Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare

la cartea Proorocului Iezechiil

 

Omilia a XI-a (Iezechiil 3, 15-21)

1. Printre celelalte minuni ale profeţiei, cărţile proorocilor posedă şi acest lucru minunat, că precum sunt faptele lor (tâlcuite) prin cuvintele lor, tot aşa uneori cuvintele lor sunt tâlcuite prin faptele lor, astfel că nu numai cuvintele lor ci şi faptele lor sunt proorocii.

De aceea este spus acum: ,,Şi am intrat în robie pre sus, şi am înconjurat pre cei ce locuiesc la râul Hovar” (Iezechiil 3, 15 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Am venit la robie, la mulţimea de roade noi; la cei care locuiesc la râul Hovar”). Dacă pricina a cerut ca el să arate că a venit la robie, ce nevoie era acolo să vorbească ca şi cum ar descrie locul prin roade, spunând: ,,la mulţimea de roade noi”, decât că adeseori pricinile sunt indicate atât prin fapte, cât şi prin locuri ? Căci atunci când Iezechiil proorocea, se scurseseră mulţi ani de robie şi dintre cei care fuseseră duşi în exil, unii muriseră deja, astfel că proorocul a venit să vorbească fiilor lor.

Prin urmare, este spus şi lui mai sus: ,,Fiul omului ! Te voiu trimite eu pre tine la fiii lui Israil, la popor răzvrătit care s-a depărtat de mine. Părinţii lor au călcat legământul meu până în ziua de astăzi, şi fii tari de obraz şi vârtoşi la inimă sunt; eu te voiu trimite pre tine la dânşii” (Iezechiil 2, 3-4). Deoarece mulţi dintre aceştia vor crede şi prin ascultare ajung la rodnicia faptelor bune, ei sunt numiţi mulţime de roade. Căci alt prooroc depune mărturie că sufletele bune sunt numite roadele lui Dumnezeu, spunând: ,,Sfânt este Israil Domnului, pârga rodurilor lui” (Ieremia 2, 3).

Într-adevăr, neamurile care s-au convertit la credinţă după aceea au devenit de asemenea roadele Domnului. Însă deoarece Israil a crezut în Domnul primul, proorocul i-a numit pe drept acum pârga rodurilor Lui.

Aşadar, întrucât proorocul nu a fost trimis la poporul dintâi, ci a adus cuvântul fiilor lor, el a venit la mulţime de roade noi. Ceea ce se înţelege prin râul Hovar am spus deja mai sus (Omilia a II-a, 5 şi urm.), lucru pe care în nici un caz nu îl repetăm, ca nu cumva prin repetiţie să provocăm silă.

Apoi urmează:

2. ,,Şi am şezut acolo şapte zile amestecându-mă în mijlocul lor” (Iezechiil 3, 15 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,... şi am rămas acolo şapte zile, plângând în mijlocul lor”). Trebuie remarcat cu câtă milostivire se uneşte sfântul prooroc cu poporul robit, şi ia parte la durerea lor şezând cu ei şi plângând deoarece rădăcina cuvântului este virtutea faptei. Şi acel cuvânt, care este oferit de propovăduitor cu milostivirea duhului, este primit de bunăvoie de cel care ascultă. Astfel, când fierul se uneşte cu fierul, mai întâi este topit pentru ca după aceea să se lege de sine. Dar dacă nu se înmoaie mai întâi, după aceea în nici un caz nu va ajunge să se ţină singur cu tărie.

De aceea, proorocul mai întâi a şezut cu poporul robit şi s-a arătat pe sine jelind în mijlocul lor pentru ca atunci când binevoind prin harul dragostei să se înfăţişeze lor ca blând, numaidecât să-i ţină prin fermitatea cuvântului. Dar dacă într-adevăr poporul lui Israil, care este numit casă amărâtoare, prin aceea că ei nu şi-au recunoscut vinovăţia nici măcar sub bici, nu şi-ar îmblânzi duhul său cu mâhnire, proorocul gândea să şadă plângând în mijlocul celor ce se veseleau zgomotos, ca prin tăcerea lui să poată arăta că a venit să înveţe cu cuvântul. Şi înainte de a grăi cuvinte, el a luat forma cuvintelor, de vreme ce a jelit în tăcere.

Apoi urmează:

3. ,,Şi a fost după acele şapte zile, s-a făcut cuvântul Domnului către mine, zicând” (Iezechiil 3, 16). Faptul că el a şezut plângând şapte zile, şi după cea de-a şaptea zi a primit cuvintele poruncii dumnezeieşti că trebuie să grăiască, arată limpede că el s-a mâhnit în tăcere în aceste zile. Ce ne sugerează sfântul prooroc prin această tăcere a lui dacă nu că cel care ştie cum să vorbească adevărat este cel care mai întâi a învăţat cum să păstreze tăcerea ? Deoarece mustrarea tăcerii este, ca să spunem aşa, o hrană sigură a cuvântului.

Şi cel care primeşte pe drept cuvânt de asemenea prin sporirea harului este mai întâi tăcut la timp prin smerenie. Căci de aceea se spune prin Solomon: ,,Vreme este a tăcea şi vreme este a vorbi” (Eclisiastul 3, 7). Deoarece nu spune o vreme pentru a vorbi şi o vreme pentru a tăcea, ci întâi vine vremea pentru a tăcea şi apoi se adaugă o vreme pentru a grăi, pentru că noi nu trebuie să învăţăm să tăcem vorbind, ci să vorbim tăcând. Aşadar, dacă sfântul prooroc care a fost trimis să grăiască a fost mai întâi tăcut multă vreme, astfel ca după aceea să grăiască bine, noi trebuie să cugetăm cât de mare este vina de a nu tăcea a celui pe care nici o trebuinţă nu-l sileşte să vorbească.

Apoi urmează:

4. ,,Fiul omului ! Socotitor te-am dat pre tine casei lui Israil” (Iezechiil 3, 17; aici cuvântul ‘socotitor’ are sensul de străjer, paznic). Trebuie notat că Domnul afirmă că cel pe care El îl trimite să propovăduiască este un străjer. Deoarece cel căruia îi este încredinţată o sarcină străină este numit străjer, pentru ca el să poată sta la înălţimea minţii şi să-şi tragă numele de la virtutea faptei. Fiindcă nu este străjer cel care este în toiul lucrurilor. Ci un străjer stă întotdeauna pe o înălţime pentru ca el să poată observa de departe orice ar veni. Şi oricine este pus străjer al unui popor trebuie să stea pe o înălţime în viaţa sa ca el să poată trage folos de prevedere.

Din acest motiv, alt prooroc îndeamnă un străjer spunând: ,,În munte înalt te suie, cel ce binevesteşti Sionului” (Isaia 40, 9). Întrucât, într-adevăr, cel care îşi asumă locul propovăduirii poate urca la înălţimea faptei bune. Ca el să poată trece la înălţimi şi să se ridice deasupra faptelor celor care-i sunt încredinţaţi, pe cât de subtil vede viaţa celor inferiori lui, pe atât el se va înfrâna de la a-şi aşeza duhul în lucruri pământeşti, pe care le dispreţuieşte.

5. O, cât de greu îmi este să spun aceste lucruri pentru că mă rănesc pe mine însumi vorbind, eu a cărui limbă nu stăpâneşte propovăduirea precum se cuvine, nici nu ajung să înţeleg cât de departe viaţa urmează limbii. Eu care adeseori sunt încurcat în cuvinte inutile şi, leneş şi neglijent, lipsit de îndemnul şi povăţuirea semenilor mei. Eu care înaintea lui Dumnezeu devin fără glas şi limbut, fără glas în cele esenţiale, guraliv în lucruri zadarnice. Dar iată, Scriptura VT 85cuvântul lui Dumnezeu despre viaţa străjerului mă sileşte să vorbesc. Nu pot să tac şi totuşi mă tem că mă rănesc pe mine însumi grăind. Îngăduiţi-mi să spun, îngăduiţi-mi să spun că sabia cuvântului lui Dumnezeu trece prin mine pentru a pătrunde în inima aproapelui meu. Nu tăgăduiesc că eu însumi sunt un pârât, văd propria mea nepăsare şi neglijenţă. Poate că înaintea unui judecător evlavios însăşi recunoaşterea vinovăţiei va fi dobândirea iertării.

6. Şi într-adevăr, aflat într-o mânăstire, am profitat chiar să-mi înfrânez limba de la cuvinte zadarnice şi să-mi ţin mintea aproape continuu la intenţia rugăciunii. Însă deoarece mi-am supus umărul inimii mele datoriei pastorale, duhul meu nu poate să se adune în mod stăruitor pe sine în el însuşi, pentru că este împărţit în multe. Căci sunt silit să judec pricini acum ale Bisericilor, acum ale mânăstirilor, adesea să cântăresc vieţile şi faptele persoanelor. Acum să port anumite tulburări ale cetăţenilor, acum să fiu împilat de săbiile atacatoare ale barbarilor şi să mă tem de lupii care stau pândind turma încredinţată mie. Acum să am grijă de lucruri ca nu cumva să lipsească proviziile pentru cei prin care este urmată disciplina, acum să rabd pe unii tâlhari cu seninătate, acum să mă opun lor păstrându-mi râvna dragostei.

Aşadar, când mintea dezbinată şi sfârtecată este pusă să gândească la atât de multe şi atât de importante chestiuni, când se poate întoarce în sine şi să se adune toată pentru a propovădui şi să nu se depărteze de slujba de a oferi cuvântul ? Apoi, din cauza nevoii locului, adeseori mă însoţesc cu bărbaţi de lume, uneori slăbesc disciplina limbii mele. Căci dacă m-aş ţine pe mine în puterea constantă a cenzurii mele, ştiu că aş fi ocolit de membrii mai slabi şi nu i-aş atrage niciodată către ceea ce caut.

Prin urmare, se întâmplă că adesea ascult răbdător chiar cuvintele lor inutile. Dar pentru că şi eu sunt slab, ispitit puţină vreme de grăirea zadarnică, încep de bunăvoie să vorbesc ceea ce silit am început să aud, şi este plăcut a sta acolo unde era jignitor a cădea. Deci, cine este un străjer precum sunt eu, care nu stau pe dealul faptei, ci încă stau în valea slăbiciunii ? Cu adevărat, Atotputernicul Ziditor şi Mântuitor al neamului omenesc, din marea Sa iubire de oameni în Sfânta Sa Scriptură, nu Se înfrânează de la a-mi da chiar mie, deşi nevrednic, înălţimea vieţii şi elocvenţa limbii.

7. În consecinţă, viaţa unui străjer trebuie să fie întotdeauna înaltă şi prevăzătoare. Trebuie să fie înaltă ca nu cumva el să cedeze din dragoste faţă de lucrurile pământeşti, şi prevăzătoare ca nu cumva el să fie lovit de săgeţile unui duşman ascuns oriunde. Nici nu este îndeajuns ca străjerul să ducă o viaţă înaltă decât dacă prin propovăduirea statornică el îşi atrage ascultătorii spre înălţimi, şi grăind învăpăiază minţile lor către dragostea Împărăţiei Cerurilor.

Dar el face bine când limba sa a fost aprinsă din viaţa sa. Căci făclia care nu arde singură nu aprinde lucrul lângă care este pusă. De aceea, Adevărul spune despre Ioan: ,,Acela era făclie, care ardea şi lumina” (Ioan 5, 35). Ardea cu adevărat prin dorinţa cerească, lumina prin Cuvântul. Astfel, înălţimea vieţii trebuie păstrată pentru ca adevărul propovăduirii să poată fi păstrat. Deci este drept spus de asemenea despre Sfânta Biserică prin glasul Mirelui Său în Cântarea cântărilor: ,,Nasul tău ca turnul Livanului” (Cântarea cântărilor 3, 7). Ce laudă este, fraţii mei, ca nasul miresei să fie comparat cu un turn ? Dar deoarece noi distingem întotdeauna între parfumuri şi mirosuri urâte cu nasul, ce se înţelege prin nas dacă nu judecata străjerului ?

Acest nas este cu siguranţă asemănat cu un turn, şi al Livanului, deoarece într-adevăr libertatea de acţiune a santinelelor trebuie să fie întotdeauna întărită de precauţie şi să ia poziţie pe înălţimea vieţii, adică să nu stea în valea faptei slabe. Căci aşa cum un turn este amplasat pe un pisc pentru a veghea, ca duşmanii care vin să fie văzuţi de departe, tot aşa viaţa propovăduitorului trebuie să rămână întotdeauna fixată în înalt ca, asemenea nărilor, el să poată discerne duhoarea păcatului şi mireasma virtuţii. El poate percepe de departe atacurile duhurilor rele şi prin prevederea sa să ţină sufletele încredinţate lui în siguranţă. Apoi urmează: ,,Şi vei auzi din gura mea cuvânt, şi-i vei înfricoşa pre ei de la mine” (Iezechiil 3, 17).

8. Iată, ca nu cumva să creadă că grăieşte ceea ce nu a auzit, proorocul este avertizat din nou ca întâi să-şi deschidă urechea inimii sale către glasul Ziditorului şi apoi să deschidă gura trupului său către urechile poporului. Astfel alt prooroc spune: ,,Pleca-voiu în pildă urechea mea, deschide-voiu în psaltire gândul meu” (Psalmi 48, 4). Pentru că cel care propovăduieşte bine, precum s-a spus, mai întâi pleacă urechea inimii sale către cel mai tainic cuvânt pentru ca mai târziu să deschidă gura trupului său pentru a face cunoscută dojana.

Apoi urmează:

9. ,,Când voiu zice eu celui fără de lege: cu moarte vei muri, şi nu ai osebit, nici ai grăit celui fără de lege, ca să se întoarcă de la căile sale, şi să fie viu; cel fără de lege acela întru nedreptatea sa va muri, şi sângele lui din mâna ta îl voiu cere” (Iezechiil 3, 18). Ce trebuie să observăm noi în aceste cuvinte, ce trebuie socotit cu grijă, decât că nici cel mai mic nu moare din vina celui mai mare, nici cel mai mare nu este fără vină când, neauzind cuvintele vieţii, cel mai mic moare din propria vină ? Pentru că moartea este partea celui fără de lege, dar calea vieţii trebuie să-i fie vestită lui de către străjer şi lipsa lui de evlavie dojenită. Dar dacă străjerul rămâne tăcut, cel fără de lege va muri din cauza propriei nedreptăţi deoarece răsplata ticăloşiei sale a fost că el nu s-a învrednicit ca cuvântul străjerului să ajungă la el. Dar Domnul cere sângele lui din mâna străjerului pentru că el l-a ucis din cauză că prin tăcerea lui l-a dat morţii.

În aceste două chestiuni, trebuie cumpănit cum sunt legate între ele păcatele celor mai mici şi ale celor mai mari, deoarece când cel mai mic moare din cauza propriei vinovăţii atunci cel care este deasupra lui, pentru că a rămas tăcut, este acuzat de moartea lui. Cugetaţi, aşadar, preaiubiţi fraţi, cugetaţi că însuşi faptul că noi suntem păstori nevrednici izvorăşte din vinovăţia voastră peste care, de exemplu, noi avem întâietate. Şi dacă voi coborâţi vreodată către fărădelege aceasta se întâmplă din vina noastră care nu ne opunem vouă şi nu strigăm împotriva voastră pentru faptele voastre rele. Drept aceea, voi vă cruţaţi pe voi înşivă şi pe noi dacă încetaţi de la faptele rele. Noi ne cruţăm pe noi înşine şi pe voi când nu rămânem tăcuţi în faţa unui lucru care ne nemulţumeşte.

O, cât de liber de sângele celor încredinţaţi lui a fost minunatul propovăduitor care a spus: ,,Pentru aceea mărturisesc vouă în ziua de astăzi, că curat sunt eu de sângele tuturor. Pentru că nu m-am ferit ca să nu vă vestesc vouă tot sfatul lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 20, 26-27). Pentru că dacă el nu l-ar fi vestit, el nu ar fi fost curat de sângele lor. Dar el era curat de sângele celor faţă de care el a avut râvna de a le vesti orice sfat al lui Dumnezeu. Cu acest cuvânt suntem de acord: noi suntem siliţi; ne arătăm pe noi înşine a fi inculpaţi, noi care suntem numiţi preoţi, care mai presus de acele păcate care sunt ale noastre adăugăm moartea străinilor, pentru că ucidem pe toţi cei pe care noi, fiind tăcuţi şi nepăsători, îi vedem zilnic mergând către moartea lor.

10. Când într-adevăr spune: ,,Sângele lui din mâna ta îl voiu cere”, dacă moartea trupului este înţeleasă aici prin sângele lui, teama pentru tăcerea noastră este mult sporită. Căci dacă cel care în mijlocul celor mai mici decât el este înfăţişat ca fiind un străjer este de asemenea acuzat cu atât mai grav privind moartea trupului care este menit să moară cândva, cu cât mai mult este silit el de fărădelegea privind moartea sufletului celor mai mici, suflet care ar fi putut trăi veşnic dacă ar fi auzit cuvintele de mustrare ?

Dar păcatele pot fi desemnate mai bine prin sânge. Astfel, un oarecare om, când a deplâns păcatele trupului, a spus: ,,Izbăveşte-mă de sângiuri Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele” (Psalmi 50, 15). Aşadar sângele celui care moare este cerut din mâna străjerului deoarece păcatul celui mai mic este imputat celui mai mare dacă el a tăcut. Există ceva ce el poate face pentru a se elibera pe sine dacă cel mai mic decât el moare. Fie ca el să se ridice în picioare, fie ca el să fie vigilent, fie ca el să grăiască împotriva faptelor rele precum este scris: ,,Nu slăbi, ci lasă să se mânie prietenul tău (…) să nu dai somn ochilor tăi, nici să dormitezi cu genele tale” (Pilde 6, 3-4 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Aleargă, grăbeşte, trezeşte-l pe prietenul tău ...”).

Prin urmare este de asemenea adăugat aici:

11. ,,Şi de vei osebi şi vei grăi celui fără de lege, şi nu se va întoarce de la fărădelegea sa şi de la calea sa; cel fără de lege acela întru nedreptatea sa va muri, şi tu vei mântui sufletul tău” (Iezechiil 3, 19). Pentru că cel mai mic moare fără tine când te-a răbdat ca pe un adversar în cauza morţii. Deoarece tu eşti legat de moartea la care nu te opui. Şi trebuie notat care sunt calităţile de care trebuie să dea dovadă străjerul, şi anume credinţă şi faptă. Fiindcă El a spus: ,,Şi vei grăi celui fără de lege, şi nu se va întoarce de la fărădelegea sa şi de la calea sa”. Deoarece fărădelegea ţine de necredinţă şi calea rea de fapta coruptă. Şi fiecare străjer trebuie să aibă aceasta din râvnă, ca mai întâi el să atragă către dreptatea credinţei şi apoi către calea dreaptă, adică spre fapta bună.

12. Dar întrucât cuvântul se referea la povaţă trebuie să învăţăm pe scurt din experienţă cât de mare trebuie să fie rânduiala şi raţionamentul discursului în gura unui păstor. Pentru că un dascăl trebuie să se gândească la ce spune, cui spune, când spune, cum spune şi cât de mult spune. Căci dacă una dintre acestea ar lipsi, discursul nu ar fi potrivit. Într-adevăr, este scris: ,,De ai fi adus drept şi ai fi împărţit drept, nu ai fi păcătuit” (Facerea 4, 7; potrivit LXX). Dar noi o aducem drept (jertfa) când săvârşim o faptă bună cu râvnă bună; dar nu o împărţim drept dacă trecem cu vederea să avem chibzuinţă în fapta bună. Pentru că trebuie să cugetăm ce spunem urmând poruncii Sfântului Apostol Pavel: ,,Cuvântul vostru totdeauna să fie cu har, dres cu sare” (Coloseni 4, 6).

13. Cu adevărat trebuie să cugetăm cui grăim, pentru că adeseori cuvântul de mustrare pe care acesta îl acceptă, celălalt nu-l primeşte. Şi adeseori această persoană devine cealaltă după eveniment. Astfel, Natan Proorocul l-a uluit pe David după preacurvia sa cu un cuvânt aspru de mustrare. Fiindcă atunci când David a spus despre omul care a furat mieluşeaua: ,,Vinovat morţii este omul, care a făcut aceasta” (II Împăraţi 12, 5), el i-a replicat numaidecât: ,,Tu eşti omul”. Cu toate acestea, când i-a vorbit despre domnia lui Solomon, din cauză că lipsea vina, el s-a prosternat înaintea lui cu smerenie. Prin urmare, deoarece existau în una şi aceeaşi persoană pricini inegale, cuvântul proorocesc a fost de asemenea deosebit.

14. Trebuie cugetat şi când trebuie să vorbim, pentru că adeseori chiar dacă mustrarea este amânată este apoi primită blând. Şi adeseori este slăbită dacă trece timpul când ar fi trebuit rostită. Căci chiar femeia înţeleaptă, văzându-l pe Naval beat, nu a dorit să condamne păcatul încăpăţânării lui, pe care, cu vinul mistuit, ea l-a uluit cu folos cu cuvintele mustrării ei (a se vedea I Împăraţi 25).

Şi proorocul spune că graiurile linguşitorilor nu trebuie mustrate la un moment ulterior, când spune: ,,Să-şi poarte îndată ruşinea lor cei ce îmi zic mie: bine, bine” (Psalmi 39, 21). Fiindcă dacă adorarea este primită cu răbdare la vreme, ea este sporită, şi încetul cu încetul atrage duhul spre a se înmuia de la rigiditatea dreptăţii la bucuria în cuvânt. Dar ca nu cumva să sporească trebuie pedepsită fără întârziere.

15. Trebuie cugetat şi cum să vorbim. Pentru că adeseori cuvintele care-l cheamă pe acest om la mântuire îl rănesc pe altul. Astfel, Pavel Apostolul, care-l îndeamnă pe Tit zicând: ,,Mustră cu toată porunca” (Tit 2, 15), îl sfătuieşte pe Timotei cu cuvintele: ,,Mustră, ceartă, îndeamnă cu toată îndelunga răbdare şi cu învăţătura” (II Timotei 4, 2). De ce prescrie unuia porunca şi celuilalt răbdarea decât că el a înţeles că unul era mai blând şi celălalt cu adevărat mai râvnitor cu duhul ? Asprimea cuvântului trebuia unită cu blândeţea prin încurajarea autorităţii, dar cel care ardea în duh trebuia temperat prin răbdare ca nu cumva, învăpăiat de pasiune excesivă, să nu conducă cugetele rănite înapoi către mântuire, ci să le vatăme pe cele sănătoase.

16. De asemenea, trebuie să avem grijă cât de mult grăim ca nu cumva, dacă stăruim prea mult în cuvântul de povăţuire sau mustrare faţă de cel căruia nu-i este de folos să audă prea mult, să-l conducem pe cel care ne ascultă spre dispreţ. Astfel acelaşi propovăduitor minunat vorbeşte evreilor spunând: ,,Vă rog pre voi fraţilor, primiţi cuvântul mângâierii; că pre scurt am scris vouă” (Evrei 13, 22). Însă acest lucru este potrivit îndeosebi pentru cei slabi, ca ei să audă câteva cuvinte care-i ajută să înţeleagă, şi care pot îndemna cugetul lor către durerea pocăinţei. Deoarece dacă cuvântul povăţuirii le-ar fi fost spus în multe feluri o dată, fiindcă nu pot reţine multe lucruri, ei le-ar pierde pe toate deodată. Astfel, medicii trupeşti într-adevăr cu o doctorie potrivită ung în mod ingenios compresele pe care le pun pe stomacurile bolnave ca nu cumva, dacă ele ar fi pline de prea multe doctorii, să nu ajute şi să nu întărească slăbiciunea stomacului, ci să o împovăreze şi să o agraveze.

17. Încă trebuie ştiut că chiar dacă uneori cuvântul curge către limbuţie nu este periculos pentru ascultătorii lui. Dar dacă nu este păzit cu vigilenţă ce se spune şi cui se spune, este extrem de primejdios. Deoarece minţile sperioase, dacă şi-au alungat cumva vinovăţia, trebuie mustrate cu blândeţe pentru că, dacă sunt dojenite mai aspru, ele se frâng în loc să fie învăţate. Dar în ce priveşte minţile enervante, neruşinate, dacă ele ar fi mustrate cu blândeţe, ar fi întărâtate tocmai de această blândeţe către păcate mai mari.

18. Aflăm limpede acest lucru de la acelaşi desăvârşit propovăduitor care, când a auzit că cei din Corint erau divizaţi în tabere, din cauza iubirii pentru anumite persoane, adresându-se circumspecţiei lor, şi-a început cuvântul cu mulţumiri şi laude, zicând: ,,Mulţumesc Dumnezeului meu pururea pentru voi, pentru darul lui Dumnezeu ce s-au dat vouă întru Iisus Hristos; că întru toate v-aţi îmbogăţit întru dânsul, în tot cuvântul şi în toată ştiinţa; precum mărturisirea lui Hristos s-a adeverit întru voi” (I Corinteni 1, 4-6). Mai mult, el continuă spunând: ,,Cât a nu fi lipsiţi voi nici într-un dar, aşteptând descoperirea Domnului nostru Iisus Hristos” (I Corinteni 1, 7).

Te întreb pe tine, Pavele, dacă deja nu lipseşte nimic, de ce te deranjezi să le scrii ? De ce grăieşti deşi te afli departe ? Deci haideţi să cugetăm, preaiubiţi fraţi, cât de mult îi laudă pe ei. Observaţi cum el subliniază că darul lui Dumnezeu le este dat lor, el spune că întru toate s-au îmbogăţit, în tot cuvântul şi în toată ştiinţa, el afirmă că mărturisirea lui Hristos, adică mărturia pe care El a purtat-o despre propria Moarte şi Înviere, a fost adeverită în viaţa lor, şi dovedeşte că lor nu le lipseşte harul.

Cine, întreb, ar crede că puţin mai târziu el îi acuză pe cei pe care îi laudă ? Pentru că el adaugă: ,,Şi vă rog pre voi fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să grăiţi aceeaşi, şi să nu fie între voi împerecheri” (I Corinteni 1, 10). Căci cum ar putea să se strecoare scindarea neobservată de astfel de oameni desăvârşiţi şi în plus vrednici de laudă ? ,,Pentru că mi s-a arătat mie pentru voi fraţii mei, de la cei ce sunt ai Hloii, că priciri sunt între voi. Şi zic aceasta, că fiecare din voi zice: eu sunt al lui Pavel; iar eu al lui Apolo; iar eu al lui Chifa; iar eu al lui Hristos” (I Corinteni 1, 11-12).

Observaţi cum pe cei pe care i-a lăudat în tot cuvântul şi în toată ştiinţa, cărora le-a spus că nu le lipseşte harul, vorbind pe scurt, venind la dojana blândă, el îi mustră ca fiind divizaţi şi dezveleşte rănile celor despre a căror mântuire a vorbit mai înainte. Căci un medic iscusit, văzând că o rană trebuie tăiată dar percepând că pacientul este sperios, a mângâiat-o multă vreme şi a atacat-o pe neaşteptate. Mai întâi el a pus mâna moale a laudei şi apoi a bătut ţăruşul mustrării. Căci dacă minţile sperioase nu ar fi mustrate prin lovire astfel ca ele să afle în alte lucruri un izvor de mângâiere, ar cădea de îndată din mustrare în disperare.

19. Dar a minţit Sfântul Pavel când a spus la început că lor nu le lipsea harul şi apoi că vroia unitate ? Nicidecum. Cine ar crede prosteşte astfel de lucruri despre el ? Dar pentru că erau printre corinteni unii bărbaţi plin de tot harul, şi erau alţii căzuţi în preferinţe pentru persoane, el a început de la laudele adresate celor desăvârşiţi pentru ca, cu mustrări cumpătate, să poată ajunge la dojenirea celor slabi, în aceasta variind tratamentul de la leacuri ale trupului la leacuri ale inimii. Deoarece atunci când un medic examinează rana care trebuie deschisă, mai întâi el mângâie mădularele sănătoase care înconjoară rana, pentru ca mângâind cu blândeţe să ajungă la cele care sunt vătămate. Aşadar, când Sfântul Pavel i-a lăudat pe cei desăvârşiţi dintre corinteni, el a atins mădularele sănătoase de lângă rană, iar când într-adevăr i-a mustrat pe cei neputincioşi pentru dezbinările lor, el a deschis rana în trup.

20. Cu toate acestea, haideţi să vedem cum acest bărbat – care este călăuzit de o asemenea cumpătare şi blândeţe în a-i critica pe corinteni – se porneşte împotriva galatenilor care s-au abătut de la credinţă. Căci nu este menţionată răbdarea cumpătării, nici nu este folosită dulceaţa cuvântului; el a tunat şi a fulgerat împotriva lor şi i-a combătut încă de la începutul epistolei lui pe cei despre care ştia că s-au lepădat de credinţă. Pentru că după ce a menţionat întâi mântuirea, el începe astfel: ,,Mă mir că aşa de curând vă mutaţi de la cel ce v-a chemat pre voi prin darul lui Hristos la altă evanghelie” (Galateni 1, 6).

După celelalte lucruri, el adaugă de asemenea într-o mustrare deschisă: ,,O fără de minte Galateni, cine pre voi v-a zavistuit ?” (Galateni 3, 1). Pentru că minţile îndărătnice, dacă nu sunt izbite de mustrarea deschisă, nu ar recunoaşte cu nici un chip răul pe care l-au făcut. Pentru că adeseori aceia care sunt neruşinaţi simt că ei au păcătuit în măsura în care sunt dojeniţi pentru păcatele pe care le-au comis, astfel că socotesc a fi păcate mai mici cele care sunt pedepsite cu mai puţine ocări şi percep a fi (păcate) mai mari cele pe care le văd mustrate vehement.

Prin urmare, este necesar ca întotdeauna cuvântul propovăduitorului să fie adaptat la particularităţile ascultătorilor, ca nu cumva să grăiască aspru celui timid şi cu cuvinte blânde celui neruşinat. Dar este de mirare că cel care împarte cuvântul lui Dumnezeu face aceasta când însuşi ţăranul care seamănă seminţe în pământ cercetează întâi calitatea pământului pentru a vedea pentru care seminţe pare potrivit, şi văzând calitatea în prealabil apoi seamănă seminţele sale ? Dar pentru că noi lungim prea mult cuvântul despre calitatea învăţăturii, se cuvine să ne întoarcem la rânduiala expunerii pe care am început-o.

21. ,,Şi de se va abate dreptul de la dreptăţile sale, şi va face fărădelege, şi voiu da chin înaintea feţei lui, el va muri, pentru că nu i-ai vestit lui, şi întru păcatele lui va muri, că nu se vor pomeni dreptăţile lui, care a făcut, şi sângele lui din mâna ta îl voiu cere” (Iezechiil 3, 20 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Şi de se va abate dreptul de la dreptăţile sale, şi va face fărădelege, voi pune piatră de încercare înaintea lui ...”). Deoarece propovăduitorul a tăcut înaintea dreptului care a căzut în păcat, el este socotit vinovat de sângele lui. Şi cel care nu a fost râvnitor în a fi conştiincios în propovăduire devine părtaş la osândă.

Dar când spune: ,,Întru păcatele lui va muri, că nu se vor pomeni dreptăţile lui, care a făcut”, trebuie să cugetăm foarte mult la aceasta, deoarece ori de câte ori păcătuim, în zadar ne amintim faptele noastre bune, de vreme ce în făptuirea relelor nu există nici o garanţie în faptele bune trecute. Dar se poate ridica întrebarea dacă propovăduirea ar trebui dată dreptului după ce a căzut sau înainte ca el să cadă. Propovăduitorul trebuie să vegheze ca nu cumva să ajungă în greşeală şi fără îndoială chiar înainte să cadă. De aceea urmează:

22. ,,Iar de vei spune tu dreptului, ca să nu păcătuiască, şi el nu va păcătui, cel drept cu viaţă va vieţui, că ai spus lui, şi tu vei mântui sufletul tău” (Iezechiil 3, 21). Prin urmare, dacă propovăduitorul şi-a mântuit sufletul său pentru că el a poruncit dreptului să nu păcătuiască, când dreptul a căzut în păcat iar propovăduitorul a rămas tăcut, propovăduitorul este acuzat pentru că a tăcut. Dar care dintre noi, întreb eu, săvârşeşte aceasta, că el nu numai îi critică cu râvnă pe păcătoşi, ci şi veghează asupra celor drepţi ca nu cumva să cadă ? Pentru că noi, conştienţi de slăbiciunea noastră, când privim spre cei drepţi nu îndrăznim să-i mustrăm să ţină calea dreptăţii pe care vedem că ei o urmează, şi totuşi este datoria propovăduitorului să-i mustre şi pe cei drepţi. Astfel, acel minunat propovăduitor a spus: ,,Înţelepţilor şi neînţelepţilor dator sunt” (Romani 1, 14).

23. Cu adevărat în toate aceste lucruri care au fost spuse despre dreptul abătut la fărădelege, este anevoios a da glas acestui lucru extrem de teribil pe care îl spune Domnul: ,,Voi pune piatră de încercare înaintea lui”. Fiindcă El spune: ,,Şi de se va abate dreptul de la dreptăţile sale, şi va face fărădelege, voi pune piatră de încercare înaintea lui”. Deci noi spunem că dacă el comite fărădelege, se poticneşte, şi ceea ce spunem este pe deplin adevărat.

De ce totuşi Atotputernicul Dumnezeu pune o piatră de poticnire înaintea celui pe care El îl vede că s-a împiedicat şi a căzut prin fărădelegea pe care a comis-o ? Dar judecăţile Atotputernicului Dumnezeu sunt stricte, şi Cel care aşteaptă îndelung ca un păcătos să se întoarcă pune înaintea lui neîntoarcerea, şi sfidător (fiind), el se va împiedica mai rău.

24. Căci păcat este ceea ce nu este spălat degrabă prin pocăinţă, sau păcat este pricina păcatului, sau păcat este de asemenea pedeapsa pentru păcat, sau păcat este totodată atât pricina cât şi pedeapsa păcatului. Pentru că fiecare faptă care este comisă este întâi păcat. Dar dacă nu este spălată degrabă prin pocăinţă, Atotputernicul Dumnezeu prin judecată dreaptă îngăduie ca cugetul vinovat al păcătosului să cadă într-o vină mai mare, astfel încât cugetul – care nu a fost dornic să curăţească ceea ce făcuse, plângând şi îndreptându-se – începe să adauge păcat la păcat.

Prin urmare, păcatul care nu este curăţit prin plângerea pocăinţei este în acelaşi timp pricina păcatului, deoarece din el ia naştere ceea ce face ca duhul păcătosului să se cufunde mai adânc în vinovăţie. Într-adevăr, păcatul care rezultă din păcat este totodată păcat şi pedeapsa pentru păcat, deoarece este generat cu orbire crescândă de pedeapsa vinei anterioare, astfel că anumite pedepse sunt, ca să spunem aşa, însăşi sporirea viciilor în cel păcătos.

Cu adevărat, se întâmplă uneori că unul şi acelaşi păcat este atât păcat, cât şi pedeapsă pentru păcat, şi totodată pricină a păcatului. Haideţi să ne imaginăm că cineva a poftit bunurile aproapelui său pe care, din cauză că nu a putut să le ia pe faţă, le-a luat pe ascuns, dar când a fost acuzat de hoţie a negat cu jurământ că le-ar fi luat. Aşadar, dorinţa a fost pentru el păcat şi pricină de păcat fiindcă el a ajuns prin aceasta la furt. Într-adevăr, însăşi hoţia prin care a furat obiectul râvnit a devenit pentru el păcat şi pedeapsă a păcatului pentru că din pedeapsa pentru dorinţa nestăpânită s-a întâmplat că el a ajuns la hoţie, şi vinovăţia inimii sale a pus stăpânire pe faptă din îngăduinţa orbirii. Dar deoarece el a vrut să-şi acopere furtul prin jurământ mincinos, păcatul s-a născut din nou din păcat.

Prin urmare, hoţia care s-a născut din invidie şi a pricinuit sperjur a devenit atât păcat cât şi pedeapsă a păcatului pentru păcatul anterior, şi păcat şi pricină a păcatului pentru păcatul următor, pentru că (fiind) născut din unul a dat naştere celuilalt. Acest lucru l-a făcut cunoscut Sfântul Apostol Pavel anumitor bărbaţi care-L cunoşteau pe Dumnezeu, dar nu-L cinsteau, spunând: ,,De vreme ce cunoscând pre Dumnezeu, nu ca pre Dumnezeu l-au slăvit, sau i-au mulţumit; ci s-au făcut zadarnici întru cugetele sale” (Romani 1, 21). Iată că acesta este păcat şi pricină a păcatului. Din acest motiv, el adaugă ceea ce urmează: ,,Şi s-a întunecat inima lor cea neînţelegătoare. Zicându-se pre sine a fi înţelepţi, au înnebunit. Şi au mutat slava lui Dumnezeu celui nestricăcios, întru asemănarea chipului omului celui stricăcios, şi al păsărilor, şi al celor cu patru picioare şi al celor ce se târăsc” (Romani 1, 21-23).

Iată că este păcat şi pedeapsă pentru păcat. Dar ar fi numai păcat şi pedeapsă pentru păcat dacă totuşi din acest păcat nu ar urma alt păcat. Fiindcă după neloialitatea lor se adaugă: ,,Pentru aceea i-au şi dat Dumnezeu pre ei întru poftele inimilor lor în necurăţie, ca să se spurce trupurile lor întru sineşi” (Romani 1, 24). Atunci aceia care cunoscându-L pe Dumnezeu nu L-au slăvit ca Dumnezeu au fost duşi din acest păcat şi pricină a păcatului la aceasta că au căzut în închinarea la târâtoare şi păsări. Dar deoarece prin această orbire ei au căzut chiar în necurăţie şi spurcarea trupului, însăşi orbirea neloialităţii lor faţă de înţelegerea anterioară este păcat şi pedeapsă a păcatului, dar orbirea faţă de necurăţia ulterioară este păcat şi pricină a păcatului. Dar pentru că în cărţile despre morală este discutat pe larg despre aceşti bărbaţi, nu trebuie să zăbovim mai mult acum asupra lor.

25. Dar aceasta trebuie socotită de noi cu cutremur, cum dreptul şi atotputernicul Dumnezeu, când este mâniat de păcate neîntrecute, îngăduie cugetului orbit să cadă de asemenea în altele. Astfel Moisi a spus: ,,Pentru că păcatele Amoreilor nu s-au plinit până acum” (Facerea 15, 16). De asemenea, David a spus: ,,Adauge fărădelege spre fărădelegea lor; şi să nu intre întru dreptatea ta” (Psalmi 68, 31). Şi alt prooroc spune: ,,Blestem şi minciună şi ucidere şi furtişag şi preacurvie s-a revărsat pre pământ, şi sângiuri cu sângiuri se amestecă” (Osie 4, 2). Pentru că sângiurile cu sângiuri se amestecă atunci când păcat este adăugat la păcat, astfel că cu fărădelegile unite înaintea ochilor lui Dumnezeu sufletul este pătat cu sânge.

Apostolul Pavel a spus: ,,Ca să-şi plinească păcatele lor pururea” (I Tesaloniceni 2, 16). De asemenea, îngerul îi spune lui Ioan: ,,Cel ce face strâmbătate, mai facă strâmbătate; şi cel ce se spurcă, mai spurce-se” (Apocalipsa 22, 11). Astfel acum şi Domnul spune: ,,Şi de se va abate dreptul de la dreptăţile sale, şi va face fărădelege, voi pune piatră de încercare înaintea lui” (Iezechiil 3, 20). Şi dacă El ar fi vorbit deschis: Pentru că el nu a fost dornic să vadă prin pocăinţă unde s-a poticnit deja, dându-l dreptei judecăţi, voi aşterne înaintea lui (piatră) de care el să se poticnească şi în altă parte. Însă, această aşternere de către Domnul nu este spre a îndemna la păcat, ci pentru că este nedoritor să se elibereze de păcat.

Precum s-a spus despre faraon: ,,Eu voiu învârtoşa inima lui” (Ieşirea 7, 3). Dar Domnul nu învârtoşează inima păcătosului, ci se spune că o învârtoşează când El nu o slobozeşte de învârtoşarea sa. Deoarece milostivul Dumnezeu dezleagă vremea pentru noi spre pocăinţă, dar când noi întoarcem răbdarea harului Său către sporirea vinovăţiei noastre, aceeaşi vreme pe care a rânduit-o pentru a-l cruţa pe cel evlavios, El o întoarce mai aspru pentru a lovi. Astfel, atunci când cineva, după ce a primit un răgaz, nu a fost dornic să se întoarcă, prin aceasta îşi sporeşte păcatele, căci ar fi putut să şi le curăţească dacă ar fi fost dornic să se întoarcă (dinspre păcat).

Astfel, este scris: ,,Nu bagi seamă de bogăţiile bunătăţii lui, şi de îngăduinţa, şi de îndelungă răbdarea lui; necunoscând că bunătatea lui Dumnezeu te aduce la pocăinţă ? Ci după împietrirea ta şi nepocăita inimă, îţi aduni ţie mânie în ziua mâniei şi a descoperirii dreptei judecăţi a lui Dumnezeu” (Romani 2, 4-5). Prin urmare, din bunăvoinţa Atotputernicului Dumnezeu, cel păcătos îşi adună luişi mânie în ziua mâniei deoarece în timp ce vremea este primită pentru pocăinţă şi folosită pentru a păcătui, el întoarce însuşi leacul harului spre sporirea vinii. Astfel şi Atotputernicul Dumnezeu, pentru că ştie leacurile adunate şi trase spre sporirea vinii, întoarce însăşi bunăvoinţa pe care a acordat-o pentru a întârzia judecata, ca El să poată lovi apoi unde acum aşteaptă mai mult. Şi deoarece un om nu este dornic să părăsească răul ca să poată trăi, el sporeşte de unde va muri. Dar dacă dreptul se grăbeşte spre vină sau păcătosul spre moarte, străjerul trebuie să se teamă ca nu cumva prin tăcerea lui, fărădelegea păcătoşilor să-l implice deopotrivă pe el.

26. Dar în timp ce vorbesc doresc să-mi întorc privirea dinspre mine, şi iată, din nou cuvântul dumnezeiesc vine asupra mea, astfel că văd nepăsarea mea şi îmi este teamă că cuvintele pe care le aud vor fi spuse despre mine. Căci, precum am spus mai sus, a cui inimă risipită între nenumărate griji se adună în ea însăşi ? Căci când pot să am grijă cu râvnă atât de lucrurile din jurul meu, cât şi de mine însumi cu o înţelegere cuprinzătoare ? Când pot să îndrept prin critică fărădelegile celui rău, să păzesc prin laudă şi povaţă faptele celui bun, şi să arăt spaimă unora şi blândeţe altora ? Când reuşesc să cumpănesc aceste lucruri care sunt necesare pentru fraţi şi să arăt grijă faţă de pazele oraşului împotriva săbiilor duşmane, ca nu cumva cetăţenii să piară în urma unui atac neaşteptat, şi în mijlocul tuturor acestora să cântăresc bine şi pe deplin cuvântul poveţei pentru apărarea sufletelor ?

Într-adevăr, a vorbi despre Dumnezeu este cu siguranţă semnul unei minţi liniştite şi libere. Căci limba este bine îndreptată în cuvânt când înţelegerea a rămas sigură şi liniştită în pace, pentru că apa tulburată nu redă chipul celui care priveşte, ci înfăţişarea celui care priveşte este văzută când apa nu se mişcă. Prin urmare, preaiubiţi fraţi, ce povaţă poate da străjerul vostru când învălmăşeala atât de multor lucruri îl tulbură ? Fără îndoială, proorocul despre care vorbim, văzând templul în cea din urmă revelaţie, spune printre altele ce a zărit în acel templu: ,,Din pardoseală până la ferestre. Şi ferestrele se deschideau în trei feluri” (Iezechiil 41, 16 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Pardoseala era până la ferestre, şi ferestrele erau închise”). De asemenea Apostolul Pavel spune: ,,Căci casa lui Dumnezeu sfântă este, care sunteţi voi” (I Corinteni 3, 17). Apoi în acest templu, ferestrele sunt preoţii şi străjerii care revarsă lumina sfintei propovăduiri asupra poporului credincioşilor. Dar când pardoseala este până la ferestre, ferestrele sunt închise fiindcă atunci când cugetarea pământească se întinde în inimile preoţilor, ferestrele nu revarsă lumină deoarece preoţii devin tăcuţi în slujba propovăduirii.

27. Există o altă trăsătură extrem de importantă pentru cinul preoţilor, aceea că lor nu le este de folos, asemenea celor care duc o viaţă liniştită şi retrasă, să rămână fixaţi în propria lor cugetare. Pentru că aceştia, precum am spus mai sus, care sunt departe de locul puterii pot să-şi curăţească petele păcatelor cu lacrimi şi mai târziu lacrimile lor stăruie în aceeaşi mâhnire a cugetului, precum s-a scris şi despre o femeie bună care s-a rugat la Cortul mărturiei şi după aceea harul mustrării nu a abătut duhul ei de la dorinţa ei, când se spune: ,,Şi faţa ei nu a mai fost tristă” (I Împăraţi 1, 18). În această chestiune, trebuie să cugetăm că dacă femeia care a dorit un fiu a plâns astfel, cum trebuie să plângă sufletul care Îl caută pe Dumnezeu ?

Cu adevărat, după pocăinţă şi lacrimi preotul este silit să vadă toate nevoile fiilor lui şi să asculte cu răbdare lucrurile de care fuge cu duhul, şi după ce suspină după lucrurile cereşti să poarte poverile oamenilor trupeşti, şi adeseori să-şi mute inima către diferite stări pe măsură ce au loc evenimente. Fiindcă uneori el se bucură de câştigurile duhovniceşti, dar când vine la el vreun om mâhnit, dacă nu ia asupra lui mâhnirea sa, nu îi împărtăşeşte suferinţa. Şi uneori el deplânge pătimirile sufletelor şi pe neaşteptate sosesc cei care se veselesc de prosperitatea lor, şi dacă preotul nu le împărtăşeşte bucuria se crede că îşi iubeşte mai puţin fiii de a căror veselie nu se bucură, precum spune Sfântul Pavel: ,,Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, şi plângeţi cu cei ce plâng” (Romani 12, 15).

28. Aşadar, nu văd nimic mai împovărător pentru cinul preoţesc decât să-şi plece rigoarea cugetului spre milă şi să-şi schimbe duhul cu persoane care vin pe neaşteptate, şi totuşi acest lucru este extrem de necesar. Căci când este întors un păcătos la harul faptelor bune prin propovăduire, dacă propovăduitorul însuşi pare dezagreabil ?

Astfel se spune de asemenea în ultimele capitole prin acelaşi prooroc: ,,Şi nu se vor îmbrăca cu (veşminte) de lână, când vor sluji ei de la poarta curţii cea mai dinlăuntru” (Iezechiil 44, 17). Se adaugă despre ei: ,,Şi când vor ieşi ei în curtea cea mai dinafară la popor, se vor dezbrăca de veşmintele lor, cu care au slujit, şi le vor pune în cămările Sfintelor” (Iezechiil 44, 19). Fiindcă veşmintele de lână sunt mai groase. Dar când preotul se apropie de slujirea sfântă, când prin pocăinţă intră înlăuntru, el trebuie să fie înveşmântat într-o înţelegere mai subţire, ca şi cu un veşmânt de in. Dar când iese afară la popor, se cuvine ca el să lase deoparte veşmintele în care a slujit înlăuntru şi să apară înaintea poporului înveşmântat în altă îmbrăcăminte, căci dacă se înfrânează pe sine în rigoarea pocăinţei lui, dacă stăruie în gravitatea pe care a avut-o în vremea rugăciunii, el nu admite să accepte cuvintele lucrurilor exterioare. Şi ce face turma cu privire la nevoile sale dacă păstorul lor nu vrea să asculte şi să cugete la ce necesită acest timp prezent ?

Aşadar, un preot care iese înaintea poporului se îmbracă în veşminte mai groase ca să-şi alcătuiască felul de a gândi spre folosul fiilor lui, chiar să poarte grijile pământeşti. Cugetaţi, vă rog, preaiubiţilor fraţi, cât de multă trudă are străjerul, ca să-şi întindă inima sa către cele sublime, şi deodată să o cheme din adâncimi, şi să-şi curăţească duhul în înălţimile înţelegerii lăuntrice şi din pricina problemelor exterioare ale semenilor lui, ca să zicem aşa, brusc să-şi îngroaşe cugetarea.

29. Prin urmare, este necesar ca nu numai să expun cuvintele proorocului, ci şi să-mi plâng propria nefericire înaintea voastră. Aşadar, eu caut ca rugămintea voastră să mă facă astfel încât să reuşesc să mă câştig atât eu însumi, cât şi voi. Cel care a binevoit din dreptatea Sa să devină neputincios pentru noi are putere ca, prin mijlocirea voastră, să-mi dăruiască asemenea daruri mie, nevrednicul şi neputinciosul. Căci virtutea este a lui Dumnezeu, şi Înţelepciunea care a luat asupră-Şi neputinţa noastră pentru ca El să poată, prin neputinţa Lui, să ne facă puternici, Iisus Hristos, Domnul nostru, care viază şi împărăţeşte cu Dumnezeu Tatăl într-o unime cu Sfântul Duh, Dumnezeu în vecii vecilor. Amin.