Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la

cartea Proorocului Iezechiil

 

Omilia a VIII-a (Iezechiil 1, 24 - 2, 1)

1. Faptul că mulţi se folosesc de pildele celui drept a fost tratat la sfârşitul omiliei anterioare. Şi proorocul dezvăluie acest adevăr mai limpede pentru noi când adaugă la ceea ce a spus: ,,Şi am auzit glasul aripilor lor, când zburau, ca un glas de ape multe” (Iezechiil 1, 24). În Sfânta Scriptură, apele semnifică de obicei noroade. Astfel, este spus prin Ioan: ,,Apele ... sunt noroade” (Apocalipsa 17, 15). Apoi, un popor este închipuit de ape, deoarece fiind în viaţă el răsună de tumultul trupului şi zi de zi curge pe povârnişul morţii. Precum am spus deja adeseori, aripile sfintelor fiinţe sunt virtuţile sfinţilor. De ce atunci proorocul aude glasul aripilor ca un glas de ape multe, decât că din dreptatea Atotputernicului Dumnezeu acele aripi ale virtuţilor care mai înainte răsunau printre sfinţi, se răspândesc acum pretutindeni prin propovăduire, răsună în graiul multor neamuri ?

Când Domnul S-a întrupat, a pătimit şi a înviat din morţi, fiinţele înaripate erau puţine la număr, pentru că apăreau foarte rar oameni care doreau lucrurile cereşti şi se ridicau ei înşişi către înălţimi pe aripile virtuţilor lor. Dar după ce vestea dumnezeirii Sale s-a răspândit în întreaga lume cui îi este de folos a spune, a socoti cât de mulţi copii, cât de mulţi oameni respectabili, cât de mulţi tineri puternici, cât de mulţi oameni neputincioşi, cât de multe desfrânate care s-au întors la credinţă, cât de multe fecioare vârstnice s-au ridicat la ceruri prin credinţă, prin nădejde, prin dragoste ? Iată că glasul aripilor care mai înainte se ivea printre puţinele fiinţe sfinte acum răsună deja printre noroade, şi acum aripile virtuţilor înalţă deja mulţimea de pe pământ către dorinţa cerească. Prin urmare, este pe drept spus: ,,Şi am auzit glasul aripilor lor, când zburau, ca un glas de ape multe”, deoarece, precum am spus mai înainte, acel glas de virtuţi care odinioară ajungea în urechile lui Dumnezeu de la câţiva sfinţi a fost mai pe urmă înmulţit de multe ape, adică de oameni fără număr. Despre acest glas este adăugat în mod potrivit:

2. ,,Ca şi cum era glasul Preaînaltului Dumnezeu” (Iezechiil 1, 24). De ce glasul aripilor sfintelor fiinţe este asemănat cu glasul Preaînaltului Dumnezeu decât că Atotputernicul Însuşi umple cugetele sfinţilor cu dorire, şi El Însuşi ascultă cugetele lor astfel pline ? Apoi, El Însuşi picură dragoste în inimile sfinţilor, şi El Însuşi primeşte rugăciunea din inimile lor pline de dragoste.

Petru a plâns cu amar pentru lepădarea sa, dar i s-a spus mai înainte deoarece Hristos era grijuliu faţă de Petru. După multe prihane ale păcatului, Maria Magdalena a venit plângând la picioarele Mântuitorului nostru; dar Cine a mişcat-o pe ea înlăuntrul său dacă nu Cel care a primit-o cu blândeţe în afară ? Cine a îndemnat-o pe ea către lacrimi prin duhul mustrării de conştiinţă dacă nu Cel care totodată a primit-o către iertare de faţă cu cei cu care stătea la masă ? Fiindcă Mântuitorul nostru a scos la lumină cugetul femeii păcătoase, atunci când El a tras-o din păcat şi a început să o slobozească de păcat. Prin urmare, este bine spus că glasul aripilor se aseamănă cu glasul Preaînaltului Dumnezeu, deoarece tot ce se petrece cu virtuţile sfinţilor purcede de la harul Celui care dăruieşte vredniciile.

3. El este pe drept numit Preaînaltul Dumnezeu de către prooroc. Deoarece în Sfânta Scriptură se spune uneori că El este Dumnezeu în mod nominal, iar alteori în mod esenţial cu adevărat. Căci este exprimat în mod nominal când este scris: ,,Iată eu te-am dat pre tine Dumnezeu lui Faraon” (Ieşirea 7, 1). Şi aşa cum Moisi a spus, dacă oricine a făcut aceasta sau aceea, ,,adu-l pre el înaintea dumnezeilor” (Ieşirea 22, 31), adică a preoţilor. El spune din nou: ,,Pre dumnezei să nu-i vorbeşti de rău” (Ieşirea 22, 28). Şi precum spune psalmistul: ,,Dumnezeu au stătut întru adunarea dumnezeilor, şi în mijloc pre dumnezei va judeca” (Psalmi 81, 1). Dar se spune că El este Dumnezeu în mod esenţial, precum El Însuşi spune către Moisi: ,,Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov” (Ieşirea 3, 6).

Astfel, Apostolul Pavel, dorind să discearnă grăirea nominală de grăirea esenţială despre Dumnezeu, a spus despre Mântuitorul nostru: ,,Ai cărora sunt părinţii, şi dintru care este Scriptura VT 65Hristos după trup, care este peste toate, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin” (Romani 9, 5). Deci, se spune în mod nominal că El este Dumnezeu, printre toate lucrurile, Cel care este în mod esenţial Dumnezeu cu adevărat, deasupra tuturor lucrurilor. Pentru a putea arăta că Hristos este prin fire Dumnezeu, apostolul a vorbit despre El nu numai ca Dumnezeu, ci ca Dumnezeu care este peste toate, deoarece fiecare dintre cei aleşi – cu siguranţă aflat în poziţia de a i se cere o pildă de dreptate – poate fi descris ca Dumnezeu dar printre toate lucrurile, deoarece el este Dumnezeu în mod nominal; cu toate acestea, Hristos, ca Dumnezeu, este peste toate lucrurile, fiind prin fire Dumnezeu. Aşadar, Cel pe care Pavel Îl numeşte Dumnezeu peste toate, Iezechiil Proorocul Îl numeşte Preaînaltul Dumnezeu.

 

Sfântul Prooroc Iezechiil

 

Într-adevăr, după ce se spune: ,,Şi am auzit glasul aripilor lor, când zburau, ca un glas de ape multe” (Iezechiil 1, 24), deoarece se adaugă încă: ,,Ca şi cum era glasul Preaînaltului Dumnezeu” (Iezechiil 1, 24), noi putem înţelege că aceasta va fi şi pentru toţi cei aleşi. Atunci, precum am spus, glasul aripilor era printre sfinţii propovăduitori, şi glasul apelor printre oamenii veniţi la credinţă şi urmaşii lor. Dar acelaşi sunet este uneori glasul Preaînaltului Dumnezeu, deoarece mulţimea care este adusă acum la credinţă de către sfinţii învăţători va fi adunată apoi în împărăţia cerurilor, astfel că acolo toţi cei aleşi pot cânta laude de-a pururi când ei văd neîncetat pe Cel pe care-L laudă.

Atunci Trupul Mântuitorului nostru devine în mod desăvârşit întreaga mulţime a sfinţilor, potrivit glasului lui Pavel care spune: ,,Că şi singură zidirea aceasta se va slobozi din robia stricăciunii întru slobozenia slavei fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 21). Şi atunci ei vor rămâne credincioşi Lui, astfel încât nici o fărâmă de stricăciune care este biruită prin Înviere nu poate vorbi împotriva lor în dragostea lor sfântă. Şi fiindcă mulţimea va deveni unită în slava Mântuitorului lor, se spune pe drept: ,,Ca şi cum era glasul Preaînaltului Dumnezeu” (Iezechiil 1, 24).

4. Trebuie notată ordinea descrierii; mai întâi glasul aripilor sfintelor fiinţe, care este apoi asemănat cu glasul de ape multe şi în final într-adevăr cu glasul Preaînaltului Dumnezeu. Pentru că ceea ce sfinţii au propovăduit întâi, popoarele aduse la credinţă au crezut şi au ţinut mai apoi, şi în sfârşit cei ridicaţi la cer aduc laudă Izbăvitorului tuturor. Prin urmare, glasul sfintelor fiinţe este asemănat cu glasul apelor, şi glasul apelor se aseamănă cu glasul Preaînaltului Dumnezeu, fiindcă lauda atotputernicului Domn, pe care înainte puţini o aduceau, acum mulţi o strigă cu voce tare în lume. Şi lauda pe care mulţi o înalţă acum, când stricăciunea lor încă luptă împotriva lor, o vor readuce toţi cei aleşi într-un glas în împărăţia cerurilor. Dar faptele şi virtuţile sfintelor fiinţe sunt încă zugrăvite când adaugă:

5. ,,Când mergeau ele, glasul cuvântului era ca un glas de tabără” (Iezechiil 1, 24 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Când mergeau ele, era ca glasul unei mulţimi, ca glasul unei oşti”). Dacă glasul Preaînaltului Dumnezeu arată lauda Ziditorului nostru în împărăţia cerurilor, nu este de mirare că graiul proorocesc curge din nou înapoi către faptele sfinţilor aflaţi încă în această viaţă vremelnică, deoarece Sfântul Duh din inimile proorocilor nu rosteşte în afară ceea ce dezvăluie totodată înlăuntru.

Într-adevăr, apa cunoaşterii cu care este umplut din nou duhul proorocului abundă cu putere în contemplare. Dar deoarece fiecare gură omenească, adică fiinţă trupească, este mărginită pentru Duh, pentru a reda imensitatea care este percepută, graiul variază în istorisire. De aceea, după ce a perceput glasul aripilor a fi asemenea glasului Preaînaltului Dumnezeu în ceruri, el se întoarce din nou către pământ şi spune ce lucrează acolo fiinţele înaripate pentru a se învrednici de cele mai mari răsplăţi, spunând: ,,Când mergeau ele, era ca glasul unei mulţimi, ca glasul unei oşti”. Când sfinţii propovăduitori străbat lumea, învăţând şi atrăgând noroadele, sfintele fiinţe merg. Şi deoarece cei pe care îi adună, de îndată ce vin la credinţă, se înalţă în lauda Ziditorului nostru, glasul devine asemenea glasului unei mulţimi. Şi deoarece prin aceeaşi propovăduire ei ridică armele împotriva puterilor văzduhului este adăugat pe drept: ,,Ca glasul unei oşti”.

Fiindcă atunci când popoarele credincioase îşi unesc forţele cu sfinţii propovăduitori, ele devin o mare oaste în bătăliile pentru credinţă împotriva duhurilor răului. Şi când toţi credincioşii se umplu iară şi iară, zi de zi, cu doriri cereşti, ei dispreţuiesc lucrurile pământeşti, înfruntă greutăţi pentru dragostea faţă de împărăţia cerurilor, ei alcătuiesc o oaste împotriva puterilor văzduhului pentru că merg înainte înarmaţi cu credinţa şi apăraţi de faptele bune. O bătălie duhovnicească este pomenită de Pavel ca şi cum ar fi vorba de o oaste: ,,Îmbrăcaţi-vă întru toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva meşteşugirilor diavolului. Căci nu ne este nouă lupta împotriva trupului şi a sângelui; ci împotriva începătoriilor şi a domniilor, şi a stăpânitorilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutăţii întru cele cereşti” (Efeseni 6, 11-12).

6. Aşadar, mulţimea sfinţilor este o oaste care ridică armele împotriva puterilor văzduhului. De aceea, şi Sfânta Biserică Sobornicească este zugrăvită sub înfăţişarea unei femei iubite, ca să se poată spune: ,,Frumoasă eşti iubita mea, dulce şi atrăgătoare ca Ierusalimul, îngrozitoare ca oştile rânduite la război” (Cântarea cântărilor 6, 3). Deoarece, pe de altă parte, Ierusalimul este înţeles ca fiind o preînchipuire a păcii, sub al cărui nume este exprimată împărăţia cerurilor, se spune că Sfânta Biserică este dulce şi atrăgătoare ca Ierusalimul. Pentru că viaţa şi dorirea ei sunt comparate cu o preînchipuire a păcii lăuntrice, căci ea Îl iubeşte pe Ziditorul ei şi râvneşte să vadă înfăţişarea Sa despre care este scris: ,,Spre care doresc îngerii să privească” (I Petru 1, 12), ca prin aceleaşi doriri ale dragostei ei să poată fi descrisă ca fiind asemenea îngerilor; cu cât ea devine mai plăcută lui Dumnezeu, cu atât devine mai înspăimântătoare pentru duhurile rele. Cât de înfricoşătoare este ea este arătat prin comparaţia adăugată, şi anume ,,ca oştile rânduite la război”.

De ce trebuie să fie Sfânta Biserică de temut pentru duşmanii ei ca oastea rânduită la război ? Fiindcă această comparaţie nu este fără un discernământ înalt şi prin urmare trebuie cercetat cu agerime. Pentru că noi ştim, şi este de netăgăduit, că o oaste rânduită la război pare înspăimântătoare pentru duşman când este aşezată într-o formaţie atât de compactă, încât să nu rămână nici un spaţiu liber în rândurile sale. Căci dacă o armată ar fi dispusă în aşa fel încât să rămână spaţiu prin care ar putea să treacă duşmanul, cu siguranţă nu ar părea teribilă pentru el. În consecinţă, când noi formăm frontul luptei duhovniceşti împotriva duhurilor rele este absolut esenţial ca noi să fim întotdeauna uniţi şi hotărniciţi de dragoste şi să nu fim găsiţi nicicând înstrăinaţi prin neînţelegeri, deoarece orice fapte bune ar putea fi în noi, dacă dragostea lipseşte, se creează un spaţiu gol în rânduri din pricina păcatului discordiei, de care duşmanul profită ca să intre printre noi şi să ne izbească.

7. Cu adevărat, vechiul vrăjmaş nu se teme de curăţia dinlăuntrul nostru dacă este fără dragoste, pentru că el însuşi nu este asuprit de trup astfel încât să fie răpus de desfrâul său. El nu se teme de înfrânare pentru că el însuşi, care nu este silit de necesitatea trupului, nu întrebuinţează mâncare. El nu se teme de împărţirea bunurilor pământeşti dacă din această lucrare lipseşte dragostea, pentru că nu are nevoie câtuşi de puţin de ajutorul bogăţiilor. Dar se teme grozav de mult de adevărata dragoste din noi, adică de dragostea smerită care ne-o dăruim unii altora, şi pizmuieşte mult înţelegerea dintre noi, deoarece noi păstrăm pe pământ ceea ce el însuşi, nedornic de a păstra, a pierdut în rai. Prin urmare, este pe drept spus: ,,îngrozitoare ca oştile rânduite la război”, fiindcă duhurile rele se tem nespus de mulţimea celor desăvârşiţi deoarece îi văd uniţi şi adunaţi împotriva lor prin armonia dragostei.

8. Măreţia virtuţii înţelegerii se vede când, în lipsa ei, virtuţile care rămân sunt arătate a nu fi virtuţi. Pentru că mare este virtutea înfrânării, dar dacă cineva se înfrânează de la a mânca pentru a-i condamna pe ceilalţi în ce priveşte mâncarea, şi în plus dispreţuieşte aceeaşi hrană pe care Dumnezeu a creat-o pentru ca cei credincioşi să o primească cu mulţumire, ce a devenit virtutea înfrânării dacă nu o cursă a păcatului ?

De aceea, psalmistul, sugerând că înfrânarea nu este nimic fără înţelegere, a spus: ,,Lăudaţi pre el în tâmpină şi în cor” (Psalmi 150, 4 – noi cunoaştem acest verset ca fiind: ,,Lăudaţi pre el în tâmpină şi în horă”. Şi hora poate fi socotită o mărturie a armoniei, asemenea corului). Deoarece membrana uscată a tâmpinei răsună şi glasurile din cor cântă în armonie. Atunci ce se înţelege prin tâmpină dacă nu înfrânarea şi ce prin cor dacă nu înţelegerea dragostei ? Prin urmare, cel care practică înfrânarea pentru a părăsi înţelegerea laudă într-adevăr în tâmpină, dar nu laudă în cor. Şi sunt unii care, în timp ce caută să fie mai înţelepţi decât este de trebuinţă, resping pacea semenilor lor, dispreţuindu-i ca fiind slabi şi proşti. De aceea, Adevărul îndeamnă de dragul Său, spunând: ,,Aveţi întru voi sare, şi pace aveţi între voi” (Marcu 9, 50), astfel că oricine caută să aibă sarea înţelepciunii trebuie să aibă grijă ca nu cumva să se depărteze vreodată de pacea înţelegerii.

Într-adevăr, ceea ce am spus despre aceste două virtuţi trebuie înţeles de asemenea cu privire la toate celelalte. Aceasta Pavel în mod solemn o porunceşte, spunând: ,,Pacea să urmaţi cu toţii şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pre Domnul” (Evrei 12, 14).

9. Că nici un lucru fără dragoste nu-I este plăcut Domnului; Adevărul Însuşi îl arată fără ocoliş, spunând: ,,De îţi vei aduce darul tău la altar, şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă acolo darul tău înaintea altarului şi mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău, şi atunci venind adu darul tău” (Matei 5, 23-24). Iată că El nu îngăduie să primească jertfa de la cei certăreţi, El refuză să accepte arderea cea de tot.

Prin urmare, cugetă la aceasta, cât de mare este păcatul discordiei, deoarece este lepădată aceea prin care vina este dezlegată. Fiindcă, într-adevăr, cei desăvârşiţi sunt uniţi întotdeauna în dragoste, şi aceeaşi dragoste a lor oglindeşte glasul rugăciunii către Ziditorul lor, şi inspiră teamă duhurilor rele, adică străvechilor lor vrăjmaşi, este acum pe drept spus despre fiinţele înaripate: ,,Când mergeau ele, era ca glasul unei mulţimi, ca glasul unei oşti”.

10. De aceea a fost îngăduit de la începutul Sfintei Biserici ca ochii credinţei să privească chiar până la sfârşitul lumii, şi să vadă cum merge această oaste. Pentru că o ceată, o mulţime este numită oaste când înaintează în formaţie, sau aşteaptă într-un loc anume în marşul său. Deci, pentru oaste calea este viaţa acestui veac, cu toţi sfinţii trăind în armonie. Fiindcă există oastea propovăduitorilor care lucrează ici şi colo pentru atragerea sufletelor în formaţia sfintei lucrări. Şi există oastea pustnicilor şi anahoreţilor care se pregătesc zi de zi în inimile lor pentru războaiele asupra duhurilor rele.

Există altă oaste a soţilor buni care, trăind în înţelegere în dragostea faţă de Atotputernicul Dumnezeu, plătesc astfel unii faţă de alţii îndatoririle lor trupeşti, în aşa fel încât nu sunt defel neatenţi faţă de faptele bune pe care le datorează lui Dumnezeu. Dar dacă îi necăjesc cumva pe semenii lor, ei îndreaptă aceasta neîncetat prin fapte de evlavie. Prin urmare, deoarece diferite cinuri de credincioşi, trăind în armonie de la începutul Sfintei Biserici chiar până la sfârşitul lumii, luptă împotriva puterilor văzduhului, armata înaintează şi – ca să spunem aşa – se aude glasul unei oşti pentru că săbiile virtuţilor lor şi armurile minunilor lor răsună spre lauda Atotputernicului Dumnezeu. Cu adevărat, este adăugat în continuare despre sfintele fiinţe:

11. ,,Şi când stau ele, încetau aripile lor” (Iezechiil 1, 24 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Şi când stau ele, aripile erau lăsate în jos”). Sfintele fiinţe stau când, cufundate în contemplare, cugetă la lucrurile care sunt ale lui Dumnezeu. Dar aripile lor sunt coborâte, deoarece atunci când ele privesc îndelung către judecăţile înalte ale lui Dumnezeu, virtuţile proprii sunt de prisos. Aceasta este exprimată deschis când se spune:

12. ,,Şi iată glas era deasupra întăriturii ce era peste capul lor, când stau ele, se lăsau aripile lor” (Iezechiil 1, 25). Noi am hotărât că trebuie să explicăm întăritura de deasupra ca având un dublu înţeles. Fiindcă întăritura, aşa cum s-a spus, poate semnifica puterile cereşti. Şi întăritura poate însemna Fiul Întrupat, Cel Unul-Născut, deoarece firea noastră este întărită pentru veşnicie în El. Aşadar, haideţi mai întâi să expunem ceea ce percepem despre îngeri, şi apoi despre Domnul îngerilor. Căci iată că se spune: ,,Glas era deasupra întăriturii ce era peste capul lor, când stau ele, se lăsau aripile lor”. Aici trebuie să ştim întâi că a lăsa trebuie înţeles nu ca a întinde aripile în sus, ci ca a le înclina în jos, din care motiv s-a spus mai înainte: ,,Şi când stau ele, aripile erau lăsate în jos”.

Prin urmare, noi trebuie să cercetăm ce era glasul care vorbea de deasupra întăriturii. Dar înţelegem mai bine acest glas dacă, mergând din adâncimi către înălţimi, urcăm anumite trepte, ca să spunem aşa. Aşa cum auzul trupului este deşteptat de glas, tot aşa percepţia minţii este deşteptată de înţelegere, care este mişcată dinlăuntru. În consecinţă, glasul din minte se aseamănă cu un anumit sunet al raţiunii. Dar noi trebuie să ştim că uneori glasul trupului vorbeşte simţurilor noastre, alteori glasul sufletului, alteori glasul întăriturii, şi alteori glasul care este deasupra întăriturii.

13. Prin urmare, haideţi să presupunem că cineva este rănit de aproapele său şi din raţiunea omenească cugetă cum să pricinuiască vătămare la rândul său şi să întoarcă rău pentru rău; lui îi grăieşte în minte glasul trupului deoarece, deşi Sfânta Scriptură ne porunceşte să facem bine celor ce ne urăsc, oricui gândeşte să facă rău duşmanilor săi în duhul lui grăieşte glasul trupului. Zi de zi noi săvârşim multe munci grele pământeşti şi apoi ne întoarcem la rugăciune. Duhul este îndemnat către mustrare de conştiinţă, dar imaginile lucrurilor pe care le-am făcut trec prin minte şi îngreunează intenţia de mustrare din rugăciunile noastre; ceea ce facem de bunăvoie în afară, îngăduim fără să vrem înlăuntrul nostru, astfel că anumite plăsmuiri ale gândurilor noastre abat mintea noastră prin imagini trupeşti ca nu cumva ele să fie cu totul concentrate în rugăciune. Acesta, de asemenea, este glasul trupului.Scriptura VT 68

14. Când, într-adevăr, noi am supus aceste gânduri şi am pus pe fugă toate imaginile trupeşti de dinaintea ochilor minţii, căutând înlăuntrul nostru acea esenţă a sufletului care poate aduce trupul la viaţă, dar nu poate să se silească în gândurile bune aşa cum ar dori, noi găsim un anumit duh intelectual care trăieşte prin puterea Ziditorului, dând viaţă trupului care-l poartă, dar ascuns în uitare şi supus schimbării, acesta pe care teama adeseori îl mâhneşte, iar bucuria îl înalţă. Chiar acest intelect este aşadar glasul sufletului, deoarece grăieşte ce este, care este, cu toate acestea, încă un glas de sub întăritură.

 

Sfântul Prooroc Iezechiil. Mozaic din Catedrala San Marco din Veneţia

 

15. Dar transcenzând sufletul, noi căutăm glasul din întăritură când cercetăm ce este acea mulţime nenumărată de sfinţi îngeri dinaintea Atotputernicului Dumnezeu, ce este nemărginita lor desfătare la vederea lui Dumnezeu, ce bucurie fără cusur, ce fierbinţeală a dragostei nu de nesuferit, ci plăcută, cât de mare este dorirea lor pentru vederea lui Dumnezeu îndestulată şi cât de mare îndestularea lor cu dorire. Printre ei nici dorirea nu pricinuieşte pedeapsă, nici îndestularea nu creează silă. Cum în căutarea binecuvântării ei sunt binecuvântaţi, cum contemplând întotdeauna veşnicia ei sunt nemuritori, cum uniţi cu Adevărata Lumină ei devin lumină, cum privind neîncetat către Cel Neschimbător ei sunt schimbaţi către statornicie. Dar când noi gândim aceste lucruri despre îngeri, glasul este încă din întăritură, nu de deasupra întăriturii.

16. Deci, să lăsăm duhul să meargă mai departe şi de la ei să transceandă tot ceea ce este creat. Să-l lăsăm să-şi aţintească ochii credinţei asupra unicei lumini a Făcătorului său, deoarece Unul Dumnezeu care a creat toate lucrurile aduce la viaţă, căci El este prezent pretutindeni şi este neîmpărţit pretutindeni, fiindcă El poate fi perceput şi totuşi nevăzut, necircumscris şi de nepătruns, pentru că El nu este absent de niciunde şi totuşi departe de cugetările celor răi, căci El nici nu este absent din locul de care este departe, fiindcă unde este absent prin har, este prezent ca o apărare, deoarece El atinge toate lucrurile şi totuşi nu le atinge pe toate în mod egal.

Pentru că lucrurile pe care le atinge ca ele să poată fiinţa, deşi nu ca să poată trăi şi simţi, toate acestea sunt nesimţitoare. Acele lucruri pe care le atinge ca să poată fiinţa, trăi şi simţi, deşi nu ca să poată discerne, acestea sunt fiinţe inconştiente. Dar acelea pe care le atinge ca să poată fiinţa, trăi, simţi şi discerne sunt firea omenească şi firea îngerească. Şi cu toate acestea El nu este nicicând altfel decât El Însuşi când atinge lucruri diferite în chip diferit. Deoarece El este prezent pretutindeni şi poate fi cu greu găsit, fiindcă noi Îl urmărim pe Cel care stă locului şi nu putem să-L pricepem.

Prin urmare, haideţi să punem înaintea ochilor minţilor noastre ce este acea fire care ţine toate lucrurile, umple toate lucrurile, cuprinde toate lucrurile, covârşeşte toate lucrurile, susţine toate lucrurile. Nici nu sprijină dintr-o parte şi covârşeşte dintr-alta, nici nu umple dintr-o parte şi cuprinde dintr-alta, ci cuprinzând umple şi umplând cuprinde, sprijinind covârşeşte şi covârşind sprijină. Când duhul aţintit asupra acestor lucruri cugetă la puterea acestei firi, glasul vine de deasupra întăriturii, deoarece duhul primeşte o înţelegere despre aceasta care, prin caracterul său de neînţeles, întrece chiar percepţia îngerilor.

17. Aşadar, când glasul vine de deasupra întăriturii, fiinţele vii stau şi îşi coboară aripile, pentru că atunci când minţile sfinţilor aţintite în contemplare cugetă la puterea Făcătorului lor, virtuţile pe care le au devin lipsite de valoare pentru duhurile lor, şi cu cât devin mai smeriţi cu atât mai mare este acea înălţime în ei care răsună deasupra îngerilor. Poate că ei sunt învăţaţi, dar când încep cu cuget liniştit să mediteze la ce este înţelepciunea inefabilă a lui Dumnezeu, ce învaţă minţile oamenilor fără zgomotul cuvintelor, şi cum dacă această înţelepciune nu povăţuieşte minţile ascultătorilor, glasul învăţătorilor osteneşte în zadar, propria învăţătură devine de îndată lipsită de valoare pentru ei, deoarece ,,nici cel ce sădeşte este ceva, nici cel ce udă; ci Dumnezeu cel ce dă creşterea” (I Corinteni 3, 7).

Poate că ei sunt prooroci, dar când cu cuget liniştit ei gândesc că nu pot pătrunde cu ochii proorociei lor deodată toate tainele dumnezeirii, de vreme ce aşa a grăit apostolul: ,,Pentru că din parte cunoaştem, şi din parte proorocim” (I Corinteni 13, 9), ei văd în acea imensitate de taine că tot ceea ce văd este doar puţin, şi de la aceeaşi înălţime nemăsurată a luminii gândesc cât de limitat este ce văd cu ochi îngustat, ca printr-o crăpătură. Prin urmare, ele îşi pot coborî aripile când glasul vorbeşte de deasupra întăriturii, adică ei pot fi smeriţi deoarece ştiu când contemplă lucruri cereşti care nu pot fi înţelese de ei.

18. Adeseori, virtuţile lor sunt lăudate în cugetele sfinţilor, astfel că minţile lor sporesc în încredere, dar de îndată ei recurg la judecăţile tainice ale lui Dumnezeu, întrucât prin exaltare unii se năpustesc cu capul înainte din virtuţi către iad, şi alţii, curăţiţi de păcatele lor, sunt înălţaţi către rai prin smerenia lor. Astfel, proorocul, chemându-ne la smerenie, ne înspăimântă şi ne îndeamnă, spunând: ,,Veniţi şi vedeţi lucrurile lui Dumnezeu, cât este de înfricoşat în sfaturi, mai mult decât fiii oamenilor” (Psalmi 65, 4).

Că cine poate cugeta pe drept cuvânt cât de mare este înfricoşarea sfaturilor lui Dumnezeu, când, în sfârşit unul se aruncă din virtuţi în păcate şi altul pune capăt păcatelor în virtuţi ? Căci potrivit glasului lui Solomon: ,,Cum sunt drepţii şi înţelepţii, şi faptele lor în mâna lui Dumnezeu, şi iubirea şi ura, nu este om care să le ştie, toate sunt înaintea feţei lor” (Eclisiastul 9, 1). Şi: ,,Este cale, care se pare oamenilor dreaptă; iar sfârşitul ei duce în fundul iadului” (Pildele lui Solomon 14, 12).

Prin urmare, la ce slujeşte a cugeta la aceste adâncimi ale judecăţii tainice fără a-şi lăsa în jos aripile lor, adică a nu te încrede deloc în nici o virtute, ci a tremura de mare frică ? Căci fie că ei cugetă la natura atotputernicului Dumnezeu, fie că cercetează judecăţile Sale ei tremură, le este teamă. De aceea, pentru ei a-şi lăsa în jos aripile înseamnă, ca să spunem aşa, a-şi ruşina virtuţile pe care le au.

19. Astfel, Avraam îşi coboară aripile, el care când a început să vorbească cu Dumnezeu şi-a dat seama că este pământ şi cenuşă, spunând: ,,Acum am început a grăi către Domnul meu, şi eu sunt pământ şi cenuşă” (Facerea 18, 27). În acest fel, Moisi şi-a coborât aripile, el care, cunoscător a toată învăţătura Egiptului, de îndată ce a auzit cuvintele Domnului, a înţeles că el nu avea cuvinte, spunând: ,,Rogu-mă Doamne, nu sunt vrednic ca mai înainte de ieri, nici ca mai înainte de alaltăieri, nici ca de când ai început a grăi slugii tale; slab la glas şi zăbavnic la limbă sunt eu” (Ieşirea 4, 10). Căci el grăia deschis: după ce am auzit de la Tine cuvintele Vieţii, mă ştiu pe mine a fi rătăcit în cuvintele mele de mai înainte.

Astfel, Isaia, a cărui viaţă era bineplăcută lui Dumnezeu pentru propovăduire, când, contemplându-L pe acelaşi Domn, a fost atins la gură de tăciunele de la altar, a spus: ,,O ticălosul de mine ! Că m-am umilit, fiindcă sunt om; şi buze necurate având” (Isaia 6, 5). Iată că atunci când a fost ridicat către tărâmurile de sus, el era nemulţumit de el însuşi din cauza necurăţiei buzelor sale. Dacă el nu ar fi văzut înălţimile curăţiei cereşti, nu s-ar fi găsit pe sine vrednic de judecată. Astfel, când Domnul vorbeşte, Ieremia se vaită amarnic: ,,O Doamne ! Cel ce eşti Stăpân, iată nu ştiu grăi, că tânăr sunt eu” (Ieremia 1, 6). Fiindcă în afară de cuvintele pe care le auzea, el ştia că nu avea cuvinte.

Asemenea Daniil, văzând vedenia minunată, s-a stins şi a căzut bolnav foarte multe zile, fiindcă aceia care sunt puternici în virtute, când înţeleg lucrurile mai înalte ale lui Dumnezeu, devin neputincioşi şi tâmpi în propriii ochi. Aşa, binecuvântatul Iov, despre care Domnul a spus prietenilor lui: ,,Nu aţi grăit înaintea mea nimic adevărat, precum robul meu Iov” (Iov 42, 7), când a auzit cuvintele lui Dumnezeu, a replicat spunând: ,,Cine-mi va spune mie cele ce n-am ştiut lucruri mari şi minunate, care n-am cunoscut” (Iov 42, 3). Şi puţin mai încolo: ,,Pentru aceea m-am smerit pre mine, şi m-am topit şi m-am socotit pre mine pământ şi ţărână” (Iov 42, 6). Deci el, care a vorbit atât de înţelept oamenilor, auzindu-L pe Dumnezeu grăind către el, s-a mustrat pe sine fiindcă a vorbit prosteşte, deoarece în contemplarea Adevăratei Înţelepciuni înţelepciunea sa a devenit de nimic pentru el.

Aşadar, sfintele fiinţe îşi lasă în jos aripile la glasul care vine de sus pentru că, fie că noi căutăm să contemplăm puterea lui Dumnezeu în natura Sa, fie cugetăm să o cercetăm în judecăţile Sale tainice, de vreme ce lucrurile Sale mai înalte sunt de nepătruns pentru noi, virtuţile noastre, în măsura în care se crede că ne aparţin, sunt lipsite de valoare. Şi noi, care gândeam să zburăm pe oricât de puţină înţelepciune, cugetând la firea nevăzută de deasupra noastră şi la judecăţile Sale de nepătruns, stăm cu aripile lăsate în jos cu smerenie.

Apoi urmează:

20. ,,Şi deasupra întăriturii care era preste capul lor, ca vederea pietrei sapfirului, şi asemănare de scaun pre dânsul, şi preste asemănarea scaunului, asemănare ca un chip de om deasupra” (Iezechiil 1, 26). Ce semnifică scaunul dacă nu acele virtuţi îngereşti care întrec chiar pe îngerii înşişi prin demnitatea unui loc mai înalt ? Pentru că de vreme ce îngerii sunt numiţi soli, şi îngerii adesea vin să vestească anumite lucruri oamenilor, despre scaune (sau tronuri) nu se spune niciodată că sunt trimise să împlinească slujirea unui sol deoarece Ziditorul tuturor stă deasupra lor.

Astfel, Apostolul Pavel, descriind cetele oştilor cereşti pe care le-a văzut când a fost răpit la al treilea cer, a spus: ,,Ori scaunele, ori domniile, ori începătoriile, ori stăpânirile; toate printr-însul şi pentru dânsul s-au zidit” (Coloseni 1, 16). Dar el a pomenit scaunele înaintea cinurilor de îngeri pe care şi-a dat seama că le-au întrecut. Deci, un scaun este pe drept asemănat cu safirul, pentru că safirul este de culoarea cerului. Aşadar, virtuţile fiinţelor cereşti sunt înţelese prin safir, deoarece aceste duhuri, deasupra cărora şade atotputernicul Dumnezeu, au demnitatea unui loc mai înalt în ceruri. Iar deasupra scaunului este cu adevărat asemănarea unui om, deoarece chiar deasupra acestor virtuţi care covârşesc pe îngeri înşişi este slava Mântuitorului nostru.

Prin urmare, trebuie remarcat care cin este păstrat. Deasupra sfintelor fiinţe este deci întăritura, deasupra întăriturii scaunul, deasupra scaunului este înfăţişat un om deoarece deasupra sfinţilor care trăiesc încă în această stricăciune a trupului se află îngerii, deasupra îngerilor puterile îngereşti mai înalte care sunt aproape de Dumnezeu, şi deasupra puterilor care sunt aproape de Dumnezeu este înălţat Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, Omul Hristos Iisus.

21. Dar dacă într-adevăr, precum am spus mai înainte, prin întăritură noi trebuie să înţelegem pe Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni datorită omenirii Sale asumate, deoarece printr-un singur cuvânt sunt înţelese multe lucruri prin duhul proorociei, era un glas deasupra întăriturii care vorbea din cer deasupra Domnului botezat, spunând: ,,Tu eşti Fiul meu cel iubit, întru tine bine am voit” (Luca 3, 22). Sau precum se spune prin alt evanghelist: ,,Acesta este Fiul meu cel iubit, întru carele am binevoit” (Matei 3, 17).

Atunci haideţi să vedem cum aud sfintele fiinţe acest glas şi îşi coboară aripile. Dacă l-am cerceta pe Proorocul Avacum, ar spune: ,,Doamne ! Auzit-am auzul tău, şi m-am temut, înţeles-am lucrurile tale, şi m-am spăimântat” (Avacum 3, 2). Atunci de ce Tatăl spune despre Fiul Său: ,,Întru carele am binevoit” ? Că oricui îi pare rău îndreptează unele lucruri pe care le-a făcut, fiind mâhnit. Cel care îndreptează ceea ce a făcut îşi arată nemulţumirea de sine. Şi deoarece Atotputernicul Tată, în măsura în care El ar putea fi înţeles de oameni, a vorbit în cuvinte omeneşti despre păcătoşi, spunând: ,,I-au părut rău lui Dumnezeu că au făcut pre om pre pământ, şi s-au căit. Şi au zis Dumnezeu: pierde-voiu pre omul pre care l-am făcut de pre faţa pământului, de la om până la dobitoc şi de la cele ce se târăsc până la păsările cerului, pentru că-mi pare rău că i-am făcut pre ei” (Facerea 6, 6-7), ca şi cum El era supărat pe El Însuşi din cauza păcătoşilor pe care i-a zidit. Dar El era foarte mulţumit de Fiul Său Unul-Născut, Domnul nostru Iisus Hristos, fiindcă Lui nu-I părea rău că făcuse printre oameni pe acest Om în care El nu a găsit nici un păcat, aşa cum este spus despre El prin psalmistul: ,,Juratu-s-au Domnul, şi nu-i va părea rău; tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melhisedec” (Psalmi 109, 5). Prin urmare, Tatăl era foarte mulţumit doar de Mântuitorul nostru, deoarece în El singur nu găsise nici o vină cu care să se mustre pe Sine ca şi cum I-ar părea rău.

22. În consecinţă, sfintele fiinţe aud glasul de deasupra întăriturii şi se tem, căci dacă El singur este fără de păcat ele percep în nevinovăţia Lui măsura în care ofensează zilnic, ceea ce este necesar ca ele să poată plânge neîncetat. Ele cugetă de asemenea că Însuşi Autorul vieţii nu a plecat din această viaţă fără chinul pătimirii. Şi prin urmare acest glas a venit de deasupra întăriturii deoarece judecata Atotputernicului Tată a continuat de la moartea şi învierea Fiului Unul-Născut. Dar când glasul vine de deasupra întăriturii, sfintele fiinţe stau şi îşi coboară aripile deoarece atunci când sfinţii Îl văd pe Însuşi Fiul Unul-Născut împilat în această lume ei abandonează orice părere despre vredniciile proprii.

Căci dacă El Însuşi care a venit fără de păcat nu a plecat de aici fără biciuire, cum pot ei care au venit cu păcat să nu se învrednicească de loviturile de bici ? Aşadar, chiar întăritura care este deasupra capetelor sfintelor fiinţe, cu alte cuvinte, care transcende minţile sfinţilor are deasupra sa glasul, deoarece Mântuitorul nostru a suferit în Trupul Său judecata pe care în Dumnezeirea Sa a împărtăşit-o cu Tatăl; însă atunci când aud acest glas drepţii se tem şi leapădă toată încrederea în propria putere. Căci oricât de puternici ar fi în virtuţi, de ce este vrednică viaţa păcătoşilor dacă însăşi viaţa Celui care a fost fără de păcat pentru noi stă sub bici ?

23. Dar iată că apare înaintea noastră o întrebare gravă când se spune: ,,Şi deasupra întăriturii care era preste capul lor, ca vederea pietrei sapfirului, şi asemănare de scaun” (Iezechiil 1, 26). Căci dacă întăritura Îl semnifică pe Domnul, iar safirul şi asemănarea scaunului pe cele mai înalte puteri îngereşti, cum sunt ele socotite a fi deasupra întăriturii, cu alte cuvinte, deasupra Domnului, când se adaugă de îndată: ,,Şi preste asemănarea scaunului, asemănare ca un chip de om deasupra” ? Căci dacă, aşa cum s-a spus, prin întăritură este înţeles Domnul, şi din nou omul Îl arată pe Domnul, prin ce logică poate fi înţeles că El este pe scaun şi sub scaun ?

Dar El Însuşi despre care vorbim dezleagă nodurile bine legate ale acestei chestiuni, El care prin insuflarea Sfântului Duh deschide acele lucruri care erau închise. Pentru că Unul-Născut al Tatălui, întrupat, în măsura în care El S-a făcut Om a fost mai prejos de îngeri, după cum este scris despre El: ,,Micşoratu-l-ai pre dânsul puţin oare ce decât îngerii” (Psalmi 8, 6). Însă sculându-Se din nou şi înălţându-Se la ceruri, El şade deasupra tuturor puterilor îngereşti, precum din nou este scris despre El: ,,Toate le-ai supus sub picioarele lui” (Psalmi 8, 7), şi precum El Însuşi spune: ,,Datu-mi-s-au toată puterea în cer şi pre pământ” (Matei 28, 18).

Prin urmare, întăritura este sub scaun, şi omul este pe scaun, deoarece prin luarea asupra Sa a firii omeneşti El S-a născut mai jos decât îngerii, şi S-a înălţat deasupra îngerilor. Şi înainte ca El să Se fi înălţat prin slava Învierii Sale, El a fost în Dumnezeirea Sa deasupra îngerilor; însă, precum s-a spus, S-a făcut mai jos decât îngerii în umanitatea Sa în care El S-a supus chiar până la moarte. Şi după ce S-a sculat călcând moartea, El a aşezat umanitatea Sa chiar deasupra cinstei arhanghelilor.

Deci, mai întâi scaunul este descris ca fiind deasupra întăriturii, şi apoi omul arătându-se pe scaun, deoarece Mântuitorul neamului omenesc prin Înălţarea Sa a ridicat deasupra îngerilor umanitatea pe care a luat-o asupra Sa coborând mai prejos de îngeri. Astfel, într-adevăr, noi spunem că El a devenit mai mic decât îngerii deoarece auzim – apostolul vesteşte – că El era sub Lege. Aşadar, primim că umanitatea Sa se afla mai prejos de îngeri pentru acea micşorare în care El a binevoit să Se arate.

24. Deoarece atunci când Cuvântul S-a făcut trup, Dumnezeu în putere mai presus de îngeri S-a făcut Om. Într-adevăr, este scris despre El înainte de Patima Sa: ,,Iată îngerii au venit la dânsul şi slujeau lui” (Matei 4, 11). Cu toate acestea, ca slăbiciunea umanităţii Sale să fie arătată cu limpezime este scris din nou despre El: ,,I s-a arătat lui înger din cer, întărindu-l pre el” (Luca 22, 43). Prin urmare, ca dovadă a fiecărei firi îngerii sunt zugrăviţi ca slujindu-I Lui, şi un înger vine să-L întărească. Unul deci în două firi, pentru că Cel care a fost Dumnezeu mai înainte de veci S-a făcut Om la sfârşitul veacului. Căci înainte de Patima Sa îngerii Îi slujeau şi un înger Îl întărea pe El. Dar după Patima şi Învierea Sa, îngerii Îi pot sluji, dar nu-L mai pot întări deoarece este vestit că deşi întăritura s-a arătat mai întâi dedesubtul scaunului, omul este pe scaun. Pentru a arăta că el a văzut unirea celor două firi în această Persoană, sfântul prooroc a adăugat numaidecât:

25. ,,Şi am văzut ca o vedere de chihlimbar” (Iezechiil 1, 27). De ce este văzută asemănarea omului pe scaun ca asemănarea chihlimbarului decât că în chihlimbar, precum am spus mult mai înainte (Omilia a II-a, pct. 14), aurul şi argintul sunt amestecate astfel că un lucru este făcut din cele două metale ? Aici, strălucirea aurului este temperată de argint, şi înfăţişarea argintului este luminată de splendoarea aurului. Deci, în Mântuitorul nostru, firile dumnezeiască şi omenească sunt unite şi împreunate fără amestecare, astfel că prin umanitatea Sa splendoarea dumnezeirii Sale a putut fi temperată pentru ochii noştri, şi prin dumnezeirea Sa firea omenească din El a putut creşte în strălucire şi când este înălţată are o strălucire mai presus de cea care a fost creată.

Cu adevărat, încă zugrăvind cum i-au părut asemănarea omului pe scaun şi asemănarea chihlimbarului pe care le-a văzut, el adaugă:

26. ,,Şi ca o închipuire de foc dinlăuntrul lui împrejur, de la vederea mijlocului şi în sus, şi de la vederea mijlocului şi până jos, văzut-am vedere de foc, şi lucirea lui împrejur” (Iezechiil 1, 27). De ce Mijlocitorul dintre Dumnezeu şi om, Iisus Hristos, este descris ca având înfăţişarea unui foc lăuntric împrejur de la mijlocul Său în sus, şi asemănarea unui foc lucind împrejur de la mijlocul Său în jos ? Pentru că trebuie să cercetăm de ce El este arătat a avea foc lăuntric de la mijloc în sus şi nu foc lucind, ci este spus că are asemănarea focului de la mijloc în jos, dar nu este amintit a avea acesta (focul) înlăuntru, deoarece El este înfăţişat ca având acest foc lucind şi împrejur.

Ce este exprimat prin mijloc dacă nu rodul mortalităţii, deoarece s-a spus despre Levi că era încă în mijlocul (coapsa) tatălui său când Melhisedec l-a întâmpinat pe Avraam ? Cu adevărat, Fecioara Maria a venit din coapsele lui Avraam, ea în al cărei pântece a binevoit să Se întrupeze Unul-Născut al Tatălui prin Sfântul Duh. Prin această întrupare Dumnezeu S-a făcut cunoscut întregii lumi, precum spune psalmistul: ,,Încinge sabia ta preste coapsa ta Puternice” (Psalmi 44, 4). Deci Cel Puternic a pus sabia Sa peste coapsa Sa, deoarece cuvântul acestei propovăduiri a dobândit putere din întrupare.

Atunci, ce indică focul cel din urmă dacă nu fierbinţeala Sfântului Duh care învăpăiază inimile pe care le-a umplut ? Despre aceasta, Adevărul Însuşi a spus: ,,Foc am venit să arunc pre pământ” (Luca 12, 49). Prin urmare, ce este acest foc lăuntric care sub această înfăţişare de om – care s-a arătat proorocului – arde de la mijlocul său în sus şi împrejur, dar de la mijloc în jos luceşte nu ca un foc lăuntric ci împrejur, decât că înainte de întruparea Mântuitorului nostru Unul-Născut doar Iudeea avea văpaia dragostei Lui înlăuntrul ei. Dar după întrupare focul Său a lucit împrejurul ei, deoarece S-a revărsat strălucirea Sfântului Duh asupra neamurilor din întreaga lume. Astfel, focul era mai întâi înlăuntru, dar nu era nici o strălucire deoarece Sfântul Duh din mulţi părinţi umplea într-adevăr Iudeea, dar lumina Sa nu strălucea încă spre înţelegerea neamurilor.

Cu adevărat, focul luceşte de la mijlocul lui în jos şi împrejur, deoarece după ce El a luat trup din Fecioara darurile Sfântului Duh s-au răspândit pretutindeni printre oameni. Şi trebuie remarcat că focul este descris ca fiind de la mijloc în sus şi împrejur, nu exterior ci lăuntric, deoarece, precum a fost spus, flacăra dragostei din oamenii desăvârşiţi şi duhovniceşti a umplut Iudeea pretutindeni în hotarele ei. Dar nu a ieşit afară din hotarele ei pentru că nu s-a răspândit către mulţimea neamurilor. Această flacără a râvnei a fost văzută curând a luci împrejur fiindcă dragostea Atotputernicului Dumnezeu a început să înflorească în toate neamurile din întreaga lume.

27. În consecinţă, focul era înlăuntru odinioară când Iacov a spus: ,,Aşteptând mântuirea Domnului” (Facerea 49, 18). Pentru că ceea ce noi numim mântuire în latină înseamnă Iisus în ebraică. În acest cuvânt este arătată mintea binecuvântatului Iacov, cum ardea plină de dor după Iisus pe care el a spus că-L aşteaptă când a murit. Focul ardea când Moisi a spus: ,,Deci de am aflat har înaintea ta, arată-te mie însuţi de faţă să te văz” (Ieşirea 33, 13). Focul ardea în cugetul lui David când el a spus: ,,Însetat-a sufletul meu spre Dumnezeul cel tare, cel viu; când voiu veni şi mă voiu arăta feţei lui Dumnezeu” (Psalmi 41, 2). El, dorind cu ardoare întruparea Cuvântului, a spus: ,,Arată nouă Doamne mila ta, şi mântuirea ta o dă nouă” (Psalmi 84, 7). Focul ardea când Simeon, tânjind să plece din stricăciunea acestei vieţi, a auzit că el nu va vedea moarte până când nu-L va vedea pe Domnul Hristos. Dar iată că focul deja strălucea ca în afară de la mijlocul lui în jos deoarece toată lumea păgână era aprinsă de dragostea pentru Dumnezeul întrupat.

28. Aceasta poate fi oricum înţeles în alt fel prin aceea că Mântuitorul nostru şi Dumnezeu, Iisus Hristos, prin umanitatea Sa S-a făcut cunoscut omenirii, El care prin dumnezeirea Sa era cunoscut îngerilor, chiar înainte de întrupare. Apoi El străluceşte pentru noi de la mijlocul Său în jos şi împrejur, El al cărui foc lăuntric arde de la mijlocul Său în sus în cer, deoarece acele duhuri cereşti Îl percep pe El în dumnezeirea Sa şi sunt învăpăiate de focul dragostei Sale.

Dar noi cei care-L iubim pe El pentru umanitatea pe care a luat-o asupra Sa, încă fiind în această viaţă stricăcioasă, avem strălucirea acelui foc în afară. Aşadar, El este Cel de pe scaun, care are foc înlăuntru mai sus de mijlocul Său printre îngeri, şi foc mai jos de mijlocul Său şi împrejur printre oameni, deoarece în tot ceea ce este iubit de îngeri, prin tot ceea ce este dorit de oameni, El este Cel care arde în inimile celor care iubesc. Astfel, de aici vine ceea ce acele multe puteri îngereşti numesc Serafim, adică înflăcărare. De aici este scris cu privire la Însuşi Ziditorul tuturor: ,,Domnul Dumnezeul tău este foc mistuitor” (A Doua Lege 4, 24).

Se spune că Dumnezeu este foc, deoarece El învăpăiază cu flăcările dragostei Sale minţile pe care El le umple. Şi Serafimii sunt numiţi înflăcărare deoarece puterile care se află cel mai aproape de El în ceruri sunt înflăcărate cu focul nemărginit al dragostei Sale. Învăpăiate de acest foc, inimile drepţilor ard pe pământ. Încălzite cu acest foc, inimile păcătoşilor se întorc către pocăinţă, inimi care atunci când s-au învăpăiat cu râvnă preschimbă frica în dragoste. Căci inimile care mai înainte începeau să slăbească de frică, mai apoi lucesc de focul dragostei. Şi deoarece tovarăşii Săi sunt îngerii desăvârşiţi din cer, tovarăşii Săi sunt oameni convertiţi pe pământ; omul care arde lăuntric mai sus de mijlocul său este unul cu cel de la al cărui mijloc în jos focul său răspândeşte strălucire împrejur, deoarece prin dumnezeire El i-a ţinut pe îngeri lipiţi de dragostea Sa şi prin umanitate i-a chemat pe oameni la dorirea pentru sfânta Sa râvnă.

 

Scriptura VT 70 1

Iisus Pantocrator înconjurat de Heruvimi, Serafimi şi Tronuri
Mânăstirea Probota, secolul al XV-lea

 

Apoi urmează:

29. ,,Ca vederea curcubeului când este pre nori în zi de ploaie” (Iezechiil 1, 28). Atotputernicul Dumnezeu a aşezat curcubeul între El Însuşi şi omenire ca un semn că El nu va distruge din nou lumea printr-un potop, zicând: ,,Curcubeul meu îl pun în nori; şi va fi semn de legătură între mine şi între pământ. Şi va fi când voiu aduce eu nori pre pământ se va arăta curcubeul meu în nori. Şi-mi voiu aduce aminte de legătura mea, care este între mine şi între voi” (Facerea 9, 13-15). Prin urmare, culoarea apei şi focului sunt arătate simultan în acelaşi curcubeu deoarece este în parte albastru, în parte roşu, pentru a adeveri ambele judecăţi, şi anume una în curs şi cealaltă făcută, dar nu încă împlinită, pentru că într-adevăr lumea va fi arsă în focul judecăţii, dar nu va fi din nou curăţită de apa unui potop.

De ce proorocul a perceput focul ce lucea la mijlocul omului aşezat pe scaun ca vederea curcubeului când era pe nori într-o zi ploioasă ? Deoarece în plus, precum este scris, căldura Sfântului Duh este înţeleasă prin foc, ce este asemănarea curcubeului şi duhului încât focul care a apărut să se spună că s-a arătat sub înfăţişarea curcubeului ? Căci dacă noi înşine luăm aminte la vederea pe care am înfăţişat-o, vedem cum curcubeul semnifică duhul. Pentru că, precum am spus mai înainte, în curcubeu se arată apă şi foc. Şi după venirea Mijlocitorului, puterea Sfântului Duh a strălucit în neamul omenesc deoarece El a spălat pe cei aleşi ai lui Dumnezeu cu apa botezului şi i-a învăpăiat cu focul dragostei dumnezeieşti.

Aşadar, un curcubeu cu culori amestecate de apă şi foc în acelaşi timp este aşezat pe nor spre împăcare, căci Adevărul spune: ,,De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre întru împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). Acest curcubeu este pe nor în zi de ploaie deoarece este arătat în întruparea dumnezeiască, în revărsarea Scriptura VT 70 2propovăduirii, astfel ca inimile credincioşilor să poată fi chemate la iertare, prin mila Domnului. Căci noi nu înţelegem în mod nepotrivit trupul Mântuitorului nostru ca nor, despre care este spus prin psalmistul: ,,Cel ce pui norii suirea ta” (Psalmi 103, 4). El a numit norul suirea Lui pentru că Cel care în dumnezeirea Sa este prezent pretutindeni S-a urcat cu trupul în ceruri. Fiecare vedenie mistică fiind completă, el adaugă:

 

Tronuri. Treapta a treia a ierarhiei îngereşti, cu roţi de foc la picioare, dintre ale căror aripi ies animalele simbolice
Mânăstirea Probota, secolul al XV-lea
 

30. ,,Aşa era vederea lucirii primprejur. Aceasta este vederea asemănării slavei Domnului” (Iezechiil 1, 28 - 2, 1). Căci văzând ce lucrează darul Sfântului Duh în întreaga lume, el spune: ,,Aşa era vederea lucirii primprejur”. Într-adevăr, dorind să contemple slava aceluiaşi Sfânt Duh care stăruie înlăuntru, dar fiind neputincios, el adaugă: ,,Aceasta este vederea asemănării slavei Domnului”. Fiindcă el nu spune ,,vederea slavei”, ci ,,asemănării slavei”, pentru ca să fie arătat negreşit că oricât de mult se va strădui mintea omenească în dorirea sa, chiar dacă izgoneşte din cugetarea sa fantasmele imaginilor trupeşti, chiar dacă dă deoparte din ochii inimii toate duhurile circumscrise, omul încă înveşmântat în trup muritor nu poate vedea slava lui Dumnezeu aşa cum este. Dar oricum ar străluci acea slavă în minte este asemănarea şi nu slava însăşi. Iată ce-a spus propovăduitorul care a fost răpit până la al treilea cer: ,,Vedem acum ca prin oglindă în ghicitură” (I Corinteni 13, 12).

31. Aici se naşte o întrebare care nu poate fi trecută cu vederea: când Ioan Evanghelistul a descris trădarea iudeilor în contrast cu minunile Mântuitorului nostru chiar din cuvintele proorocilor, cum de a adăugat spunând: ,,Acestea a zis Isaia, când a văzut slava lui, şi a grăit pentru dânsul” (Ioan 12, 41) ? Şi dacă Iezechiil a văzut nu slava, ci asemănarea slavei, de ce s-a spus despre unul că a văzut asemănarea slavei şi despre celălalt că a văzut slava Sa ? Dar când Ioan Evanghelistul a vorbit mai întâi despre minunile Mântuitorului nostru şi apoi a adăugat necredinţa iudeilor, el arată că Isaia a văzut slava Mântuitorului nostru care S-a arătat în lume. Pentru că fiecare minune care are loc dumnezeieşte pe pământ este slava Atotputernicului Dumnezeu şi slava Lui este văzută în toate lucrările Sale.

Prin urmare, Isaia a văzut slava Lui pe pământ, dar Iezechiil nu a putut vedea slava Lui în cer aşa cum este, deoarece slava Sa în lucrările Sale este una, însă slava Sa în El Însuşi este alta. Aşadar, această slavă a Sa care este în lucruri poate fi văzută, dar cea care este cu adevărat în El Însuşi nu poate fi văzută decât prin asemănarea sa. Dar haideţi să admitem că proorocul, deşi exaltat, nu putea purta aceeaşi asemănare a slavei.

Apoi urmează:

32. ,,Şi am văzut şi am căzut pre faţa mea” (Iezechiil 2, 1). Ce s-ar fi întâmplat cu acest om dacă el ar fi văzut slava Domnului aşa cum este, care văzând asemănarea acelei slave dar neputând s-o poarte a căzut pe faţa sa ? Aici trebuie să cugetăm cu adâncă mâhnire şi să cumpănim cu lacrimi în ce stare jalnică şi de slăbiciune am căzut, care nu poate purta acel bun pe care am fost creaţi să-l vedem.

Dar aici este încă ceva la care trebuie să reflectăm înlăuntrul nostru pornind de la lucrările proorocului. Căci de îndată ce a văzut asemănarea slavei lui Dumnezeu, proorocul a căzut pe faţa sa. De vreme ce noi nu putem vedea această asemănare prin duhul proorociei, trebuie să o mărturisim mereu şi să o contemplăm minuţios în Sfânta Scriptură, în poveţele dumnezeieşti şi în învăţăturile duhovniceşti. Noi, care atunci când percepem ceva al lui Dumnezeu, cădem pe feţele noastre fiindcă ne ruşinăm de faptele rele pe care ne aducem aminte că le-am făcut. Căci un om cade atunci când este covârşit. Astfel, Pavel a spus de asemenea unor oameni care zăceau copleşiţi: ,,Care roadă dar aţi avut atunci întru acelea de care acum vă ruşinaţi ?” (Romani 6, 21)

33. Iată, prin darul harului dumnezeiesc noi am discutat începutul, învăluit în taine, al Cărţii lui Iezechiil Proorocul, cercetând din punct de vedere moral cuvintele mistice pe care le-a izvorât, zburând de pe pământ, istoria proorociei, astfel că ceea ce înainte zbura asemenea duhului copiilor şi mie dar nu se înălţa deja, acum poate fi citit şi învăţat de ei, şi zboară şi se înalţă. Prin urmare, să mulţumim Mântuitorului nostru care ne întăreşte întotdeauna cu hrana duhovnicească, Cel care se pogoară din cer ca pâinea cea vie şi dă viaţă lumii (potrivit Ioan 6, 33). Cel care viază şi împărăţeşte cu Tatăl, într-o unime cu Sfântul Duh, Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.