Cuvânt la Postul Mare

 

Despre mărturisire

de Sfântul Nectarie de Eghina

 

Duh mut şi surd, Eu ţie îţi poruncesc:
ieşi dintr-însul, şi de acum să nu mai intri în el
(Marcu 9, 25)

 

Câte lucruri ne învaţă acest loc din Evanghelie ! Câte ne dezvăluie ! Această mică expunere ne vesteşte în chipul cel mai grăitor dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos şi ni-L înfăţişează pe Stăpânul Hristos poruncind solemn şi autoritar: Eu ţie îţi poruncesc. Cine altcineva ar putea să poruncească unui duh necurat, unui duh mut şi surd, rostind cu atâta autoritate Eu, dacă nu ar fi Dumnezeu ? Cum ar putea un duh mut şi surd să ia cunoştinţă de cuvintele Domnului, dacă nu din glasul Lui, care mişcă şi cutremură întreaga fire ? Căci toată firea văzută şi nevăzută simte stăpâneasca putere a glasului Domnului. Aceste cuvinte sunt atât de mari şi atât de înalte, încât nu ar putea fi rostite decât de buzele lui Hristos Dumnezeul-om. Puterea lor este atât de mare, încât ele nu pot veni decât de la Stăpânul şi Ziditorul lumii duhurilor.

Aşadar Domnul, când a poruncit îndepărtarea demonului, a arătat în mod deosebit dumnezeirea ascunsă în El şi Şi-a descoperit limpede puterea. Duh mut şi surd, Eu ţie îţi poruncesc: ieşi dintr-însul, şi de acum să nu mai intri în el. Ascultă aspra poruncă: Şi de acum să nu mai intri în el. Când i-a poruncit să iasă, i-a poruncit şi să stea departe de om pentru totdeauna. Prin primele cuvinte S-a arătat pe Sine în toată măreţia Sa, iar prin cele din urmă Îşi face cunoscută puterea Lui stăpânească. Ce îndoială sau ce şovăire ar mai putea rămâne în cei care au auzit această limpede mărturie, rostită de însăşi gura lui Hristos şi adeverită prin plinirea cuvintelor ? Numai nişte suflete de evrei împietrite în răutate pot să şovăiască şi să se îndoiască, fiindcă propria lor răutate le-a împietrit inima şi le-a surzit urechile şi le-a orbit ochii, ca văzând, să nu vadă şi auzind, să nu înţeleagă, ca să nu se întoarcă şi să se vindece (potrivit Isaia 6, 9-10).

Prin urmare, Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu tăinuit în lume şi Mântuitorul neamului omenesc şi doctorul sufletelor şi trupurilor noastre, Cel ce a tămăduit toată boala şi toată neputinţa întru norod (Matei 4, 23). Cât de fericiţi putem fi socotiţi pentru că avem un aşa de mare vindecător ! Fiindcă cine dintre noi nu este tulburat de vreo pătimire, fie trupească, fie sufletească ? Câţi dintre cei posedaţi de duhuri surdo-mute nu au fost împinşi de acestea când în focul răutăţii, când în apa stricăciunii ?

Fiindcă toţi cerem vindecare, şi mai ales vindecare sufletească, voiesc să vorbesc despre un mod specific de vindecare, pe care Biserica îl numeşte ,,mărturisirea sufletului”. Aşadar cuvântul care urmează va fi despre spovedanie.

 

Partea I

Că mărturisirea este necesară pentru tămăduirea sufletelor noastre

Mărturisirea este necesară din următoarele pricini: 1) fiindcă este porunca lui Dumnezeu; 2) fiindcă readuce şi restabileşte împăcarea între Dumnezeu şi om şi 3) fiindcă foloseşte omului din punct de vedere moral şi duhovnicesc.

 

1. Mărturisirea ca poruncă dumnezeiască

Mărturisirea este poruncă dumnezeiască: o aflăm în Vechiul Testament rânduită pentru aceleaşi motive pentru care şi Moisi a rânduit-o în adunare în popor, nu numai pentru ca omul să practice şi să deprindă adevărul şi sinceritatea, ci şi pentru a se feri de fapta nelegiuită. Aşadar, în numele Domnului, Moisi zice către fiii lui Israil: Dacă un bărbat sau o femeie va face vreun păcat faţă de un om, şi prin aceasta va păcătui împotriva Domnului şi va fi vinovat sufletul acela, să-şi mărturisească păcatul ce a făcut (Numeri 5, 6-7). Şi iarăşi: Dacă vreun suflet va păcătui (…) şi îşi va mărturisi păcatul (…) şi va plăti şi va mai adăuga preste preţul lui a cincea parte din preţ (…) şi să aducă Domnului jertfă pentru vină (Leviticul 5, 1, 5, 15, 16). Prin urmare, mai întâi este mărturisirea, apoi se întoarce ceea ce a fost răpit şi a cincea parte din preţul lucrului luat, şi apoi se dă iertarea lui Dumnezeu.

În Pildele lui Solomon se zice: Cel ce îşi ascunde păcatele lui nu propăşeşte, iar cel ce le mărturiseşte şi se lasă de ele va fi mântuit (Pilde 28, 13). Sfântul Evanghelist Matei, istorisind cele privitoare la botezul lui Ioan, zice că a trecut pe la el toată Iudeea şi întreg Ierusalimul şi s-au botezat după ce mai întâi şi-au mărturisit păcatele lor. Iată cuvintele evanghelistului: Atunci a ieşit la el Ierusalimul şi toată Iudeea şi toată împrejurimea Iordanului şi erau botezaţi de către el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele lor (Matei 3, 5-6).

Aşadar mărturisirea este poruncă dumnezeiască. Această rânduială a fost reluată în Noul Testament şi a primit aici o nouă putere şi adeverire. Apostolul Iacov, ruda Domnului, ne îndeamnă pe noi zicând: Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să vă vindecaţi. Că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului (Iacov 5, 16). Prin cuvintele Sfântului Iacov se arată nu numai mărturisirea, ci se dau şi raţiunea, şi scopul acesteia: ca să vă vindecaţi. Vedeţi ce putere mare are mărturisirea păcatelor, tămăduitoare atât pentru trup, cât şi pentru suflet ? Şi, pentru ca să alunge orice îndoială, apostolul dă şi temeiul vindecării: Că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului. Ce îndoială sau şovăire mai poate rămâne cu privire la necesitatea şi folosul mărturisirii ?

Dar spovedania este socotită în Faptele Apostolilor drept poarta care duce la creştinism, fiindcă Apostolul Luca, istorisind convertirea efesenilor la creştinism, menţionează că aceştia au început a-şi mărturisi cu mare îndrăznire faptele: Şi mulţi dintre cei ce crezuseră veneau să se mărturisească şi să spună faptele lor (Faptele Apostolilor 19, 18). Iar Sfântul Ioan Evanghelistul spune: Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pre noi de toată nedreptatea (I Ioan 1, 9).

Mărturisirea păcatelor este socotită drept cel mai vechi aşezământ al Bisericii de către Sfântul Irineu, de Tertullian, de Sfântul Clement al Alexandriei, de Origen în Omilia la Levitic şi de Sfântul Chiprian al Cartaginei.

Şi vechii greci considerau mărturisirea necesară şi folositoare, fiindcă cei care erau iniţiaţi în misterele eleusine şi în misterele dionisiene îşi mărturiseau mai întâi păcatele (Plutarh, Apophtegmata Laconica, 217C, 10). Iar Socrate sfătuia mărturisirea ca izbăvitoare: ,,Dacă cineva va face o nedreptate, ajungând el însuşi la aceasta din propria lui voie, şi dacă după aceea de îndată va restabili dreptatea alergând la doctor, ca nu cumva boala nedreptăţii să dureze şi să facă sufletul orb şi de nevindecat” (Platon, Gorgias, 480 a-b).

După cum am arătat îndeajuns, pe cât socotesc, că mărturisirea este poruncă dumnezeiască, voi trece la dezvoltarea subiectului demonstrând că mărturisirea aduce împăcarea între Dumnezeu şi om. Orice păcat este o tulburare a ordinii şi dreptăţii. Păcatul, adică răul, fiind nefiinţă, ca unul care nu a fost creat de Dumnezeu, când este săvârşit, ia locul pe care l-a avut binele şi îl alungă pe acesta. Aşadar săvârşirea păcatului, adică a răului, aduce o tulburare în armonia creaţiei, ameninţându-i existenţa. Nedreptatea care provine din aceasta, ca potrivnicie faţă de însăşi voinţa lui Dumnezeu, este îndreptată împotriva Creatorului lumii, care caută să împlinească prin fire dreptatea dumnezeiască şi stârpirea răului, adică a păcatului.

Principiul că orice păcat este înfăptuit direct împotriva lui Dumnezeu era recunoscut şi de iudei, şi de neamuri. David, mărturisindu-şi păcatul său înaintea Domnului, zicea că păcătuind a greşit numai lui Dumnezeu Unuia: Ţie Unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut (Psalmi 50, 6). Iar Hesiod zice că dreptatea este fecioară şi fiica lui Zeus (adică a lui Dumnezeu), preţuită şi cinstită şi de zeii înşişi, iar când cineva o vătăma, nearătându-i cinste, de îndată urca la tatăl ei, şedea înaintea lui şi îi descoperea nedreptul cuget al oamenilor, de a plăti poporul nedreptăţile regilor:

 

,,Această fecioară este dreptatea, din Zeus odrăslită,
Mult cinstită şi mult slăvită de zeii ce sălăşluiesc în Olimp,
Şi ori de câte ori cineva o vatămă
Şi oricine, fără de ruşine, o dispreţuieşte
Îndată ea lui Zeus, Kronianu-i tată, înainte-i cade,
Şi îndată-i vesteşte al oamenilor nedrept cuget,
Ca să plătească poporul răutăţile regilor”.

(Hesiod, Munci şi zile)

 

Astfel, Hesiod, prin aceste stihuri, arată nu numai principiul că orice păcat Îl lezează direct pe Dumnezeu, ci şi că săvârşirea păcatului nu se întâmplă fără pedepsirea faptelor nedreptăţii. Hesiod insistă atât de mult asupra acestei idei, încât admite că pentru restabilirea dreptăţii, adică pentru restabilirea echilibrului tulburat de regi, poporul plăteşte pedeapsa, pentru ca nu cumva dumnezeiasca dreptate, lezată fiind, să rămână nesatisfăcută.

Aşadar, păcătuind împotriva lui Dumnezeu, ne aflăm în stare de război cu El şi prin urmare avem datoria de a ne reîmpăca şi reconcilia cu El. Dar cine este cel ce ne împacă pe noi cu El ? Este Adevărul Însuşi. Cel ce ne-a împăcat pe noi, care suntem păcătoşi, cu Dumnezeu, este Domnul nostru Iisus Hristos.

(Aici nu văd nepotrivit să întreb pe cei ce nu acceptă puterea izbăvitoare a Mântuitorului: cine ne va împăca pe noi cu Dumnezeu, noi fiind toţi păcătoşi ? Cine va putea, duşman fiind lui Dumnezeu, să plătească absolvitor toată datoria neamului omenesc, ca mijlocitor şi chezăşuitor, şi astfel să restabilească şi să satisfacă dumnezeiasca dreptate ? Unul ca acesta ştia că orice călcare de poruncă şi orice neascultare îşi primeşte dreapta răsplătire (potrivit Evrei 2, 2), fiindcă neamul omenesc, dacă nu oferă desăvârşită satisfacere a dreptăţii, nu se izbăveşte. Aşadar Hristos este Mântuitorul omenirii.)

Şi zicem că ne-a împăcat pe noi Hristos cu Dumnezeu prin lucrarea Lui mântuitoare, dar acum cine ne va împăca pe noi cu Hristos Însuşi din pricina păcatelor noastre, ale fiecăruia ? Iisus Hristos, cunoscând neputinţa oamenilor, S-a îngrijit şi de această trebuinţă şi a rânduit în chip potrivit mijlocitori atât între noi, cât şi cu El Însuşi. A rânduit pe apostolii Săi mijlocitori, dându-le puterea de a lega şi de a dezlega: Şi oricui veţi ierta păcatele lor, iertate vor fi şi oricui le veţi ţine, ţinute vor fi (Ioan 20, 23). Aşadar, mărturisirea este necesară, fiindcă ne împacă pe noi cu Hristos, fiind o împăcare duhovnicească. Este necesar deci să ne mărturisim, ca să ne împrietenim din nou cu Dumnezeu.

Trecând deja la dezvoltarea celui de-al doilea punct al cuvântului nostru despre necesitatea mărturisirii, spunem că mărturisirea este necesată fiindcă ea are un îndoit folos: moral şi duhovnicesc.

 

2. Folosul moral şi duhovnicesc al mărturisirii

Cel ce se spovedeşte cu regularitate se foloseşte moral: 1) fiindcă rătăcirile lui morale se împuţinează; 2) fiindcă ruşinea care însoţeşte păcatul se interpune ca un zid între păcătos şi păcat şi îl împiedică să-l săvârşească şi 3) fiindcă se ruşinează de persoana duhovnicului, de la care rabdă mustrare pentru repetarea unui păcat mărturisit. De asemenea, îi foloseşte celui mărturisit şi teama ca duhovnicul să nu-l oprească de la împărtăşirea cu Preacuratele Taine.

Mărturisirea deasă îl face pe creştin o persoană morală şi-l desăvârşeşte treptat, fiindcă experienţa şi cunoştinţele duhovnicului, sub a cărui îndrumare se va desăvârşi, îl învaţă, pe de o parte, ce trebuie să îmbrăţişeze şi să facă şi, pe de altă parte, ce trebuie să evite, de care lucruri trebuie să se ferească. Fiindcă, prin cunoştinţele lui, duhovnicul îl zideşte pe el întru virtute, iar prin experienţă îl păzeşte de înşelare. O ! Duhovnicul este învăţătorul societăţii, păzitorul virtuţii familiilor şi adăpostul inimilor zdrobite ! Mărturisirea văzută din perspectivă morală este cea mai mare lucrare pe care Biserica a dăruit-o mădularelor ei, atât sub aspectul etico-dogmatic, cât şi sub aspect practic.

 

 

Partea a II-a

După ce am arătat necesitatea şi însemnătatea mărturisirii, ne vom opri acum asupra modului în care trebuie să se facă ea, şi anume:

1) mărturisirea trebuie să se facă după o pregătire prealabilă;

2) mărturisirea trebuie să fie completă şi sinceră.

 

1) Mărturisirea cere o pregătire prealabilă, fiindcă cel ce vine la duhovnic nepregătit, este logic, nici nu se gândeşte la lipsurile sau cusururile sale, nici nu ştie cu exactitate ce rău a făcut. Adică acela nu ştie ce obligaţii sau datorii nu a împlinit şi ignoră mulţimea căderilor şi păcatelor lui, fiindcă este cu neputinţă ca cineva care nu s-a cercetat pe sine cu câteva zile mai înainte cu toată nepărtinirea cuvenită şi nu şi-a cântărit propriile fapte cu dreaptă cumpănă şi nu le-a evaluat, acela nu va rodi mult folos din mărturisire. Neputinţa memoriei de a-şi aminti spontan toate faptele vrednice de mustrare, neputinţa minţii de a discerne cu privire la ele devin pricină ca cele mai grele păcate să scape de mustrare, păcate care îngreunează şi apasă sufletul, iar pe Dumnezeu Îl pornesc spre mânie şi lasă în urmă sămânţă pentru noi păcate.

Este aşadar necesar ca cel ce vine la spovedanie să se cerceteze bine pe sine cu câteva zile mai înainte, pentru a-şi cântări cu severitate fiecare faptă şi a o aprecia în mod corespunzător, ca să-şi cunoască atât scăderile duhovniceşti, cât şi pe cele pe care le-a făcut din exces. Să vină la duhovnicul lui şi să vorbească cu el numai cele ce ţin de mărturisirea păcatelor, fiindcă faptul de a vorbi despre virtute la duhovnic este acelaşi lucru cu a vorbi despre sănătate la doctor. A vorbi despre virtute la duhovnic este slavă deşartă şi semn de lăudăroşenie, complet nepotrivită cu momentul mărturisirii. Aşa cum la medic vorbim numai despre suferinţele trupului nostru, la fel şi la duhovnic să vorbim despre slăbiciunile sufletului nostru. Dar pregătirea nu se face într-un mod nepriceput şi fără cercare.

Dar fiindcă cel ce se pregăteşte mai dinainte de spovedanie se pregăteşte în acelaşi timp şi pentru împărtăşirea cu Dumnezeieştile Taine, pentru aceasta trebuie să o facă într-un mod încercat. Ca unul care a fost povăţuit de către Sfinţii Părinţi ai Sinoadelor, aşa să fie (încercat) prin post. Desigur, nu postul ţinut acum de unii în mod fariseic, ci postul rânduit creştineşte, care are drept scop domolirea patimilor sufletelor şi trupurilor noastre, concentrarea minţii noastre împotriva împrăştierii şi înălţarea ei deasupra materiei râvnitoare pentru cele pământeşti, care ne distrage atenţia şi luarea-aminte şi ne atrage spre cele deşarte şi spre lucruri vătămătoare de suflet.

Căci trebuie să fie cunoscut fiecărui creştin faptul că dacă prin postul creştinesc şi prin rugăciune (Matei 17, 2; Marcu 9, 29; Luca 2, 37; Faptele Apostolilor 14, 23) mintea lui nu se înalţă la Dumnezeu şi dacă inima lui prin post şi rugăciune nu se află înfrântă şi zdrobită, este cu neputinţă ca vrednicia şi starea lui morală să preţuiască ceva înaintea lui Dumnezeu. Prin urmare, să cunoască cu exactitate gravitatea şi mulţimea păcatelor lui şi să caute cu râvnă şi cu însetare ştergerea lor.

Să ne fie ştiut că, pe cât ne recunoaştem păcatele, pe atât vom fi luminaţi de sus. Dar într-atât ne vom lumina, pe cât ne vom înălţa mintea prin rugăciune şi post. Deci, rugăciunea şi postul creştineşti sunt oglinda care arată adevăratul caracter al păcatelor noastre. Dar, de vreme ce păcatele noastre ne despart de Dumnezeu, există numai un singur mod eficace prin care mărturisirea ne poate împrieteni cu Dumnezeu – rugăciunea şi postul. Pentru aceasta, suntem datori să urmăm acest mod, astfel încât să urmărim un scop duhovnicesc, iar nu să le ţinem fără scop.

 

2) Mărturisirea, ca să fie desăvârşită, trebuie să fie sinceră

Pentru ca mărturisirea noastră să fie desăvârşită, trebuie să fie totodată sinceră. Cei ce se mărturisesc fără sinceritate sunt asemănători celor care îşi ascund bolile din pricina ruşinii. Iar dacă le vine lor vreo vindecare de la doctor, aceasta se întâmplă şi pentru mijlocirile duhovnicilor. Înseamnă că este necesar ca mărturisirea noastră să fie sinceră, ca să fie desăvârşită şi să devină lucrătoare.

Pentru ce te temi, creştine, a-ţi mărturisi sincer şi cu îndrăznire păcatele ? Cum atunci când le-ai făcut nu te-ai temut de Dumnezeu, iar acum de un om te ruşinezi ? Nu înaintea lui Dumnezeu ai păcătuit oare atunci când ai săvârşit păcatul ? Nu este oare Dumnezeu prezent pretutindeni ? Pentru ce acum te sfieşti de duhovnic ? Auzi-l pe David mărturisindu-se: Păcatul meu l-am cunoscut şi fărădelegea mea nu am ascuns-o (Psalmi 31, 5). Şi lui Natan Proorocul, pe care Dumnezeu l-a trimis la David, care, după ce s-a pocăit şi a plâns, i-a zis: Am păcătuit, am păcătuit Domnului ! (II Împăraţi 12, 13) De aceea a şi dobândit iertare. Proorocul, din partea Domnului, îi zise acestuia: Şi Domnul a ridicat păcatul de deasupra ta (II Împăraţi 12, 13).

Creştine, nu cumva să cugeţi ceva necuvenit despre această taină a spovedaniei, să nu o iei în deşert ! Dacă nu lepădăm plăcerile după mărturisire, suntem sub aceeaşi osândă. Dacă nu dăm înapoi ceea ce am răpit, nici o iertare a păcatului nu va avea putere la Dumnezeu. Nici o faptă de milostenie din bani străini nu aduce rod. Dacă nu ne împăcăm cu vrăjmaşii noştri şi venim totuşi la împărtăşirea cu Sfintele Taine, osândă ne mâncăm şi bem (potrivit I Corinteni 11, 29), luând în deşert Trupul şi Sângele Domnului. Să nu nădăjduim ca Dumnezeu să ni Se arate binevoitor, dacă noi nu voim să-l miluim pe cel împreună cu noi rob ! Cel ce vrea să fie miluit trebuie ca el însuşi să miluiască. Cel ce voieşte să fie iubit de Dumnezeu trebuie să-l iubească pe aproapele său. Cel ce voieşte să i se ierte păcatele trebuie el mai întâi să ierte păcatele şi căderile semenului său.

Hristos, voind să ne înveţe pe noi, a rânduit aceasta în Rugăciunea Domnească drept o condiţie a iertării: Şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri (Matei 6, 12). Fiindcă este necesar să iertăm, ca să fim iertaţi. Încheind aici dezvoltarea temei, să ne rugăm Domnului nostru Iisus Hristos să vindece sufletele noastre de patimile care le tulbură şi care vin din surzenia şi din muţenia duhului; şi fiecare dintre noi să caute să distrugă aceste patimi, lepădându-le când ca pe nişte pofte arzătoare, când ca pe un potop de apă al deznădejdii.

 

Scriptura 68

Hristos îl tămăduieşte pe lunatic, poruncind duhului necurat să iasă din el (Marcu, cap. 9)

Frescă de la Mânăstirea Decani, Serbia

 

Să Îl rugăm pe El să ne întărească în credinţa Lui, ca să dobândim izbăvirea noastră fără şovăire, fiindcă prin fierbinţeala credinţei tatălui s-a tămăduit fiul (Marcu 9, 24). Să Îi cerem să ne deschidă ochii minţii, ca să ne recunoaştem boala sufletelor şi să căutăm pe vindecătorul (duhovnicul) pe care El l-a rânduit şi pe care pururea îl aflăm între noi, dar rareori îl recunoaştem. Să cerem, aşadar, de la el vindecare sufletelor noastre, fiindcă numai el a primit putere de la Domnul să vindece patimile surdo-muţeniei care ne tulbură sufletele, şi să poruncească acestora să iasă din ele, şi să le slobozească, şi niciodată să nu le mai tulbure, aşa cum a poruncit şi Hristos duhului necurat: Duh mut şi surd, Eu ţie îţi poruncesc: ieşi dintr-însul, şi de acum să nu mai intri în el (Marcu 9, 25).

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 68/ianuarie-februarie 2012