Despre căderea lui Adam

de Arhiepiscopul Inochentie al Odessei († 1857)

 
 
 

I. Cuvânt înainte

Dacă ar trebui cândva, fraţii mei, să începem cuvântarea noastră atunci ea ar trebui să înceapă nu cu cuvinte, ci cu suspine şi lacrimi. Căderea lui Adam ! Numai când rosteşti cuvintele acestea, şi ţi se pare că toată lumea se ridică împotriva ta; din toate părţile se aud strigăte, suspine şi reproşuri; pretutindeni se înfăţişează pâraie de sânge şi de lacrimi, vărsate de înaintaşi; toate relele şi nenorocirile din trecut, din prezent şi din viitor vin de faţă şi cer să dăm răspuns pentru ele; cerul şi pământul, soarele şi stelele, plantele şi animalele te trag la judecată şi zic: tu ne-ai lipsit de desăvârşirea cea dintru început !

În adevăr, fraţilor, oare nu acea nefericită cădere a strămoşilor noştri a aruncat din înălţimea asemănării cu Dumnezeu şi a fericirii şi a cufundat în pulbere şi stricăciune tot neamul omenesc ? Nu ea oare a întunecat podoaba şi a tulburat rânduiala în toată lumea aceasta văzută ? Nu ea oare a schimbat hotărârea ce fusese luată la început pentru noi de către Făcătorul ? Nu ea oare a lipsit toate făpturile pământeşti de desăvârşirile lor cele de la început şi a făcut în sfârşit să fie de neapărată trebuinţă ca pământul şi toate lucrurile de pe dânsul (II Petru 3, 10) să ardă cândva, soarele şi luna să se întunece, stelele să cadă din cer ca nişte frunze şi însele puterile cerurilor să se mişte (Matei 24, 29) ? Nu ea oare, în sfârşit, a tulburat întrucâtva până şi odihna măreaţă a zilei a şaptea, a deşteptat pe Cel Atotputernic pentru noi minuni ale iubirii şi înţelepciunii şi oarecum la noi acte de creaţie ? Nu ea oare a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să se pogoare din cer pe pământ, să se îmbrace cu sărăcăciosul trup omenesc, să sufere înjosiri şi chinuri şi să moară pentru noi pe cruce ? Grozavă a fost căderea îngerilor ! Dar căderea omului, după urmările sale nefericite pentru toată lumea, putea fi şi mai grozavă dacă în adâncurile înţelepciunii şi iubirii dumnezeieşti nu s-ar fi găsit mijloace de a ne ridica din cădere.

Dar oricât de nefericită a fost căderea lui Adam din rai, ea este în acelaşi timp căderea mea. În zadar aş voi eu să mă despart de astă dată de strămoşul meu; legăturile firii mă leagă de dânsul în chip de nedezlegat. În zadar aş voi eu să pun la îndoială părtăşia mea la păcatul cel din Eden, sub motivul că am venit în lume cu multe veacuri mai târziu. Pedeapsa, pe care o port necontenit, îmi spune că sunt părtaş.

Care pedeapsă ? Vai, însăşi întrebarea aceasta arată adâncimea nemăsurată a căderii noastre ! Va să zică noi am căzut într-o aşa de mare şi întunecată prăpastie, încât nu mai vedem acea înălţime sfântă şi fericită, în care fusesem puşi cândva de mâna Făcătorului, şi suntem atât de surzi şi orbi din pricina căderii, încât nu mai simţim nici chiar durerea pricinuită de ea şi nici nu bănuim adâncimea în care ne aflăm. Care pedeapsă ? Dar oare răsplată este aceea că noi toţi venim în lumea aceasta în chipul cel mai jalnic ? Plângând părăsim pântecele mamei, ca să ne ivim pentru puţină vreme pe faţa pământului, şi în mijlocul bocetelor deschidem sânul pământului, ca să îngropăm într-însul trupul nostru putregăios dinaintea ochilor celor vii. Care pedeapsă ? Dar oare răsplată este aceea că oamenii ca fraţi se sfâşie unii pe alţii ca jigăniile sălbatice, că naţiuni şi ţări întregi stau faţă în faţă cu arma în mână şi nu cunosc altă metodă sau iscusinţă mai înaltă decât aceea de a lovi şi a omorî şi asupri pe semenii lor ? Care pedeapsă ? Dar ce-i în inima fiecăruia din noi ? Război şi luptă necontenită a binelui cu răul, a duhului cu trupul, a minţii şi cugetului cu patimile ! Şi unde-i biruinţa ? De cele mai multe ori este de partea păcatului şi a trupului. Că ceea ce lucrez, nu ştiu, că nu care voiesc eu, aceasta fac; ci care urăsc, aceea lucrez. Că a voi se află la mine, iar a face binele nu aflu (Romani 7, 15 şi 18).

Aşa se plâng contra lor înşişi cei mai buni dintre oameni. Dar ce trebuie să zică cei mai răi ? Vai, ori încotro mă întorc, pretutindenea văd urmele căderii mele: le văd şi în lupta stihiilor oarbe ale naturii, dăunătoare pentru mine, şi în duşmănia nesfârşită faţă de mine a fiinţelor însufleţite; le văd şi în fenomenele groaznice ale cerului de deasupra mea şi în nerodirea pământului lucrat de mine; le văd şi în neputinţa minţii mele şi în lipsa de trăinicie a lucrărilor mele; le văd şi în sălbăticia patimilor omeneşti şi în prisosinţa îndoielilor; le văd în colibă ca şi în palat, la altar ca şi la coarnele plugului, în clipe de bucurie şi de întristare, aievea ca şi în vis … Este greu, este foarte greu jugul care apasă pe fiii lui Adam (Sirah 40, 1-2) ! Este groaznică puterea stricăciunii, sub care geme toată făptura (Romani 8, 22) !

Dar cine este vinovat de toate acestea ? De unde şi cum s-a ivit răul, care mă împresoară pe mine şi lumea toată ? Nu cumva Făcătorul meu nu a avut destule mijloace, ca să mă facă curat şi drept, nemuritor şi fericit ? Dar o singură privire cât de simplă asupra lumii celei nemărginite, asupra rânduielii şi frumuseţii ei îmi arată clar că dreapta care m-a zidit a fost atotputernică şi întru totul bună; căci ea nu a uitat şi a înzestrat cu tot ce trebuie până şi pe cea mai mică făptură. Şi cu toate acestea eu sufăr şi pătimesc; sufăr aşa, încât eu singur nici nu pot zări sfârşitul durerilor mele.

Deci, nu-s eu oare pricina tuturor acestor rele ? Eu şi astăzi am în mine putinţa de a-mi desăvârşi starea, sau de a mă învoi cu ea şi a-mi pricinui pieirea.

Aşadar libertatea mea este pricina răului. În ea deci, în libertatea voinţei mele trebuie să fie pricina stării mele nefericite aici pe pământ. Dar a fost cândva o clipă nenorocită în care eu, abuzând de libertatea mea, am rupt cu mână cutezătoare legătura, care mă unea pe mine şi pe toată lumea cu Izvorul adevăratei vieţi şi fericiri; a fost o clipă grozavă, în care eu m-am aruncat nebuneşte din înălţimea desăvârşirilor mele fireşti şi am târât după mine în prăpastia răului făptura cea supusă mie.

Dar când şi cum s-a petrecut această nefericită cădere ? În zadar m-aş apuca să întreb de aceasta natura ce mă înconjoară; ea în cazul acesta este mută, ca şi câmpul de bătaie după luptele desfăşurate pe dânsul. Pretutindeni se văd urmele înfrângerii; se aud chiar ecouri ale gemetelor şi plânsului, dar cine şi cum s-a bătut ? Nu se ştie. Un lucru observ din toate cele ce se văd în natură: că toată nenorocirea aceasta trebuie să se fi petrecut nu chiar aşa de demult, încât să se fi uitat cu totul, şi nici chiar aşa de curând, încât să se fi putut păstra o vie amintire despre dânsa. De alerg la istorie şi la cele mai vechi tradiţii, aud din toate părţile lumii că neamul omenesc nu a fost aşa cum îl vedem noi astăzi; că pe pământ nu au fost atâtea rele şi nenorociri de care suferă astăzi tot ce-i viu; că rânduiala sau mai bine spus neorânduiala de astăzi a lucrurilor este din cauza căderii în păcat a oamenilor celor de la început.

Dar dacă nu mă mulţumesc numai cu atâta şi am curiozitatea să aflu cum anume s-a petrecut căderea mea, atunci găsesc în vechile tradiţii atâta nepotrivire, contrazicere şi întuneric, încât nu ştiu la care să mă opresc, nu văd unde sfârşeşte mărturia adevărată şi de unde începe născocirea. Singură, numai cosmogonia sau istorisirea despre facerea lumii, insuflată de Dumnezeu lui Moisi, explică asemenea unui far luminos pe marea ce se ridică deasupra apelor tulburi ale vechilor istorisiri şi a întunericului ce acoperă starea de la început a neamului omenesc. Cu toată scurtimea acestei istorisiri a lui Moisi despre facerea lumii, într-însa este atâta lumină, încât toate problemele de căpetenie despre ieşirea răului în lume se dezleagă cu ajutorul ei, pe cât de înţelepţeşte, tot pe atât de clar.

Această istorisire sfântă despre căderea în păcat a strămoşilor noştri avem de gând, fraţii mei, să o repetăm şi să o cercetăm împreună. Nu-i deloc îmbucurător tabloul ce ni se aşază înainte. Şi înaintea noastră, ca oarecând înaintea proorocului, se deschide o carte în care este scris plângere, cântare şi vai (Iezechiil 2, 10).

Vom vedea că şarpele clevetitor este ascultat, iar Ziditorul şi Binefăcătorul, cu sfânta Lui poruncă, lepădat; vom vedea pe strămoaşa tuturor celor vii cu câtă uşurinţă întinde mâna la fructul oprit şi osândită apoi, din această neascultare, să nască fii în durere; vom vedea pe strămoşul nostru care fuge de la faţa lui Dumnezeu, aruncând vina asupra Însuşi Scriptura 98Făcătorului şi de aceea osândit pentru toată viaţa ca întru sudoarea feţei să-şi mănânce pâinea şi apoi să se întoarcă în pământul de unde a fost luat; vom vedea pe amândoi strămoşii ruşinându-se de goliciunea lor, iar nu de păcatul din pricina căruia a urmat goliciunea şi moartea; îi vom vedea apoi izgoniţi din raiul desfătării şi târându-şi rămăşiţa zilelor în mijlocul blestemului a tot pământul; vom vedea în sfârşit heruvimul cu sabia de foc, pus la poarta raiului şi păzind calea spre pomul vieţii, pierdut pentru totdeauna pentru aceia care nu au ştiut să se folosească de roadele lui.

 

Adam şi Eva izgoniţi din Rai

Mozaic din Catedrala din Monreale, Palermo, Italia, secolul al XII-lea

 

În acelaşi timp vom auzi grozava osândă dată vrăjmaşului nostru care ne-a târât în păcat şi osândă, care ne arată că avem un Izbânditor, că nu suntem lipsiţi de apărare, vom auzi făgăduinţa îmbucurătoare despre sămânţa femeii care avea să sfărâme capul şarpelui, acea făgăduinţă în care, ca într-un sâmbure de măr, se cuprindea toată taina mântuirii noastre. Astfel, cartea zilelor noastre a celor dintru început, deşi este scris în ea plângere, cântare şi vai, va fi la urma urmelor ca acea carte a lui Iezechiil, dulce în gura noastră şi poate să ne hrănească ca o mâncare nepieritoare. Căci învăţătura cuvântului lui Dumnezeu despre căderea lui Adam, pe lângă că ne lămureşte taina stării noastre de astăzi, ne arată începutul şi cauza nenorocirilor şi suferinţelor noastre, care prin nimic altceva nu ni s-ar putea lămuri, şi prin aceasta ne împacă cu soarta noastră grea şi ne reţine de la cârtire şi de la hula împotriva proniei. Tot această învăţătură serveşte de temelie acelei vestiri de viaţă dătătoare, care alcătuieşte miezul credinţei creştine, adică a învăţăturii despre răscumpărarea noastră prin Fiul lui Dumnezeu, care de aceea S-a îmbrăcat în trupul nostru, ca să biruiască pe vrăjmaşul nostru şi să desfiinţeze toate urmările căderii în păcat cea din Eden.

Pentru a simţi pe deplin preţul acestei dumnezeieşti răscumpărări, trebuie mai întâi să cunoaştem toată mărimea răului care ne stăpâneşte. Adam cel de-al doilea, care este Domnul din cer (I Corinteni 15, 47), Se arată în toată slava dumnezeiască, dar nu mai înainte ca Adam cel dintâi, strămoşul nostru cel de pe pământ, să ni se înfăţişeze în toată înjosirea şi blestemul său.

Pentru aceasta, fără îndoială, şi Sfânta Biserică, mama noastră a tuturor şi învăţătoarea noastră, ne vorbeşte despre căderea lui Adam. Prin aceasta ea parcă ar vrea să zică fiecăruia din noi: dacă tu eşti fiul lui Adam, atunci oricine ai fi tu, eşti o fiinţă căzută; trebuie deci să te ridici din prăpastie, să-ţi lecuieşti toate rănile cauzate de cădere şi să începi a te înălţa spre înălţimile desăvârşirii de altădată cu ajutorul tainei pocăinţei şi a împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului cel de viaţă dătător.

Să înălţăm dar, fraţilor, glasul nostru cu o gură şi cu o inimă către Domnul ca, precum a luminat cândva pe robul Său Moisi să scrie pentru noi sfânta istorie despre căderea în păcat a strămoşilor noştri, să ne dăruiască şi nouă nevrednicilor robilor Săi har de a ne folosi de ea cum se cuvine, să pricepem cu ajutorul ei toată ticăloşia firii noastre celei căzute, să cunoaştem ticăloşia noastră cea păcătoasă, ca apoi cu credinţă şi smerenie să alergăm la Acela care numai El singur este în stare să ridice toate cele căzute şi să ne ridice şi pe noi, cum ne făgăduieşte Sfânta Biserică, la vrednicia noastră cea dintâi, la care să dea Dumnezeu să ajungem fiecare din noi cu harul Său cel sfânt. Amin.

 

 

II. Porunca dată de Dumnezeu în rai

Nefericita cădere a strămoşilor noştri din Eden a fost, după cum se ştie, urmarea călcării de către ei a poruncii pe care le-o dăduse Dumnezeu de a nu mânca din pomul oprit. De aceea, înainte de a păşi la desfăşurarea acestei nefericite împrejurări, se cuvine să ne întoarcem cu luare aminte asupra acestei porunci şi să arătăm ce anume cuprinde ea şi pentru ce a fost dată. Trebuie să pătrundem în înţelesul acestei porunci, pentru că există o mulţime de opinii în ce-o priveşte care, pe lângă că sunt greşite, mai slujesc încă şi ca prilej de cârtire împotriva proniei dumnezeieşti.

Unii zic: la ce trebuia să se dea această poruncă ? Alţii zic: de ce nu a fost ferit omul de a o călca ? Împotriva acestora noi trebuie să arătăm că porunca era de neapărată trebuinţă şi că au fost luate toate măsurile necesare pentru a-l feri pe om de călcarea ei. Nu mai rămăsese decât doar să se lege libertatea omului, dar atunci virtutea ar fi pierdut tot preţul ei, iar omul ar fi fost lipsit de toată vrednicia sa morală.

Porunca din Eden ni se înfăţişează de Moisi astfel: Şi au poruncit Domnul Dumnezeu lui Adam, zicând: din tot pomul, care este în Rai să mănânce; iar din pomul ştiinţei binelui şi a răului să nu mâncaţi dintr-însul, că ori în ce zi veţi mânca din el cu moarte veţi muri (Facerea 2, 16-17). Vedeţi în ce se cuprindea porunca ? În aceea ca să nu mănânce din fructele unui anumit pom. Din aceasta se vede numaidecât toată uşurinţa de a se îndeplini porunca dată. Căci ce greutate poate fi în a nu mânca din roadele unui singur pom, când în rai erau mii de pomi şi încă de toate felurile ? Strămoşii noştri şi fără să fi fost opriţi n-au apucat, de bună seamă, să mănânce din roadele multor pomi din rai; cu atât mai uşor era să se înfrâneze de la rodul cel oprit. A ne închipui că pomul oprit ar fi fost după roadele sale cel mai bun dintre toţi nu se poate, căci fără îndoială cel mai bun era pomul vieţii.

Este adevărat că Evei i s-a părut după aceea că pomul oprit este bun la mâncare şi plăcut ochilor la vedere şi de dorit, pentru că dă pricepere; dar el i s-a părut astfel atunci abia când în nefericita noastră strămoaşă, în urma sfătuirii amăgitoare ce avusese cu şarpele, se aţâţase prea mult curiozitatea şi pofta de a gusta din roadele acelui pom. În asemenea caz şi lucrul cel mai obişnuit se pare omului foarte atrăgător. Pe lângă aceasta înseşi cuvintele Evei, dacă pătrundem mai bine în înţelesul lor, exprimă nu atât o laudă a calităţii deosebite a roadelor pomului, ci mai degrabă o apărare faţă de mustrarea şi învinuirea ce i se făcea, adică cum că acele roade nu s-au părut ochilor Evei aşa de respingătoare încât să nu poată dori să guste din ele, nici aşa de urâte încât să nu se poată uita la ele fără dezgust şi, în sfârşit, nici aşa de nimica încât să nu trezească curiozitatea de a afla cum sunt ele şi pentru ce sunt oprite. Astfel din orice parte priveşti la porunca de a nu mânca din pom, vezi unul şi acelaşi lucru, că a o îndeplini era foarte uşor şi prin urmare şi a o călca era un lucru cu totul ruşinos şi nechibzuit.

Dar ce înseamnă această oprire ? Pentru ce nu s-a dat voie a mânca şi din acest pom ? Întrebarea este foarte însemnată şi noi trebuie să o cercetăm cu toată amănunţimea cuvenită, ca să putem înlătura toate părerile greşite asupra acestei chestiuni.

Pomul a fost oprit nu pentru că Domnul ar fi avut vreo nevoie de această oprire, cum a clevetit apoi şarpele, amăgitorul. Căci ce nevoie putea să aibă Domnul de această oprire ? Aceea oare ca Adam şi Eva să nu capete prin mâncarea din acest pom niscaiva însuşiri noi şi să ajungă asemenea Lui ? Aşa a răstălmăcit-o şarpele. Dar ce poate fi mai mincinos decât această idee ? Căci ce putea împiedica pe Dumnezeu să nu facă un pom primejdios pentru Sine, dacă acesta ar fi fost astfel cu adevărat ? Toate acestea atârnau întru totul de El, de voinţa Făcătorului. De aceea numai singur şarpele sau, mai bine zicând, numai diavolul a putut să scornească din mintea sa o asemenea idee necredincioasă, că pomul a fost oprit pentru că de această oprire ar fi avut nevoie şi interes Însuşi Cel ce a dat porunca. Aceasta-i o minciună şi o hulă diavolească.

Va să zică mâncarea roadelor din pomul cunoştinţei a fost oprită pentru folosul şi nevoile strămoşilor noştri. Dar pentru care folos şi nevoie ? Nu cuprindeau oare roadele acelea ceva omorâtor ? Nu cumva roadele lui erau otrăvite ?

Asemenea idee se naşte numaidecât, când ne aducem aminte de ameninţarea strămoşilor noştri de către Dumnezeu, că îndată ce vor mânca din acel pom, vor muri. În cazul acesta însăşi oprirea ni se înfăţişează nu numai ca ceva firesc, dar şi ca ceva de neapărată trebuinţă; căci cum să nu opreşti de a se mânca nişte roade otrăvite ? Şi cu toate acestea nici o asemenea idee nu se poate primi oricât de dreaptă s-ar părea ea. Căci judecaţi singuri, ce aţi crede voi de un tată, care având în grădina sa un asemenea pom otrăvit, s-ar apuca să se servească de dânsul pentru încercarea ascultării copiilor săi ?

N-aţi socoti voi oare că expune în chip uşuratic pe copiii săi la cea mai mare primejdie ? Căci prin însăşi această oprire, de a nu mânca din pom, s-a atras luarea aminte a omului asupra lui şi prin urmare s-a apropiat primejdia de om. Să nu credem dar despre Tatăl ceresc ceea ce nu putem socoti despre un bun şi înţelept tată pământesc ! Roadele pomului oprit au adus moartea omului, dar ele au adus-o nu prin însuşirile lor fireşti, ci pentru că mâncarea din ele era o călcare a voii lui Dumnezeu. Păcatul ar fi făcut ca orice pom să fie otrăvitor pentru om.

Se mai poate ridica o părere despre pomul oprit, stârnită de însăşi numirea lui. Căci cum se numea oare pomul acesta ? El se numea pomul cunoştinţei binelui şi a răului. Oare nu de aceea a fost oprit el, pentru că mâncarea dintr-însul, adică din roadele lui putea împărtăşi omului vreo cunoştinţă prea timpurie pentru el şi deci nefolositoare ?

Dar cu privire la această părere este de ajuns să ne aducem aminte că nu era în firea pomului puterea de a împărtăşi vreo ştiinţă, precum nici în însuşirea ştiinţei nu-i cu putinţă de a fi împărtăşită prin mâncarea din roadele vreunui pom. Hrana şi mâncarea sunt menite pentru gură şi pentru pântece, după cum ştiinţele sunt treaba minţii şi a cugetării. Se întreabă însă: pentru ce dar pomul acesta s-a numit aşa ? De bună seamă, din pricina urmărilor ce au avut loc pentru om prin mâncarea din roadele lui, de la ceea ce s-a săvârşit în om după mâncarea lor; căci strămoşii noştri cu adevărat au cunoscut atunci de fapt ce este bine şi ce este rău; au cunoscut preţul acelui bine, pe care l-au pierdut prin călcarea voinţei dumnezeieşti, precum şi puterea acelui rău, pe care mai înainte nu-l ştiau şi căruia s-au supus acum prin călcarea poruncii.

Dar, în sfârşit, pentru ce a fost oprită mâncarea roadelor lui ?

Pentru că era neapărată nevoie să fie ceva oprit pentru om. Dar de ce era neapărată nevoie de aceasta ? Pentru încercarea libertăţii lui şi pentru întărirea voinţei lui în supunerea şi ascultarea de voia lui Dumnezeu. Şi aceasta pentru ce ? Pentru ca să se vadă, în sfârşit, de este omul vrednic de a sta în acea cinste şi vrednicie înaltă, la care avea să fie ridicat după încercare. Să lămurim mai amănunţit.

Pentru ce a fost făcut omul şi care era menirea lui ? Pentru aceea oare ca să fie stăpânul şi păzitorul grădinii celei minunate a Edenului celui de la răsărit (Facerea 2, 8) ? Dacă ar fi fost aşa, atunci nu era nevoie ca viitorul grădinar să fie înzestrat şi împodobit cu asemenea însuşiri mari şi neobişnuite cum este chipul şi asemănarea Făcătorului. Măreţiei chipului dumnezeiesc se cuvine nu o grădină, ci un templu, înaintea lui trebuiau să se plece cu timpul nu numai arborii Edenului cu roadele lor, ci toate făpturile, ba chiar toate stihiile pământeşti cu toată minunata lor felurime. Purtând în sine chipul lui Dumnezeu, omul avea să fie şi el un fel de dumnezeu pământesc. O astfel de fiinţă nu putea să aibă altă menire decât să fie cel mai apropiat prieten al lui Dumnezeu, să-L reprezinte în chip văzut şi să slujească ca organ şi locţiitor al său pentru toate făpturile inferioare care, după însuşirile firii lor şi după locul ocupat de ele, nu pot vedea pe Făcătorul lor şi să vorbească cu El gură către gură.

Potrivit cu o asemenea menire înaltă, omul trebuia să aibă şi o putere corespunzătoare, precum şi o împuternicire peste toată făptura văzută. Că noi, când vorbim aşa, nu ne călăuzim de vreo închipuire, ci de adevărul însuşi, avem în acest sens ca dovadă şi garanţie faptele oamenilor sfinţi care, fiind înnoiţi prin harul lui Hristos şi îmbrăcându-se, cum arată Sfânta Biserică, cu vrednicia cea de la început, numai cu cuvântul au oprit soarele, au prefăcut în drum bătut adâncurile mării, au stins puterea focului, au înviat morţii şi multe altele. Acelaşi lucru ni-l spune şi Sfântul Apostol Pavel când, vorbind credincioşilor ca din partea lui Hristos, strigă: Ori lumea, ori viaţa, ori moartea, ori acestea de acum, ori cele viitoare; toate ale voastre sunt; iar voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos al lui Dumnezeu (I Corinteni 3, 22-23).

Dar dacă este aşa, atunci judecaţi singuri: se putea oare ca omul cel abia creat să fie ridicat deodată la o asemenea înălţime şi să i se dea în mână atâta putere, fără să i se dea timp să se dezvolte mai întâi într-însul capacitatea pentru aceasta şi fără să fie condus prin ajutorul încercărilor la credincioşia prin nimic neclintită în exercitarea marilor prerogative şi puteri ce aveau să-i fie încredinţate ?

Deşi omul fusese creat nevinovat şi prin însăşi firea sa predispus la bine; însă prin libertatea sa, prin acest dar înalt, care alcătuia însăşi temelia tuturor celorlalte desăvârşiri duhovniceşti şi care mai mult decât toate îl aseamănă cu Dumnezeu, – după libertatea lui zic, – omul putea face din sine orice. Putea să rămână pentru totdeauna în cea mai strânsă legătură cu Făcătorul său, şi în supunere de bunăvoie a tuturor lucrărilor Lui, voinţei Lui celei prea sfinte şi bune; dar putea, asemenea îngerului celui căzut, să apuce şi pe calea potrivnică, să-şi abată voia sa de la voia lui Dumnezeu, să înceapă a lucra împotriva planurilor Făcătorului. Şi ce ar fi fost în cazul din urmă cu ceata făpturilor supuse lui ? Potrivnicul lui Dumnezeu unde ar fi târât după sine toată împărăţia sa ?

De aceea, înainte ca omul să fie ridicat la înălţimea cinstei şi a puterii care-l aşteptau, trebuia să fie supus, ca la un examen, să se exercite în întrebuinţarea libertăţii sale.

În acest scop trebuia să i se arate ceva potrivnic voinţei lui Dumnezeu, ca să poată face alegerea şi să-şi arate sau deplina sa conglăsuire cu voia lui Dumnezeu şi deplina supunere Făcătorului, sau să se arate neascultător şi, prin urmare, incapabil de domnia ce avea să i se încredinţeze asupra lumii celei de jos. Şi aşa s-a şi făcut cu strămoşul nostru.

Domnia lui a fost mărginită la început numai asupra Edenului; apoi s-a adus înaintea viitorului stăpânitor al pământului toate dobitoacele, ca să-şi primească nume de la dânsul. Dar o stăpânire deplină peste toate cele de jos nu o vedem încă în mâinile lui Adam. Aceasta avea să i se dea după terminarea examenului, atunci când omul, prin păzirea poruncii lui Dumnezeu, ar fi dovedit că avea să fie credincios în îndeplinirea pe pământ a legilor Stăpânului ceresc.

De aceea strămoşul nostru a fost pus în aşa stare, în care voinţa lui Dumnezeu şi a lui i se înfăţişează nu numai ca deosebite cu totul una de alta, ci şi în oarecare împotrivire, aşa încât din supunerea voinţei lui faţă de Dumnezeu, el, omul, trebuie să uite oarecum voinţa sa cu toate dorinţele ei. Şi iată izvorul poruncii date lui: ea servea omului ca încercare, pentru dezvoltarea puterilor sale lăuntrice şi pentru cârmuirea libertăţii lui.

În ce priveşte obiectul poruncii, el putea fi luat de oriunde. Dreptatea dumnezeiască putea cere de la omul cel înzestrat cu toate darurile cea mai grea nevoinţă şi jertfă, asemenea aceleia, de pildă, care s-a cerut lui Avraam, adică ar fi putut cere să-şi jertfească însăşi viaţa sa; dar aceasta nu s-a făcut. Dimpotrivă, încercarea şi examinarea s-au mărginit la un lucru foarte neînsemnat şi foarte obişnuit, adică la o jertfă care nu preţuia nimic. I s-a poruncit să nu mănânce din roadele unui singur pom. Dar prin aceasta, porunca nu pierde nimic din însemnătatea sa şi nu se depărtează nicidecum de scopul ei. Nu avea însemnătate a rupe sau a nu rupe roade din pom, ci aceea de a asculta sau de a nu asculta pe Făcătorul care a oprit aceasta. Pentru Fiinţa cea atotputernică şi atotţiitoare era totuna; rupe-va omul un măr din pom sau soarele de pe cer.

 

Scriptura 99

Adam şi Eva în Rai. Mozaic din Catedrala din Monreale, Palermo, Italia, secolul al XII-lea

 

Cu prilejul dării poruncii n-au fost uitate nici măsurile de prevenire. Pentru ca Adam, primind porunca, să nu poată fi atras şi pus în împotrivire cu ea prin vreo insuflare vicleană sau, oprindu-şi cugetul numai la suprafaţa lucrului, să socotească că cele poruncite nu sunt aşa de însemnate şi să sufere astfel din pricina uşurătăţii sale. Pentru aceasta i s-a arătat cu toată limpezimea acea grozavă urmare, care avea neapărat să se producă prin călcarea voinţei lui Dumnezeu. Ori în ce zi veţi mânca din el cu moarte veţi muri (Facerea 2, 17). Mai mare ameninţare şi mai mare prevenire nu se putea da. Astfel de strajă la pomul oprit stăteau nu numai recunoştinţa datorată lui Dumnezeu, ci şi frica de moarte.

Ni se va zice poate că Adam, care nu văzuse încă moartea înaintea ochilor săi, nu şi-a putut-o închipui în acea înfăţişare grozavă, cum ni se înfăţişează ea nouă. Să zicem că-i aşa. Dar nici aceasta nu a putut să lipsească ameninţarea de tărie, căci după aceste cuvinte ale lui Dumnezeu, Adam trebuia să-şi închipuie că pentru călcarea poruncii avea să-l ajungă un mare rău şi inima noastră este astfel că frica de o nenorocire necunoscută, care ne ameninţă, ne tulbură şi ne înspăimântă încă mai mult. Dar lucrul cel mai neîndoielnic este că dacă înţelepciunea dumnezeiască a găsit cu cale să ferească pe strămoşul nostru de păcat prin ameninţarea cu o pedeapsă, apoi fără îndoială, s-a îngrijit ca această ameninţare şi această pedeapsă să fie pricepută de dânsul, deşi astăzi noi nu putem să arătăm hotărât cum anume s-a făcut aceasta.

După o asemenea ameninţare grozavă pentru păcat, omul trebuia să privească la pomul oprit nu numai ca la un lucru deosebit al voii lui Dumnezeu, ci şi ca la un duşman al său, ca la moartea sa.

Ceea ce spune Eva în vorbirea sa cu şarpele, când zice că şi de a se atinge de acel pom le este oprit, ceea ce în poruncă nu se cuprinde, ne dă a înţelege că pomul oprit a fost nu numai o singură dată prilej de vorbire cu bărbatul ei şi că în urma unor astfel de sfătuiri se întărise în ei hotărârea nu numai de a nu se atinge de el aşa din curiozitate, dar nici de a nu se apropia de dânsul prea tare, pentru a înlătura orice ispită.

Dar vai, ce însemnează hotărârile şi toate făgăduinţele noastre ! … Se iveşte şarpele cu vorbele lui amăgitoare şi este uitată şi porunca, şi Puitorul de lege; se aruncă o privire pofticioasă asupra rodului oprit şi piere din amintire însăşi moartea.

Şi cum se săvârşeşte oare ispita ? Aceasta o vom vedea data viitoare. Acum însă să mai spunem câteva cuvinte despre poruncă. Vedeţi acum necesitatea ei ? Ea serveşte pentru ca, prin ajutorul ei, să se arate desăvârşirea omului şi capacitatea sau incapacitatea lui pentru menirea sa înaltă. Dacă omul s-ar fi arătat tare în această încercare, şi-ar fi întărit şi voinţa lui în bine şi s-ar fi făcut nebiruită de alte noi ispite. Acum puteţi vedea şi nevinovăţia însăşi a pomului oprit: el a pricinuit moartea nu prin vreo otravă ce ar fi fost în roadele lui, ci pentru că omul nu a păzit porunca; el însă în sine putea şi, după planul lui Dumnezeu, trebuia să servească spre viaţă, dând la iveală desăvârşirile omului dacă acesta ar fi rezistat ispitei. Atunci de bună seamă ar fi fost ridicată opreliştea şi de la acest pom şi el la rând cu toţi ceilalţi pomi din rai ar fi fost dat spre întrebuinţare.

Astfel şi în cazul acesta este prea adevărat ceea ce a zis apostolul, despre legea lui Moisi: Legea sfântă este şi porunca sfântă şi dreaptă şi bună (Romani 7, 12). Să zicem cu cuvintele aceluiaşi apostol: Deci oare ce era bun, mie mi s-a făcut moarte ? Să nu fie. Ci păcatul ca să se arate păcat, prin ce era bun lucrându-mie mie moarte; ca să se facă preste măsură păcătos păcatul prin poruncă (Romani 7, 13).

Pe noi ne-a pierdut nu pomul, nu porunca, ci noi înşine, libertatea noastră, adică întrebuinţarea rea a ei. Să ne închipuim că n-ar fi fost nici porunca, nici pomul oprit; oare omul nu ar fi putut şi fără acestea să abată voia sa de la voia lui Dumnezeu şi să se facă păcătos ? În el însuşi, în mintea şi cugetul său, era nu numai o singură poruncă, ci toată legea; fiecare din aceste porunci putea fi călcată, şi călcarea oricăreia din ele aducea moartea. Căci roada păcatului, a oricărui păcat lăuntric sau exterior, este moartea (Romani 6, 23). Pentru a ne încredinţa deplin de aceasta şi a părăsi pentru totdeauna cârtirea asupra poruncii şi pomului oprit din Eden, să ne aducem aminte de soarta lui Lucifer şi de căderea lui. Înaintea lui, în ceruri, nu a fost nici pomul cu roadele oprite, nici şarpele cu ispita, cu toate acestea el a căzut în chipul cel mai grozav, ispitit de sine însuşi. Asemenea lucru se putea petrece şi cu omul. Aceasta-i soarta fiinţelor libere, că ele din voinţa lor pot face ce voiesc. Dar dacă ni s-ar fi lăsat să ne alegem felul căderii, apoi mult mai bine era să cădem printr-o ademenire dinafară, oarecum nevrând şi fiind târâţi prin înşelăciune, decât a deschide în noi înşine izvorul răului. Căci atunci şi cu noi, poate, s-ar fi întâmplat ceea ce s-a întâmplat cu duhurile lepădate, adică am fi pierdut însăşi putinţa de a mai fi ridicaţi din cădere. Amin.

 

 

III. Şarpele ispititor I

Data trecută, fraţilor, ne-am plimbat cu cugetul nostru prin împărăţia plantelor, printre pomii raiului; căci acolo între ei se afla obiectul poruncii, ce s-a dat pentru încercarea noastră. Astăzi trebuie să intrăm în cuprinsul împărăţiei animalelor, căci din cetele lor a luat ispititorul unealta pentru amăgirea strămoşilor noştri. Astfel în marea încercare prin care avea să treacă omul cel dintâi pentru desăvârşirea sa, le-a fost dat să ia parte toate părţile naturii – fiecare în felul său – ca o dovadă şi expresie vădită a faptului că în persoana omului, ca stăpân, se rezolva soarta întregii lumi de jos, supusă lui. Dacă ieşea biruitor din încercare, adică dacă rămânea credincios voinţei Făcătorului său, Adam nu numai că s-ar fi întărit el însuşi în bine, dar ar fi ridicat împreună cu sine şi bunătatea şi frumuseţea tuturor făpturilor inferioare, apropiindu-le prin sine de Izvorul tuturor desăvârşirilor, de Dumnezeu.

Căzând însă din înălţimea asemănării cu Dumnezeu în prăpastia şerpească a minciunii şi păcatului, strămoşul nostru nu a suferit numai el singur din pricina căderii, pierzând astfel o mulţime de desăvârşiri, ci ca unul ce era cap şi centru al lumii celei de jos, a pus în neorânduială cu sine şi prin sine întocmirea tuturor părţilor ei şi a oprit toate făpturile din mersul lor firesc spre desăvârşire. De aceea, cum spune Sfântul Apostol Pavel, de la căderea strămoşilor noştri nu numai că suferim şi pătimim noi, urmaşii lor, dar şi toată zidirea împreună suspină şi împreună are durere până acum (Romani 8, 22). Pentru ce suspină împreună cu noi ? Pentru aceea, răspunde tot el, pentru că din acea vreme şi zidirea, lipsită de nevinovăţia şi libertatea fiilor lui Dumnezeu, a căzut sub deşertăciunea şi puterea stricăciunii. Dar să ne întoarcem la istorisirea lui Moisi.

Şarpele însă era mai înţelept decât toate fiarele de pe pământ pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: ce este, că au zis Dumnezeu să nu mâncaţi din tot pomul Raiului ? (Facerea 3, 1).

Aşadar ispititorul nostru a fost şarpele, nu o pasăre, nu o fiară oarecare, ci o târâtoare, chiar aceea care şi astăzi numai prin înfăţişarea ei insuflă dezgust, şi aceasta ca semn al vătămării ce ne-a pricinuit ea cândva. Se naşte întrebarea: în ce chip animalul acesta a putut să se facă potrivnicul voinţei lui Dumnezeu şi vrăjmaşul omului ? După cum firea unui pom nu avea însuşirea de a fi izvorul cunoştinţei şi al înţelepciunii pentru om, tot aşa firea animalului nu avea însuşirea de a se face izvorul şi începutul păcatului în lume. Păcatul se poate arăta în forma sa adevărată numai acolo unde este minte şi voinţă, deoarece el nu este altceva decât reaua întrebuinţare a minţii şi a voinţei şi, cu adevărat, la şarpele din Eden vedem şi una şi alta: el va întreba şi va judeca, va da sfaturi şi va face propuneri, va cleveti şi va ispiti. Mai mult încă: convorbirea şarpelui cu Eva ne arată că interlocutorul ei nu este numai înzestrat cu minte, dar este şi aşa de şiret şi încercat, încât îşi ia sarcina să fie povăţuitor pentru om însuşi şi aşa de rău povăţuitor, încât îndrăzneşte să meargă făţiş împotriva Făcătorului Însuşi.

Se potrivesc oare toate acestea şarpelui, care este un simplu animal ? Este clar că nu. Deci pe acest temei trebuie să bănuim că în şarpe se află vreo fiinţă cugetătoare, dar rea, care în cazul acesta a voit să întrebuinţeze şarpele numai ca o unealtă a sa, pentru ca să-şi acopere adevărata sa fiinţă şi înfăţişare. Moisi nu ne spune nimic despre aceasta, pentru că se înfăţişează ispita, aşa cum a fost, după înfăţişarea sa de dinafară, ca noi să putem înţelege mai uşor cam cât de greu i-a fost Evei să reziste ispitei şarpelui. Dar în alte locuri ale Scripturii ni se arată lămurit acel vrăjmaş vechi, acel pierzător al nostru. Sub lumina acelor locuri ale Scripturii, vedem limpede că acel vrăjmaş nu a fost altcineva decât tot acel duh rău şi lepădat de Dumnezeu, care încă în cer a îndrăznit să se ridice împotriva Atotputernicului, şi pentru aceasta a fost aruncat în iad. Iată, acesta lucrează acum în şarpele din Eden şi-l face să săvârşească ceea ce singur de sine nici şarpele, nici altă vietate oarecare nu putea şi nu ar fi putut să facă niciodată.

Dar ce-a îndemnat pe acest duh al răutăţii să caute căderea noastră ? De bună seamă mulţimea răutăţii ce se sălăşluia în el. După cum o fiinţă cu adevărat bună simte bucurie să răspândească împrejurul său binele, care sălăşluieşte în sine, aşa şi fiinţa cea rea se bucură când poate să lăţească răutatea sa. Pe lângă aceasta, aici a mai lucrat răzbunarea.

Neavând putinţa de a răni însăşi persoana cea neajunsă de nimeni a lui Dumnezeu şi a se atinge de tronul Atotputernicului, arhanghelul cel aruncat din cer, care fierbea de ura răzbunării, încearcă cel puţin să întunece şi să schimonosească măcar chipul cel preţios al lui Dumnezeu, care strălucea în omul cel dintâi, ca prin pierzarea acestui nou favorit al lui Dumnezeu să pricinuiască amărăciune Făcătorului. Putea de asemenea să împingă pe diavolul la pierzarea omului şi interesul său: căci vânând neamul omenesc în mrejele sale, el îşi înmulţea prin aceasta numărul tovarăşilor şi al slugilor sale; ba supunea influenţei sale celei rele şi tot ceea ce avea să fie stăpânirea viitoare a lui Adam.

Toate aceste pricini şi chiar numai una din ele era de ajuns ca să ridice tot iadul împotriva noastră împreună cu stăpânitorul lui, şi iată Luceafărul cel mândru, pentru atingerea scopului său, uită de căderea sa, intră în biata târâtoare şi prin gura ei începe vorba cu Eva.

Pentru ce a ales el ca unealtă şarpele, şi nu alt animal oarecare ? Răspunsul la această întrebare ni-l dau înseşi cuvintele lui Moisi, prin care acesta ne zugrăveşte pe şarpele-ispititorul. Iar şarpele era – zice el – mai înţelept decât toate hiarele cele de pre pământ. În adevăr, şarpele şi acum întrece în şiretenie aproape pe toate animalele; iar înainte de căderea omului, înainte de blestemul care a lipsit pe toate fiinţele de o parte din desăvârşiri, el a putut să aibă încă şi mai multe însuşiri. Tocmai de aceasta şarpele era mai potrivit decât alte animale să slujească drept unealtă pentru duhul cel ispititor, care neîndrăznind să se înfăţişeze sub propriul chip, a căutat să aibă ca unealtă o astfel de fiinţă, care ispitind, să se pară că lucrează singură de sine, iar nu sub influenţa cuiva. Căci în cazul din urmă cel ispitit ar fi bănuit numaidecât ceva, şi nu s-ar fi lăsat înşelat aşa uşor.

Toate bune, va zice cineva. Dar de ce trebuia să se îngăduie acestei fiinţe grozave, adică duhului răutăţii, să influenţeze omul într-un chip aşa de hotărâtor, când soarta lui atârna între cer şi iad ? Să fi ispitit pe om numai pomul oprit şi libertatea lui proprie; pentru firea noastră cea slabă erau de ajuns şi numai aceste două ispite.

În schimb vezi tu, iubite ascultător, cât de mărginită este această îngăduinţă ! Dacă însuşi duhul răutăţii vine să ne ispitească, apoi vine ca un făcător de rele, legat de mâini şi de picioare, cu legături nevăzute. Lui i s-a îngăduit să lucreze, dar nu cu toate adâncimile răutăţii şi vicleşugului; vicleşugurile şi intrigile lui sunt scurtate, micşorate, înjosite până la felul de lucrare a unui animal târâtor; i s-a îngăduit să întrebuinţeze numai o singură însuşire, care este peste însuşirile unui animal, şi anume cuvântul sau limba omenească. Dar această însuşire, care a sporit (după cum se pare) puterea ispitei, putea în acelaşi timp să o lipsească de orice putere, stârnind prin însuşi caracterul său nefiresc bănuiala Evei şi frica de primejdie.

Cu toate acestea un ispititor dinafară nu era fără folos pentru om, chiar în caz de cădere; căci el, ca autor nemijlocit al păcatului, avea să servească, cum a şi slujit, ca un fel de apărător împotriva săgeţilor trăsnetelor dreptăţii cereşti, care avea să pedepsească pe călcătorii poruncii. Ispititorul, cum vom vedea, le va primi cel dintâi asupra capului său, iar strămoşilor noştri le va rămâne ca parte nişte săgeţi aproape stinse. În orice caz prin îngăduirea de a veni asupra strămoşilor noştri ispita dinafară s-a împiedicat grozava posibilitate de a se naşte din interiorul lor, din însuşi duhul şi inima lor, după cum se întâmplase cândva cu însuşi ispititorul. Atunci răul, de bună seamă, ar fi pătruns mai adânc în firea lor, şi vindecarea ei de otrava păcatului ar fi ajuns poate de 100 ori mai grea, sau chiar cu neputinţă.

,,Dar nu se poate ca Atotştiutorul – va mai zice poate cineva – să nu fi prevăzut că omul nu va putea rezista ispitei diavolului”. Fără îndoială că a prevăzut. Dar ce urmează de aici ? Să presupunem că El ar fi prevăzut tot aşa că omul va cădea şi fără ispititor, numai din pricina sa. În cazul acesta tocmai de aceea trebuia să îngăduie ispitirea şi căderea omului printr-un ispititor, ca prin aceasta să împiedice de a-i veni căderea de la el însuşi; după cum şi doctorii iscusiţi, prevăzând o boală ucigătoare lăuntrică, se silesc să o împiedice prin producerea unei răni pe faţa trupului (printr-o operaţie). Pe lângă aceasta, prevăzând şi îngăduind căderea printr-un ispititor, Atotştiutorul a prevăzut în acelaşi timp, sau mai bine spus a presupus şi îndreptarea noastră prin ajutorul unui Răscumpărător.

Îndeobşte, noi putem fi cu totul liniştiţi, pentru că nu am fost supuşi zadarnic pedepsei în Eden şi nu ni s-a cerut la pomul vieţii mai mult decât putem duce. Dimpotrivă, ni s-a cerut mult mai puţin: căci, hotărând de mai înainte ca în caz de cădere să ne trimită pe Unul-Născut Fiul Său, şi nu numai să ne cerceteze, cum a cercetat Iosif pe fraţii săi, ci ca să şi sufere pentru noi crucea şi moartea, de aceea iubirea Tatălui nu se poate – îndrăznim a zice – să nu se fi gândit îndoit la soarta noastră, adică nu se poate să nu se fi gândit la ea nu numai pentru noi, ci şi pentru Fiul Său. Căci straşnica hotărâre este dată nu numai pentru noi, ci şi pentru Fiul Său. Căci straşnica hotărâre dată pentru călcarea poruncii, şi anume: Cu moarte vei muri, în puterea tainei răscumpărării, trebuia să cadă nu numai asupra noastră, ci şi asupra Lui şi încă asupra Lui mai mult decât asupra noastră. Deoarece, murind ca jertfă pentru păcatele a toată lumea, El a murit de moartea cea mai înjositoare şi cea mai dureroasă.

Acum s-ar cuveni să păşim la cercetarea însăşi a lucrurilor şarpelui-ispititorul: dar cuvântarea noastră s-a cam lungit, iar ziua de astăzi ne cheamă şi la alte datorii, şi anume la spovedanie şi pocăinţă.

Dar credeţi oare, fraţilor, că vicleanul şi prea răul nostru ispititor ne va lăsa în pace şi va îngădui ca pocăinţa şi spovedania noastră să se săvârşească cum trebuie ? Nu, căci ucigătorul de oameni cel din început (Ioan 8, 44) de nimic nu se teme aşa de rău din partea omului căzut ca de adevărata pocăinţă, şi nimic nu se sileşte el să împiedice mai mult decât mărturisirea păcatelor; căci el ştie bine că aceasta este moartea lui, alungarea lui din noi.

De aceea, când conştiinţa noastră ne va vorbi de greutatea păcatelor noastre şi ne va face să vedem mânia lui Dumnezeu şi muncile cele veşnice, el va şopti înlăuntrul nostru cu totul dimpotrivă; de pildă, că păcatul este un lucru neînsemnat, că Fiinţa cea preaînaltă nu ar avea nici o treabă cu faptele noastre, că Dumnezeu este milostiv, că este prea curând pentru noi să ne lăsăm de plăceri, că acum înseşi împrejurările nu sunt prielnice pentru ca să ne schimbăm felul de trai, că mai avem destulă vreme pentru aceasta în viitor, când ne vom putea pocăi şi mai bine şi mai cu folos. Păziţi-vă fraţilor de asemenea şoapte: acestea sunt uneltirile şarpelui; din pricina lor au pierit strămoşii noştri; din pricina lor, de nu vom lua măsuri, vom pieri şi noi, şi vom pieri pentru totdeauna.

Să nu alergăm ca strămoşii noştri, după păcat, sub umbra pomilor; să nu ascundem rănile cugetului, necurăţia inimii, când Domnul, Cel ce ne caută, ne va zice prin glasul slujitorului bisericii: Adame, unde eşti ? Să lăsăm la pragul bisericii toate pestelcile pentru dezvinovăţirea de nedreptăţile noastre. Să ne înfăţişăm înaintea Celui Atoateştiutor în toată goliciunea şi sărăcia noastră şi să zicem: iată eu şi păcatele mele ! Nu am pe cine să învinuiesc pentru ele, decât pe mine însumi. Cu toată slăbiciunea firii mele şi cu toate ispitele ce vin de la lume şi trup, simt că la fiecare din ele aş fi putut rămâne în curăţenie şi dreptate, dacă aş fi voit şi m-aş fi păzit cum se cade cu harul Tău. Dar eu nu am luat seama de sufletul meu şi de cugetul meu şi nu numai că nu am abătut răul de la mine, ci adesea chiar l-am căutat. Şi iată, vin la Tine, Doamne, doctorul sufletelor şi al trupurilor, vin necurat, întunecat şi rănit, cu semnele lepădării în toată fiinţa mea. Nu am nici un drept la îndurarea Ta, căci sunt fiul gheenei şi al blestemului !

Şi dacă ar trebui să mă înfăţişez la Tine ca la Făcătorul şi Domnul meu, ca la Judecătorul şi Răsplătitorul, atunci aş fi osândit şi lepădat de însuşi cugetul meu; atunci ar trebui să alerg la munţi şi la dealuri şi să le rog să mă ascundă din faţa dreptăţii şi a slavei Tale ! Dar eu văd în mijlocul pământului semnul mântuirii pentru toţi şi vin la Tine ! Primeşte-mă pe mine cel rătăcit, necurat, întinat şi omorât de păcat şi de fărădelegi, care mă pocăiesc şi doresc să fiu curat, sănătos şi credincios Ţie, Domnului meu ! Acoperă Tu singur goliciunea mea, Însuţi mă curăţeşte de întinăciunea sufletului şi a trupului meu; împrăştie întunericul ce mă împresoară, ridică de pe mine legăturile păcatului ce mă apasă; atinge-te de duhul meu şi-l înnoieşte cu puterea darului Tău; întăreşte paşii mei şovăielnici pe piatra poruncilor Tale, păzeşte-mă pe mine cu frica judecăţii Tale, ca fiind miluit, curăţit şi sfinţit, să nu mă mai întorc niciodată pe căile întortocheate ale păcatului şi ale fărădelegii. Amin.

 

 

IV. Şarpele ispititor II

Şi a zis şarpele către femeie: ce este, că au zis Dumnezeu să nu mâncaţi din tot pomul Raiului ? Şi a zis femeia către şarpe: din tot pomul care este în Rai mâncăm. Iar din rodul pomului, care este în mijlocul Raiului au zis Dumnezeu: să nu mâncaţi dintr-însul, nici să vă atingeţi de dânsul, ca să nu muriţi. Şi a zis şarpele către femeie: nu veţi muri cu moarte. Că ştie Dumnezeu, că ori în ce zi veţi mânca dintr-însul, se vor deschide ochii voştri şi veţi fi ca nişte dumnezei cunoscând binele şi răul (Facerea 3, 1-5).

Vai, cât de puţin a trebuit ca să pierim ! Căci atâta este tot aceea prin care diavolul a prăbuşit în adânc pe strămoşii noştri ! Pentru amăgirea noastră nu s-au întrebuinţat nici semne, nici minuni, ci s-au spus numai câteva vorbe, şi noi n-am putut să ne ţinem împotriva lor ! Şi ce fel de vorbe au fost acelea ? Astfel încât s-ar părea că ar fi putut fi respinse şi de un copil. Într-adevăr, cine va crede astăzi că Făcătorul ar fi putut, cum cleveteşte şarpele, să oprească pe om de la ceva din zavistie şi de teamă ca acesta să nu ajungă desăvârşit ca şi El ? La asemenea clevetire oricine este gata să răspundă că preabunul Dumnezeu nu poate fi stăpânit de zavistie şi că, pe de altă parte, omul nu poate să fie un alt Dumnezeu, căci nu este cu putinţă să fie doi Dumnezei. Tot aşa de ciudat era de cugetat că o astfel de desăvârşire nemărginită, ca cea dumnezeiască, s-ar putea dobândi prin mâncarea din roadele unui pom, oricum ar fi fost ele. Şi în cazul acesta mulţi din noi ar fi răspuns numaidecât că rodul nici unui pom din lume nu poate să facă asemenea lucru.

Cu toate acestea strămoaşa noastră, deşi nu numai de aceste idei şi făgăduinţe, ci şi din propria curiozitate şi de însăşi înfăţişarea roadelor pomului, va fi mişcată şi ademenită, cum vom vedea, până întru atâta încât, uitând porunca lui Dumnezeu şi frica de moarte, îşi întinde mâna la rodul oprit ! ... Nu este oare acesta un semn, va cugeta poate cineva, că strămoşii noştri se aflau, în ce priveşte mintea, nu în stare de deplină desăvârşire şi că de aceea nici n-au fost ei cu totul în stare să suporte biruitor acea ispită la care au fost supuşi ?

Nu, categoric nu, căci dacă am judeca astfel, ar însemna să învinuim pronia dumnezeiască că a scos la război un ostaş fără să-l fi dotat cu puteri şi arme corespunzătoare.

În felul acesta nu fac nici oamenii cuminţi, cu atât mai vârtos nu a putut să facă Dumnezeu cel preabun şi preaînţelept. Dacă omul a fost supus ispitei, apoi numai pentru că putea să o biruiască. Dar pentru ce nu a biruit-o ? Pentru că nu a voit s-o biruiască. Şi pentru ce nu a voit ? Pentru că era înzestrat cu libertate şi a îngăduit senzualităţii să-i întunece mintea. În vremea unor asemenea întunecări şi astăzi până şi oamenii cei cu minte mai înaltă ajung câteodată mai nepricepuţi decât copiii mici şi fac aşa fapte, încât fiecare fără să vrea se întreabă cum a putut să facă asemenea ciudăţenie un om aşa de înţelept ?

Dar vei zice poate, cu toată întunecarea minţii de către senzualitate, cum se puteau crede asemenea nerozii, ca cele ce le spunea şarpele ? O asemenea credulitate nu se împacă cu presupusa desăvârşire a celor dintâi oameni. Dar spune-mi, în ce se cuprindea această desăvârşire şi până unde se întindea ? Noi nu trebuie să micşorăm, dar nu trebuie nici să exagerăm, şi una şi alta deopotrivă ne-ar duce la idei nedrepte. Dar în ce consta desăvârşirea primilor oameni, dacă este să nu o exagerăm ? În aceea, întâi, că într-înşii nu se afla nici un neajuns şi nici o stricăciune firească; că ei erau înzestraţi cu minunate însuşiri sufleteşti şi trupeşti; în aceea, de asemenea, că toată natura lor era predispusă către bine şi în chip firesc le era dezgustător orice rău; şi, în sfârşit, că în sufletul lor, ca în templul său firesc de pe pământ, pururea era de faţă harul lui Dumnezeu, care-i umplea de sentimentul mulţumirii şi al bucuriei.

Dar cu toată această curăţenie şi dispunere spre bine, strămoşii noştri nu numai că nu erau întăriţi în bine, asemenea îngerilor, dar nu aveau încă nici acea tărie morală pe care o au astăzi oamenii cei sfinţi care, cunoscând urâciunea păcatului din experienţă, fug de el ca de un rău deja gustat. Din acest punct de vedere puterea dăunătoare a păcatului este de 100 ori mai cunoscută chiar şi pentru fiecare din noi decât cum era ea cunoscută strămoşilor noştri: avantaj amar pentru noi şi trist, dar până la un punct oarecare şi foarte important. Omul cel dintâi, neavând acest avantaj, şi nici nu putea să-l aibă fără experienţă, credea până şi în cele mai improbabile lucruri. Cu el, până la un punct, s-au adeverit cele zise de Sfântul Apostol Pavel despre iubire, că ea toate le primeşte cu încredere; pentru că ea, iubirea, vorbind totdeauna adevărul, nu poate nici să-şi închipuie că cineva ar putea să spună neadevărul.

Asemenea privire asupra stării lui Adam în rai o avea Sfântul Apostol Pavel când a scris către corinteni: Mă tem, ca nu cumva precum şarpele a amăgit pe Eva cu vicleşugul său, aşa să se strice şi înţelegerile voastre de la adeverinţa cea întru Hristos (II Corinteni 11, 3). Şi în Eden era acest fel de adeverinţă – bună, dorită, curată, sfântă –, dar care nu avea însă simţurile deprinse prin obişnuinţă multă de a deosebi binele de rău (Evrei 5, 14). Această adeverinţă putea deci ca trecând prin experienţă să se transforme în iscusinţă duhovnicească şi neînclinare raţională spre rău, iar târâtă de senzualitate putea de asemenea, deşi fără intenţie rea, să primească sfatul şarpelui şi, uitând de porunca lui Dumnezeu, să mănânce din pomul oprit.

În cazul acesta, ni se va zice, era mai bine să se mai întârzie cu ispitirea. Dar până când să se mai întârzie ? Din această stare de adeverinţă nici nu se putea ieşi altfel decât cu ajutorul experienţei şi a ispitei. Peste o sută, peste mai multe sute de ani ea ar fi fost aceeaşi, până când se făcea experienţa. Şi îngerii din cer, dacă s-au întărit în bine, apoi tot în urma unei experienţe, adică după răzvrătirea lui Lucifer, când având prilej de scandalizare şi ispită, l-au biruit şi astfel s-au depărtat pentru totdeauna de acel hotar fatal, care pentru fiecare fiinţă desparte, aşa zicând, cerul de iad.

După aceste lămuriri premergătoare, vom pricepe mai bine, fraţilor, pentru ce şarpele ispititor îşi îngăduie să spună de-a dreptul minciuni şi să dea drept adevăruri nişte lucruri născocite şi de ce strămoaşa noastră Eva nu-şi astupă auzul chiar de la început.

Acum să ne strămutăm cu mintea în Eden şi să luăm aminte la vorbirea strămoaşei noastre cu ispititorul.Scriptura 100

Din toate se vede că această nefericită discuţie a avut loc chiar la pomul cunoştinţei; căci după ce femeia, ademenindu-se, s-a hotărât să calce porunca, îndată se zice: şi luând, a mâncat din acela, adică din pomul oprit, care se afla chiar lângă dânsa şi la care nu avea decât să-şi întindă mâna. Va să zică Eva şi înainte de vorbirea sa cu şarpele venea pe la pomul cunoştinţei. De ce şi pentru ce ? Pentru aceea oare că acesta era în cale sau foarte aproape de sălaşul strămoşilor ? Lucrul din urmă nu se vede şi nici pe cel dintâi nu avem cum să-l bănuim. Aceasta se petrecea cu Eva poate din pricina unei curiozităţi, care este aşa de firească naturii noastre şi din pricina căreia şi astăzi se întâmplă o mulţime de ispite şi nenorociri.

 

Şarpele ispitind pe Eva

Mozaic din Catedrala din Monreale, Palermo, Italia, secolul al XII-lea

 

Aşadar strămoaşa noastră era acum înaintea pomului oprit. Iar şarpele era şi el de mult şi poate nu o dată se pregătise el de atac, numai că nu găsise prilejul potrivit. Acum acest prilej se ivi, şi vrăjmaşul cel rău se foloseşte de el cu toată şiretenia.

Şi a zis şarpele către femeie: ce este, că au zis Dumnezeu să nu mâncaţi din tot pomul Raiului ?

În vorbele acestea este vicleşug peste vicleşug. El nu i-a vorbit de-a dreptul despre poruncă şi despre pomul oprit care este înaintea ochilor Evei; nu, şarpele pare că nu are nici o treabă cu aceasta; ci el, numai folosindu-se întâmplător de întâlnirea cu Eva, voieşte să afle un lucru pe care de mult îl are pe inimă şi care îl nelinişteşte; nu pentru interesul său, ci pentru interesul lui Adam şi al Evei; şi anume, ce-ar fi însemnând faptul acela că Dumnezeu i-a oprit pe aceştia să mănânce roade din vreun pom din Rai ? A cruţa aceste roade s-ar părea că nu are nici un sens; ele sunt aşa de multe !

Şi apoi ce preţuiesc ele la Dumnezeu ? A le socoti vătămătoare iarăşi nu se poate; ele par aşa de frumoase şi bune la mâncare ! A pedepsi apoi pe Adam şi pe Eva astfel, încă nu era pentru ce: ei nu făcuseră încă nimic împotriva legii. Şi cu toate acestea, starea lor devenise din pricina aceasta, chiar şi pentru celelalte fiinţe, ciudată şi jalnică. Să fii în grădină, să te numeşti stăpânul Edenului şi să nu îndrăzneşti să-ţi ridici mâna ca să rupi un fruct dintr-un pom ! … Aici, este clar, se ascunde vreo taină şi vreun plan: ce să însemne oare toate acestea ?

Ce este, că au zis Dumnezeu să nu mâncaţi din tot pomul Raiului ? Astfel, începutul vorbirii este, se pare, cu totul nevinovat şi firesc, şarpele se arată osârdnic pentru Adam şi Eva, ca şi către stăpânii săi; crede că starea lor este mai rea decât este de fapt şi întreabă. Se înşală, adevărat în presupunerea sa; dar se înşală, aşa zicând, din prisosul de osârdie ce-l are pentru ei. Cum deci să nu lămureşti pe cel ce se înşală aşa de nevinovat şi să nu-i spui că în zadar consideră el că Dumnezeu ar fi oprit pe Adam de a mânca din toţi pomii raiului şi că unei asemenea opriri a fost supus numai un singur pom ? O astfel de lămurire o cerea şi recunoştinţa pentru osârdie şi însăşi onoarea lui Dumnezeu, Făcătorul prea aspru şi prea puţin iubitor.

Un singur lucru se pare că trebuia să împiedice pe Eva de a discuta cu şarpele, şi anume însuşirea lui de a vorbi care nu era firească unui animal. Acest lucru neobişnuit s-ar fi părut că trebuie să o mire şi s-o facă să cheme pe bărbatul său; sau cel puţin, înainte de orice răspuns, să întrebe pe şarpe de unde are el darul cuvântului ? Dar mai întâi, ceea ce-i neobişnuit astăzi pentru noi nu era poate aşa de neobişnuit în Eden; adică acesta poate nu era primul caz când fiinţe nevăzute se îmbrăcau înaintea omului în chip de fiinţă văzută, ca prin aceasta să intre mai uşor în contact cu el, ca fiinţă, deşi nestrăină de natura lor, totuşi deocamdată aparţinând mai mult lumii văzute şi simţite.

Şi chiar dacă arătarea aceasta ar fi fost neobişnuită, apoi însăşi această neobişnuinţă la rândul ei a putut imediat să stârnească curiozitatea şi dorinţa de a continua vorba începută cu şarpele, spre a afla ce are să fie mai departe. Ba putea chiar să stârnească ideea: această însuşire neobişnuită şi înaltă a şarpelui nu este oare ca o urmare a mâncării din pomul cunoştinţei ? În cazul acesta devenea şi mai firească dorinţa de la urmă, vorba cu şarpele, spre a afla cât mai curând taina pomului oprit. Şi iată Eva fără zăbavă răspunde ispititorului.

Şi a zis femeia către şarpe: din tot pomul care este în Rai mâncăm. Iar din rodul pomului, care este în mijlocul Raiului au zis Dumnezeu: să nu mâncaţi dintr-însul, nici să vă atingeţi de dânsul, ca să nu muriţi.

Cuvintele acestea încă sunt aşa de nevinovate încât le putea rosti chiar un înger. Căci ce face Eva ? Lămureşte adevărul, lămureşte pe şarpele cel neştiutor, apără, deşi nu direct, de clevetire pe Făcătorul şi Binefăcătorul său. Căci a zice ceea ce zice ea acum înseamnă a zice: În zadar te nelinişteşti tu, şarpe, pentru noi; întrebarea ta nu este la locul ei; Dumnezeu nu a dat o hotărâre aşa de aspră şi de stranie, cum consideri tu. Un singur lucru este neaşteptat în cuvintele Evei: porunca lui Dumnezeu despre pomul cunoştinţei apare în gura ei cu un adaos, pe care acea poruncă nu-l cuprindea; şi anume, Dumnezeu nu a oprit a se atinge de pom, cum zice Eva, ci numai să nu mănânce roade din el.

De unde dar a luat ea vorbele acestea ? Nu vom greşi, cred, dacă împreună cu învăţătorii Bisericii vom spune că ele au fost însuşite de Eva din frica de moarte ce o avea în inimă, iar frica aceasta venea din înclinaţia tainică către pomul oprit. Şi acest simţ prevenitor al fricii l-ar fi dat Dumnezeu, ca noi măcar de frică să rămânem credincioşi poruncilor Domnului. Dar se pare că era de aşteptat ca în inima Evei să domnească alt simţământ mai bun şi mai înalt, adică simţământul iubirii şi al respectului faţă de Făcătorul şi Binefăcătorul ei. De aceea prin aceste puţine cuvinte adăugate pare că se dă la iveală, fără să vrea şi fără să bage de seamă însăşi Eva, taina stării ei sufleteşti.

Şarpele a prins îndată de veste că pe strămoaşa noastră o ţine în supunere către Dumnezeu mai mult frica de moarte şi îndată s-a năpustit cu toată puterea asupra acestei îngrădituri, ca dărâmând-o, să pună stăpânire pe femeia cea aşa de uşor de amăgit. Şi a zis şarpele către femeie: nu veţi muri cu moarte. Că ştie Dumnezeu, că ori în ce zi veţi mânca dintr-însul, se vor deschide ochii voştri şi veţi fi ca nişte dumnezei cunoscând binele şi răul.

A vorbi astfel înseamnă nici mai mult, nici mai puţin decât a arunca toate măştile; căci cine vorbeşte astfel, acela se arată făţiş nu ceea ce se părea cu puţin înainte, adică nu o fiinţă care cunoaşte puţin lucrurile şi deci avea nevoie să întrebe, ci una aşa de atoateştiutoare încât cunoaşte toată inima pomului şi a poruncii mai mult decât însuşi Adam şi Eva, care s-ar fi aflând oarecum chiar în sfatul lui Dumnezeu şi ar fi ştiind adevărata pricină pentru care Dumnezeu a oprit pe Adam şi Eva să mănânce din acele roade. Şi care era acea pricină ? Nu mila de el, din pricină că l-ar fi ameninţat vreo primejdie din partea roadelor pomului oprit; căci, dimpotrivă, ele au o însuşire minunată de a deschide ochii celor ce mănâncă din ele şi a-i face asemenea cu Dumnezeu, ci teama şi zavistia ca nu cumva Adam, gustând din această mâncare minunată, să afle toate şi să se facă întocmai cu Făcătorul său.

Adică, după cum în vorbele de mai înainte ale şarpelui era şiretenie peste şiretenie, numai pentru ca să înceapă vorba cu Eva fără a stârni vreo bănuială, aşa şi în cuvintele acestea din urmă este clevetire peste clevetire spre a o mânia de-a dreptul şi a o face să mănânce din pomul oprit; după cum acolo, aşa şi aici, totul lasă să se înţeleagă o pretinsă bunăvoinţă către om şi o mare osârdie pentru ridicarea stării lui. Şi credeţi voi acestea – pare a zice şarpele –, socotiţi voi oare că pomul este oprit din pricina primejdiei morţii ? Ce simpli şi scurţi la vedere sunteţi voi ! Să mori din pricina acestor roade ! Dimpotrivă, cine gustă din ele, aceluia i se deschid ochii şi el ajunge asemenea cu Dumnezeu, căpătând o însuşire rară şi minunată de a cunoaşte binele şi răul. Dumnezeu ştia aceasta şi iată cauza opririi. El nu vrea ca voi să vă faceţi ca Dânsul ... Judecaţi acum: bine este să păziţi o asemenea poruncă şi să vă lipsiţi de bunăvoie de asemenea desăvârşire ?

Dumnezeul meu – va striga cineva la auzul acestor vorbe –, se poate oare asculta în linişte asemenea minciună şi asemenea clevetire ? Şi femeia nu şi-a astupat urechile ? Nu a lovit pe şarpe ? Nu a alergat îndată la bărbatul ei ? Unde-i iubirea către Făcătorul şi Binefăcătorul ? Unde este credinţa în cuvintele Lui ? Unde este ruşinea şi conştiinţa ? Unde-i frica de moarte ?

De bună seamă nu era în suflet nici această frică mântuitoare, nici această ultimă ancoră în această furtună de cugete ce se ridica în suflet. Unde pierise ea ? Dispăruse în valurile îndoielilor ridicate de vorbele ispititorului, care ca un nour negru cuprinse îndată tot sufletul, nelăsând să se vadă nimic decât numai pomul fatal. Din fiecare cuvânt al şarpelui se năşteau o mulţime de gânduri, unul mai negru decât altul, şi fiecare ascundea sub faldurii săi chipul Tatălui ceresc din suflet.

Aşadar iată taina poruncii – cugeta femeia cea înclinată spre cele de jos, care încă nu căzuse cu totul. Cine din voi a putut să pătrundă aceasta ? Va să zică înaintea noastră, în mâinile noastre, stă de mult mijlocul de a fi ca nişte dumnezei; şi noi din neştiinţă nu ne-am folosit de acest mijloc preţios ! Celelalte fiinţe, chiar şarpele, ne jelesc; numai noi nu ne cunoaştem starea ! Ce-ar fi fost cu noi chiar până acum dacă nu am fi fost aşa de proşti !

Dacă ispititorul, după ce a rostit grozavele cuvinte, va fi făcut pe şarpe să şi guste chiar atunci din roadele acestui pom, apoi aceasta încă mai mult a putut dispune pe Eva către ideea că şarpele are deplină dreptate, că zadarnic a spus Dumnezeu cum că mâncând din acel pom vor muri; dimpotrivă, probabil că în roadele pomului aceluia se ascunde însuşirea minunată de a da ştiinţă; căci şarpele care a mâncat din el nu numai că este viu, dar a căpătat de la el darul înţelepciunii.

După mersul discuţiei, era de aşteptat ca strămoaşa noastră Eva să spună ceva, ca răspuns şi la aceste de pe urmă cuvinte ale şarpelui, să le respingă deocamdată cu ceva, sau să dorească a auzi dovezi la clevetirile lui; dacă însă ele au influenţat asupra ei în chip hotărât, atunci să ia îndată roade şi să le mănânce. Şi cu toate acestea nu s-a întâmplat nici una, nici alta. Eva nu zice nimic şarpelui – semn că cuvintele lui n-au întâlnit împotrivire la dânsa, dar nu ia îndată nici din roadele pomului oprit – semn că ea se afla în stare de nehotărâre. O stare sufletească asemenea stării corabiei când furtuna i-a rupt deodată catargurile şi apa pătrunde din toate părţile într-însa, dar cârma este încă în mâinile cârmaciului, rămâne numai ca acesta să nu-şi piardă cumpătul, să-şi îndoiască puterile, să ia măsuri împotriva spărturilor, să temporizeze până trece primejdia şi scufundarea este înlăturată. Cum a rămas în nelucrare această preţioasă putinţă de mântuire şi cum s-a săvârşit pieirea noastră şi triumful vrăjmaşului, vom vedea data viitoare, acum însă să tragem din cele văzute vreun învăţământ spre întărirea noastră.

Vedeţi cu ce s-a început primejdia ? Cu aceeaşi cu care şi pe mare, în miezul unei zile de vară, se începe furtuna cea mai primejdioasă. Pe cerul senin se iveşte în depărtare un mic punct negru. Marinarii încercaţi, văzând această pată, dau îndată corabiei altă direcţiune decât cea de până acum. Altfel în câteva minute punctul acela creşte şi se face un nour uriaş, se năpusteşte asupra corabiei şi poate să o nimicească. Tot aşa şi aici. Pe sufletul senin al Evei s-a ivit întrebarea întunecată a şarpelui: ce este, că au zis Dumnezeu ... ? Întrebare care după cum am văzut era nevinovată. Dar aţi văzut cum ea a crescut repede şi s-a prefăcut într-un nor negru de îndoieli !

Aşa de primejdioase sunt întotdeauna până şi cele mai nevinovate, în aparenţă, întrebări în ale credinţei. Începi cu gând bun, se pare, cu o cercetare, şi termini cu o vădită hulă împotriva providenţei; căci calea îndoielilor este ca pogorâşul abrupt de pe un munte; primii paşi sunt cadenţaţi şi liniştiţi, dar apoi se îndesesc fără să vrei mereu până acolo încât, chiar să vrei să te opreşti, nu mai poţi. Cu deosebire de primejdioasă este calea îndoielilor pentru cei fără experienţă, cum era şi strămoaşa noastră. Dar pe Eva, în schimbul neexperienţei, o susţinea foarte mult şi o ferea de primejdie nevinovăţia şi curăţenia sufletului, care nouă ne lipsesc. Sufletul necurat, dimpotrivă, trebuie să-l asemănăm, din acest punct de vedere, cu o încăpere în care sunt aruncate prin toate colţurile o mulţime de materii explozibile; de aceea o singură scânteie a vreunei îndoieli revarsă imediat focul în tot sufletul.

În asemenea caz de s-ar ridica întrebările şi nedumeririle, sufletul devine asemenea unui vulcan din care zboară fum şi flăcări, apă şi pietre, sub care în câteva minute se îngroapă pentru totdeauna tot ceea ce omul cu multă osteneală a adunat în mulţi ani.

Cum aşa ? va întreba poate cineva. Să nu mai cugetăm despre poruncile lui Dumnezeu ? Nu, noi nu spunem aceasta, ci numai voim să dăm a înţelege că cunoaşterea calităţilor şi folosului acestor porunci este mult mai bine să o facem nu printr-o cercetare din curiozitate a cauzei şi scopului lor, ci printr-o împlinire dreaptă şi statornică a poruncilor. Ce ţi-ar zice un doctor iscusit, care ţi-a dat doctorie pentru boala ta, dacă tu te-ai apuca să te îndoieşti de ea şi să filozofezi ? Ia doctoria, ţi-ar zice el, cum ţi-am rânduit, şi vei judeca apoi după lucrarea ei.

Aceasta ne-o poate cere şi un om asemenea nouă, care se poate înşela de o sută de ori; deci cu cât mai mult are dreptul la aceasta Dumnezeu Atotştiutorul şi adevărat în toate cuvintele Sale. La ce bun să ne gândim aşa mult la cele asupra cărora a chibzuit şi a cugetat înainte de noi şi pentru noi Dumnezeu ? Trebuie să primim doctoria, iar nu să filozofăm asupra ei. De aceea sufletele simple nu pot să facă nimic mai bun cu privire la lucrurile de credinţă decât să-şi ferească auzul totdeauna de toate discuţiile şi să se mărginească la simpla împlinire a poruncilor lui Dumnezeu şi a rânduielilor Bisericii.

În acest scop consider că nu este de prisos să vă spun povestirea despre un bun şi înţelept creştin, pe care duhul cel rău voia să-l pună în îndoială în cele ale credinţei. Cum crezi tu – îl întreba duhul – despre cutare dogmă ? Aşa cum crede şi Sfânta Biserică, răspunde creştinul. Dar Biserica cum crede ?, urmă ispititorul. Aşa ca mine. Dar tu cum crezi ?, adaose a întreba duhul. Aşa cum crede Biserica. La toate întrebările ce au mai urmat s-au dat aceleaşi răspunsuri şi diavolul negăsind loc de ispită s-a dus ruşinat. Iată o pildă cum trebuie să se ferească oamenii simpli de ispitirile ce le vin în ale credinţei.

Aceia însă din noi, care chiar prin chemarea lor sau prin însuşirile minţii lor sau prin alte circumstanţe sunt puşi în situaţia de a cerceta adevărurile de credinţă cu privire la temeiul şi legătura reciprocă dintre ele, să facă această lucrare însemnată cu evlavie şi cu frică, amintindu-şi că ei sunt rânduiţi să meargă pe un drum primejdios şi alunecos şi să nu scape niciodată din vedere pilda nenorocită a strămoaşei noastre, să nu uite că toate nenorocirile de care suferim noi s-au început de la o întrebare foarte nevinovată în aparenţă: ce este, că au zis Dumnezeu ... ?

Nu ne este dat nouă aici pe pământ să ştim toate. Toate nu le ştiu nici îngerii din ceruri. Însuşi Fiul lui Dumnezeu, când Se afla în zilele trupului său (Evrei 5, 7), a spus despre Sine că El nu ştie când are să vină ziua cea de pe urmă a lumii (Matei 13, 33). Apoi oare noi să nu încercăm a şti toate ? Va veni vremea, vor cădea legăturile trupului, se va ridica perdeaua, şi atunci vom vedea cum suntem (I Ioan 3, 2) şi vom cunoaşte cum suntem cunoscuţi (I Corinteni 13, 12). Amin.

 

 

V. Şarpele ispititor şi femeia

Şi a văzut femeia, că bun este pomul la mâncare şi plăcut ochilor la vedere, şi cum că frumos este a cunoaşte ... (Facerea 3, 6).

Fraţilor, între înclinaţia către cădere a strămoaşei noastre şi însăşi căderea ei în păcat a fost, după cum am văzut data trecută, o clipă de nedumerire şi ezitare. Luând deci aminte la vorbele şarpelui, noi nu ne-am întins deodată mâna la rodul oprit. Ce anume a fost în clipa aceea la Eva în suflet, numai singur Dumnezeu şţie. Dar este limpede că nu a fost ceea ce trebuia; este limpede că noi nu am ştiut să întrebuinţăm acea clipă în folosul nostru.

Ce ar fi trebuit oare să facem noi în mijlocul întunericului de îndoieli şi clevetiri cu care şarpele ne împresurase ? Ar fi trebuit să ne întoarcem privirile de la şarpe şi de la pom, să le îndreptăm în sus către Dumnezeu, şi cu harul şi desăvârşirile Lui să căutăm liniştea inimii ce era tulburată de îndoieli. Astfel fără greutate s-ar fi găsit tot ce trebuia pentru stingerea săgeţilor satanei. Căci este cu putinţă oare ca Făcătorul cel întru totul desăvârşit să fi zavistuit cu ceva făptura Sa şi ca Făcătorul cel întru tot bun să fi oprit mâncarea din pom, pentru că mâncarea din el ar fi putut pune pe om pe cea mai înaltă treaptă de desăvârşire ? Oare nu în voinţa Lui stătuse putinţa de a nu ne chema pe lume din nimicnicia noastră ? Ce puteam noi, prin fiinţa noastră, să adăugăm la nemărginita lui desăvârşire ? Dar El ne-a iubit încă pe când nu eram, ne-a scos din nefiinţă şi ne-a împodobit nu numai cu minte şi voinţă, ci şi cu însuşi chipul Său; ne-a făcut stăpânii raiului şi a tot pământul şi ne menise să domnim peste celelalte făpturi. Oare acestea-s zavistii şi rea voinţă ?

Dar tu, ispititor blestemat, ce bine ai făcut pentru noi ? Cu ce ai dovedit pretinsa ta râvnă pentru noi ? Oare prin aceea că cleveteşti acum împotriva lui Dumnezeu şi vrei să ne pierzi pe noi, vicleanule ? Dar răutatea şi viclenia ta nu vor rămâne nepedepsite. Oricine ai fi tu, şarpe simplu, sau ceva mai rău decât şarpele, noi vom vesti de tine Atotputernicului şi ne vom ruga ca să nu te poţi arăta niciodată în locuinţele noastre cele paşnice. Atunci să repeţi în faţa Lui, dacă poţi, clevetirea ta grozavă; iar noi suntem robii Domnului şi credem cuvintele Lui mai mult decât propriilor noştri ochi.

Asemenea cugete ar fi putut risipi toate nedumeririle şi mântui pe nefericita noastră strămoaşă de a aluneca spre păcat. Dar aceste cugete au rămas neîntrebuinţate. De ce ? Pentru că mintea ispititei, Eva, era îndreptată cu totul în altă parte. Căci şi cu sufletul nostru se întâmplă acelaşi lucru cum se întâmplă şi cu trupul: încotro îţi îndrepţi cugetul, numai într-acolo vezi; iar ce-i la spate, aceea, oricât de aproape ar fi, este ca şi cum n-ar exista pentru tine. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu Eva: ea şi-a întors gândul de la Dumnezeu, dar fără gândul de a călca porunca Lui, ea şi-a întors toată mintea spre pomul oprit, de asemenea încă tot fără intenţia hotărâtă de a mânca din el, ci numai căutând oarecum într-însul o adeverire sau o neadeverire a celor spuse de şarpe despre el. Deşi aceasta era extrem de periculos, totuşi nu alcătuia o adevărată nenorocire, dacă Eva ar fi putut să privească la pom, simplu, nepreocupată de cugetele inspirate de şarpe, fără o predispoziţie tainică de a găsi în el ceea ce-i făgăduise de la el ispititorul.

Căci ce oare se află într-un pom de aşa natură, încât să nu mai fi fost cu putinţă să priveşti la el fără să te şi hotărăşti a mânca din el ? A presupune că era în el o deosebită desăvârşire, în comparaţie cu ceilalţi pomi din rai şi mai ales în comparaţie cu pomul vieţii, după cum am văzut mai sus, nu era cu putinţă. De aceea la el putea să privească fără nici o primejdie acela care-şi avea ochiul curat şi neîntunecat de poftele simţurilor. Dar asemenea curăţie a vederii şi scutire de pofte simţuale nu era. Nefericita femeie neştiind, va privi la pom prin acei ochelari pe care i-i pusese înaintea ochilor ispititorul. De aceea, pomul şi roadele lui i se vor înfăţişa ei aşa cum niciodată nu i s-au înfăţişat nici înainte, nici după aceea.

Şi a văzut femeia, că bun este pomul la mâncare şi plăcut ochilor la vedere, şi cum că frumos este a cunoaşte ... (Facerea 3, 6).

Iată câte noutăţi şi descoperiri deodată ! Ceea ce apostolul văzu în toată lumea când a zis că toate cele din lume sunt pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii (I Ioan 2, 16), pe acelea Eva le găsi acum într-un biet pom. Şi de ce oare ? De aceea că se uita la el, cum am zis, prin sticla măritoare a propriilor pofte simţuale, printr-o sticlă aburită apoi cu vicleşug prin suflarea şarpelui. Toate acestea, cum observa Sfântul Ioan Gură de Aur, servesc ca dovadă că femeia, primind un astfel de sfat al şarpelui, a adăugat şi stăruinţa sa prin aceea că nu se îndepărtă îndată de la pom, ba încă îl privi cu luare aminte din toate părţile. Aşa-i în genere calea ispitelor: la început ea este largă şi are multe ramificări în toate părţile; apoi devine mai îngustă şi mai strâmtă şi cu mai puţin ramuri; în fine, alcătuieşte pentru om un fel de boltă cu pereţi pe laturi, aşa încât şi nevrând trebuie să mergi mai departe chiar şi îngheboşat. Eva cu atât mai curând ajunse la capătul din urmă, cu cât cugetarea ei era mai vioaie şi dorinţele, ca unele ce erau încă nestricate, mai repezi.

Şi a văzut femeia, că bun este pomul la mâncare şi plăcut ochilor la vedere, şi cum că frumos este a cunoaşte ... (Facerea 3, 6).

Aici nu mai este şarpele, ci pofta proprie este cea care continuă ispita. Şarpele zice numai: Nu veţi muri; pofta continuă: pomul nu numai că nu este ucigător, ci este şi bun la mâncare. Şarpele adevereşte: Ori în ce zi veţi mânca dintr-însul, se vor deschide ochii voştri; pofta adaugă: cu adevărat este plăcut ochilor la vedere. Şarpele făgăduieşte: Şi veţi fi ca nişte dumnezei, cunoscând binele şi răul; pofta adevereşte şi oarecum vede înfăptuită aceeaşi: Şi cum că frumos este a cunoaşte.

Iată câte ispite noi şi câte prilejuri de păcătuire ! Şi de ce oare ? Toate numai de aceea că strămoaşa şi-a îndreptat ochii nu acolo încotro trebuia, nu către Dumnezeu, către cer, ci spre pământ, spre pom. Dacă ea, cum am spus mai sus, s-ar fi depărtat îndată de locul primejdios, atunci nu s-ar fi întâmplat nimic din toate acestea. Nu degeaba unul din prooroci numeşte simţurile noastre ferestre, prin care intră în suflet moartea. Acum cu adevărat intră prin ele moartea. Toate acestea le ştia bine Iov, când socotea că este nevoie să pună perdea peste ochii săi, ca să nu privească la cele oprite. Eva nu şi-a pus această perdea şi prin aceasta ea singură şi-a mărit peste măsură ispita.

Dar oare Eva se va hotărî fără bărbat să facă o faptă aşa de însemnată ? Acesta (Adam) ar mai putea încă să îndrepte acest lucru, să înţelepţească pe uşuratica femeie, să reţină mintea ei cea spre pământ îndreptată. Zadarnică nădejde ! Şarpele nu îngăduie, pofta ochilor cere grabnic împlinirea, pomul pare că singur se pleacă cu roadele spre pământ. Mai este oare de zăbovit ? Trebuie gustat îndată, trebuie bucurat soţul cu o surpriză, trebuie să-şi însuşească cinstea unei descoperiri atât de însemnate şi luând din rodul lui a mâncat !

A mâncat. Expresie care arată acţiune deplină; adică, nu a gustat numai, ci a mâncat ceea ce a luat din pom. Noi nu ştim bine ce fel de rod a fost acesta, dar se vede că mâncarea lui a durat nu o clipă numai, ci câtva timp, poate nu puţin, dacă rodul nu a fost mic.

Învinui-vom oare pe strămoaşa noastră pentru toate acestea ? Dar ca să avem măcar un drept cât de mic la aceasta, trebuie mai întâi să dovedim că noi în locul ei am fi făcut mai bine. Dar care din noi este în stare să spună aceasta ? Vai nouă, că noi cunoaştem acum toată otrava păcatului şi nu încetăm a ne lăsa ademeniţi de el ! Căci deşi noi nu mai trăim în Eden şi pomul cel de la început al vieţii nu mai este înaintea noastră, dar pomi de ai cunoaşterii binelui şi răului sunt mulţi înaintea noastră în toată lumea; la fiecare din ei se aude vechea poruncă: Ori în ce zi veţi mânca din el cu moarte veţi muri ! Dar oare pe mulţi din noi îi opreşte de la păcat această groaznică prevenire ? Strămoaşa noastră numai o dată şi-a întins mâna la fructul oprit, iar noi le întindem de sute de ori toată viaţa noastră. Nici chiar necazurile, ce ne vin de la păcate, nu ne opresc. Vedem adesea că procedăm cu totul rău; simţim adesea înlăuntrul nostru moarte şi pierzanie din pricina rodului oprit, şi cu toate acestea nu încetăm să săvârşim acelaşi păcat, ca şi cum nu am crede propriile răni.

Să nu fim deci aşa de îndrăzneţi şi fără de minte ca să cârtim nebuneşte contra strămoaşei noastre, ştiind că noi înşine facem mereu acelaşi lucru. Să luăm mai bine seama cum să ne purtăm în ispite, ca să nu cădem în mrejele vrăjmaşului. Pentru aceasta să ieşim din Eden şi să mergem în pustia Iordanului; căci ce am pierdut în raiul desfătării aceea s-a dobândit din nou pentru noi în lăcaşul plângerii şi al suspinului.

Noi, fraţilor, voim să vă arătăm pilda Domnului şi Mântuitorului nostru şi biruinţa lui împotriva ispititorului, dobândită în timpul postului său de 40 zile în pustie. Ispitirea Mântuitorului şi ispitirea strămoşilor noştri, fără îndoială, stau în strânsă legătură. Adam cel de-al doilea a fost supus ispitirii, fără îndoială, nu pentru sine, ci pentru răsplătirea greşelii lui Adam cel dintâi; de aceea chiar chipul ispitirii lui seamănă foarte mult cu chipul ispitirii din pricina căreia a căzut Eva, deosebindu-se numai prin aceea că vrăjmaşul s-a înfăţişat Mântuitorului nu sub chipul şarpelui, cum ne-a ispitit pe noi, ci în propria persoană. Afară de asta, ceea ce pentru Eva a fost concentrat în roadele unui pom, aici diavolul pentru Mântuitorul a împărţit, aşa zicând, în 3 doze, că dacă nu va lucra una, să întrebuinţeze cu izbândă pe celelalte.

De eşti Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini. Iată prima ispită ! Pofta trupului, foamea, ispita de a te vinde sufleteşte îl îndeamnă să pună trupul înaintea sufletului. Vă puteţi închipui cât de bună trebuia să i se pară pâinea după ce petrecuse 40 de zile în post ! Iar el răspunzând au zis: scris este: nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot graiul ce iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 3-4).

Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe aripa templului. Şi I-a zis: De eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te pre sineţi jos, că scris este: Îngerilor săi va porunci pentru tine, şi pre mâini te vor ridica, ca nu cumva să împiedici de piatră piciorul tău. Iisus i-a răspuns: Iarăşi scris este: să nu ispiteşti pre Domnul Dumnezeul tău (Matei 4, 6-7).

Iată a doua ispită, nu mai puţin atrăgătoare pentru ambiţia omenească obişnuită. Problema afirmării de sine, a slavei deşarte, a mândriei. Aruncă-te de pe templu, doar aşa ca să arăţi cine eşti tu, că de ... doar eşti Fiul lui Dumnezeu. Ce mare mirare ar fi cuprins tot Ierusalimul văzând pe Iisus aruncându-se de pe aripa templului, fără să se vatăme când ajunge jos ! Toate minunile făcute de Mântuitorul afirmă iubirea Sa faţă de alţii; dar niciodată afirmarea de sine, mândria, scoaterea în evidenţă a eului.

Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui: Acestea toate le voiu da ţie, dacă căzând te vei închina mie. Atunci Iisus i-a zis: Mergi înapoia mea, satano, că scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi lui unuia să-i slujeşti (Matei 4, 9-10).

Iată a treia şi cea mai grea ispită, problema puterii: dacă vei cădea înaintea mea, acestea toate vor fi ale tale. Ai toată lumea aceasta, cu o condiţie: să te îndepărtezi de Dumnezeu, să te închini diavolului. Răspunsul este: numai lui Dumnezeu trebuie să I te închini.

În momentul în care Dumnezeu este îndepărtat din centrul nostru de atenţie, deci nu mai îndeplinim poruncile Lui, ne vom face dumnezei falşi şi idoli din ceea ce stăpânim noi.

Problema stăpânirii. Câţi din cei mici la suflet când ajung conducători, mici sau mari, până la conducători de stat, nu uită că de fapt sunt acolo doar pentru puţină vreme ? Puţini ! Încep să-şi facă idoli crezând că ei sunt cineva, că în veac nu vor mai muri şi uită de toţi ceilalţi. Încep prin a-i asupri pe ai lor, apoi se înalţă cu mintea şi trec prin războaie şi prin viclenie la asuprirea altor popoare. Să fie ei mari, să aibă. Uitaţi-vă în istorie câte războaie, câte imperii s-au format şi apoi s-au distrus, câţi oameni înfometaţi, omorâţi, îngheţaţi, răniţi, spânzuraţi, arşi de vii, toate pentru nişte conducători care vor să aibă. În momentul când nu mai slujeşti oamenilor ca pentru Dumnezeu, atunci te faci pe tine dumnezeu, dar fără Dumnezeu. Aceasta este drama tuturor dictatorilor şi sistemelor totalitare care s-au crezut ca Dumnezeu, fără ajutorul lui Dumnezeu.

Dacă ne închinăm lui Dumnezeu, ne simţim răspunzători pentru lume.

Ce a făcut Răscumpărătorul ? A ascultat El de satana ? Categoric nu. El nu are cugete multe, ca strămoaşa noastră, ci numai unul şi neschimbat, şi anume despre voia sfântă şi slava Tatălui ceresc.

Când ispititorul vrea să îndrepte luarea aminte a Lui spre lucrurile cele de jos, El întotdeauna îşi îndreaptă privirea în sus, spre Tatăl, şi de la faţa Lui luminoasă trimite răspuns vrăjmaşului. La propunerea pentru pâine, El răspunde: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot graiul ce iese din gura lui Dumnezeu. La propunerea de a se arunca jos, zice: Să nu ispiteşti pre Domnul Dumnezeul tău. Hărăzirea împărăţiilor lumii, ca să domnească peste ele în schimbul unei închinări aduse vrăjmaşului, o respinge prin cuvintele: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi lui unuia să-i slujeşti. Şi toate răspunsurile au fost încheiate cu porunca: Mergi înapoia mea, satano !

Eva însă i-a îngăduit să meargă înaintea ei, ca o căpetenie şi povăţuitor, a urmat după dânsul cu supunere şi a pierit.

Dar împreună cu această tărie şi măreţie a Mântuitorului, priviţi ce smerenie era într-Însul ! El nimic nu spune diavolului de la Sine, ci toate le împrumută din cuvântul lui Dumnezeu, îl loveşte, dar cu sabie nefăcută de mână: căci scris este, abătându-ne şi pe noi de la acea nădejde în sine cu care strămoaşa noastră a intrat în vorbă cu ispititorul şi dându-ne pilda de smerenie, singura cu care se biruieşte mândria potrivnicului nostru.

De aceea este tare de folos şi pentru noi să ţinem minte sentinţele Sfintei Scripturi, ca în caz de ispită să le putem întrebuinţa numaidecât pentru respingerea săgeţilor vrăjmaşului. Iar cine nu poate face aceasta, acela în asemenea caz cel puţin să facă aşa: mai întâi de toate să-şi îndrepte gândul către Dumnezeu şi să ceară ajutor; căci singuri, noi suntem ca trestia bătută de vânt şi uşor putem aluneca şi greşi fără ajutor de sus. Al doilea, de poţi, închide ochii şi fugi de lucrul şi locul cu ispita. Căci şi Eva, de s-ar fi îndepărtat îndată de pom şi de şarpe, nu ar fi gustat din rod. Iar când nu-i cu putinţă să te îndepărtezi ca distanţă, atunci sileşte-te cel puţin să fii departe cu mintea, adică nu-ţi îndrepta ca Eva privirile şi gândul la lucrul cu ispita; sileşte-te să nu-l vezi, nici să ştii de el. Altfel şi ţie, în clipa de ispită, ţi se poate părea acel lucru de o sută de ori mai atrăgător decât este în realitate !

Când noi astfel ne vom păzi şi ne vom lupta cu vrăjmaşul cu tot ce ne putem lupta şi vom chema în ajutor pe Domnul, atunci nu se poate să fim lăsaţi fără ajutor; căci Domnul, cum ne încredinţează cuvântul lui Dumnezeu, niciodată nu ne lasă să fim ispitiţi mai mult decât putem noi să ne apărăm sau să suferim. Amin.

 

Episoade apărute în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 98-101/ 2016