CAZANIE la

Duminica a Treia din Postul Mare

A Sfintei Cruci

 

Şi chemând la sine pre norod împreună cu ucenicii săi, au zis lor: cela ce voieşte să vină după mine, să se lepede de sine, şi să-şi ia crucea sa, şi să-mi urmeze mie. Că cine va vrea să-şi mântuiască sufletul său, pierde-l-va pre el; iar cine îşi va pierde sufletul său pentru mine şi pentru evanghelie, acela îl va mântui pre el. Că ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată, şi îşi va pierde sufletul său ? Sau ce va da omul schimb pentru sufletul său ? Că cine se va ruşina de mine şi de cuvintele mele, întru acest neam preacurvar şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii Îngeri. Şi le zicea lor: amin grăiesc vouă, că sunt unii din cei ce stau aici, care nu vor gusta moarte până când vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere (Marcu 8, 34-38; 9, 1).

 

Tâlcuirea Evangheliei

Duminicii a Treia din Postul Mare

 

Fraţi creştini,

Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns aproape la jumătatea căii postului, unde aflăm două ajutoare tari şi puternice în ostenelile noastre. Unul dintre acestea este preasfânta cruce, lemnul cel de viaţă dătător, bucuria lumii, puterea credincioşilor, întărirea drepţilor, nădejdea păcătoşilor. Pentru aceasta, Sfânta Biserică a lui Hristos o pune astăzi pe dânsa înaintea noastră, ca, în evlavie închinându-ne ei, să luăm har şi putere în greutăţile luptei dumnezeieşti a postului. Celălalt ajutor este glasul Domnului din Evanghelia de astăzi, care ne îndeamnă pe noi să ne ridicăm crucea noastră şi să mergem după Hristos, care ne cheamă să ne mântuim sufletele noastre. Pentru aceasta a pus să se citească astăzi glasul acesta din Sfânta Evanghelie, ca să pice în inimile noastre puterea dumnezeiescului har şi printr-însul cu osârdie să săvârşim nevoinţa cea sfântă a postului.

Sfânta Cruce fiecare creştin o vede şi fiecare, sărutând-o cu credinţă şi cu evlavie, ia har de la Dumnezeu şi putere. Glasul Evangheliei are însă trebuinţă Scriptura 83 1de tâlcuire pentru ca, pricepând înţelesul lui, fiecare să ia luminarea Preasfântului Duh şi puterea Lui cea dumnezeiască. Deci, precum sărutaţi cu evlavie cinstita cruce, tot aşa cu luare aminte să ascultaţi tâlcuirea Evangheliei de astăzi, care spune:

Au zis lor Domnul: cela ce voieşte să vină după mine, să se lepede de sine, şi să-şi ia crucea sa, şi să-mi urmeze mie.

 

Raclă în formă de cruce, care adăposteşte sfinte moaşte

 

Câtă înţelepciune dumnezeiască, fraţi creştini, şi câtă iubire de oameni ! Domnul Hristos nici nu sileşte pe nimeni, deşi are putere, şi nici nu porunceşte, deşi este Stăpân, ci lăsându-i fiecăruia slobodă stăpânirea de sine însuşi, ca un iubitor de oameni cheamă însă la Sine pe toţi pentru că voieşte mântuirea tuturor, zicând: Cel care după a sa socoteală şi dintr-a sa voinţă vrea să vină după Mine, adică să fie ucenic al Meu, urmând poruncile Mele, acela trebuie să facă trei lucruri: să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Dar cine este acest ,,sine” despre care Domnul ne îndeamnă să ne lepădăm şi care este ,,crucea” fiecăruia dintre noi ? Acest ,,sine” al nostru este acela pe care îl numeşte Apostolul Pavel ,,omul cel vechi” şi ,,trup al păcatului”, în care, după călcarea poruncii de către cei dintâi oameni, sălăşluieşte cugetul omului, plecat spre rele din tinereţile lui. De acest om vechi al păcatului zice Domnul că trebuie să ne lepădăm.

Dar cum putem face aceasta ? În acelaşi chip în care ne lepădăm de un om oarecare; cum ne lepădăm de prietenul nostru, sau de rudeniile noastre, fugind de ei şi urând tot şi toate faptele lor rele. Deci, atunci ne lepădăm de ,,sine”, adică de noi înşine, când fugim de dragostea trupului şi urâm toate faptele lui cele rele; iar ,,crucea” fiecăruia este omorârea patimilor şi poftelor celor rele ale trupului nostru. Atunci luăm crucea noastră, când nimicim patimile şi poftele noastre cele rele, precum spune dumnezeiescul Apostol Pavel: Iar care sunt ai lui Hristos, adică ucenicii Domnului, trupul şi-au răstignit împreună cu patimile şi cu poftele (Galateni 5, 24). Cum însă credincioşii altor religii din vremea Mântuitorului, din care unii şi astăzi îşi mai chinuiesc trupul lor prin diferite mijloace, făceau aceasta pentru o slavă deşartă, stăpâniţi de păreri amăgitoare, vrând să fie admiraţi şi lăudaţi de oameni, de aceea Domnul, după ce a arătat că cel care vrea să vină după El, este dator nu numai să se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa, a spus că trebuie şi să vină după Dânsul.

Iată pe scurt toată înţelegerea acestor cuvinte evanghelice: Cel care voieşte să se facă ucenic al lui Iisus Hristos trebuie să se lepede şi să urască orice păcat, să omoare toate patimile trupului şi toate poftele lui cele rele şi să urmeze învăţăturile lui Iisus Hristos. Arătând Domnul pentru ce cere aceste trei lucruri de la ucenicii Săi, a zis:

Că cine va vrea să-şi mântuiască sufletul său, pierde-l-va pre el; iar cine îşi va pierde sufletul său pentru mine şi pentru evanghelie, acela îl va mântui pre el.

Sufletul omului este nemuritor şi omul nu poate să-l piardă din cauza dragostei sale faţă de Iisus Hristos şi faţă de Evanghelia Sa. Prin aceste cuvinte, Iisus Hristos nu vorbeşte despre fiinţa sufletului, ci despre poftele şi păcatele lui cele rele. Deci cel care va pierde păcatele cele rele ale sufletului său: mândria, zavistia, ura, nemilostivirea şi celelalte patimi şi răutăţi ale lui, nu pentru iubirea de slavă, ci pentru dragostea faţă de Iisus Hristos şi pentru păzirea poruncilor Evangheliei, acela îşi va mântui sufletul şi va moşteni viaţa cea veşnică. Iar cel ce va căuta să-şi împlinească poftele sufletului cele rele, acela îşi va pierde sufletul său, adică îl va da chinurilor celor fără de sfârşit: Cel ce îşi iubeşte sufletul său, zice Sfântul Ioan Evanghelistul, pierde-l-va pre el, şi cela ce îşi urăşte sufletul său în lumea aceasta, în viaţa cea veşnică îl va păzi pre el (Ioan 12, 25). Oricine va căuta sufletul său să-l mântuiască, pierde-l-va pre el, spune Evanghelistul Luca, şi cine îl va pierde, îl va învia pre el (Luca 17, 33). Sfântul Evanghelist Matei spune şi mai lămurit acest lucru: Cel ce şi-a aflat sufletul său, îl va pierde pre el, şi cela ce şi-a pierdut sufletul său pentru mine, îl va afla pre el (Matei 10, 39).

Deci, zicând Domnul să se lepede de sine cel care vrea să se ducă după El, prin sine s-a referit la suflet, nu la trup, pentru că zice mai departe: Cel ce va voi să se mântuiască pe sine însuşi, acela se va pierde. Iar cel care se va pierde pe sine însuşi, nu pentru mărirea sa, nici pentru lauda oamenilor, ci pentru dragostea faţă de Iisus Hristos şi faţă de învăţăturile Sfintei Evanghelii, acela se va mântui pe sine însuşi în viaţa cea veşnică. Aceste lucruri s-au împlinit în vremea de la începuturile creştinismului. Cel care s-a pierdut atunci pe sine însuşi, adică şi-a dat viaţa sa la moarte şi nu s-a lepădat de Iisus Hristos, şi nici de adevărul Evangheliei, acela s-a mântuit pe sine, făcându-se sfânt, şi în ceata prealăudaţilor mucenici s-a aşezat. Iar cel care s-a mântuit pe sine însuşi, adică şi-a păzit viaţa sa de moarte, lepădându-se de Iisus Hristos şi de Evanghelie, acela s-a pierdut pe sine, făcându-se nevrednic Împărăţiei cerului, împreună cu cei lepădaţi şi osândiţi. Ca să arate cât de mare este valoarea sufletului omenesc şi cât de costisitoare este pierderea lui, Mântuitorul Hristos a adăugat, zicând:

Că ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată, şi îşi va pierde sufletul său ? Sau ce va da omul schimb pentru sufletul său ?

Adică, ai dobândit toată lumea aceasta cu aurul, bogăţiile şi desfătările ei. Care este folosul tău, dacă în schimb ţi-ai pierdut sufletul tău, lepădându-te de Hristos, sau defăimând Evanghelia Lui ? Orice lucru lumesc are alt lucru pe potriva sa, în care se poate schimba. Dai aur şi iei în loc, de aceeaşi valoare, argint; dai pietre scumpe, mărgăritare, ţarini, vii, orice alte lucruri pământeşti, dar iei altele pe potriva acestora; te lipseşti de lucrul acesta, dar dobândeşti altul de valoarea lui. Sufletul însă nu se poate schimba cu nimic, căci nu se găseşte în lume vreun lucru vrednic să fie schimbat cu sufletul.

Că cine se va ruşina de mine şi de cuvintele mele, întru acest neam preacurvar şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii Îngeri.

Iată, fraţi creştini, pricina pentru care omul nu are nici un folos de toate bogăţiile lumii acesteia, când şi-a pierdut sufletul său. Prin aceste cuvinte Domnul spune lămurit că cei care se ruşinează de patimile, de crucea şi de îngroparea Sa, sau se leapădă de Dumnezeirea Sa şi defăimează poruncile Evangheliei Sale înaintea oamenilor din lumea aceasta, când va veni întru slava Tatălui Său să judece lumea, atunci îi va ruşina pe ei, zicându-le: Zic vouă, nu vă ştiu pre voi de unde sunteţi, depărtaţi-vă de la mine toţi lucrătorii nedreptăţii (Luca 13, 27). Aceasta este îndepărtarea lor din faţa lui Dumnezeu şi trimiterea lor în chinurile pedepsei veşnice.

Atunci ce va folosi omului toată lumea cu bogăţiile ei ? Sau ce va da atunci cel care s-a lepădat de credinţă şi cel păcătos ca să-şi izbăvească sufletul său din focul gheenei ? Domnul a numit neamul omenesc preacurvar şi păcătos, căci precum femeia care îşi lasă bărbatul său şi se duce cu altul este o desfrânată şi păcătoasă, tot aşa este desfrânat şi păcătos sufletul celui care părăseşte pe Dumnezeu şi se închină diavolului. Cum însă Domnul a zis că va veni iarăşi în lume, nu smerit ca un om, ci întru slava Tatălui Său ca un Dumnezeu, ca să-i încredinţeze de aceasta pe ucenicii Săi, S-a îndreptat către dânşii,

Şi le zicea lor: amin grăiesc vouă, că sunt unii din cei ce stau aici, care nu vor gusta moarte până când vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.

Citind în continuare cele istorisite de Sfântul Evanghelist Marcu, aflăm că, după şase zile de când Domnul Iisus spusese aceste cuvinte, au luat Iisus pre Petru şi pre Iacov şi pre Ioan, şi i-au suit pre dânşii în munte înalt, deosebi, singuri. Şi s-au schimbat la faţă înaintea lor (Marcu 9, 2). Deci lămurit este că Domnul a numit Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere, slava dumnezeieştii Lui schimbări la faţă în Muntele Tabor, când au strălucit razele slavei Lui dumnezeieşti, adică ale slavei Tatălui Său cu care va veni să judece viii şi morţii; ale slavei aceleia pe care o vor dobândi drepţii întru Împărăţia cerului. De aceea faţa Lui a strălucit ca soarele, iar hainele Lui s-au făcut albe ca lumina. Ucenicii Lui, neputând să caute la această lumină prea strălucitoare şi dumnezeiască, au căzut cu faţa la pământ, fiindcă erau cuprinşi de spaimă. Deşi această slavă, zice El, sunt unii din cei ce stau aici, adică Petru, Iacov şi Ioan, care nu vor muri până ce nu o vor vedea, dar într-adevăr aceşti trei apostoli au văzut această slavă în Muntele Tabor, strălucind acolo cu puterea Dumnezeirii lui Iisus Hristos. Şi pe când stăteau în norul care-i învăluia, au auzit glasul care venea din nor, zicându-le: Acesta este Fiul meu cel iubit, (…) pre acesta să ascultaţi (Matei 17, 5).

Glasul Domnului l-am auzit şi noi, fraţi creştini, în Sfânta Evanghelie de astăzi. Să ascultăm deci şi noi de Fiul cel iubit al lui Dumnezeu Tatăl şi de poruncile Evangheliei Sale, ca să nu ne pierdem sufletele noastre, ci să ni le mântuim. Amin.

 

 

Cazania

Duminicii a Treia din Postul Mare

(Despre suflet)

 

Fraţi creştini,

Domnul Iisus a ridicat la mare înălţime vrednicia şi cinstea sufletului omenesc. Arătându-l mai de preţ decât toată lumea, a zis că nici un lucru din cele ce sunt în lume nu este vrednic de schimbat cu sufletul. Dar oare ce este sufletul care este aşa de preţios, atât de scump şi cu totul de nepreţuit ? De unde este adus ? Care este fiinţa şi firea lui, şi cât timp trăieşte el ?

Mulţi dintre păgânii închinători la idoli, cu sute de ani înainte de naşterea lui Hristos, s-au ostenit să înţeleagă acestea, dar neavând lumina descoperirii dumnezeieşti ca povăţuitoare ostenelilor lor, s-au ostenit în zadar. Dintre aceştia, unii s-au înălţat prin lumina minţii lor până aproape de treapta înţelegerii, dar neputând fi ridicaţi de lumina aceasta până la treapta cea mai înaltă, au căzut în greşeli cu totul necuviincioase. Alţii, nefiind atât de luminaţi de lumina minţii, au grăit despre suflet ca nişte nepricepuţi.

Din mărturiile lor însă vedem că cea mai mare parte dintre filozofi credeau că sufletul este nemuritor şi că există o răsplătire a faptelor săvârşite în viaţă, deşi învăţătura lor era plină de greşeli.

Noi avem învăţător pe Fiul lui Dumnezeu, care luminează cu învăţătura Evangheliei Sale întunericul vieţii noastre. Deci, dacă vom lua aminte la învăţătura Evangheliei lui Iisus Hristos, vom cunoaşte îndată pe Cel care a făcut sufletul, care este firea sufletului, cât timp trăieşte el, care este rostul lui şi pentru ce scop a fost făcut.

Sfânta Scriptură ne spune că Dumnezeu au făcut pre om, ţărână luând din pământ (Facerea 2, 7). După aceasta, au suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul cu suflet viu (Facerea 2, 7). Dumnezeu însă nu are nici plămâni, nici gură, nici buze ca să sufle. Cuvintele au făcut pre om, ţărână luând şi au suflat în faţa lui suflare de viaţă ne arată tocmai deosebirea dintre trup şi suflet, că altceva adică este trupul şi altceva sufletul. Trupul este alcătuit şi orice lucru care este alcătuit se risipeşte în pământul din care s-a alcătuit. De aceea, trupul este din fire stricăcios. Sufletul este un singur lucru, nealcătuit din multe părţi; el niciodată nu se descompune şi nu se risipeşte. De aceea, sufletul este prin firea lui nestricăcios şi nemuritor. Au făcut Dumnezeu pre om, ţărână luând din pământ şi au suflat în faţa lui suflare de viaţă. Deci şi trupul şi sufletul s-au făcut de Dumnezeu; însă trupul este materialnic, pământesc, văzut, muritor şi stricăcios, iar sufletul este duh, nematerialnic, gânditor, nevăzut, nemuritor şi nestricăcios. Atunci, suflând Dumnezeu în faţa celor dintâi oameni, a zidit sufletul lor, iar acum El zideşte sufletul fiecărui om în însuşi trupul omului, precum numai El ştie, după cum spune proorocul: Cel ce au întins cerul şi au întemeiat pământul şi au făcut duhul omului întru el (Zaharia 12, 1).

Dumnezeiasca Scriptură a descris întâi alcătuirea trupului, apoi pe a sufletului, arătând că Dumnezeu, prin milostivirea Sa, a dat alte daruri trupului şi alte daruri sufletului. Trupului i-a dat creşterea, înmulţirea, ca să umple pământul şi să-l stăpânească, atunci când Dumnezeu a binecuvântat pe primii oameni, zicând: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul (Facerea 1, 28). Sufletului i-a dat domnia şi stăpânirea peste toate lucrurile cele pământeşti şi peste tot pământul, când a zis lui Adam şi Evei: Stăpâniţi peştii mării şi păsările cerului şi toate dobitoacele şi tot pământul şi toate vietăţile, care se târăsc pre pământ (Facerea 1, 28). Când însă Dumnezeu a dat sufletului omului stăpânirea aceasta, i-a dat şi toate puterile trebuincioase spre a domni şi a stăpâni pământul. Aceste minunate puteri ale sufletului, fiecare om le vede şi le simte în propria lui viaţă.

Sufletul, cu puterea pe care i-a dat-o Ziditorul, într-o clipă se suie în cer, se coboară în iad, înconjoară pământul, ajunge în tot locul şi gândeşte orice voieşte. Îşi aduce aminte de cele din trecut, socoteşte pe cele care sunt de faţă şi poartă grijă de cele viitoare; chibzuieşte, judecă, împacă şi osândeşte înseşi gândurile sale. Sufletul învaţă felurite limbi, felurite meşteşuguri şi ştiinţe înalte. Câte limbi auzi, câte cărţi citeşti, câte lucruri cu meşteşug vezi, sunt lucruri ale sufletului. El a aflat meşteşugul cu care trecem peste nesfârşitul apelor mării, cu care ne afundăm în adâncul mării şi scoatem mărgăritarele de preţ, ne coborâm în sânurile pământului şi scoatem tot felul de metale; măsurăm mărimea soarelui, a lunii şi a celorlalte planete, cu toate depărtările care sunt între dânsele, prin ocheanele cu care vedem pe cele mici, mari, şi pe cele de departe, aproape; cunoaştem măsura puterii focului, a apei, a vântului, prin organe care măsoară focul, apa, căldura, greutatea şi vântul. Sufletul grăieşte despre apucăturile cele bune, despre natură, despre măsura pământului, despre ierburi, despre doctorii, despre stele, despre fiinţa lucrurilor, despre duhuri, despre suflet, despre Dumnezeu. Prin aceste puteri ale lui domneşte şi stăpâneşte peste toate făpturile de pe pământ şi peste tot pământul.

Iată câtă deosebire este între omul cuvântător şi dobitocul cel necuvântător ! Care dintre dobitoacele necuvântătoare, sau din păsările zburătoare, sau din vieţuitoarele înotătoare în apă, sau din cele târâtoare pe pământ, pot să facă, nu toate, ci măcar ceva din ceea ce face omul ? Cel care se gândeşte la acestea se minunează văzând atâtea binecuvântate daruri şi însuşiri ale sufletului, prin care omul se deosebeşte de celelalte făpturi pământeşti şi se apropie de Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu a dat sufletului puterile necesare stăpânirii tuturor făpturilor de pe pământ, cu mult mai vârtos i-a dat lui stăpânirea trupului în care sălăşluieşte, făcându-l pe el domn şi stăpân, iar pe trup rob şi slujitor al lui. De aceea, când sufletul stăpâneşte, povăţuieşte şi ocârmuieşte trupul, iar trupul se supune şi îi slujeşte lui, atunci se vede şi se cunoaşte lucrarea cea minunată a sufletului, din care nici urmă nu se poate vedea la dobitoacele necuvântătoare. Şi această lucrare minunată a sufletului este singura în stare să aducă trupul omului la sfârşitul şi scopul cel fericit, pentru care a fost făcut de Dumnezeu.

 

Scriptura 83 2

Dreptul Iov îndurând lipsurile şi boala

Manuscris bizantin

 

Sufletul lui Iov era domn şi stăpân peste trupul lui, care îi era rob şi slujitor. De aceea, vedem la el atâta bărbăţie împotriva nenorocirilor venite peste el pe neaşteptate, atâta tărie de suflet în sărăcia şi lipsa atât de cumplită, atâta răbdare în boală, cu rănile şi durerile care îl chinuiau, încât ni se pare că Iov este fără trup. Dacă vom cerceta viaţa şi trăirea proorocilor, a apostolilor, a mucenicilor, a cuvioşilor şi a tuturor sfinţilor, vom vedea şi vom cunoaşte cât este de mare puterea sufletului şi care sunt darurile care îl deosebesc pe om de animalele necuvântătoare, care nu ştiu ce este dreptatea, curăţenia, mărinimia de suflet, iubirea de străini, sau cunoştinţa despre existenţa lui Dumnezeu, neavând nici urmă de dragoste şi de ascultare faţă de El.

Când însă trupul va înlătura stăpânirea sufletului şi va face din suflet rob al său, atunci se stinge frumuseţea sufletului şi se veştejeşte podoaba lui, stingându-se luminile lui. Atunci nu vezi nimic altceva decât numai vicleşuguri, făţărnicii, furturi, cruzimi, nedreptăţi, robia pântecelui şi noroiul păcatelor. Atunci lucrarea sufletului nu se mai vede; nu mai vezi omul cuvântător, ci animalul cel necuvântător, pentru că el a căzut din cinstea în care l-a înălţat Dumnezeu şi s-a făcut asemenea cu animalele necuvântătoare, cum spune psalmistul David: Omul în cinste fiind nu a priceput, alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de minte, şi s-a asemănat lor (Psalmi 48, 21).

Suflete al meu, cum nu mai cunoşti firea ta dumnezeiască ? De ce te arăţi atât de nemulţumitor faţă de Binefăcătorul tău cel prea bun, care ţi-a dat ţie atâtea puteri şi care te-a îmbogăţit cu atâtea daruri ? Cum primeşti şi te faci rob trupului tău şi slujeşti robului tău ? Într-adevăr, te trage trupul prin dulceaţa cea omorâtoare a plăcerilor şi te aprinde cu focul cel pierzător al păcatelor sale ! Dar tu ştii că de vei birui te mântuieşti pe tine şi trupul, iar de te vei lăsa biruit te osândeşti împreună cu trupul. Eşti de sine stăpân şi ai puterea care ţi s-a dat de Dumnezeu; gata este spre ajutorul tău harul cel lucrător al Atotţiitorului Dumnezeu. Scoală-te dar, suflete al meu ! Pentru ce dormi ? Nu ştii nici ziua, nici ceasul întru care te va despărţi Dumnezeu de trupul tău, iar după despărţirea ta nu mai este nici o nădejde de îndreptare sau de pocăinţă. Până când dar, o suflete al meu, până când vei fi rob ? Scoală-te, ia-ţi stăpânirea ta, supune trupul tău, săvârşeşte lucrul tău, pentru ca împreună cu el să intri în cămara slavei dumnezeieşti, în strălucirile sfinţilor şi în Împărăţia cea veşnică, pe care ţi-a pregătit-o ţie de la întemeierea lumii prea Bunul Dumnezeu. Amin.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 83/martie-aprilie 2014