CAZANIE la

Duminica a X-a după Pogorârea Sfântului Duh

(Vindecarea lunaticului)

 

Şi venind ei la norod, s-a apropiat către dânsul un om, îngenunchind înaintea lui şi zicând: Doamne, miluieşte pre fiul meu, că este lunatic şi rău pătimeşte; că de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă. Şi l-am adus pre dânsul la ucenicii tăi, şi nu au putut să-l vindece pre el. Iar Iisus răspunzând, au zis: o neam necredincios şi îndărătnic ! Până când voiu fi cu voi ? Până când voiu suferi pre voi ? Aduceţi-l pre el aici la mine. Şi l-au certat pre el Iisus, şi a ieşit dracul dintr-însul, şi s-a tămăduit copilul din ceasul acela. Atunci apropiindu-se ucenicii către Iisus deosebi, au zis: pentru ce noi nu am putut să-l scoatem pre el ? Iar Iisus au zis lor: pentru necredinţa voastră; că amin grăiesc vouă: de veţi avea credinţă cât grăuntele de muştar, veţi zice muntelui acestuia: mută-te de aici acolo, şi se va muta, şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Că acest neam nu iese, fără numai cu rugăciune şi cu post. Şi întorcându-se ei în Galileea, le-au zis lor Iisus: va să se dea Fiul Omului în mâinile oamenilor, şi-l vor omorî pre el, şi a treia zi va învia. Şi s-au întristat ei foarte (Matei 17, 14-23).

 

Tâlcuirea Evangheliei

Duminicii a X-a după Pogorârea Sfântului Duh

 

Fraţi creştini,

Credincioşii, care citesc sau ascultă dumnezeieştile Scripturi, ştiu că diavolul, încă de la început, a invidiat pe om, văzând aşezarea fericită şi slăvită în care îl pusese Dumnezeu în rai. Dar nici după aceea el n-a încetat vicleniile lui, ci cu toată puterea a continuat să înşele pe om şi să-l vatăme, aşa cum s-a arătat şi în Evanghelia care s-a citit astăzi. Sfânta Evanghelie pe care aţi auzit-o astăzi ne arată însă şi cele trei arme puternice: credinţa, postul şi rugăciunea, prin care se poate goni şi nimici toată puterea diavolului, fiindcă până astăzi nu încetează a arunca asupra noastră săgeţile lui, deşi puterea lui a slăbit după venirea Domnului nostru Iisus Hristos. Pentru aceasta mult folos sufletesc va aduce ascultarea tâlcuirii cuvintelor Evangheliei, care ne spune că:

Şi venind ei la norod, s-a apropiat către dânsul un om, îngenunchind înaintea lui şi zicând: Doamne, miluieşte pre fiul meu, că este lunatic şi rău pătimeşte; că de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă.

Sfinţii evanghelişti n-au arătat nici neamul, nici patria, nici credinţa, nici starea omului care a venit la Hristos şi a îngenuncheat înaintea Lui, rugându-L să-i vindece fiul, care era singurul lui copil. Ei spun că venind tatăl copilului la Iisus Hristos şi îngenunchind Îl ruga pe El, zicând: Doamne, miluieşte pre fiul meu, că este lunatic, adică se îndrăceşte când este lună plină şi rău pătimeşte. Despre patima aceasta a îndrăcirii care apuca pe câte cineva când era lună plină scrie mai amănunţit Evanghelistul Marcu, zicând: Şi oriunde îl apucă pre el, îl zdrobeşte, şi face spume, şi scrâşneşte cu dinţii, şi se usucă (Marcu 9, 18), iar Evanghelistul Luca adaugă pe lângă acestea, zicând: Şi iată, duh îl apucă pre el, şi de năprasnă strigă; şi-l zdrobeşte pre el cu spumă, şi abia se duce de la el (Luca 9, 39).

Oamenii de atunci, văzând că patima aceasta se întâmpla când era luna plină, credeau că luna este cauza acestei suferinţe. Pentru aceasta pe cei care pătimeau astfel, oamenii îi numeau lunatici. ,,Dar luna, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, nu este pricină a îndrăcirii, ci demonii, pândind vremile lunii, când era luna plină, năvăleau peste oameni ca să arate că lucrurile lui Dumnezeu sunt pricină a răutăţii lor şi aşa oamenii să ocărască pe Ziditorul”. Îndrăcirea, care apuca pe unii când era lună plină, are multă asemănare cu boala pe care doctorii o numesc epilepsie, căci cele ce spun sfinţii evanghelişti despre acest lunatic le vedem până astăzi la cei care suferă de epilepsie. Doctorii cred că epilepsia este o boală firească, aşa cum sunt frigurile şi alte boli. Unii dintre doctori pretind chiar că au şi putut vindeca, prin meşteşugul doctoricesc, pe unii din cei care pătimesc de epilepsie. Din cele povestite de evanghelişti, se arată că demonii chinuiau pe cei lunatici. Oare care este adevărul ?

Noi vedem că cei ce pătimesc de epilepsie pătimesc nu numai când este luna plină, ci şi în alt timp. Unii dintr-înşii cad rar, iar alţii deseori; unii cad numai în fiecare săptămână, alţii în fiecare zi; iar unii de mai multe ori într-o zi. Se vede deci că altă patimă era îndrăcirea, care apuca pe unii oameni când era lună plină şi alta este epilepsia, deşi au asemănare. Dar chiar dacă am socoti că îndrăcirea aceasta era totuna cu epilepsia, deci o boală firească, nu urmează din aceasta că diavolul nu putea să chinuiască prin acest fel de boală pe copilul despre care vorbeşte Sfânta Evanghelie de astăzi.

Se ştie că diavolul, cu învoire dumnezeiască, se face pricinuitor de felurite boli fireşti, ca să chinuiască pe om. Amuţirea şi orbirea sunt boli fireşti, dar noi am văzut că diavolul le-a pricinuit celui mut şi celui orb, pe care i-a tămăduit Iisus Hristos. Iată, zice Sfânta Evanghelie, au adus la dânsul pre un om mut, îndrăcit. Şi scoţându-se dracul, a grăit mutul (Matei 9, 32-33). De altfel şi boala lui Iov, deşi se părea firească, era însă ispită şi chinuire diavolească. De aceea înţelepţi şi lăudaţi sunt creştinii aceia care cheamă îndată, când se îmbolnăvesc, nu numai pe doctor, ca să le dea doctorii, ci şi pe preot, ca să facă rugăciuni pentru sănătatea lor. Tatăl copilului a mai zis către Iisus Hristos:

Şi l-am adus pre dânsul la ucenicii tăi, şi nu au putut să-l vindece pre el.

El a venit la Iisus Hristos, dar nu cu toată convingerea şi credinţa că va putea să-i vindece copilul, după ce văzuse că ucenicii Domnului nu l-au putut vindeca, ci a venit mai mult încercând decât crezând, pentru că a zis lui Hristos: De poţi ceva, ajută-ne nouă, fiindu-ţi milă de noi (Marcu 9, 22). Dacă ar fi avut credinţă tare şi fierbinte, nu ar fi zis acestea, ci ar fi crezut că toate sunt cu putinţă lui Hristos, ca unui Dumnezeu atotputernic. Din răspunsul lui Hristos către el, se vede că tatăl copilului a zis acestea, defăimând pe de o parte pe ucenicii Lui şi necrezând pe de altă parte că Hristos ar putea să-i vindece copilul.

Iar Iisus răspunzând, au zis: o neam necredincios şi îndărătnic ! Până când voiu fi cu voi ? Până când voiu suferi pre voi ? Aduceţi-l pre el aici la mine.

Iisus Hristos S-a tulburat şi a mustrat, nu direct pe tatăl copilului, ci neamul iudeilor din care erau şi ei, zicând: o neam necredincios şi îndărătnic ! în loc de: o, necredinciosule şi răzvrătitule !, aducând astfel mustrarea Sa mulţimii ce se afla acolo şi totodată întregului neam al iudeilor. De aceea a şi adăugat cuvintele: Până când voiu fi cu voi ? Până când voiu suferi pre voi ?, însemnând că s-a apropiat vremea patimilor şi morţii Lui şi că alege mai bine patima şi moartea decât necredinţa şi răutatea iudeilor. Milostivindu-se însă spre cel lunatic, Iisus Hristos a zis: Aduceţi-l pre el aici la mine.

Şi l-au certat pre el Iisus, şi a ieşit dracul dintr-însul, şi s-a tămăduit copilul din ceasul acela.

Evanghelistul Marcu spune că Iisus Hristos a întrebat pe tatăl celui lunatic despre vremea de când pătimeşte copilul lui şi el a răspuns că din copilărie. Răspunsul acesta arată că suferinţa era de multă vreme şi deci că era greu de vindecat. De aceea tatăl celui bolnav a zis: De poţi ceva, ajută-ne nouă, fiindu-ţi milă de noi (Marcu 9, 22), arătând prin aceasta îndoiala şi puţina lui credinţă. Hristos i-a răspuns: De poţi crede, toate sunt cu putinţă credinciosului (Marcu 9, 23), arătând şi cu acest prilej puterea în toate a credinţei celei fierbinţi. Auzind acestea, tatăl copilului a grăit: crez, Doamne, ajută necredinţei mele (Marcu 9, 24).

După cum se vede, cuvintele Domnului l-au adus pe el la căinţă, pentru împuţinarea credinţei lui, pe care o avea înainte de venirea la Iisus Hristos, căci lacrimile sunt mărturiile acestei căinţe. După aceea, povesteşte acelaşi Evanghelist Marcu că atunci când a certat Hristos pe duhul cel necurat, demonul a strigat şi mult a scuturat pe cel bolnav, apoi a ieşit dintr-însul, iar bolnavul s-a făcut ca un mort, încât mulţi ziceau că a murit. Sfântul Evanghelist Luca adaugă că duhul necurat a scuturat pe bolnav când se apropia de Iisus Hristos, trântindu-l la pământ. Hristos a îngăduit să se facă aceasta, nu pentru iubirea de slavă, ca să se adune mulţimea de oameni, ci pentru însuşi tatăl copilului care, văzând pe demon scuturând pe copil când îl certa Hristos, să creadă minunea care urma să se facă.

Evanghelistul Marcu ne spune ca Iisus Hristos a certat pe duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, eu ţie îţi poruncesc: ieşi dintr-însul, şi de acum să nu mai intri în el (Marcu 9, 25), iar Evanghelistul Luca spune că, după vindecare, Iisus Hristos a dat pe copil tatălui său. Hristos a dat pe copil tatălui său, pentru că în timpul când bolnavul era chinuit de diavol nu era sub stăpânirea tatălui său, ci sub stăpânirea diavolului care-l chinuia.

 

Scriptura 85

Vindecarea lunaticului

 

Atunci apropiindu-se ucenicii către Iisus deosebi, au zis: pentru ce noi nu am putut să-l scoatem pre el ?

Ucenicii neputând să gonească ei singuri demonul acesta, atunci când tatăl copilului a venit mai întâi la ei şi i-a rugat pentru vindecarea fiului său, de bună seamă că au rămas nedumeriţi, fiindcă Iisus Hristos le dăduse, încă de mai înainte, stăpânire asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată pe ele şi să tămăduiască toată boala şi toată neputinţa. Deci nu L-au întrebat de faţă, nu pentru că se ruşinau, ci fiindcă întrebarea era pentru un lucru mare şi tainic; pentru aceasta L-au întrebat deosebi. De aici noi învăţăm că săvârşirea minunii este împiedicată fie din cauza împuţinării credinţei şi îndoielii celui ce este chemat a face minunea, fie de nevrednicia celui ce cere minunea. Aceasta se adevereşte din răspunsul Domnului către ucenicii Săi, căci:

Iisus au zis lor: pentru necredinţa voastră; că amin grăiesc vouă: de veţi avea credinţă cât grăuntele de muştar, veţi zice muntelui acestuia: mută-te de aici acolo, şi se va muta, şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.

Sfinţii apostoli nu erau necredincioşi, ci numai s-au îndoit că ei vor putea să gonească acest demon puternic. Această credinţă puţină şi rece a lor, Hristos a numit-o necredinţă. De altfel chiar şi tatăl bolnavului, pentru împuţinarea credinţei lui se făcuse nevrednic de această binefacere. Vedem astfel că Mântuitorul a numit credinţa lor necredinţă, fiindcă îndată a adăugat, zicând: De veţi avea credinţă cât grăuntele de muştar, veţi zice muntelui acestuia: mută-te de aici acolo, şi se va muta, şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Domnul n-a zis că negreşit vor muta munţii, ci că de va fi nevoie, ar putea face chiar şi aceasta. Dacă ei însă n-au mutat munţii, aceasta s-a întâmplat, nu din cauză că n-au putut, ci pentru că n-a fost trebuinţă. Deci, învăţându-ne Domnul câtă putere are credinţa cea fierbinte, a arătat mai departe care sunt armele împotriva demonilor, zicând:

Că acest neam nu iese, fără numai cu rugăciune şi cu post.

Neamul demonilor nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post, a spus Iisus Hristos, ca să arate că din toate celelalte fapte bune, numai rugăciunea şi postul sunt armele credinciosului împotriva demonilor şi că, pentru vindecarea celor ce se îndrăcesc, este nevoie să postească şi să se roage nu numai cel ce pătimeşte, ci şi preotul. Deci Iisus Hristos, prin mustrare, a vindecat necredinţa tatălui copilului, iar prin arătarea celor ce se pot săvârşi de o credinţă fierbinte, a vindecat împuţinarea credinţei ucenicilor şi, prin certare, a vindecat şi boala cea drăcească a celui lunatic, arătând şi chipul prin care credincioşii pot să gonească pe demoni. După aceea,

Întorcându-se ei în Galileea, le-au zis lor Iisus: va să se dea Fiul Omului în mâinile oamenilor, şi-l vor omorî pre el, şi a treia zi va învia. Şi s-au întristat ei foarte.

După ce a săvârşit Iisus Hristos minunea despre care am vorbit, ieşind din locul acela, cum ne spune Evanghelistul Marcu, s-au întors în Galileea. Acolo El a vorbit ucenicilor Săi despre vânzarea Lui de către Iuda, despre patima şi despre moartea Lui, ca să ştie mai dinainte şi să nu se tulbure când se vor întâmpla acestea. Fiindcă cele spuse i-a întristat, El le vesteşte mai dinainte şi învierea Lui cea de a treia zi, pentru ca în felul acesta să mângâie necazul inimii lor.

Precum odinioară sfinţii apostoli stăteau cu Tine, Doamne, în Galileea, aşa şi noi astăzi stăm cu Tine în Biserica Ta şi pentru puţina noastră credinţă, ca şi tatăl copilului lunatic, strigăm cu lacrimi: ajută necredinţei noastre, ca fără bântuiala diavolului să-Ţi slujim numai Ţie şi să Te preamărim pe Tine, împreună cu Tatăl Tău cel fără de început şi cu prea sfântul, bunul şi de viaţă dătătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

 

 

Cazania

Duminicii a X-a după Pogorârea Sfântului Duh

(Despre ispitele diavolului)

 

Fraţi creştini,

Oare pentru ce Evanghelistul Matei a arătat în mod deosebit cum duhul necurat de multe ori îl arunca pe cel lunatic în foc şi de multe ori în apă ? Acest lucru nu l-a făcut evanghelistul fără rost. Două sunt izvoarele tuturor păcatelor: mânia şi pofta. Orice păcat izvorăşte sau din mânie, sau din poftă. Prigonirile, vrăjmăşiile, silniciile, nemilostivirile, trădările, ocările, clevetirile, bătăile, jignirile, războaiele, uciderile, hulele, şi mii de alte înfricoşate păcate au ca tată mânia. Furturile, nedreptăţile, zavistiile, desfrânările, beţiile, nesaţurile pântecelui şi alte multe lucruri ale întunericului sunt fiice ale poftei rele. Pe cine robeşte diavolul îl aruncă de multe ori în foc, adică în păcatele înfocate ale mâniei şi de multe ori în apă, adică în mrejele poftei rele. Pentru această pricină Evanghelistul Matei a arătat în mod deosebit că duhul cel necurat arunca de multe ori pe cel îndrăcit în foc şi de multe ori în apă.

După patima de pe cruce a Domnului nostru Iisus Hristos, s-a slăbit într-adevăr puterea diavolului, după cum Însuşi Domnul ne spune, zicând: Acum este judecata lumii acesteia; acum stăpânitorul lumii acesteia se va goni afară (Ioan 12, 31). Într-adevăr, a fost scos afară, căci după întruparea lui Hristos, vrăjitorii şi-au închis gura lor, s-a stins slujirea idolilor, s-au împuţinat îndrăciţii şi nici o putere nu mai are diavolul asupra acelora cărora li s-a vestit Evanghelia. Pentru cei credincioşi şi înduhovniciţi s-a deschis uşa raiului, pe care o închisese amăgirea diavolului şi s-a închis gura iadului, pe care el o deschisese.

Diavolului i-a mai rămas numai puterea ispitirii. Apostolul Petru zice că diavolul, ca un leu răcnind, umblă căutând pre cine să înghită (I Petru 5, 8), iar Apostolul Pavel ne îndeamnă şi ne sfătuieşte, zicând: Îmbrăcaţi-vă întru toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva meşteşugirilor diavolului. Căci nu ne este nouă lupta împotriva trupului şi a sângelui; ci împotriva începătoriilor şi a domniilor şi a stăpânitorilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutăţii întru cele cereşti (Efeseni 6, 11-12). Acelaşi apostol ne arată că diavolul are meşteşugiri, are curse, are săgeţi înfocate, şi ajunge până acolo că se preface chiar în înger al luminii.

Diavolul este duh, iar fiindcă şi sufletul omului este duh, poate să-i împărtăşească uşor îndemnurile lui cele viclene şi să nască în suflet gândurile cele rele. Mai înainte de a păcătui, el îţi arată păcatul uşor şi mic, ca să cazi lesne în el; iar după ce păcătuieşti îţi înfăţişează păcatul mare şi greu, pentru ca să nu te pocăieşti, ci să te deznădăjduieşti. Aceasta este una din meşteşugirile lui. Din punerea lui la cale, când găseşti un lucru străin, el îţi înlesneşte să-l furi şi să-l faci al tău. Aceasta este una din cursele lui, pe care ţi-a întins-o. În vremea necazurilor îţi răpeşte nădejdea, ca să rămâi deznădăjduit; în vremea bolilor, îţi fură răbdarea, pentru ca să cârteşti împotriva lui Dumnezeu; în vremea nenorocirilor, îţi ascute mâhnirea, ca să te omoare; în vremea mâniei, îţi aprinde iuţimea, ca să ocărăşti, să baţi, să răneşti, să ucizi, să huleşti; slobozeşte frâul poftelor tale şi-ţi aprinde tulburarea, ca să te facă ocară oamenilor, să-ţi strice trupul şi să-ţi chinuiască sufletul tău în veci. Acestea sunt săgeţile lui cele aprinse. Preface de multe ori fărădelegea în faptă bună. De aceea ocărăşti şi baţi ca şi cum ai îndrepta pe cel greşit. Nedreptăţeşti, când eşti judecător, socotind că prin aceasta ajuţi săracului.

Dar cine poate, fraţi creştini, să scrie cu amănuntul toate ispitirile, vicleşugurile, amăgirile şi înşelăciunile satanei ? Noaptea şi ziua el ispiteşte şi împleteşte curse, căci duh fiind, îndată ajunge în orice timp şi în orice loc şi vicleneşte şi pe cei drepţi şi pe cei păcătoşi. Intră în case şi pune la cale scandaluri între bărbat şi femeie, între tată şi feciori, între mamă şi fiică, încaieră între ei chiar şi pe cei mai buni fraţi. Aleargă în târguri şi seamănă între cei ce vând şi cumpără vicleşugul, minciuna, jurământul. Intră în mânăstiri şi tulbură liniştea schivnicilor, intră până şi înăuntrul altarului şi face vrajbă între preoţi. Noaptea, când dormi, te ispiteşte; dimineaţa, când te scoli, aruncă asupra ta săgeţile lui cele iuţi; cu un cuvânt, după cum ne spune psalmistul, şade întru pitulare cu cei bogaţi întru ascunsuri, ca să ucigă pre cel nevinovat; ochii lui spre cel sărac se uită. Pândeşte întru ascuns, ca leul în culcuşul său; pândeşte ca să apuce pre săracul; să apuce pre săracul, când îl va trage pre el (Psalmi 9, 28-29).

Dar oare pentru ce Dumnezeu învoieşte pe satana să aducă atâtea ispite asupra bietului om ? Pentru ca, dând el lupta, să rămână biruit şi să se ruşineze, iar noi, cei care ne luptăm cu el, să-l biruim şi să ne mântuim. Dar pentru ca să nu ne înfricoşăm de năvălirile lui, Dumnezeu ne dă îndrăzneală, prin glasul proorocului Său, zicând: Nu te vei teme de frica de noapte. De săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă întru întuneric, de întâmplare şi de dracul cel de amiazăzi. Cădea-va despre latura ta o mie, şi zece mii de-a dreapta ta, şi spre tine nu se vor apropia. Însă cu ochii tăi vei privi, şi răsplătirea păcătoşilor vei vedea. Că tu Doamne nădejdea mea, pre cel Preaînalt ai pus scăpare ţie. Nu vor veni către tine rele, şi bătaie nu se va apropia întru lăcaşul tău. Că Îngerilor săi va porunci pentru tine, ca să te păzească în toate căile tale. Pre mâini te vor ridica, ca nu cândva să împiedici de piatră piciorul tău(Psalmi 90, 5-12).

Te temi, omule, de ispitele diavolului şi eşti nedumerit pentru ce pricină i-a dat voie Dumnezeu ca să te ispitească ?! De vei citi istoria lui Iov, se va dezlega nedumerirea ta. Vei vedea că diavolul a cerut într-adins voie de la Dumnezeu să ispitească pe Iov; după ce a luat această voie, el a întins asupra lui Iov toate cursele lui, a uneltit toate meşteşugirile lui, a aruncat toate săgeţile cele înfocate, a pus toate puterile lui, şi a prăpădit toate avuţiile lui Iov. Drept urmare, cel mai bogat, după scurtă trecere de vreme, s-a făcut cel mai sărac. I-a omorât toţi feciorii şi fetele lui şi cel cu mulţi copii, după scurtă trecere de vreme, a rămas fără ei. I-a rănit tot trupul prin bube pline de dureri, şi cel ce mai înainte era foarte sănătos acum zăcea pe pământ plin de răni şi de viermi. I-a trimis pe prieteni ca să-i aducă, în loc de mângâiere, amărăciune, şi în loc de ajutor, înfruntări. Mai apoi a silit şi pe femeia lui Iov ca, prin cuvinte de ocară, să-l deznădăjduiască şi să-l îndemne spre cuvânt de hulă împotriva lui Dumnezeu, zicându-i: ,,Te ţii mereu în statornicia ta ? Blestemă pe Dumnezeu şi mori !”

Dar ce a făcut diavolul prin aceasta ? Şi-a ajuns scopul său ? Oare a greşit Iov ? Nu ! Ci întru toate acestea ce s-au întâmplat lui, nu a greşit Iov cu buzele sale înaintea lui Dumnezeu (Iov 2, 10), ne spune Sfânta Scriptură. Ce a făcut atunci ? Diavolul şi-a arătat neputinţa sa şi a rămas ruşinat, iar Iov a luat de la Domnul bunuri îndoite decât cele ce avusese mai înainte, şi a fost slăvit în toate marginile pământului, şi de atunci şi până azi, în veac, se măreşte şi se laudă răbdarea, bărbăţia, ascultarea şi evlavia lui faţă de Dumnezeu. Pe lângă acestea, aflăm însă că Dumnezeu a dat voie diavolului să vatăme averile lui Iov, fiii lui şi însuşi trupul lui, însă nu i-a dat voie să-i vatăme şi sufletul, căci a zis Domnul către diavol: Iată ţi-l dau ţie, numai de sufletul lui să te fereşti (Iov 2, 6).

Deci, dacă satana nu are putere şi nici Dumnezeu nu-i dă voie să vatăme sufletul nostru; dacă bunătăţile pământeşti ce le strică satana, se dau îndoite şi luptele lui cu noi ne aduc cunună neveştejită şi slavă veşnică, pentru ce să ne temem de el ? Când noi avem credinţă fierbinte, toate meşteşugirile lui sunt săgeţi copilăreşti. Având apoi arme pregătite de Dumnezeu şi date nouă, prin care, de vom voi, îl gonim departe de noi, pentru ce să ne temem ? Două arme are el împotriva noastră; două arme avem şi noi împotriva lui. El ne ispiteşte prin poftele trupului şi prin deşertăciunile lumii, iar noi, prin post şi rugăciune, îl scoatem afară. Nici el nu are alte arme şi nici noi nu avem altele. Neamul diavolesc nu iese, fără numai cu post şi cu rugăciune.

Postindu-ne trupul, toate poftele cele rele, venite din ispitirile diavoleşti, slăbesc şi se potolesc. Adăugând postului nostru rugăciunea noastră de chemare a lui Dumnezeu în ajutor, toate cursele plăcerilor lumeşti se nimicesc prin ajutorul lui Dumnezeu, care ne-a spus: Toate, oricâte veţi cere întru rugăciune, crezând, veţi lua (Matei 21, 22).

Deci Dumnezeu, ascultând rugăciunea noastră, ne trimite harul Său cel ceresc, care întoarce ochii noştri de la deşertăciunea cea lumească, şi necuratul fuge ruşinat, iar noi rămânem nebiruiţi şi purtători de biruinţă, în Hristos Iisus Domnul nostru, a cărui slavă şi putere este în vecii vecilor. Amin.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 85/iulie-august 2014