, după ce a căzut în învălmăşeala păcatelor, ruşinat de relele pe care le-a comis, se întoarce către pocăinţă şi se ridică pe sine la o viaţă bună din căderile sale.

Ce este aşadar aceasta decât că el a venit chiar până în Vavilon şi a fost izbăvit acolo ? Cel care după ce a comis fapte rele în învălmăşeala cugetului, ruşinându-se de relele pe care le-a făcut, s-a ridicat pe sine împotriva lor şi făcând bine s-a întors la starea de dreptate. Prin urmare, a fost izbăvit în Vavilon cel care prin harul dumnezeiesc este arătat a fi izbăvit de rătăcirea sa. Deci proorocul vorbeşte celor din robie (peregrinare) când îi mustră pe aceia care depărtându-se de starea de virtute au căzut în păcate.

Apoi urmează:

23. ,,Şi vei grăi către ei, şi vei zice: acestea zice Domnul, doar vor auzi şi se vor înmuia” (3, 11 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,, ... doar vor auzi şi se vor înfrâna”). Faptul că glasurile dumnezeieşti sunt cu greu auzite este repetat atât de des, încât se poate spune: ,,Doar vor auzi”, ce înseamnă aceasta dacă nu cerbicia poporului din robie ? Mare este mângâierea noastră în aceste cuvinte, căci dacă Atotputernicul Dumnezeu trimiţându-l pe proorocul spune că vor fi auzite cu greu cuvintele Sale de un popor neascultător, atunci de ce noi, netrebnicii, ne mâhnim dacă adesea suntem dispreţuiţi de fraţii pe care-i mustrăm ? Căci noi îi sfătuim în mod repetat pe cei care greşesc, îi mustrăm frecvent, ne străduim să-i înduplecăm cu cuvinte frumoase, şi dacă unul ascultă, celălalt refuză să asculte; altul în parte primeşte cuvântul de povăţuire şi în parte refuză să-l primească, astfel că noi vedem zi de zi împlinindu-se ceea ce Domnul spune prin alt prooroc că a făcut în mânia Sa: ,,Şi voiu ploua preste o cetate, iar preste o cetate nu voiu ploua, o parte se va uda, şi partea preste care nu voiu ploua, se va usca” (Amos 4, 7).

Căci pe câtă vreme o minte primeşte cuvintele sfintei povăţuiri şi cealaltă refuză să le accepte, Domnul trimite ploaie peste o cetate şi opreşte ploaia peste altă cetate. Însă când aproapele care aude se tămăduieşte pe sine de unele păcate şi refuză să se dezbare de altele, peste una şi aceeaşi cetate plouă într-o parte şi rămâne uscată în altă parte, în măsura în care îndepărtează de sine ploaia propovăduirii. Căci există cei care nu ascultă deloc cuvintele povăţuirii; aceştia nu sunt dornici în adâncul sufletului să primească ploaia. Şi există cei care ascultă, dar nu urmează povăţuirea în lăuntricul cel mai adânc al sufletelor lor pentru că ei leapădă unele din păcatele lor, însă stăruie vehement în altele.

Apoi, vedem adesea anumiţi oameni care prin cuvântul propovăduirii îndepărtează patima zgârceniei şi nu numai că nu răpesc bunurile altora, ci le şi dau pe ale lor săracilor, însă ei nici nu biruiesc împunsăturile mâniei, nici în liniştea minţii nu dau atenţie frâielor răbdării. Şi adeseori alţii, la cuvântul povăţuirii, biruiesc deja necurăţia trupului, îşi păzesc trupul în curăţie, dar nu-şi pleacă duhul înaintea aproapelui lor aşa cum ar trebui, ci se înalţă pe sine în cuget prin rigiditatea mândriei. În ei o parte este plouată pentru că poartă roade, şi o parte care nu este plouată se veştejeşte pentru că neacceptând pe deplin cuvântul povăţuirii a rămas stearpă de lucrările bune.

Apoi urmează:

24. ,,Şi m-a luat Duh, şi am auzit dinapoia mea glas de cutremur mare, zicând: binecuvântată este mărirea Domnului din locul său” (3, 12). De ce proorocul, după ce este trimis către robia fiilor poporului său, aude dinapoia sa glas de cutremur mare, spunând: ,,Binecuvântată este mărirea Domnului din locul său” ? Căci el s-a întors către păcătoşi la Vavilon, şi a auzit glasul măririi Domnului din locul Său dinapoia spatelui său. Pentru că locul lui Dumnezeu este Ierusalimul, adică vedenia păcii, deoarece cu siguranţă acele inimi care nu se coboară în robia vaviloniană, adică la păcatele tulburării, văd lucrurile care sunt ale lui Dumnezeu. Fiindcă Dumnezeu sălăşluieşte unde este căutată adevărata pace şi este iubită slava contemplării lăuntrice. Însă cei care coboară la îndărătnicie dispreţuiesc a se afla în locul lui Dumnezeu.

Prin urmare, locul slavei lui Dumnezeu este fiecare suflet sfânt sau fiecare duh îngeresc care vieţuieşte în ceruri. Şi slava Domnului este binecuvântată din locul Său când lauda veşnică este cântată Ziditorului a toate de cei aleşi dintre oameni sau de sfinţii îngeri. Aşadar, deoarece drepţii cugetă la întoarcerea păcătoşilor – pentru că, având în vedere păcatele lor, ei privesc către faptele trupeşti – ei se îndreaptă, ca să spunem aşa, spre Vavilon. Aceştia însă, datorită propriei virtuţi, pentru că nu încetează nicicând să cugete la virtuţile sfinţilor spre lauda lui Dumnezeu, deşi ajung în alt loc, prin cugetare ei aud dinapoia lor glasul slavei Domnului din Ierusalim, adică din propriul Său loc.

25. Însă de ce zăbovim printre unele ca acestea, nouă care prin darul Domnului ne este de folos să înţelegem aceste cuvinte ale proorocului în alt sens, mai profund, şi să le grăim mai limpede ? Căci el a spus: ,,Şi m-a luat Duh”. Duhul îl ia pe propovăduitor când îşi leapădă mintea, ridicat la dragostea Atotputernicului Dumnezeu şi deja depărtat de dorinţele pământeşti, astfel că el este gata doar spre acele fapte prin care strânge bunuri duhovniceşti şi care poartă rodul ostenelii sale zilnice pentru Împărăţia Cerească. Astfel, porunca ne este dată şi nouă propovăduitorilor: ,,Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea aceea care rămâne spre viaţă veşnică” (Ioan 6, 27).

26. Apoi este bine adăugat: ,,Şi am auzit dinapoia mea glas de cutremur mare”. Proorocul, plin de Sfântul Duh, descrie ca fapte săvârşite ceea ce vede că trebuie să se întâmple, deoarece evenimentele care vor avea loc s-au petrecut deja în proorocie. În acest chip se spune prin Isaia în vechea traducere: ,,Cel ce au făcut cele viitoare” (Isaia 45, 11, LXX). De ce proorocul a auzit dinapoia sa glas de cutremur mare decât că după cuvântul propovăduirii, care este făcut către inimile păcătoşilor, urmează tânguirile celui ce se pocăieşte ?

27. Dar anumiţi oameni îndărătnici, când greşesc şi nu ascultă adevărul de la cel drept, nu ştiu cât de grave sunt păcatele pe care le comit şi tocmai din cauza acestei ignoranţe sunt nepăsători în nebunia lor şi zăcând în vina lor, sunt – ca să spun aşa – liniştiţi în pace, precum s-a spus despre un anume popor păcătos şi netulburat: ,,A stătut gustarea lui întru el şi mirosul lui nu a lipsit” (Ieremia 48, 11 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,A stătut în murdăria sa pentru că el zace netulburat în păcatele sale”).

28. Cu adevărat, când cei îndărătnici încep să asculte cuvântul propovăduirii, să afle care sunt pedepsele veşnice, groaza Judecăţii, cât de profundă este cercetarea fiecărui păcat în parte, numaidecât ei tremură, se umplu de gemete, nu sunt tulburaţi de suspinele care-i copleşesc, ci fiind cuprinşi de mare frică, izbucnesc în plânset şi tânguire. Prin urmare, glasul unui cutremur mare îl urmează pe prooroc deoarece după cuvântul propovăduirii se aud tânguirile celor care se întorc şi care se pocăiesc. Căci cei care zăceau înainte liniştiţi în rănile lor, după ce sunt atinşi de mâna tămăduirii, se întorc cu mâhnire la adăpost.

Despre acest cutremur al celor ce se pocăiesc se spune prin alt prooroc: ,,Şi vor sta picioarele lui ... şi se va desface Muntele Măslinilor” (Zaharia 14, 4 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Picioarele lui au stătut şi pământul s-a cutremurat”), pentru că atunci când urmele paşilor Adevărului sunt înscrise în mintea ascultătorilor, această minte, tulburată de cercetarea sinelui, este cutremurată. De aceea, psalmistul grăieşte pentru păcătoşi, spunând: ,,Cela ce şade pre Heruvimi clătească-se pământul” (Psalmi 98, 1). Din această pricină, rugându-se pentru cel îndurerat şi cel care se pocăieşte, el a spus: ,,Cutremurat-ai pământul şi l-ai tulburat pre dânsul; vindecă sfărâmările lui, că s-a clătit” (Psalmi 59, 2).

Într-adevăr pământul, cutremurat şi tulburat, este păcătosul, răscolit de recunoaşterea fărădelegii sale şi condus la tânguirile pocăinţei. Căci s-a spus unui om păcătos: ,,Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 19). Prin urmare, fie ca el să se roage ca sfărâmătura pământului să poată fi vindecată pentru că s-a clătit, întocmai cum păcătosul care este abătut din cauza păcatelor sale este mângâiat de bucuria milostivirii dumnezeieşti. Aşadar, acesta este glasul unui mare cutremur când oamenii, discernând propriile lor fapte, se cutremură de tulburarea pocăinţei.

29. Dar să ascultăm ce spune glasul însuşi: ,,Binecuvântată este mărirea Domnului din locul său”. Pentru că inimile păcătoşilor erau locul duhului rău, însă când, în mânia lor împotriva lor înşişi, se întorc la viaţă prin pocăinţă, ei devin locul slavei Domnului. Căci acum ei se întorc asupra lor înşişi, acum cu lacrimi de pocăinţă ei condamnă relele pe care le-au comis. Aşadar, binecuvântarea slavei Domnului este auzită acolo unde înainte răsuna ofensa adusă Ziditorului, născută din iubirea acestui veac.

Şi inimile păcătoşilor, care erau aşezate înainte în mijlocul păcatelor şi erau un loc străin, acum devin pentru Domnul locul Său. Fiindcă cei care s-au întors de la păcatele lor către Domnul nu numai că se tânguiesc cu lacrimi pentru faptele rele pe care le-au comis, ci şi înaintează către înălţimi prin lucrări minunate pentru a deveni fiinţe sfinte ale Atotputernicului Dumnezeu, ca să poată zbura spre înălţimi cu minuni şi virtuţi, ca să părăsească cu totul pământul şi, cu darurile primite, să ajungă la ceruri prin năzuinţă. Despre aceştia s-a adăugat de îndată:

30. ,,Şi (...) glasul aripilor hiarelor care zbura una către alta” (Iezechiil 3, 13). Proorocul aude dinapoia lui glasul unui mare cutremur pentru că, aşa cum s-a spus, tânguirea celor ce se pocăiesc urmează cuvântului propovăduitorilor. El aude dinapoia lui glasul aripilor fiinţelor sfinte deoarece tocmai din această mâhnire a celor ce se pocăiesc se nasc virtuţile sfinţilor, astfel că, cu cât avansează în fapte sfinte, cu atât mai mult ei îşi amintesc nevrednicia faptelor lor de dinainte de cercetarea vieţii lor. Însă există o mare nedumerire în aceste cuvinte, deoarece nu se spune limpede prin proorocul dacă fiecare fiinţă sfântă loveşte cu propriile aripi deodată, sau dacă aceste fiinţe sfinte bat din aripi pe rând, astfel că aripa uneia atinge aripa celeilalte şi invers.

31. Dar deoarece foarte adesea în Sfânta Scriptură se afirmă ceva în chip întunecat ca prin darul minunat al lui Dumnezeu să poată fi tâlcuit în multe feluri, noi trebuie să înfăţişăm pe fiecare din ele dragostei voastre prin voia Domnului. Am spus deja adeseori că aripile fiinţelor sfinte sunt virtuţile sfinţilor. Deci cum fiecare fiinţă sfântă îşi întinde aripile şi le loveşte una cu alta decât că se dă de înţeles clar că dacă noi suntem modelaţi în fiinţe sfinte, virtutea trezeşte virtute în noi când una o îndeamnă pe cealaltă spre desăvârşire ? Căci iată, oricine deţine deja cunoştinţa Cuvântului lui Dumnezeu învaţă că el are de asemenea măruntaiele milostivirii.

Deoarece prin cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu, el învaţă: ,,Cele ce sunt la voi, daţi-le milostenie, şi iată, toate vor fi vouă curate” (Luca 11, 41). Şi când a început să fie darnic în milostenii, citeşte cuvintele Sfintei Puteri şi orice se spune în ele despre milă înţelege mai profund prin trăire. Căci este scris acolo: ,,Eram tată celor neputincioşi” (Iov 29, 16 – Sfântul Grigorie zice ’săraci’). Poate că el a citit aceasta înainte şi nu a băgat-o în seamă. Însă când în inima sa milostivirea a început să imite natura, el citeşte şi recunoaşte ce înseamnă să fii tatăl celor săraci, pentru că întorcându-se în sinea lui înţelege înlăuntrul său ce citeşte în afară. Pentru că una este să dai milostenie pentru că aşa spune învăţătura şi alta să dai din dragoste. A face bine dintr-o învăţătură este o însuşire a celui nedesăvârşit, dar a face bine din dragoste este un semn al celui desăvârşit care face aceasta nu numai pentru că i s-a poruncit, ci şi pentru că făcând astfel iubeşte ceea ce este poruncit.

De aceea s-a spus cu mare virtute prin psalmistul: ,,Vezi că poruncile tale am iubit Doamne, întru mila ta mă viază” (Psalmi 118, 159). Căci a face poruncile lui Dumnezeu pentru buna rânduială este semnul celui care slujeşte şi se supune, însă a le face pentru dragoste este semnul celui care se supune şi iubeşte.

Prin urmare, întrucât milostivirea este învăţată prin cunoştinţa dragostei şi cunoştinţa este înmulţită în inima celui ce se pocăieşte prin dragostea milei, aripa loveşte aripa în noi deoarece virtutea trezeşte virtute. Astfel, cel care păzeşte bunătatea curăţiei în trupul său este aprins de râvnă împotriva desfrânaţilor ca ei să poată fi curăţiţi de petele necurăţiei. Şi adesea când întâlneşte anumiţi oameni în mijlocul greşelilor, el îi cucereşte, îi mâhneşte şi îi mână către curăţie. Dacă din întâmplare mintea sa a fost ispitită de necurăţia desfrâului, se va acuza pe sine cu aceeaşi râvnă cu care i-a îndreptat pe alţii şi se va ruşina să cugete la necurăţiile pe care şi-a amintit că le-a corijat la alţii. Prin aceasta, aşadar, aripa loveşte aripa când virtutea îndeamnă la virtute şi apără împotriva necurăţiei.

32. Dar dacă, într-adevăr, precum am spus mai înainte, fiinţele sfinte bat pe rând din aripile lor, şi aripile fiecăreia se ciocnesc una de alta, semnificaţia acestei imagini este dezvăluită de asemenea prin darul lui Dumnezeu. Prin urmare, de ce aceste fiinţe înaripate bat cu aripile lor pe rând una către alta decât că toţi sfinţii pe rând se ating cu virtuţile lor şi se deşteaptă spre a merge înainte prin cercetarea virtuţii altuia ? Fiindcă nu sunt date toate lucrurile unuia singur ca nu cumva îmbărbătat de mândrie să cadă, ci acestuia îi este dat ce nu îţi este dat ţie, şi ţie îţi este dat ce nu-i este dat lui, astfel că în timp ce cugetă binele pe care tu îl ai şi el nu, el te pune pe tine înaintea lui în gândurile sale; şi din nou, pe câtă vreme tu vezi că acel om are ce tu nu ai, te pui pe tine înapoia lui în gândurile tale, şi ce este scris se împlineşte: ,,Unul pe altul socotind a fi mai de cinste decât pre sine” (Filipeni 2, 3).

Ca să nu lungim vorba, virtutea înfrânării minunate este dată unui om şi totuşi el nu are cuvântul cunoştinţei. Altuia îi este dat cuvântul cunoştinţei şi totuşi el încearcă şi nu reuşeşte să cuprindă virtutea înfrânării desăvârşite. Acestui om îi este dată candoarea astfel că, dăruind mângâierea protecţiei unui oarecare om împilat, el vorbeşte liber în apărarea dreptăţii, însă având încă multe averi în această lume, el doreşte dar nu reuşeşte să le lepede pe toate. Altuia i s-a dat cu adevărat să lase în urmă toate lucrurile pământeşti, astfel încât nu doreşte să aibă nimic în această lume, dar nu îndrăzneşte încă să-şi exercite puterea cuvântului împotriva tuturor păcătoşilor. Şi el, care de aceea ar trebui cu atât mai mult să fie deschis – pentru că deja nu mai are nici un motiv să fie ţinut în această lume –, refuză să vorbească deschis împotriva altora ca nu cumva să-şi piardă însăşi liniştea vieţii sale. Unuia îi este dată virtutea proorociei; el întrezăreşte deja mult din ceea ce se va întâmpla, dar înţelegând şi fiind plin de compătimire faţă de boala din prezent, nu reuşeşte să se vindece. Altuia îi este dat harul tămăduirii şi cu rugăciuni alungă din trupul aproapelui său necazul care este în prezent, însă este neştiutor de ceea ce i se va întâmpla lui însuşi peste puţină vreme.

Aşadar, Atotputernicul Dumnezeu cu minunată chivernisire împarte astfel darurile Sale aleşilor Săi, astfel că El dă unuia ce nu-i dă celuilalt, şi mai mult unuia întrucât dă mai puţin altuia, aşa încât atunci când amândoi înţeleg că celălalt are ceea ce el nu are, şi că acela crede că acesta a primit mai mult pentru că el gândeşte că are mai puţin, toţi preţuiesc darurile lui Dumnezeu, unul faţă de altul, adică pe rând, şi chiar din această preţuire unul se smereşte faţă de celălalt şi crede că cel pe care îl vede a deţine ceea ce lui îi lipseşte este preferat lui de Judecata dumnezeiască. Prin urmare, sfintele fiinţe se lovesc pe rând cu aripile lor când sfintele minţi se ating una pe alta cu felurite virtuţi şi prin atingere se deşteaptă, şi deşteptate zboară spre desăvârşire.

33. Haideţi să-l privim pe Sfântul Apostol Pavel, cum a fost atins de aripile apostolilor şi s-a deşteptat spre pocăinţă, cel care cugetând la relele pe care le-a făcut în trecut prigonind şi la viaţa curată a apostolilor, a spus: ,,Că eu sunt mai micul apostolilor, care nu sunt vrednic a mă chema apostol, pentru că am gonit biserica lui Dumnezeu” (I Corinteni 15, 9). Într-adevăr, el a cugetat la curăţia apostolilor şi, din cauza răutăţii sale din trecut, toată grija pe care el a arătat-o faţă de Biserică a devenit neînsemnată în ochii lui şi el nu a ţinut seama de cât de mult a strălucit după ce a primit înţelegerea deoarece, gândind la nevinovăţia lor, s-a mâhnit că odinioară a fost un prigonitor.

Dar haideţi să vedem dacă vreunul dintre apostoli preţuieşte înţelegerea care i-a fost dată Sfântului Apostol Pavel. Trebuie să-l cercetăm pe verhovnicul apostolilor care, povăţuindu-i pe ucenici, a spus: ,,Precum şi iubitul nostru frate Pavel după înţelepciunea cea dată lui a scris vouă; precum şi întru toate epistoliile sale, grăind de acestea, întru care sunt unele cu anevoie a se înţelege, pre care cei neînvăţaţi şi neîntăriţi le răzvrătesc (...) spre a lor pierzare” (II Petru 3, 15-16). Prin urmare, Pavel se minunează de curăţia celorlalţi apostoli, verhovnicul apostolilor se minunează de înţelepciunea din Pavel. Aşadar, ei se ating unul pe altul cu aripile lor, care apoi fiecare se deşteaptă spre desăvârşire şi zboară.

34. Atotputernicul Dumnezeu lucrează în inimile oamenilor precum o face în diferite regiuni ale pământului. Căci El ar putea dărui toate roadele tuturor regiunilor, dar dacă o regiune nu ar fi avut nevoie de roadele alteia, nu ar avea o legătură strânsă cu cealaltă. Astfel se întâmplă că El dă acestei regiuni belşug de vin, dar celeilalte belşug de ulei; El face ca acest ţinut să aibă mulţime de vite, însă celălalt să aibă abundenţă de leguminoase, astfel că atunci când unul oferă ceea ce îi lipseşte celuilalt şi celălalt dă celui dintâi ceea ce nu are, ţările despărţite între ele sunt unite prin comuniunea harului. Asemenea ţinuturilor pământului sunt minţile sfinţilor, care atunci când dau unul altuia ceea ce au primit, precum ţinuturile dau roadele lor altor ţinuturi, sunt uniţi cu toţii într-o dragoste unică.

35. Dar în mijlocul acestor lucruri trebuie ştiut că, precum aleşii socotesc întotdeauna despre ceilalţi că au primit ceva mai bun de la Dumnezeu decât ei înşişi şi îi aşază înaintea lor în cugetele lor astfel că se supun lor în smerenie, tot astfel mintea celui rău nu preţuieşte niciodată ce are altul bun ca fiind mai mare, ci ce are el însuşi bun este mai mare. Nici nu cumpănesc ei ce daruri duhovniceşti a primit altul şi lor le lipsesc, ci ce lucruri bune sunt pentru ei şi ce rele pentru alţii.

Atunci, într-adevăr, Atotputernicul Dumnezeu împarte virtuţile între oameni cu aceasta în minte: ca El să smerească pe unul înaintea altuia în cuget, însă cei răi pervertesc binele pe care l-au primit şi, în consecinţă, se ruinează jubilând, în timp ce socotesc mereu bunurile pe care le au ei înşişi şi celorlalţi le lipsesc şi nu caută niciodată să vadă ce mari bunuri au alţii şi ei înşişi nu au. Prin urmare, ceea ce evlavia dumnezeiască rânduieşte spre sporirea smereniei, aceasta întoarce minţile celor răi spre sporirea mândriei şi neţinând cont de varietatea darurilor leapădă binele prin care ei ar trebui să crească în virtutea smereniei.

36. Din această pricină, este necesar, preaiubiţi fraţi, ca voi să discerneţi întotdeauna în voi înşivă ceea ce aveţi mai puţin şi în semenii voştri ceea ce ei au primit mai mult ca voi, astfel ca atunci când îi percepeţi pe ei mai presus ca voi datorită binelui pe care ei îl au şi voi nu, să dobândiţi şi voi aceasta şi să sporiţi în smerenie. Dar dacă voi cumpăniţi în ei binele pe care l-au primit şi ei socotesc în voi binele pe care îl aveţi, vă veţi atinge pe rând cu aripile voastre, astfel că deşteptaţi puteţi zbura întotdeauna către ceruri. Apoi urmează:

37. ,,Şi glasul roatelor ţinându-se de ele, şi glasul cutremurului” (Iezechiil 3, 13). Am spus mai sus că prin roţi sunt înţelese Testamentele Sfintei Scripturi. Deci glasul roţilor este graiul Testamentelor. Apoi glasul roţilor este auzit după glasul aripilor sfintelor fiinţe, deoarece fiind primit cuvântul propovăduitorilor, când virtuţile sfinţilor zboară în căutarea lucrurilor mai înalte şi se îndeamnă unii pe alţii spre a merge înainte, starea Sfintei Biserici este înălţată, astfel că paginile Sfintelor Testamente sunt citite în toată lumea.

Apoi, unde este Sfânta Evanghelie, unde sunt scrierile apostolilor, acolo răsună Legea şi proorocii. Aşadar, glasul roţilor urmează glasului aripilor, deoarece după minunile sfinţilor, în Sfânta Biserică sunt auzite fără piedică sau obstacol cuvintele Sfintei Scripturi. Aceste roţi urmează sfintele fiinţe pentru că, precum s-a spus mai sus, după ce vieţile sfinţilor au ajuns să fie cinstite, cuvintele Testamentelor s-au arătat de asemenea oamenilor ca fiind slăvite.

38. Sau cu siguranţă roţile urmează sfintele fiinţe, căci în viaţa Sfinţilor Părinţi noi recunoaştem ce trebuie să înţelegem din Sfânta Scriptură. Fiindcă atitudinea lor în proorociile lor ne înfăţişează ceea ce spune pagina din Testament. Însă noi trebuie să cercetăm de asemenea de ce după ce a spus mai sus: ,,Am auzit dinapoia mea glas de cutremur mare”, după glasul aripilor şi roţilor adaugă: ,,Şi glasul cutremurului”. Dacă acest lucru este privit cu atenţie se poate vedea că nu este o repetiţie fără scop.

39. Deoarece există două mari cutremure prin care sunt mişcate inimile noastre. Un cutremur este din frică, celălalt din dragoste; unul ia naştere din tânguirile celor ce se pocăiesc, celălalt din râvna celor ce iubesc. Aşadar, primul cutremur are loc după cuvântul propovăduirii, când noi plângem păcatele pe care le-am comis; cu adevărat, după glasul aripilor şi al roţilor, apare cel de-al doilea cutremur când cu multă plângere noi căutăm binecuvântările cereşti de care auzim.

Deci, iată că în Sfânta Biserică noi recunoaştem pildele virtuţii în mulţi Părinţi, auzim zi de zi, ca să spunem aşa, glasul aripilor, căci pretutindeni răsună Sfânta Scriptură ca şi cum noi am fi deşteptaţi de glasul roţilor. Şi pentru că prin aceeaşi Sfântă Scriptură suntem aprinşi de dragoste pentru Ziditorul nostru, arzând cu flăcările unei mari râvne, ne tânguim că suntem încă departe de faţa Atotputernicului Dumnezeu. Prin urmare, după primul glas al unui mare cutremur înainte de sfârşit, se aude un al doilea glas al unui mare cutremur pentru că noi, învăţând să-L cunoaştem pe Dumnezeu, începem să ne plângem păcatele. Deja iubindu-L pe El pe care Îl cunoaştem, noi nu încetăm să tânjim după El cu lacrimi.

Apoi, după glasul roţilor urmează glasul unui mare cutremur pentru că atunci când Testamentele lui Dumnezeu au început să răsune în urechea inimii, duhul ascultătorilor, îmboldit de dragoste, este mişcat către tânguire. De aceea, cuvintele Sfintei Scripturi devin gustoase în inima cititorilor săi, de aceea ele sunt adeseori citite de cei care le iubesc, ca să spunem aşa, pe ascuns şi în tăcere.

Astfel s-a spus de asemenea prin alt prooroc: ,,Tăiat-ai întru uimire capetele celor puternici, cutremura-se-vor într-însele, deschide-vor frânele sale, ca săracul cel ce mănâncă întru ascuns” (Avacum 3, 14. LXX – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Tăiat-ai capetele celor puternici întru separare, cutremura-se-vor neamurile într-însele, deschide-vor larg gurile lor, ca săracul cel ce mănâncă întru ascuns”). Căci Atotputernicul Dumnezeu taie capetele celor puternici întru separare pentru că El a respins aroganţa evreilor despărţindu-i de Sine. Neamurile s-au cutremurat de această separare deoarece atunci când evreii au căzut din credinţă, inimile păgânilor s-au adunat spre cunoaşterea Credinţei. În mod limpede, aceste neamuri au deschis gura inimii lor pentru hrana Sfintei Scripturi şi o înghit în taină ca un om sărac pentru că citind în grabă şi în tăcere, ei mănâncă cuvintele vieţii.

40. Dar trebuie înţeles că cu cât cei care ascultă progresează în dragoste şi înţelegere, cu atât este mai mare darul Duhului dat sfinţilor propovăduitori. Astfel, când proorocul a spus mai înainte: ,,Şi m-a luat Duh, şi am auzit dinapoia mea glas de cutremur mare”, după glasul cutremurului mare, al aripilor, al roţilor, şi din nou al unui mare cutremur, se adaugă:

41. ,,Şi Duhul Domnului m-a ridicat pre mine, şi m-a luat” (Iezechiil 3, 14). De ce cel care a spus că a fost deja luat de Duh spune din nou că a fost ridicat şi luat ? Dar mintea propovăduitorilor progresează către lucruri mai înalte când este mişcată prin percepţiile ascultătorilor către o dorinţă pentru Atotputernicul Dumnezeu. Cu adevărat, aceşti sfinţi propovăduitori progresează pentru că prin slujirea lor darurile harului sunt înmulţite în Sfânta Biserică, precum este scris despre aceeaşi Sfântă Biserică: ,,Brazdele lui îmbată-le, înmulţeşte rodurile lui, întru picăturile lui veseli-se-va răsărind” (Psalmi 64, 11; în citatul folosit de Sfântul Grigorie, toate pronumele sunt de gen feminin: ,,Brazdele ei îmbată-le, înmulţeşte rodurile ei, întru picăturile ei ...”). Căci brazdele Sfintei Biserici sunt sfinţii propovăduitori care înmoaie pământul inimii noastre. Dar când brazdele sunt îmbătate de apă, generaţiile Bisericii se înmulţesc fiindcă atunci când propovăduitorii primesc harul mai îmbelşugat al Duhului, numărul credincioşilor sporeşte.

Astfel, Sfânta Biserică se veseleşte de picăturile sale. Căci în picătură, apa care cade din cer pe acoperiş, cade de pe acoperiş pe pământ. Cu adevărat, acoperişul Bisericii este reprezentat de sfinţii propovăduitori, care prin mijlocire şi prin întărirea noastră cu poveţele lor ne apără. Însă deoarece inima lor este înmuiată dumnezeieşte în propovăduire, apa vine ca din cer pe acoperiş. Pentru că, într-adevăr, noi suntem udaţi de cuvintele lor precum apa curge de pe acoperiş pe pământ.

Prin urmare, Sfânta Biserică, când răsare, se veseleşte în picăturile sale pentru că atunci când este născută în credinţă şi fapte bune, ea cumpăneşte darurile pe care le-a primit şi se bucură foarte tare de cuvintele propovăduitorilor. Aşadar, pentru că atunci când cei care ascultă se ridică spre lucruri mai bune, harul lor este înmulţit de asemenea pentru propovăduitori, proorocul spune: ,,Şi Duhul Domnului m-a ridicat pre mine, şi m-a luat”. Deoarece propovăduitorul este ridicat tot mai mult când cel care-l ascultă se schimbă către o viaţă mai bună.

42. Dar ar trebui să ne întrebăm de asemenea: de vreme ce Duhul nu ridică mintea decât dacă a luat-o, de ce spune întâi ,,ridicat” şi apoi ,,luat” ? Însă în acest loc ,,luat” înseamnă ,,ţinut neîncetat”. Căci sunt unii pe care Duhul îi ridică dar nu-i ia, cei a căror minte ajunge la lucruri duhovniceşti însă felul vieţuirii lor, rămânând în fapte trupeşti, nu se armonizează cu intelectul. Căci Valaam a fost ridicat prin duhul proorociei dar nu a fost luat, deoarece cu adevărat el putea percepe evenimente îndepărtate din viitor şi totuşi nu era dornic să-şi rupă mintea de dorinţele pământeşti. Dar fiindcă sfântul prooroc a fost ridicat prin înţelegere şi în aceeaşi măsură luat pentru felul vieţuirii sale, haideţi acum să ascultăm cum îşi continuă proorocia.

43. ,,Şi am mers pre sus întru pornirea duhului meu” (Iezechiil 3, 14 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Şi am mers cu amărăciune întru indignarea duhului meu”). Cugetaţi, preaiubiţi fraţi, de ce el, pentru care au sporit darurile Sfântului Duh, merge cu amărăciune ? Sau Duhul face amară în indignarea faţă de sine orice inimă pe care acelaşi Duh o ridică ? Astfel trebuie ştiut că cel pentru care viaţa actuală este încă dulce, chiar dacă pare că grăieşte cuvântul lui Dumnezeu, nu este un propovăduitor ridicat şi luat. Căci mintea pe care o umple Sfântul Duh, El o mişcă spre amărăciune faţă de cele vremelnice şi spre desfătare faţă de cele veşnice.

Pentru că este plăcut a fi printre lucrurile omeneşti doar pentru cel care încă nu a gustat nici una din bucuriile cerului, deoarece cu cât înţelege mai puţin cele veşnice, cu atât se odihneşte mai încântat în cele vremelnice. Dar dacă cineva a gustat deja cu gura inimii sale acea dulceaţă a răsplătirilor cereşti, acele cete de îngeri ce intonează imnuri, vederea de nepătruns a Sfintei Treimi, pentru el ceea ce vede înlăuntru devine mai dulce cu atât mai mult cu cât tot ceea ce suportă din afară devine amar.

El se mustră pentru păcatele pe care îşi aminteşte că le-a comis şi este nemulţumit de sine acum când a început să placă Celui care a creat toate. El se dojeneşte pentru gândurile sale, se critică pentru cuvintele sale şi se pedepseşte cu lacrimi pentru faptele sale. El se străduieşte cu înflăcărare pentru lucrurile cereşti şi calcă în picioare toate lucrurile pământeşti cu batjocura minţii sale. Şi pentru că nu are încă la vedere ceea ce îşi doreşte, socoteşte plăcut a plânge şi a se întrista cu tânguiri statornice. Şi deoarece vede că nu se află încă în pământul pentru care a fost zidit, în exilul acestei vieţi nimic altceva nu îi este mai plăcut decât propria amărăciune.

Aşadar, el refuză să fie expus lucrurilor vremelnice şi tânjeşte cu înflăcărare după cele veşnice. Astfel, pe drept se spune de asemenea prin Solomon: ,,Căci întru mulţimea înţelepciunii, mulţimea cunoştinţei este; şi cel ce adaugă ştiinţa, adaugă durere” (Eclisiastul 1, 18, LXX; în citatul folosit de Sfântul Grigorie în loc de ‘cunoştinţă’ este ‘indignare’). Deci recunoscând lucrurile cereşti, noi refuzăm să ne supunem duhul lucrurilor pământeşti. Şi când începem să fim mai înţelepţi în ce priveşte păcatele pe care le-am comis, suntem mânioşi pe noi înşine, şi din multă înţelepciune decurge multă indignare deoarece cu cât înaintăm în înţelegere cu atât suntem mai nemulţumiţi de faptele noastre rele. Şi durerea creşte odată cu cunoştinţa, deoarece cu cât ştim mai multe despre cele veşnice, cu atât mai mult ne mâhnim în mizeria acestui exil.

Sau precum se spune în altă traducere: ,,Şi cel ce adaugă ştiinţă, adaugă trudă”. Deoarece cu cât începem să cunoaştem ce sunt bucuriile cereşti, cu atât mai mult ne trudim să plângem ca să ne putem izbăvi tot mai mult de capcanele greşelilor noastre. Aşadar în multă înţelepciune este multă indignare întrucât dacă înţelegem cele veşnice, refuzăm să le dorim pe cele vremelnice. Apoi dacă gustăm din cele veşnice, ne detestăm fiindcă facem ceea ce ne-ar putea despărţi de dragostea pentru veşnicie. Conştiinţa se învinovăţeşte singură, se acuză de ce a făcut, condamnă prin pocăinţă ce acuză; se naşte un conflict în duh, aducând pace cu Dumnezeu.

44. Astfel Ahaav, un împărat păcătos mustrat de prooroc, când a auzit sentinţa dumnezeiască împotriva lui s-a temut şi s-a tulburat cu mare mâhnire, astfel că Domnul i-a spus proorocului Său: ,,Văzut-ai cum s-a umilit Ahaav de către faţa mea ? Deci pentru că s-a smerit înaintea mea, nu voiu aduce răutate în zilele lui” (III Împăraţi 21, 29). În aceste cuvinte ale Domnului trebuie socotit cât de bineplăcută Îi este Lui tristeţea amărăciunii aleşilor Săi care se tem să nu-L piardă pe Domnul, dacă şi pocăinţa unui păcătos I-a bineplăcut, un păcătos care s-a temut că-şi pierde această viaţă de aici ? Sau cât de bineplăcută Îi este mâhnirea de bunăvoie pentru păcatele lor a celor care bineplac Lui, dacă acest lucru I-a plăcut uneori chiar la acel om care nu Îi era plăcut ?

Însă trebuie ştiut că nimeni nu reuşeşte să facă aceste lucruri din toată inima pentru dragostea Atotputernicului Dumnezeu decât cel al cărui duh a fost ridicat de Sfântul Duh. Căci când un om ajunge din propria virtute să dispreţuiască cele pământeşti, să iubească cele cereşti, să caute pacea cu Dumnezeu, să-şi înfrâneze conflictul lăuntric, să se condamne pentru gândurile sale, şi să se pedepsească cu suspinuri ? Nimeni nu poate să facă aceasta decât cel pe care îl întăreşte darul dumnezeiesc.

Prin urmare, este adăugat:

45. ,,Şi mâna Domnului a fost cu mine tare” (Iezechiil 3, 14). Într-adevăr, noi nu ne putem înălţa desăvârşit către bine decât dacă Duhul ne ridică mergând înaintea noastră şi ne întăreşte mergând în urma noastră. Dar trebuie să ne întrebăm, când s-a scris mai sus referitor la cartea pe care a primit-o: ,,S-a făcut gura mea dulce ca mierea”, pentru ce motiv spune apoi: ,,Am mers cu amărăciune întru indignarea duhului meu” ? Căci este extrem de straniu ca dulceaţa şi amărăciunea să vină împreună în acelaşi timp. Dar pe lângă sensul de mai sus, trebuie înţeles că duhul celui pentru care cuvântul lui Dumnezeu a început să fie dulce în gura inimii va deveni fără îndoială amar împotriva lui însuşi. Fiindcă, având în vedere că el învaţă în mod subtil prin aceasta în ce fel ar trebui să se mustre, el se pedepseşte cu atât mai aspru prin amărăciunea pocăinţei care îl necăjeşte cu cât vede ce iubeşte în cartea sfântă despre Atotputernicul Dumnezeu. Însă pentru că un om nu reuşeşte să înainteze în aceasta din propria virtute pe drept se spune acum: ,,Mâna Domnului a fost cu mine tare”, adică întărindu-mă.

Pentru că mâna Domnului este numit uneori în Sfânta Scriptură Fiul Unul-Născut, deoarece ,,toate printr-însul s-au făcut” (Ioan 1, 3). Şi Atotputernicul Tată vorbeşte despre Înălţarea Sa prin Moisi, spunând: ,,Voiu ridica la cer mâna mea” (A Doua Lege 32, 40). Această mână, care întăreşte inimile aleşilor Săi, a spus ucenicilor: ,,Fără de mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Aşadar în tot ceea ce gândim, în tot ceea ce facem, noi trebuie să ne rugăm întotdeauna ca să putem cugeta cu El suflând asupra noastră şi să făptuim cu ajutorul Celui care viază şi împărăţeşte cu Tatăl într-o unime cu Sfântul Duh, Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.