CAZANIE la

Duminica Pogorârii Sfântului Duh

 

Iar în ziua cea de pre urmă, cea mare a praznicului, au stătut Iisus şi au strigat, zicând: de însetează cineva, să vină la mine şi să bea. Cela ce crede întru mine, precum a zis scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. (Iar aceasta au zis pentru Duhul, pre care erau să-l primească cei ce cred întru dânsul; că încă nu era Duh Sfânt, că Iisus încă nu se preaslăvise). Deci mulţi din norod auzind cuvântul, ziceau: acesta este cu adevărat proorocul. Alţii ziceau: acesta este Hristosul. Iar alţii ziceau: au doar din Galileea va să vină Hristos ? Au nu a zis scriptura: că din sămânţa lui David şi din oraşul Vitleem, unde a fost David, va să vină Hristos ? Şi împerechere între norod s-a făcut pentru dânsul. Iar unii dintr-înşii voiau să-l prinză pre el, dar nimeni nu şi-a pus pre dânsul mâinile. Deci au venit slugile către arhierei şi către farisei, şi au zis lor aceia: pentru ce nu l-aţi adus pre el ? Răspuns-au slugile: niciodată nu a grăit om, ca acest om. Şi au răspuns lor fariseii: au doar şi voi v-aţi amăgit ? Au doar cineva din boieri a crezut într-însul, sau din farisei ? Ci norodul acesta, care nu ştie legea, blestemat este. Zis-a Nicodim către ei, care venise noaptea la dânsul, unul fiind dintru ei. Au doar legea noastră judecă pre om, de nu va auzi de la el mai înainte, şi va cunoaşte ce face ? Răspuns-au şi i-au zis lui: au doar şi tu din Galileea eşti ? Cearcă şi vezi; că prooroc din Galileea nu s-a sculat. Şi a mers fiecare la casa sa.

Iar Iisus s-au dus în Muntele Măslinilor. Iar la mânecare, iarăşi au venit în biserică, şi tot norodul a venit la dânsul, şi şezând, învăţa pre ei. Şi au adus la dânsul cărturarii şi fariseii pre o muiere prinsă în preacurvie, şi punând-o pre dânsa în mijloc, au zis lui: Învăţătorule, pre această muiere o am prins aşa de faţă preacurvind. Iar în lege Moisi ne-a poruncit nouă: unele ca acestea să se ucigă cu pietre, dar tu ce zici ? Şi aceasta ziceau, ispitindu-l pre el, ca să aibă ce cleveti împotriva lui. Iar Iisus jos plecându-se, scria cu degetul pre pământ. Şi neîncetând a-l întreba pre el, s-au ridicat şi au zis lor: cela ce este fără de păcat între voi, acela întâi să arunce piatra asupra ei. Şi iarăşi plecându-se jos, au scris pre pământ. Iar ei auzind şi de ştiinţă mustrându-se, ieşeau unul după altul, începând de la cei mai bătrâni, până la cei mai de jos; şi au rămas Iisus singur şi muierea în mijloc stând. Şi ridicându-se Iisus şi nevăzând pre nimeni, fără numai pre muiere, i-au zis ei: muiere, unde îţi sunt pârâşii tăi ? Au nimeni pre tine nu te-a judecat a fi vinovată ? Iar ea a zis: nimeni, Doamne. Şi au zis ei Iisus: nici eu nu te judec; du-te şi de acum să nu mai păcătuieşti. Deci iarăşi au grăit lor Iisus, zicând: eu sunt lumina lumii; cela ce urmează mie, nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii(Ioan 7, 37-8, 12).

 

 

Tâlcuirea Evangheliei

Duminicii Pogorârii Sfântului Duh

 

Fraţi creştini,

Sărbătorim astăzi Duminica Pogorârii Sfântului Duh, când s-a împlinit făgăduinţa Domnului Iisus Hristos dată sfinţilor apostoli. I se mai zice şi Duminica Cincizecimii, fiindcă în ziua a 50-a după Învierea lui Hristos s-a pogorât Sfântul Duh în chip de limbi de foc peste ucenicii Domnului, care, umplându-se de harul Sfântului Duh, au început a grăi în felurite limbi măririle lui Dumnezeu.

Această pogorâre a Sfântului Duh a făgăduit-o Domnul Iisus Hristos sfinţilor Săi ucenici, zicând: Şi eu voiu ruga pre Tatăl şi alt Mângâietor va da vouă, ca să rămână cu voi în veac. Iar Mângâietorul Duhul cel Sfânt, pre care îl va trimite Tatăl întru numele meu, acela pre voi vă va învăţa toate, şi va aduce aminte vouă toate cele ce am grăit vouă (Ioan 14, 16 şi 26). Într-adevăr, când S-a pogorât Duhul Sfânt, El a făcut preaînţelepţi pe sfinţii ucenici, umplându-i de lumină, de putere, de râvnă şi de toate harurile dumnezeieşti. Abia după aceea ucenicii Domnului au ieşit în toată lumea, săvârşind minuni, întorcând pe păgâni de la închinarea idolilor, semănând pretutindeni dogmele credinţei şi aducând împăraţi, înţelepţi şi puternici la credinţa cea adevărată a lui Hristos.

Evanghelia ce s-a citit astăzi povesteşte despre harurile ce le-au primit, prin pogorârea Sfântului Duh, cei ce au crezut în Hristos, dar şi despre dezbinarea celor care, ascultând învăţătura Domnului despre harurile Sfântului Duh, s-au umplut de şi mai multă ură împotriva Lui. Sfânta Evanghelie începe astfel:

Iar în ziua cea de pre urmă, cea mare a praznicului, au stătut Iisus şi au strigat, zicând: de însetează cineva, să vină la mine şi să bea.

Când a rostit Mântuitorul cuvintele acestea, iudeii prăznuiau sărbătoarea facerii corturilor, aşa cum ne spune acelaşi Sfânt Evanghelist Ioan: Şi era aproape praznicul Iudeilor, înfigerea corturilor (Ioan 7, 2). Ziua cea din urmă a sărbătorii acesteia era ziua a opta, fiindcă 8 zile sărbătoreau iudeii această sărbătoare. Căci spune Scriptura: În ziua a cincisprezecea a lunii acesteia a şaptea, este sărbătoarea corturilor, şapte zile Domnului. Şi ziua cea dintâi, numită sfântă va fi, nici un lucru de slujbă să nu faceţi. Şapte zile veţi aduce arderi de tot Domnului, iar ziua a opta numită sfântă va fi vouă (Leviticul 23, 34-36). Sfântul evanghelist a numit mare ziua cea de pe urmă a sărbătorii, fiindcă şi Legea o numea sfântă.

Deci în această a opta zi de pe urmă a sărbătorii înfigerii corturilor a stătut Iisus Hristos în biserică, grăind cu mare glas: De însetează cineva, să vină la mine şi să bea. Prin aceste cuvinte Domnul a arătat că, precum cel ce însetează merge cu grabă la izvorul apei, tot aşa se cade ca şi cel ce vine la credinţă să meargă cu grabă la Biserica Domnului. Şi după cum cel ce însetează, ajungând la izvor, bea apă şi-şi răcoreşte trupul, tot aşa şi cel ce a crezut, când se va apropia de Biserică, izvorul credinţei, să bea din apele credinţei Sfintei Evanghelii şi să-şi veselească sufletul. Acestea zicând Mântuitorul, a arătat îndată şi harurile pe care le primesc cei ce cred în El, zicând:

Cela ce crede întru mine, precum a zis scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui.

Văzând minunile Domnului, mulţi credeau că Hristos este prooroc şi sfânt. Unii ziceau că El este Ioan Botezătorul; alţii Ilie, iar alţii Ieremia sau unul din prooroci, dar nu credeau că El este Fiul lui Dumnezeu, Cel ce S-a născut din Fecioara Maria, precum a arătat despre Dânsul dumnezeiasca Scriptură, zicând: Pentru aceasta însuşi Domnul va da vouă semn: iată fecioara în pântece va lua şi va naşte fiu, şi vei chema numele lui Emanuil, ce se tâlcuieşte: cu noi Dumnezeu (Isaia 7, 13; Matei 1, 22). De aceea zicea Mântuitorul: Cela ce crede întru mine, precum a zis scriptura, adică, cel ce crede în Mine, nu după cum voieşte şi gândeşte el, ci precum a zis Scriptura, care a arătat că Eu sunt Fiul lui Dumnezeu.

Care sunt râurile de apă vie, care curg din pântecele, adică din inima celui care crede în Hristos ? Apă vie este învăţătura credinţei din Sfânta Evanghelie, care înviază sufletele omorâte de necredinţă şi rourează cugetele uscate de patimi. Prin râuri de apă vie se înţeleg îndestulările dumnezeieştilor învăţături ale purtătorilor de Duh apostoli, care, pescari fiind şi neînvăţaţi, cu atâta duhovnicească înţelepciune grăiau, încât nici cei mai înţelepţi şi mai învăţaţi nu puteau să stea împotriva puterii cuvintelor lor. Atât de mult şi îndestulat era izvorul propovăduirii lor, încât pe toată lumea au adăpat. Evanghelistul Ioan tâlcuieşte aceste cuvinte, zicând:

Iar aceasta au zis pentru Duhul, pre care erau să-l primească cei ce cred întru dânsul; că încă nu era Duh Sfânt, că Iisus încă nu se preaslăvise.

Prin aceste cuvinte se arată că râurile de apă vie, ce vor curge din inima celor ce vor crede în Domnul, sunt Duhul cel Sfânt, pe care-L vor primi, în ziua Cincizecimii, cei ce vor crede într-Însul. Duhul Sfânt le-a dat lor izvoarele cele făcătoare de viaţă ale duhovniceştii înţelepciuni. Prin Sfântul Duh, cei ce au crezut s-au făcut râuri de dumnezeieşti învăţături ale credinţei în Hristos şi izvoare ale propovăduirii dreptei credinţe. Duhul Sfânt a fost totdeauna din veac împreună cu Tatăl şi cu Fiul. Precum soarele n-a existat niciodată fără rază şi fără lumină, tot aşa niciodată Tatăl nu a fost fără Fiul şi fără Duhul Sfânt.

Pentru ce zice, dar, evanghelistul că încă nu era Duh Sfânt ? A zis aceasta fiindcă Duhul Sfânt nu S-a descoperit niciodată atât de mult şi nici n-a dat oamenilor atâtea haruri câte a dat apostolilor, în Duminica Cincizecimii, după cum citim în Faptele Sfinţilor Apostoli: Şi dacă s-a plinit ziua Praznicului a cincizeci de zile, erau toţi apostolii împreună adunaţi la un loc. Şi s-a făcut fără de veste din cer sunet ca de suflare de vifor ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau. Şi li s-au arătat lor limbi împărţite ca de foc, şi a şezut pre fiecare din ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt, şi au început a grăi într-alte limbi, precum le da lor Duhul a grăi (Faptele Apostolilor 2, 1-4). După aceasta, sfinţii apostoli s-au arătat făcători de minuni, puternici la suflet şi slăviţi de toată lumea, căci primiseră harul Prea Sfântului Duh.

Despre această primire a harului Sfântului Duh zice evanghelistul că încă nu era Duh Sfânt peste ei, căci încă nu era dată oamenilor primirea harului Sfântului Duh, fiindcă Iisus Hristos încă nu Se preaslăvise şi trupul Lui nu luase slava pentru care S-a rugat, în vremea Patimilor Sale, zicând: Şi acum mă preaslăveşte tu Părinte, la tine însuţi, cu slava care am avut la tine mai înainte până a nu fi lumea (Ioan 17, 5). A luat această slavă după Patima şi Învierea Sa. Mai înainte de Patimă şi Înviere, trupul lui Hristos nu era nestricăcios şi nici nemuritor; după Patimă şi Înviere însă s-a făcut nestricăcios, s-a făcut nemuritor şi a şezut de-a dreapta scaunului slavei în ceruri (Evrei 8, 1).

Se cădea deci ca să Se ridice Iisus Hristos, întâi ca om, la înălţimea slavei dumnezeirii, cea mai presus de început, şi apoi să trimită apostolilor Săi pe Prea Sfântul Duh, precum le-a spus, zicând: De folos este vouă ca să mă duc eu; că de nu mă voiu duce eu, Mângâietorul nu va veni la voi, iar de mă voiu duce, îl voiu trimite pre el la voi (Ioan 16, 7). Pentru aceasta, deci şi evanghelistul a zis că încă nu era Duh Sfânt peste ei, fiindcă Iisus Hristos încă nu Se preaslăvise. Ce ziceau însă cei ce-L ascultau pe Hristos ?

Deci mulţi din norod auzind cuvântul, ziceau: acesta este cu adevărat proorocul. Alţii ziceau: acesta este Hristosul. Iar alţii ziceau: au doar din Galileea va să vină Hristos ? Au nu a zis scriptura: că din sămânţa lui David şi din oraşul Vitleem, unde a fost David, va să vină Hristos ?

Mulţi oameni din popor auzind pe Domnul grăind: De însetează cineva, să vină la mine şi să bea, au crezut că El este proorocul despre care a proorocit Moisi, zicând: Prooroc din fraţii tăi ca pre mine va scula ţie Domnul Dumnezeul tău, de el să ascultaţi (A Doua Lege 18, 15). De aceea ziceau unii către alţii că acesta este cu adevărat proorocul, adică Hristos, iar alţii neştiind Scripturile, îl credeau numai prooroc. Unii dintre ascultători, ştiind că Iisus Hristos este galileean, nu credeau că El este Hristosul pe care-L aşteptau. Pentru aceasta se întrebau, zicând: Au doar din Galileea va să vină Hristos ? Sfânta Scriptură arată că din urmaşii lui David şi din oraşul Betleem, oraşul lui David, va să vină Hristos, zicând: Şi tu Vitleeme casa Efratului, mic eşti a fi întru miile Iudei, că dintru tine va ieşi mie, ca să fie povăţuitor lui Israil (Miheea 5, 2).

Acestea sunt cele ce s-au proorocit despre neamul şi patria lui Iisus Hristos şi aceasta s-au împlinit, căci într-adevăr Iisus Hristos Se trăgea din neamul iudeilor şi din urmaşii lui David, născut fiind de pururea Fecioara Maria în oraşul Betleem, precum ne arată Matei Evanghelistul, scriind: Iar dacă s-au născut Iisus în Vitleemul Iudeei (Matei 2, 1). Dar pentru că Hristos a fost crescut în oraşul Nazaret, din Galileea, precum mărturiseşte Evanghelistul Luca, zicând: Şi au venit în Nazaret, unde era crescut (Luca 4, 16), cei ce nu cunoşteau cum stau lucrurile cu privire la neamul Lui, Îl socoteau că este galileean.

Şi împerechere între norod s-a făcut pentru dânsul.

Dacă s-ar fi îndeletnicit cu cititul Sfintelor Scripturi nu s-ar fi întâmplat nicidecum dezbinarea între dânşii, pentru că ar fi cunoscut că Proorocul şi Hristos cel vestit de Sfintele Scripturi este Unul şi Acelaşi, ar fi ştiut că Iisus Hristos Se trage din neamul lui David şi ar fi aflat că S-a născut în oraşul Betleem. Drept aceea, toţi ar fi crezut că El este cu adevărat Mesia, Fiul lui Dumnezeu şi Om. Dar ce a urmat după dezbinarea aceasta ?

Iar unii dintr-înşii voiau să-l prinză pre el, dar nimeni nu şi-a pus pre dânsul mâinile.

Arhiereii şi fariseii, văzând că mulţi cred în Domnul nostru Iisus Hristos, cuprinşi fiind de zavistie, au trimis pe slugile lor ca să-L prindă şi să-L aducă la dânşii, ca să-L omoare; însă nimeni n-a îndrăznit să pună mâinile pe Dânsul, pentru că s-au spăimântat şi s-au îngrozit auzind învăţătura Lui cea dumnezeiască. Şi s-au întâmplat acestea aşa, fiindcă nu venise sorocul vremii, în care trebuia să pătimească Cel ce era Dumnezeu şi Om. De aceea, ei încercau ca să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâna pe El, căci încă nu venise ceasul Lui.

Deci au venit slugile către arhierei şi către farisei, şi au zis lor aceia: pentru ce nu l-aţi adus pre el ? Răspuns-au slugile: niciodată nu a grăit om, ca acest om.

Iată puterea propovăduirii dumnezeieşti ! Au mers slugile arhiereilor şi fariseilor, trimise de dânşii, ca să-L aducă la ei legat pe Hristos, dar au fost cuprinşi de spaimă şi de mirare, auzind învăţătura Lui sfântă şi au mărturisit că niciodată nu le-a vorbit vreun om cu atâta înţelepciune, putere şi har, ca omul acesta, ca Domnul Hristos. Iată roada inimilor lor curate ! Arhiereii, cărturarii şi fariseii au auzit de multe ori învăţătura Mântuitorului, dar niciodată nu au tras vreun folos, fiindcă aveau inimile pline de zavistie şi de toată răutatea. Slugile lor însă având sufletul curat şi fără zavistie şi răutate, mergând din poruncă, nu ca să asculte învăţătura lui Hristos, ci ca să-L prindă, harul lui Dumnezeu i-a luminat şi s-au făcut propovăduitori ai adevărului. Deşi erau nişte slugi care nu împliniseră porunca domnilor lor, totuşi, fără de teamă şi cu mare îndrăzneală, ei răspund stăpânilor lor, mărturisind că niciodată nu a grăit om, ca acest om.

Şi au răspuns lor fariseii: au doar şi voi v-aţi amăgit ?

Iată răutatea fariseilor ! Cunoscând ei că învăţătura Domnului Iisus Hristos atrăgea inimile celor care o ascultau, le întreabă totuşi pe slugile lor ce a zis şi ce a învăţat Iisus Hristos de-I aduc ei atâta laudă. Şi ocărându-i, le-au zis: nu cumva şi voi, cei ce în toate zilele auziţi învăţătura noastră, v-aţi înşelat, aşa cum s-au înşelat şi alţi proşti şi neînvăţaţi ? Zicând acestea, ei încearcă să-i convingă să nu creadă în Iisus Hristos, spunându-le:

Au doar cineva din boieri a crezut într-însul, sau din farisei ? Ci norodul acesta, care nu ştie legea, blestemat este.

Boierii iudeilor erau conducătorii lor şi întâistătătorii adunărilor şi sfetnicii lor; iar fariseii se socoteau învăţători şi păzitori ai Legii şi oameni iubitori de Dumnezeu. Fariseii dau ca pildă pe oamenii cei mari, vrând să-i convingă să nu creadă, ci să defăimeze pe Iisus Hristos. De aceea zic ei: cine dintre boieri sau farisei au crezut într-Însul ? Au crezut numai oamenii cei proşti şi neînvăţaţi, care sunt nişte blestemaţi, pentru că nu-şi respectă Legea, care zice: Blestemat tot omul, care nu va rămâne întru toate cuvintele legii acesteia (A Doua Lege 27, 26).

Blestemaţi însă erau fariseii, pentru că deşi ştiau cele ce spune Legea despre Mesia şi le vedeau împlinite în Iisus Hristos, plini de ură, nu plineau cuvintele Legii şi nici nu credeau în Iisus Hristos. Ei minţeau când spuneau slugilor că nimeni dintre boierii iudeilor şi dintre farisei n-au crezut în Hristos, pentru că mulţi boieri crezuseră, după cum mărturiseşte evanghelistul, zicând: Însă şi din boieri mulţi au crezut într-însul (Ioan 12, 42), şi chiar şi unii dintre farisei după cum ne spune acelaşi evanghelist despre Nicodim, care venise noaptea la dânsul, unul fiind dintru ei. Acesta, auzind cele grăite de farisei slugilor lor, le-a zis: Au doar legea noastră judecă pre om, de nu va auzi de la el mai înainte, şi va cunoaşte ce face ?

Nicodim nu era numai unul dintre farisei, ci era şi căpetenie şi dascăl al iudeilor. Acesta cunoscând din minuni că Iisus Hristos este trimis de Dumnezeu, venea la El noaptea, de frica iudeilor, şi vorbind cu Hristos, a crezut într-Însul. Deci văzând că fariseii încercau să depărteze pe slugile lor de la credinţa în Hristos, iar pe Iisus Hristos să-L prindă şi să-L osândească şi ştiind că Legea rânduia ca judecătorii să asculte mai întâi pe cei pe care-i judecau şi cercetând faptele lor, numai după aceea să aducă asupra pricinii judecata şi hotărârea (potrivit A Doua Lege 17, 6), a zis către farisei: au doar Legea noastră rânduieşte ca să judecăm pe un om mai înainte de a-l asculta şi mai înainte de a cerceta care sunt faptele lui ? Adică, pentru ce, voi, fariseilor, călcaţi Legea, judecându-L pe Hristos mai înainte de a-L asculta şi a cunoaşte faptele Lui ?

Răspuns-au şi i-au zis lui: au doar şi tu din Galileea eşti ? Cearcă şi vezi; că prooroc din Galileea nu s-a sculat. Şi a mers fiecare la casa sa.

Fariseii îl cunoşteau bine pe Nicodim, fiindcă era unul dintre dânşii, dar cu făţărnicie, ca şi cum nu l-ar fi ştiut, îl întrebau: nu cumva eşti şi tu din Galileea ? Prin această întrebare ei îl defăimează pe Nicodim şi, pentru că se ştia că Hristos este din Galileea, ei voiesc să-l dovedească pe Nicodim ca pe un făţarnic, încercând să arate că el Îl ajută pe Hristos, fiindcă este dintr-un oraş cu Dânsul. Apoi îl şi mustră, ca pe un neînvăţat, zicându-i: cercetează Scripturile şi vezi că nici un prooroc nu s-a născut în Galileea. Zicând acestea, fariseii, deşi se socoteau înţelepţi şi ştiutori ai Sfintelor Scripturi, minţeau cu neruşinare, pentru că în Galileea s-au născut proorocii Iona şi Naum, iar Iisus Hristos nici măcar nu Se născuse în Galileea, ci în Betleemul Iudeei. Cu aceasta adunarea boierilor iudeilor şi fariseilor a luat sfârşit şi venind seara, s-a dus fiecare la casa lui.

 

Scriptura 84

Sus: Arhiereii şi fariseii stând de vorbă cu Mântuitorul Hristos în templu

Jos: Arhiereii şi fariseii aduc înaintea Mântuitorului o femeie prinsă în preacurvie,

ca să-L ispitească cu răspunsul, iar El Se pleacă şi scrie cu degetul pe pământ

Frescă din biserica Mânăstirii Decani, Serbia

 

Iar Iisus Hristos S-a dus în Muntele Măslinilor şi dimineaţa a venit din nou la templu, unde a continuat să înveţe poporul.

Deci iarăşi au grăit lor Iisus, zicând: eu sunt lumina lumii; cela ce urmează mie, nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii.

Iisus Hristos nu le-a spus despre Sine că este Mesia, sau Fiul lui Dumnezeu, ci le-a spus că este lumina lumii, pentru ca să le vorbească cu aceleaşi graiuri prin care a vorbit şi Proorocul Isaia despre El, când a zis: Luminează-te, luminează-te Ierusalime, că vine lumina ta, şi slava Domnului preste tine a răsărit (Isaia 60, 1). Poporul cel ce umbla întru întuneric a văzut lumină mare, cei ce locuiţi în latura şi în umbra morţii, lumină va străluci preste voi (Isaia 9, 2). După ce a zis: Eu sunt lumina lumii, Hristos a adăugat binefacerile ce vor avea cei ce vor crede în învăţătura Lui, zicând: Cela ce urmează mie, nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii, adică, omul care crede în Mine şi păzeşte poruncile Mele scapă de întunericul cel veşnic şi de osânda păcatului şi ajunge la lumina cea neînserată a vieţii celei veşnice şi a Împărăţiei lui Dumnezeu. Amin.

 

 

Cazania

Duminicii Pogorârii Sfântului Duh

(Despre stăpânirea patimilor)

 

Fraţi creştini,

Pornirile fariseilor împotriva Mântuitorului nostru Iisus Hristos ne dau prilej de mai adâncă cercetare a Sfintei Evanghelii care s-a citit astăzi. Deşi aceştia erau nişte făţarnici şi mincinoşi, erau oarecum mai înţelepţi decât alţii. Se îndeletniceau cu Sfintele Scripturi şi ţineau în mâinile lor legile cele dumnezeieşti. Deşi cunoşteau desăvârşit că Moisi şi toţi proorocii au vestit mai dinainte venirea lui Mesia; deşi aşteptau pe Mesia cu mai multă convingere decât poporul de rând; deşi auzeau pe Iisus Hristos propovăduind că El este trimis de Dumnezeu; deşi vedeau viaţa sfântă a Lui, minunile Lui multe, şi că cele ce s-au zis de prooroci despre Mesia se adevereau în El, n-au crezut că Hristos este Mesia cel aşteptat.

Ura îi întuneca ? Avea atâta tărie ura aceasta, încât să le întunece ochii minţii şi ai sufletului, ca să nu poată cunoaşte că Hristos este Mesia ? Dar simţirile trupului cine li le-a omorât, făcându-i orbi şi surzi ? Mintea, fiind întunecată de ură, nu credeau în Hristos; dar ochii lor de ce nu vedeau minunile Lui ? Auzul lor de ce nu auzea învăţătura Lui cea dumnezeiască ? Nu credeau că Hristos este Mesia cel aşteptat; dar pentru ce căutau să omoare pe omul sfânt, făcătorul de minuni şi făcătorul de bine al lor ? Patimile, fraţi creştini, ele au puterea aceasta asupra omului, atunci când acesta se lasă stăpânit de ele, încât nu numai că-i întunecă toată înţelegerea sufletului şi-i slăbesc puterea minţii, ci omoară cu adevărat chiar şi simţirile trupului.

Orice patimă se vădeşte printr-o puternică şi neobişnuită mişcare a sângelui. Vedem acest lucru la cei ce sunt stăpâniţi de mânie sau de frică, de întristare sau de bucurie. Roşie se face faţa celui mânios; albă, a celui ce se teme; galbenă, a celui întristat; rumenă şi albă, a celui ce se bucură. Această mişcare a sângelui nu se săvârşeşte numai în faţă, ci şi în toate mădularele şi părţile trupului cele mai dinlăuntru şi, din pricina ei, se tulbură toate organele simţurilor. Această mişcare, fără îndoială, ajungând până şi la părţile creierului, tulbură şi împiedică organul acesta pe care sufletul nostru îl foloseşte ca să-şi alcătuiască cugetările sale. De aici provine tulburarea minţii, nepriceperea şi cugetarea celor strâmbe.

Sufletul nostru este duh nematerial, care îşi dă seama şi alege binele de rău şi lucrul cel folositor de cel vătămător. Are în firea lui puterea de a înţelege şi cugeta, dar câtă vreme este împreunat cu trupul, foloseşte părţile creierului ca să-şi alcătuiască cugetele sale, precum lemnarul foloseşte ferăstrăul şi zidarul mistria lor pentru facerea casei. Când însă niscaiva friguri sau vreo altă neputinţă va cuprinde creierul nostru, atunci nu numai că nu putem să aţintim mintea noastră la cugetarea şi judecarea lucrurilor, ci, de multe ori, ne ieşim chiar din minte şi aiurăm.

Deci, când o patimă grea stăpâneşte pe om, sufletul voieşte atunci să cugete drept, dar nu poate, fiindcă organele pe care le are la îndemână pentru acest fel de slujbă sunt tulburate şi încurcate. Ca şi meşterul care, atunci când uneltele meşteşugului său nu sunt desăvârşite, lucrul meşteşugului său nu-l va face desăvârşit, tot aşa şi sufletul, când creierii capului sunt tulburaţi, nu face desăvârşite cugetările sale, ci cugetă strâmb şi gândeşte rău.

Patimile care frământă pe om sunt multe şi anevoie de numărat. Mândria, iubirea de slavă, ura, iubirea de argint, răutatea, nemilostivirea, lăcomia, mânia, desfrânarea, beţia, lenevirea şi altele destul de multe. Când omul va cădea în mrejele uneia dintre aceste patimi, atunci acea patimă, atâta putere şi stăpânire pune asupra lui şi atât de mult îi strică înţelegerea şi cugetarea şi înseşi simţirile trupeşti ale lui, încât nici o sfătuire nu aude, nici o vătămare nu vede, ci ca un orb, surd şi mut îşi face singur atâta rău, cât nici vrăjmaşul său cel mai cumplit nu-i în stare să facă.

Puterea fiecărei patimi creşte o dată cu trecerea vremii. Cu cât se lungeşte vremea păcatului, cu atât şi tăvălirile în păcat se înmulţesc. La început, căderea în păcat aduce mare întristare, aduce mustrarea grea a cugetului şi aduce gânduri dese de îndepărtare de păcat; dar în timp ce vremea trece şi tăvălirile în păcat se înmulţesc, întristarea se îndepărtează, mustrarea cugetului slăbeşte, gândul căinţei fuge, făcând loc deznădejdii de îndreptare. Trupul îmbătrâneşte şi se veştejeşte, dar patima întinereşte şi înfloreşte. Lesnicioasa înmulţire a tăvălirilor în păcat aduce deprinderea păcatului, iar deprinderea se face obicei, şi obiceiul devine a doua fire a omului. De aceea vedem câtă greutate are îndreptarea şi îndepărtarea de patima ce ne-a stăpânit. De la păcatul pe care l-ai făcut o dată, de 2 ori sau de 3 ori poţi fugi mai cu înlesnire şi poţi afla multe doctorii pentru el, dar păcatul care te-a robit, cu greutate mare îl îndepărtezi de la tine şi cu greu afli doctorie pentru tămăduirea lui.

Pildă avem pe Iuda Iscarioteanul, care a mers la Iisus Hristos şi s-a făcut ucenic al Lui, gândindu-se să-şi îndepărteze năravul pe care-l avea şi să se izbăvească de patima iubirii de arginţi, care-i robise sufletul lui. Căci ce altceva a căutat, sau ce altceva l-a atras şi îndemnat să meargă şi să intre în rândul ucenicilor lui Hristos ? Ce altceva căuta acolo, dacă nu îndreptarea sufletului său ? La şcoala lui Iisus Hristos venind, el aude în toate zilele învăţăturile Domnului împotriva iubirii de arginţi şi lăcomiei, cum şi despre răsplătirile cele însutite şi despre Împărăţia cerurilor, pe care o moştenesc toţi cei ce nu iubesc banii şi bogăţia. La această şcoală el vede pilde ale lepădării de averile pământeşti pe ucenicii Domnului, care au lăsat toate câte aveau şi au urmat îndată pe Învăţătorul lor.

Învăţătorul lui, ca un cunoscător de inimi, cunoştea mai dinainte vinderea şi trădarea lui Iuda, însă voind mântuirea lui, nu l-a lipsit de nici un har, ci l-a înălţat la dregătoria apostoliei, i-a dat putere asupra duhurilor necurate, i-a spălat picioarele, l-a învrednicit de împărtăşirea dumnezeieştilor Taine şi i-a dat în mâinile lui punga, spre mângâierea patimii iubirii de bani. Dar toate acestea nu au vindecat nici păcatul iubirii de arginţi şi nici patima acelei iubiri nu au potolit-o. A trădat pe Învăţătorul, Făcătorul de bine şi Mântuitorul lui, vânzându-L pentru 30 arginţi.

Într-adevăr mare este puterea patimii ! Dacă nici pildele sfinţeniei, nici harul şi dregătoriile primite de la Dumnezeu, nici minunile, nici trăirea împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos, nici sfatul şi nici învăţătura din însăşi gura Domnului n-au putut să-i vindece lui Iuda patima iubirii de argint, ci atâta stăpânire a avut asupra lui, încât a născut în el un păcat cum altul mai mare nu s-a arătat niciodată în lume, ce nădejde putem avea noi cei pătimaşi şi prin ce armă ne putem apăra împotriva patimilor şi ispitelor de tot felul ?

Fraţi creştini,

Dacă vom fi cu luare aminte şi ne vom păzi, păcatul nu va putea pune jugul lui deasupra grumazului nostru. Începutul fiecărui păcat are o mare asemănare cu buruienile şi pomii sălbatici de curând răsădiţi. Păcatul, la început nu este nimic altceva decât un gând subţire, o bântuială neputincioasă în minte. Buruienile şi pomii sălbatici când se ivesc nu sunt nimic altceva decât nişte ierburi slabe, vlăstare neputincioase şi neîntărite în pământ. Deci, precum plugarul, când bagă de seamă şi scoate buruienile şi pomii sălbatici, îi scoate mai lesne înainte de a creşte şi a-şi întinde rădăcinile lor, acoperind pământul, iar ogorul lui rămâne curat şi ferit de vătămarea buruienilor şi pomilor sălbatici, tot aşa şi creştinul, când va lua aminte şi va goni gândurile cele rele, mai înainte de a se mări şi a spori în adâncul minţii şi a stăpâni inima lui, mai lesne le va goni pe ele şi sufletul lui va rămâne atunci neprihănit, nepângărit şi curat de păcat.

Aşadar, într-aceasta stă toată osteneala noastră, osteneală uşoară şi lesnicioasă, adică să fim cu băgare de seamă şi cu luare aminte să nu ne stăpânească gândurile păcatului, după cum ne învaţă de altfel şi Sfânta Scriptură, când zice prin gura psalmistului: De cele ascunse ale mele, curăţeşte-mă; şi de cele străine, iartă pre robul tău. De nu mă vor stăpâni, atunci fără prihană voiu fi şi mă voiu curăţi de păcat mare (Psalmi 18, 13-14). Şi iarăşi într-altă parte: Ia aminte de tine, şi îţi păzeşte sufletul tău foarte (A Doua Lege 4, 9).

Iar dacă, timp îndelungat, tăvălirile în păcat vor înrădăcina patima în inima omului şi se va face omul rob al păcatului, atunci cu anevoie se va putea vindeca şi grea îi va fi îndepărtarea de dulceaţa trupească aceluia care s-a obişnuit în necurăţie sufletească din tânăra vârstă. Grea îi va fi milostenia faţă de săraci aceluia care a îmbătrânit în patima iubirii de arginţi. Îi va fi grea postirea aceluia care s-a obişnuit din copilărie cu mâncare şi băutură multă. Este anevoie de vindecat orice păcat vechi, căci de sfătuieşti pe cel pătimaş şi-l îndemni să se depărteze de păcat, el îţi va răspunde că voieşte, dar nu poate. Însă aceasta este o vorbă goală, căci alt lucru este neputinţa şi altul greutatea. Este un lucru destul de greu dezrădăcinarea copacului, după ce şi-a întins rădăcinile sale în adâncul pământului şi s-a întărit în curgerea vremii, însă nu este un lucru cu neputinţă. Toporul, sapa şi osteneala omului îl scot din rădăcină, încât nici urma lui nu rămâne.De se va obişnui cumva în păcat şi omul va sta în mrejele lui mulţi ani, într-adevăr, este grea vindecarea, însă nu este cu neputinţă. Hotărârea neclintită, tăria sufletului şi harul lui Dumnezeu nimicesc cu desăvârşire stăpânirea pe care păcatul o pune asupra sufletului omului.

Omul a fost zidit de Dumnezeu liber şi stăpân pe sine. Pentru aceasta, deşi l-a robit pe el păcatul, voinţa lui are totdeauna puterea libertăţii şi stăpânirii de sine. Are încă şi harul lui Dumnezeu care îi ajută mult la eliberarea şi îndreptarea lui, pentru că unde s-a înmulţit păcatul, acolo a prisosit harul (Romani 5, 20), zice Sfântul Apostol Pavel. Rob era Zaheu lăcomiei de avere, dar după puţină vreme schimbându-şi voinţa sa, jumătate din averile sale a dat săracilor şi împătrit a întors celor pe care i-a nedreptăţit. Dacă vom cerceta pildele istorisite de Sfintele Scripturi, vom afla multe şi nenumărate altele, asemenea îndreptării lui Zaheu.

Deci anevoie este vindecarea patimii, când omul nu voieşte; dar ea se va putea înfăptui uşor, atunci când omul cu adevărat va voi. Dumnezeu aşteaptă voinţa omului. Voieşti să fii sănătos ? (Ioan 5, 6), aşa zicea Domnul Iisus Hristos către slăbănogul care zăcea bolnav de 38 ani, din cauza păcatului. Dacă vom voi, Dumnezeu nu numai că voieşte, ci ne şi ajută, dându-ne putere ca să săvârşim lucrul cel bun al voinţei noastre. Când Dumnezeu va vedea că voinţa noastră se pleacă spre pocăinţă, o împuterniceşte şi îi ajută, că Dumnezeu este care lucrează întru voi şi ca să voiţi şi ca să lucraţi, după buna-voinţă (Filipeni 2, 13). Amin.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 84/mai-iunie 2014