Despre păcat

de Sfântul Nectarie de Eghina

 

Pentru aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în
lume şi prin păcat moartea; şi aşa la toţi oamenii moartea
a trecut, întru acela, prin care toţi au păcătuit (Romani 5, 12)

 

Păcatul şi moartea sunt urmări înfricoşătoare ale fărădelegii şi ale neascultării şi consecinţa robirii libertăţii morale a omului. Cel dintâi om, lăsându-se înşelat, mai întâi a lepădat sfătuirea glasului lăuntric, al râvnei pentru păzirea poruncii dumnezeieşti, mai întâi şi-a robit libertatea morală sugestiilor diavolului, socotindu-le pe acestea mai mari decât propria lui vrednicie şi tindere spre bine; a supus, ca unul care avea voie liberă, pe cele mai bune sfătuitorului celui rău, ca unuia mai înalt şi mai înţelept şi, ascultând ca un rob de cel chipurile mai înalt, a încălcat dumnezeiasca poruncă spre a cărei păzire tindea şi o căuta. Dacă Adam, ca fiinţă liberă şi independentă, nu şi-ar fi supus diavolului libertatea lui morală, niciodată nu ar fi încălcat dumnezeiasca poruncă. Aşadar păcatul şi moartea sunt consecinţe ale robirii morale a omului.

Robirea morală este, prin urmare, cel mai mare rău, ca una care a adus păcatul şi moartea, adică denaturarea chipului dumnezeiesc şi stricarea sufletului şi a trupului.

Păcatul este un mare rău, fiindcă slăbănogeşte sufletul, seamănă seminţele bolii, îl dizolvă şi îl distruge şi la urmă îi găteşte moartea. Aşa cum bolile distrug trupurile şi omoară, la fel şi păcatul face sufletului. Sufletul slab, îngreuiat de patimă, se clatină pururi şi nu poate privi către cer niciodată şi este cu totul neputincios să îşi aţintească ochii spre lumina adevărului. Iată ce spune dumnezeiescul Gură de Aur despre starea de boală a sufletului din pricina păcatului:

,,Aşa cum cei bolnavi îşi feresc ochii de lumina materială, din pricina slăbirii vederii, şi aşa cum se întorc de la principiile sănătoase, la fel cei bolnavi cu sufletul, înfierbântaţi de patimă, nu pot să îşi aţintească ochii cugetului către lumina adevărului”[1]. ,,Căci aşijderea porcii se pleacă la cele de jos şi se apleacă spre pântece şi se tăvălesc în noroi şi nu simt că se umplu de cea mai groasă tină”[2]. Şi Sfântul Clement al Alexandriei zice: ,,Să ne temem de boala nu a trupului, ci de păcate, din pricina cărora este boala”[3]. La fel spune şi cântarea: ,,Pentru păcatele mele cele multe mi se bolnăveşte trupul, slăbeşte şi sufletul meu”[4]. De asemenea Marele Vasilie, tot ca slăbiciune a sufletului caracterizează păcatul, zicând: ,,Agricultura schimbă alcătuirea plantelor, iar grija cea după virtute pentru suflet poate să stăpânească feluritele slăbiciuni”[5].

Dar şi Domnul îi priveşte pe păcătoşi ca pe nişte bolnavi, fiindcă zice: Nu au trebuinţă cei sănătoşi de doftor, ci cei bolnavi (Matei 9, 12). Boala sufletului este mult mai grea decât cea a trupului şi mai primejdioasă, fiindcă în timp ce una duce la moartea trupului muritor, cealaltă duce la moartea sufletului veşnic, plata păcatului este moartea (Romani 6, 23), şi mai mare decât propria moarte, fiindcă duce la despărţirea de Dumnezeu. Căci moartea sufletească este despărţirea de Dumnezeu. Şi se desparte de Dumnezeu deoarece, potrivit cu cele spuse de Sfântul Evanghelist Ioan, cel ce face păcatul, din diavolul este (I Ioan 3, 8). Căci de la început diavolul păcătuieşte spre aceasta, de aceea nu este nici o împreunare a luminii cu întunericul (II Corinteni 6, 14). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice că păcatul se săvârşeşte din lipsa fricii de Dumnezeu şi că duce în adâncul iadului[6]. Dar ne sfătuieşte să ne depărtăm de păcat, zicând: ,,Lasă-te de păcat, căci faptul de a păcătui este omenesc, dar a rămâne în acestea este cu totul drăcesc”[7].

Dar fiindcă desfătarea de păcat este vremelnică şi pentru că după aceasta urmează multă întristare, zice: ,,În acest fel este păcatul: mai înainte de a fi săvârşit, îl îmbată pe cel stăpânit de el, iar după ce este săvârşit şi făptuit, atunci se opresc şi se sting cele ale plăcerii şi apoi stă înainte gol învinuitorul, având rolul unui călău public, care, zdrobindu-l pe cel rătăcit, cere cea mai de pe urmă pedeapsă, apăsându-l mai greu decât orice povară”[8]. Şi în altă parte: ,,Căci nimic nu este atât de greu de purtat precum natura păcatului, nimic nu ne dă atâta chin precum felul răutăţii şi rătăcirile. Pentru aceasta Hristos a zis celor ce trăiesc în păcate: Veniţi către mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi, şi eu vă voiu odihni pre voi. ... Că jugul meu este bun şi sarcina mea uşoară (Matei 11, 28, 30)”[9]. Pentru aceasta şi un alt părinte zice: ,,Ce este mai greu şi mai vătămător decât păcatul, după cum, dimpotrivă, ce este mai uşor şi mai folositor decât virtutea ?”

Căci păcatul, aşa cum este scris în Pilde, pre mulţi rănindu-i (Pildele lui Solomon 7, 25) îi aruncă în osândă, şi se strânge fiecare cu lanţurile păcatelor sale (Pildele lui Solomon 5, 22). Iar virtutea, pe cei ce o lucrează îi face vii şi îi duce la înălţime, după cum zice autorul Pildelor: Pom de viaţă este tuturor celor ce se lipesc de dânsa, şi celor ce se reazemă de ea ca pre Domnul întemeiaţi (Pildele lui Solomon 3, 18).

Păcatul corupe dumnezeiasca frumuseţe a chipului, atât a sufletului, cât şi a trupului şi îl face urât şi nevrednic, fiindcă, aşa cum spune marele Vasilie: ,,Aşa cum sunt umbrele pentru trupuri, aşa sunt păcatele pentru suflete: le însoţesc pretutindeni, dând la iveală faptele”[10].

Păcatul depărtează pe îngerul păzitor al sufletului şi predă sufletul şi trupul în stăpânirea diavolului, fiindcă, precum iarăşi zice Sfântul Vasilie cel Mare, ,,aşa cum fumul alungă albinele şi mirosul urât alungă porumbeii, la fel pe îngerul păzitor al vieţii noastre îl izgoneşte păcatul cel urât mirositor, vrednic de plâns”[11].

Păcatul alungă orice sfială şi îi face fără ruşine pe cei ce păcătuiesc prin întunecarea minţii lor. Despre neruşinarea păcatului, dumnezeiescul Ioan Gură de Aur spune: ,,Păcatul, până ce se săvârşeşte, are oarecare ruşine. Dar, după ce s-a săvârşit cu fapta, atunci îi face cu totul fără de ruşine pe cei ce îl lucrează”[12].

Şi Sfântul Marcu adaugă: ,,Păcatul este foc ce arde şi orice vei adăuga la el îl vei aprinde şi mai mult”[13]. ,,Păcatul este asemenea unei piedici ce opreşte cugetul bun al lui Dumnezeu să fie întru noi”[14]. Iar ,,pe cei ce slujesc păcatului îi aşteaptă întristarea şi munca gheenei”[15]. Pentru aceasta, ca de faţa şarpelui fugi de păcat; că de te vei apropia de el, te va muşca. Dinţi de leu sunt dinţii lui, care omoară sufletele oamenilor (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 21, 2-3).

Necurăţia sufletului, Sfântul Ioan Gură de Aur o numeşte păcat: ,,Este mai bine să fii murdar de noroi decât de tina păcatelor”[16]. Aşa cum viermele roade din lemn şi mănâncă lemnul şi mănâncă şi lâna, având de la sine însuşi început, la fel întristarea şi moartea sunt născute din păcat şi consumă păcatul”[17]. Şi iarăşi: Ca sabia cea de amândouă părţile ascuţită, este toată fărădelegea (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 21, 4).

 

Care este pricina pentru care păcătuim

Pricina pentru care omul păcătuieşte este înşelarea lui în căutarea binelui, de a cărui desfătare însetează şi pe care o caută. Despre aceasta Sfântul Ioan Damaschin zice: ,,Şi al celor rele început şi sfârşit este binele, căci pentru bine sunt toate, şi câte sunt bune şi câte sunt potrivnice, căci şi pe acestea le facem însetând de bine, căci nimeni nu face ceea ce face privind spre rău, fiindcă răul nici nu are existenţă, ci este o lipsă de existenţă, având existenţă pentru bine, şi nu pentru sine. Căci tot ceea ce există fie este pentru bine, fie pentru că este socotit bine”[18].

În căutarea binelui, omul, înşelat din necunoştinţă, face o alegere rea a celor încredinţate lui, adică alege în locul binelui adevărat ceea ce este socotit a fi bine, către care tinde nu prin fire, ci îl preferă împotriva firii din slăbirea judecăţii. Dar fiindcă binele este iubit şi dorit prin fire, omul care alege binele care nu este prin fire bine, ci este doar crezut bine, fiindcă alege un bine dorit contra firii, un bine care nu este creat de Dumnezeu, prin urmare răul, acel om păcătuieşte.

Omul este zidit şi astfel este prin fire bine, fiindcă a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, Cel mai înalt bine. Ca bun, prin fire însetează şi caută binele, frumosul şi adevărul. Pentru această sete sădită în fire, Sfânta Scriptură zice că Dumnezeu a dat legea înscrisă în însăşi inima omului, ca să fie făcut acesta părtaş bunătăţii şi fericirii lui Dumnezeu. Păzirea acestei legi nu dă niciodată vreo greutate celui ce o păzeşte, din pricina identităţii imboldurilor lui cu îndemnurile lăuntrice ale inimii omului. Pentru această identitate a simţirilor celui ce porunceşte şi celui ce primeşte porunca, fericirea omului s-a întărit şi omul a fost aşezat în rai în locul fericirii (potrivit Facerea 2, 15).

Prin tinderea şi aplecarea aceasta către bine sădită în fire, omul, ca fiinţă inteligentă, independentă şi liberă moral, trebuia să fie bun şi de voie, şi întru cunoştinţă să lucreze binele, astfel încât să fie arătată virtutea din libera alegere, şi omul să rămână de voie în bine şi să fie desăvârşit. Punerea la încercare a omului pentru a arăta puterea marii caracteristici a liberei alegeri, puterea ei desăvârşitoare, era absolut necesară, fiindcă fără punerea la încercare nu există virtute şi fără virtute nu poate să fie desăvârşire, care este şi scopul omului. Pentru o astfel de încercare, potrivit cu dumnezeiasca îngăduinţă, a fost şi ispita diavolului.

Omul a păcătuit, fiindcă, deşi avea puterea de a se împotrivi diavolului, nu s-a împotrivit. Atacul nu a fost cu privire la ceva necunoscut, potrivnic lui, ci cu privire la ceva cunoscut şi dorit prin fire. Şi ar fi putut birui, dacă ar fi ascultat mai degrabă de glasul lăuntric decât de glasul diavolului, să rămână de voie în bine, către care tindea mai mult şi de voie şi să devină desăvârşit.

Motivul cedării şi al supunerii propriei voinţe a fost dorinţa de a dobândi binele. A ascultat de sfatul diavolului ca să fie asemenea Celui Preaînalt. Şi, desigur, desăvârşit fiind ca chip al lui Dumnezeu, asemenea va urca la Cel Preaînalt, fiindcă aceasta căuta pentru el şi Domnul nostru Iisus Hristos: ,,Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca să îl facă pe Adam Dumnezeu”. Şi cu adevărat, pe dreptScriptura 97 cuvânt dorea dobândirea binelui, dar printr-un legământ cu totul potrivnic. Înşelat de diavolul, credea că fără luptă se va desăvârşi şi a lăsat la o parte porunca lui Dumnezeu, dată lui tocmai cu acest scop. Păzirea poruncii i-ar fi adus ceea ce diavolul, minţindu-l, îi promitea. Astfel încât omul, căutând binele, s-a aflat săvârşind răul. A călcat porunca dumnezeiască pentru a se bucura de cel mai înalt bine.

 

Adam şi Eva sunt izgoniţi din rai

 

Păcatul a fost pedepsit, fiindcă omul, ca fiinţă moralmente liberă, care prin fire iubeşte legea lui Dumnezeu şi prin fire caută împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, nu a lucrat potrivit cu voinţa lui, ci împotriva voinţei, supunând voinţa lui cea iubitoare de lege voinţei diavolului, iubitoare de fărădelege. A fost aşadar pedepsit Adam, fiindcă, pentru a se bucura de ceea ce râvnea mai mult întru cunoştinţă, a lăsat la o parte porunca lui Dumnezeu. A păcătuit aşadar din înşelarea cu privire la căutarea binelui şi aceasta este pricina tuturor păcatelor.

 

Că înşelarea vine din negrijă

Dar de ce a fost înşelat cel dintâi om ? Pentru ce în cea dintâi punere la încercare a libertăţii lui morale a fost biruit ? Oare nu era destul de puternic ca să stea împotrivă, ca să rabde încercarea ? Nu, fiindcă niciodată Dumnezeu nu îngăduie ca peste putere să fie ispitit omul (potrivit I Corinteni 10, 13). Dreptatea Lui nu îngăduie o astfel de încercare. Încercarea era pe măsura puterii lui şi a capacităţii de a se împotrivi. Dar atunci pentru ce a fost biruit ? Pricina înfrângerii lui se află în omul însuşi, pentru că, deşi puterea împotrivirii era în el însuşi, nu s-a folosit de ea.

Dar care este pricina unei astfel de omisiuni ? Negrija, neatenţia faţă de ceea ce se cuvenea. Căci s-ar fi cuvenit ca omul să se înalţe la Dumnezeu, să-şi raporteze mintea numai la Dumnezeu şi să nu caute desfătare în bucurarea de făpturi. Aţintirea privirilor lui spre cele pământeşti a atras după sine negrija faţă de ceea ce era cuvenit lui Dumnezeu şi negrija omului faţă de ceea ce era cuvenit stării lui. Prin neluare aminte deja s-a îndepărtat de Dumnezeu, a pierdut mare parte din puterea dumnezeiască ce îl întărea şi, din această pricină fiind biruit, a căzut în păcat.

Dacă Adam nu era deja îndepărtat de Dumnezeu, nu ar fi fost biruit, deoarece puterea lui Dumnezeu l-ar fi întărit. Aţintirea privirilor spre pomul interzis era semnul ataşamentului lui faţă de materie. Atunci este cineva ţintuit spre materie, când ochii îi sunt distraşi de la Dumnezeu. Căutarea la frumuseţea roadelor pomului oprit era semnul cugetelor pământeşti. Încă de la privirea înspre pom, căderea lui Adam era un fapt deja împlinit. Diavolul l-a îmboldit pe omul care stătea deja sub umbra pomului tânjind după roadele lui. Dacă omul nu şi-ar fi aţintit privirea spre pom, nu ar fi fost biruit de diavolul. Aţintirea privirii a atras după sine căderea, astfel încât nu vreo neputinţă a lui morală sau vreo imperfecţiune a atras după sine căderea şi înşelarea, ci nepăsarea faţă de înalta lui datorie, faţă de datoria de a-L sluji pe Dumnezeu şi numai spre El să-şi aţintească privirea.

Pentru această pricină şi Domnul îndeamnă de multe ori pe ucenicii Săi să privegheze şi să se roage neîncetat, ca să nu cadă în ispită (potrivit Matei 26, 41; Marcu 14, 38). Deoarece, în timp ce priveghează şi se roagă, mintea priveşte către Dumnezeu, iar săgeţile slobozite din arcul vrăjmaşului nu mai pot să semene gânduri rele. Dar provoacă răni grele de îndată ce găsesc mintea şi cugetul împrăştiate în făptura creată. Şi cu adevărat atunci suntem ispitiţi, când simţim atacul, şi îl simţim acelaşi când atenţia noastră se concentrează asupra atacului însuşi şi când există învoire cu el. Pentru aceasta a zis: Ca să nu intraţi în ispită, adică să primim atacurile, pentru că în măsura în care le respingem nu suntem duşi în ispită. Adam a căzut în ispită pentru că a primit atacul. Aşadar, păcătuim din pricina dispoziţiei noastre spre păcat, dispoziţie care ne vine din nepăsarea faţă de slujirea lui Dumnezeu.

Despre păcatele din nepăsare iată ce scrie dumnezeiescul Gură de Aur: ,,Căci aşa cum ar fi nefiresc ca cineva să ţină casa fără sfeşnic seara şi să vadă lumină, la fel de nefiresc ar fi ca sufletul să vadă fără lumina învăţăturii. De aici ne şi învoim cu multe păcate, fiindcă nu aprindem degrabă candela în suflet. De aici şi cădem în fiecare zi, de aici şi multe lucruri rele ne vin nouă în minte, cum ni se întâmplă adeseori, pentru că, deşi am primit auzirea dumnezeieştilor cuvinte, înainte de a păşi afară pe uşa bisericii, îndată le lepădăm şi, stingându-se lumina, umblăm în mult întuneric.

Dacă deci acestea s-au întâmplat până acum, să nu se mai întâmple de acum înainte, ci să ţinem neîncetat candela aprinsă în minte şi să ne înfrumuseţăm sufletele mai mult decât casa. Căci sufletul rămâne aici, în biserică, deşi, îndreptându-ne spre casă, plecăm de aici. Pentru aceea trebuie să-l învrednicim pe el de şi mai multă grijă. Acum însă sunt unii care petrec astfel în chip nenorocit, care îşi împodobesc casele de aici cu acoperişuri aurite şi cu broderii în piatră şi gravate cu flori şi cu columne poleite şi cu toate celelalte. Dar mintea care petrece mai trândav decât cel mai sărac han o trec cu vederea, plină de tină, de fum şi de multă duhoare şi de negrăită sărăcie. Iar pricina tuturor acestora este în faptul că sfeşnicul învăţăturii duhovniceşti nu arde înlăuntrul nostru. Pentru aceasta, neglijăm pe cele cu adevărat necesare, iar cele care nu sunt vrednice de nimic se bucură de multă osteneală din partea noastră. Acestea le spun nu numai cu privire la cei bogaţi, ci şi cu privire la cei nevoiaşi”[19].

De aici ne vine şi călcarea legii morale, de aici feluritele păcate, de aici îndepărtarea de Dumnezeu, de aici zidul despărţitor ridicat între Dumnezeu şi om (potrivit Efeseni 2, 14), de aici multe lucruri înfricoşătoare, care ne întristează şi tot de aici vine şi multa noastră părtăşie cu vrăjmaşul mântuirii noastre.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 97/martie-aprilie 2016

 


[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Facere 8, 3.

[2] Sfântul Ioan Gură de Aur, Selecţie din diferite cuvântări 24, Despre păcat şi mărturisire, PG 63, 736.

[3] Sfântul Clement al Alexandriei, Din cuvintele profetice 11; a se vedea Sfântul Ioan Damaschin, Sacra parallela 1, 12.

[4] Paraclisul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu.

[5] Sfântul Vasilie cel Mare, Omilii 9, la Hexaimeron, Despre rodul pământului 7.

[6] Sfântul Ioan Damaschin, Sacra parallela 1, 12; a se vedea Melissa I, 4.

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Către monahul Teodor 16, 73-74.

[8] Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisori către Olimpiada, SC, 13bis, Paris, 1968.

[9] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări la Facere 9, 4.

[10] Sfântul Vasilie cel Mare, Cuvântul 7, 9, Despre păcat. A se vedea Sfântul Ioan Damaschin, Sacra parallela 1, 12.

[11] Sfântul Vasilie cel Mare, Cuvântul 7, 2, Despre păcat.

[12] Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Faptele Apostolilor I, 1. A se vedea Sfântul Ioan Damaschin, Sacra parallela 1, 12.

[13] Sfântul Marcu monahul şi pustnicul, Despre legea duhovnicească 137.

[14] Melissa 10, 16.

[15] Sfântul Vasilie cel Mare, Omilia 13, Protreptic la Sfântul Botez 7.

[16] Sfântul Ioan Gură de Aur, Selecţie din diferite cuvântări 24, Despre păcat şi mărturisire, PG 63, 736-737.

[17] Sfântul Ioan Gură de Aur, Selecţie din diferite cuvântări 21, Omilii către cei ce se nevoiesc cu bărbăţie 5, 4.

[18] Sfântul Ioan Damaschin, Împotriva maniheilor 64.

[19] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia la sfinţii mucenici, PG 50, 662.