Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la cartea Proorocului Iezechiil

 

Omilia a II-a (Iezechiil 40, 4-5)

1. Ca nu cumva din întâmplare cineva să mă critice în gânduri nerostite că am îndrăzneala de a tâlcui tainele atât de adânci ale Proorocului Iezechiil care nu sunt atinse de marii tâlcuitori, să ştie cu ce cuget fac aceasta. Pentru că nu mă apropii de această sarcină cu îndrăzneală, ci cu smerenie. Căci eu ştiu că pus înaintea fraţilor mei, foarte adesea am înţeles multe lucruri din Sfânta Scriptură pe care nu puteam să le pricep singur. Din această pricepere, eu m-am străduit de asemenea să înţeleg aceasta, pentru a cunoaşte prin vrednicia căror fapte mi-a fost dată priceperea. Deoarece este limpede că aceasta îmi este dată spre folosul celor care sunt alături de mine când este dată. Din această pricină, prin darul lui Dumnezeu, se întâmplă că percepţia sporeşte şi mândria scade când aflu în numele vostru ceea ce vă învăţ pe voi pentru că – spun adevărul – foarte adesea eu aud odată cu voi ceea ce spun.

Aşadar, în măsura în care nu am fost la înălţime în înţelegerea mea a acestui prooroc, acest lucru se datorează orbirii mele; dar dacă am putut înţelege orice cum se cuvine, aceasta este prin darul dumnezeiesc al evlaviei voastre. Apoi, prin darul Atotputernicului Dumnezeu, anumite ziceri din Sfânta Sa Scriptură adeseori sunt înţelese mai bine când cuvântul lui Dumnezeu este citit mai în taină. Şi duhul, conştient de păcatele sale, când îşi aminteşte ce a auzit, este lovit de săgeata mâhnirii şi străpuns de sabia remuşcării, astfel că nu vrea să facă nimic altceva decât să plângă şi să spele greşelile cu şuvoaie de lacrimi.

Între timp este adeseori răpit în contemplarea lucrurilor mai înalte şi, dorindu-le pe ele, (este) chinuit de o dulce jeluire. Sufletul se întristează că este aici unde încă zace copleşit de slăbiciune, şi nu încă acolo unde poate înflori din belşug ca luminat, şi nu întoarce apoi ochii minţii către întunericul mortalităţii. Prin urmare, râvna se naşte în minte şi mâhnirea izvorăşte din râvnă. Şi deoarece nu reuşeşte încă să se lipească de lucrurile cereşti, obosit de înflăcărarea sa, se odihneşte printre lacrimi. Dar una este când dezvoltarea unei persoane este în joc şi alta când este vorba de zidirea multora. Aşadar, prin darul lui Dumnezeu, în cuvântul învăţăturii trebuie prezentate acele adevăruri care corespund vieţii şi conduitei ascultătorilor. Prin urmare, haideţi acum să urmărim, precum am început, orice ne zideşte pentru studiul unei lucrări bune în cuvintele proorocului.

2. ,,Fiul omului ! Vezi cu ochii tăi şi cu urechile tale auzi” (Iezechiil 40, 4). De ce îi spune El celui care este adus la o mărturisire a lucrurilor duhovniceşti: ,,Vezi cu ochii tăi” şi adaugă ,,tăi” şi când El adaugă ,,cu urechile tale auzi”, spune ,,tale” ? Dar trebuie înţeles că ochii şi urechile trupului sunt de asemenea deţinute de cei pământeşti care recurg la ele pentru folosul lucrurilor care sunt văzute trupeşte. Cu adevărat ochii şi urechile inimii sunt deţinute numai de cei duhovniceşti care văd cele nevăzute prin înţelegere şi aud lauda lui Dumnezeu fără sunet. Atotputernicul Dumnezeu a căutat aceste urechi când a spus: ,,Cel ce are urechi de auzit, să auză” (Luca 8, 8). Căci cine putea să fi fost în acel popor care să nu fi avut urechile trupului ? Dar când se spune: ,,Cel ce are urechi de auzit, să auză”, arată limpede că El a căutat acele urechi pe care nu toţi pot să le aibă.

Aşadar se poate spune: ,,Fiul omului, vezi cu ochii tăi şi cu urechile tale auzi”. Am spus deja în prima carte a omiliilor noastre de ce proorocul, când este călăuzit către a vedea adevăruri duhovniceşti, este numit ,,Fiul omului”. Dar, ca nu cumva aceasta să fi alunecat din minte, repet pe scurt că orice există din neputinţă este reamintit întotdeauna prin acest epitet ca nu cumva să fie copleşit de însemnătatea contemplaţiei. Şi trebuie notat că există lucruri diferite astfel că spune: ,,Vezi cu ochii tăi şi cu urechile tale auzi”, şi totuşi el este numit ,,Fiul omului”. Dar ce îi este spus lui limpede prin aceste cuvinte decât: priveşte duhovniceşte lucrurile duhovniceşti şi totuşi aminteşte-ţi de neputinţa ta trupească ?

3. De aceea foarte adesea se întâmplă că o persoană cu cât este mai prinsă în contemplaţie cu atât este mai istovită de ispită; precum se întâmplă adeseori că pentru aceia care înaintează bine, când minţile lor sunt fie afectate de remuşcare, fie depărtate prin contemplaţie, urmează numaidecât şi ispita, ca nu cumva ei să fie distraşi de la lucrurile în care sunt prinşi. Deoarece mintea este înălţată către Dumnezeu prin remuşcare sau contemplaţie, dar este rechemată în sine de greutatea ispitei sale, în măsura în care ispita o face mai grea ca nu cumva contemplaţia (să o facă) să se umfle în pene; şi în acelaşi fel contemplaţia poate înălţa ca nu cumva ispita să cufunde.

Dar dacă contemplaţia a înălţat astfel, iar ispita ar fi lipsit pe deplin duhul ar cădea în mândrie. Şi dacă ispita într-atât a asuprit mintea încât contemplaţia nu a ridicat-o, atunci ar cădea cu totul în păcat. Dar prin iconomia minunată sufletul este echilibrat către un punct de mijloc astfel că nici nu se mândreşte în faptele sale bune, nici nu cade în fapte rele. Astfel este spus despre Domnul prin binecuvântatul Iov: ,,El au pus cumpăna vânturilor şi măsurile apei” (Iov 28, 25). Categoric pentru Dumnezeu a pune apelor măsură înseamnă a păzi percepţia sufletelor în smerenie între fericire şi necaz, între daruri şi ispite, între înălţimi şi prăpăstii. Astfel Ilie a pogorât foc din cer, a legat apele din ceruri, şi totuşi îngrozit de teamă de o femeie a fugit în sălbăticie. Un înger i se arată în timpul fugii sale, îi aduce hrană, îi spune că îi stă înainte o lungă călătorie şi totuşi nu alungă teama din inima lui, fiindcă acea slăbiciune a fricii era o mare protecţie a curajului în cugetul proorocului.

Apoi urmează: ,,Pune în inima ta toate câte eu arăt ţie, pentru ca să arăt ţie ai intrat aici, şi vei arăta toate câte tu vezi, casei lui Israil” (Iezechiil 40, 4).

4. ,,Pune în inima ta”. Dar este ca şi cum ar fi spus: ,,Gândeşte-te. Pentru ca să arăt ţie ai intrat aici, şi vei arăta toate câte tu vezi”. Adică, ai fost adus aici ca tu să poţi vedea şi să vezi ca să poţi arăta, pentru că oricine se câştigă văzând lucruri duhovniceşti trebuie ca spunându-le să le transmită şi altora. Cu siguranţă, vede ca să poată arăta cel care, în măsura în care înaintează în sine, de asemenea prin propovăduire este preocupat de îmbunătăţirea aproapelui său. Astfel este scris în altă parte: ,,Şi cel ce aude să zică: vino” (Apocalipsa 22, 17). Prin urmare cel care a auzit glasul lui Dumnezeu grăind în inima lui trebuie să înceapă să vorbească către semenii săi prin slujba propovăduirii şi prin aceasta să cheme pe altul pentru că el însuşi a fost deja chemat.

De aceea Mirele vorbeşte în Cântarea cântărilor, spunând: ,,Cel ce şezi în grădini, când prietenii ascultă glasul tău, fă ca să-l auz şi eu” (Cântarea cântărilor 8, 13). Fiindcă Sfânta Biserică sălăşluieşte în grădini, fiecare suflet care este plin de verdeaţa nădejdii şi a faptelor bune sălăşluieşte în grădini. Dar nădejdea acestui veac este uscată deoarece toate lucrurile care sunt iubite aici se ofilesc degrabă şi Apostolul Petru ne roagă stăruitor să ne grăbim, spunând: ,,Spre moştenire nestricăcioasă şi nespurcată şi neveştejită” (I Petru 1, 4).

Aşadar cel care sălăşluieşte deja în grădini trebuie să lucreze astfel ca Mirele ei să audă glasul ei, adică să cânte cântarea propovăduirii bune în care se desfătează Cel pe care ea Îl doreşte, deoarece prietenii ascultă, adică toţi aleşii care tânjesc să audă cuvântul vieţii ca ei să se poată întoarce din nou la viaţă în Împărăţia cerească. Dar acum să lăsăm pe prooroc să ne dezvăluie lucrurile pe care le vede.

Apoi urmează: ,,Şi iată zid afară din casă primprejur” (Iezechiil 40, 5).

5. Foarte adesea în Sfânta Scriptură, prin zidul protecţiei Lui, Domnul întrupat Însuşi se obişnuieşte a fi numit zid, precum este spus despre Sfânta Biserică prin proorocul: ,,Va pune nouă zidul şi împrejurul zidului” (Isaia 26, 1; Sfântul Grigorie are un citat asemănător, puţin nuanţat: ‘Un zid şi un parapet vor fi puse acolo’). Astfel El Însuşi este un zid pentru noi, care ne înconjoară păzindu-ne din toate părţile. Apoi parapetul zidului nostru au fost toţi proorocii care, înainte ca Domnul să Se arate în trup, au fost trimişi să zidească credinţa proorocind. Aşadar, în Sfânta Biserică, Domnul a fost pus ca un zid pentru noi şi proorocii ca parapetul Său deoarece cuvintele lor au venit spre zidirea credinţei în noi pe care El Însuşi ne apără desăvârşit. Astfel, zidul este bine aşezat mai întâi şi apoi parapetul, deoarece noi cei ce am fost chemaţi din neamuri nu am fi primit cu nici un chip cuvintele proorocilor Lui dacă nu L-am fi recunoscut întâi pe Domnul.

Şi trebuie remarcat că se spune despre acest zid al clădirii duhovniceşti că este în afară. Cu siguranţă un zid care este construit ca fortificaţie a unei clădiri este de obicei plasat afară, nu înăuntru. Prin urmare, de ce era necesar a se spune afară când nu se obişnuieşte niciodată a se plasa un zid înăuntru ? Fiindcă este necesar ca zidul, plasat afară, să apere lucrurile care sunt înăuntru. Dar ce este arătat limpede în acest cuvânt decât Întruparea dumnezeiască ? Deci zidul dinăuntru pentru noi este Dumnezeu, dar zidul din afară este Dumnezeu/Om. Astfel I se spune Lui de un anume prooroc: ,,Ieşit-ai spre mântuirea poporului tău, ca să mântuieşti unsul tău” (Avacum 3, 13, LXX). Atunci acel zid întrupat, adică Domnul, nu ar fi pentru noi un zid dacă El nu ar fi afară, fiindcă El nu ne-ar apăra pe noi înăuntru, dacă El nu ar apărea afară.

Dar nu trebuie pierdut din vedere nici că despre acest zid se spune că este ,,afară din casă primprejur”. Deoarece Casa lui Dumnezeu nu este (reprezentată) numai de sfinţii îngeri, despre care psalmistul a spus: ,,Doamne iubit-am bunăcuviinţa casei tale şi locul lăcaşului slavei tale” (Psalmi 25, 8), ci şi noi, în ale căror cugete binevoieşte El să Se sălăşluiască. Şi acel zid este pretutindeni primprejurul casei pentru că Unul-Născut al Tatălui, care în înălţime este puterea îngerilor, jos a devenit mântuirea oamenilor. El este curajul lor ca nu cumva ei să cadă, şi sprijinul nostru ca noi să ne putem ridica după căderea noastră.

6. Dacă, într-adevăr, casa lui Dumnezeu din acest fragment înseamnă doar mulţimea celor mântuiţi, Domnul este pentru noi un zid pretutindeni şi primprejur deoarece, ca El să ne poată apăra în chip desăvârşit, ne arată nouă tuturor că El ne-a învăţat, precum este scris: ,,Toate cele ce au început Iisus a face şi învăţa” (Faptele Apostolilor 1, 1). Apoi fiindcă El a venit să ne cheme în Împărăţia cerească, ne-a învăţat să dispreţuim foloasele trecătoare şi să nu ne temem de relele vremelnice. Astfel El nu a dispreţuit ocările, a suferit nedreptăţile, nu S-a temut de moarte, nu a refuzat crucea, şi când ei L-au căutat să-L prindă şi să-L facă împărat a fugit numaidecât; ce ne-a transmis El nouă prin aceste precedente decât că nu trebuie să ne temem nici măcar de potrivniciile acestei lumi şi să ne ferim de bogăţie ? Deoarece foarte adesea duhul este mai preocupat de lucrurile bune din această lume decât este tulburat de relele sale.

Cu adevărat, înainte de patima Sa, El a auzit insulte, nu a mustrat în schimb, El a pătimit îndelung în tăcere şi nu a refuzat sărutul făţarnic de întâmpinare al omului. A îndurat moartea pentru ca noi să putem să nu ne temem a muri; a arătat Învierea ca noi să putem crede că putem învia din nou. De asemenea, după patima Sa, El a chemat la harul credinţei dintre cei care-L răstigniseră; El a dat un dar în schimb pentru nedreptate. Aşadar, Cel care prin pilda Sa ne-a învăţat despre toate a devenit pentru noi un zid pretutindeni şi primprejur.

Apoi urmează: ,,Şi ... în mâna bărbatului trestie de măsurat de şase coţi şi o palmă” (Iezechiil 40, 5).

7. Am spus deja într-un capitol anterior că trestia semnifică Sfânta Scriptură. Este numită trestie de măsurat deoarece cu ea noi măsurăm fiecare faptă a vieţii noastre, fireşte pentru a vedea fie cât de mult înaintăm, fie cât de departe suntem de îmbunătăţire. Fiindcă adeseori când facem ceva, credem că avem vreun merit; dar când ne întoarcem la cuvintele lui Dumnezeu şi auzim preceptele sublime, atunci realizăm că avem mult mai puţin decât desăvârşirea.

Prin urmare, este o trestie de măsurat pentru că prin mâinile scribilor este măsurată viaţa ascultătorilor. Despre trestie se spune că este în mâna omului fie pentru că Sfânta Scriptură este în puterea Mijlocitorului dintre Dumnezeu şi oameni, Omul Iisus Hristos, fie neîndoios pentru că El a împlinit făcând ceea ce a dorit să fie scris.

Într-adevăr, despre această trestie se spune că este de şase coţi şi o palmă. Căci există două căi de viaţă pe care Atotputernicul Dumnezeu le învaţă prin Sfânta Scriptură, adică cea activă şi cea contemplativă. Şi ce este exprimat prin (cei) şase coţi dacă nu viaţa activă, deoarece Dumnezeu a săvârşit toate lucrurile Sale în ziua a şasea. Cu adevărat, palma, despre care se spune a fi adăugire la cei şase coţi, este din cel de-al şaptelea, şi totuşi mai puţin de un cot. Deci viaţa activă este simbolizată prin cei şase coţi şi cea contemplativă prin palmă, întrucât noi o completăm pe cea dintâi prin fapte, dar chiar atunci când ne străduim în ce-o priveşte pe cea din urmă cu greu reuşim să dobândim prea puţin.

8. Astfel viaţa activă este a da pâine celui sărac, a învăţa pe cel neştiutor cu cuvântul înţelepciunii, a aşeza pe calea cea dreaptă pe cel pierdut, a rechema pe aproapele mândru la o viaţă de smerenie, a avea grijă de cel neputincios, slujbe pe care fiecare dintre noi ar trebui să le săvârşească, şi să ofere cele de trebuinţă pentru existenţă celor încredinţaţi nouă.

Cu adevărat, viaţa contemplativă înseamnă a urma cu toată mintea măcar dragostea pentru Dumnezeu şi aproapele nostru, dar a ne înfrâna de la acţiunea exterioară; a ne lipi de singura dorire pentru Ziditor, astfel încât unica scăpare pentru duh să fie, dispreţuind toate grijile, a arde de a vedea faţa Ziditorului său, astfel că acum înţelege cum să poarte greutatea trupului stricăcios cu mâhnire; a căuta cu toate doririle sale a fi printre acele cete îngereşti care înalţă cântări, a ne amesteca cu cetăţenii raiului, a ne bucura de nestricăciunea veşnică în prezenţa lui Dumnezeu. Atunci mâna şi degetele sunt întinse în palmă. Dar prea puţin din măsura unui cot este acoperită de palmă, deoarece oricât de mare ar fi dragostea cu care arde duhul, oricât de mare ar fi virtutea cu care s-a întins cu cugetul către Dumnezeu, nu vede încă în chip desăvârşit ce ar trebui să iubească, dar începe să vadă ce iubeşte fiindcă precum spune cel mai puternic propovăduitor: ,,Că vedem acum ca prin oglindă în ghicitură; iar atunci faţă către faţă” (I Corinteni 13, 12). Şi: ,,Acum cunosc din parte; iar atunci voiu cunoaşte precum şi cunoscut sunt”.

Aşadar, noi atingem palma din cel de-al şaptelea cot, fiind în această viaţă, noi gustăm doar începuturile contemplaţiei lăuntrice. Dar deoarece viaţa activă poată fi dusă în chip desăvârşit, şi omul, care ar trebui să facă fapte bune, a fost creat în ziua a şasea, trestia este lungă de şase coţi.

9. Acele două femei simbolizează foarte bine aceste două moduri de viaţă, adică Marta şi Maria, dintre care una s-a împovărat cu multa slujire, dar cealaltă a şezut la picioarele Domnului şi a ascultat cuvintele Lui. Dar când Marta s-a plâns de sora sa deoarece ea a neglijat să o ajute, Domnul i-a răspuns zicând: ,,Marto, Marto, te grijeşti şi spre multe te sileşti; ci un lucru trebuieşte, iar Maria partea cea (mai) bună şi-a ales, care nu se va lua de la dânsa” (Luca 10, 41-42). Iată că partea Martei nu este dezaprobată, dar cea a Mariei este lăudată. Nici nu spune El că Maria şi-a ales o parte bună, ci pe cea mai bună, astfel că şi partea Martei a fost arătată a fi bună. Dar de ce partea Mariei este cea mai bună se sugerează când se spune: ,,Care nu se va lua de la dânsa”.

Într-adevăr viaţa activă încetează odată cu trupul. Căci cine va oferi pâine celui flămând în Împărăţia veşnică unde nimănui nu îi este foame ? Cine va da de băut celui însetat unde nimeni nu însetează ? Cine va îngropa pe cel mort unde nimeni nu moare ? Aşadar, viaţa activă se ia odată cu veacul acesta, dar cea contemplativă este începută aici şi poate fi desăvârşită în Împărăţia cerească, deoarece focul dragostei, care începe să strălucească aici, când Îl va fi văzut pe Cel pe care Îl iubeşte, va arde cu atât mai luminos în dragostea Lui. Deci viaţa contemplativă nu este luată, deoarece este desăvârşită când este îndepărtată de lumina veacului de acum.

10. Aceste două moduri de viaţă au fost simbolizate, precum s-a mai spus înainte de noi, prin cele două soţii ale binecuvântatului Iacov, Lia şi Rahila. Deoarece Lia este tâlcuită ca însemnând sârguitoare şi Rahila cu adevărat ca o oaie, sau un început limpede. Atunci viaţa activă este sârguitoare deoarece este istovitoare în lucrare, dar cea simplă contemplativă se străduieşte de asemenea să-şi vadă începutul, adică, pe Cel care a spus: ,,(Eu sunt) începutul, care şi grăiesc cu voi” (Ioan 8, 25).

Atunci binecuvântatul Iacov a dorit-o desigur pe Rahila, dar noaptea a primit-o pe Lia, deoarece toţi cei care se întorc către Domnul au dorit viaţa contemplativă şi caută liniştea Împărăţiei veşnice, dar trebuie mai întâi în noaptea acestei vieţi de faţă să săvârşească lucrurile pe care le pot face, să asude cu trudă, adică să o primească pe Lia pentru ca după aceea să se odihnească în braţele Rahilei, pentru a vedea începutul.

Deci Rahila a fost o văzătoare, şi stearpă, Lia cu adevărat cu vederea slabă, dar roditoare, Rahila minunată şi stearpă fiindcă viaţa contemplativă este extraordinară în duh dar, întrucât caută să se odihnească în tăcere, nu naşte fii din propovăduire. Vede şi nu naşte, pentru că în râvna pentru liniştea ei este mai puţin învăpăiată în adunarea altora şi nu-i ajunge a dezvălui altora prin propovăduire cât de mult înţelege lăuntric. Lia cu adevărat are vedere slabă şi este rodnică pentru că viaţa activă, în timp ce este antrenată în sârguinţă, vede mai puţin dar când, acum prin cuvânt, acum prin pildă, îşi învăpăiază semenii să facă la fel, naşte mulţi fii întru lucrarea cea bună. Şi dacă nu reuşeşte să-şi încordeze mintea în contemplaţie, totuşi poate să nască urmaşi prin ceea ce face în exterior. Prin urmare, pe drept este spus că trestia măsoară întâi 6 coţi şi apoi o palmă deoarece întâi duce o viaţă activă pentru a ajunge mai târziu la contemplaţie.

11. Dar trebuie înţeles că exact aşa cum o bună rânduială a vieţii este a te strădui (să treci) de la viaţa activă la cea contemplativă, tot aşa duhul se întoarce adeseori de la cea contemplativă la cea activă, astfel încât viaţa activă să poată fi trăită cu atât mai desăvârşit fiindcă cea contemplativă a învăpăiat mintea. Aşadar, trebuie să trecem de la viaţa activă la cea contemplativă, dar uneori din pricina a ceea ce am perceput lăuntric în minte este mai bine a ne retrage din viaţa contemplativă către cea activă. Astfel, acelaşi Iacov s-a întors după îmbrăţişarea Rahilei la cea a Liei deoarece chiar după ce este zărit începutul, viaţa anevoioasă a faptelor bune nu trebuie părăsită cu totul.

12. Apoi există în viaţa contemplativă multă strădanie mintală, când se înalţă către cele cereşti, când încordează duhul în lucruri duhovniceşti, când se străduieşte să transceandă tot ce este văzut trupeşte, când se îngustează pentru a se extinde. Şi uneori cu adevărat cucereşte şi biruieşte umbrele rezistente ale orbirii sale astfel încât uşor şi pe furiş atinge marginea luminii neapropiate, dar respins numaidecât se întoarce în sine şi de la acea lumină la care a trecut cu inspiraţie revine cu un suspin la întunericul orbirii sale.

Aceasta este bine zugrăvită în istorisirea sfântă care vorbeşte despre lupta binecuvântatului Iacov cu îngerul. Deoarece când Iacov se întorcea la părinţii săi el a întâlnit un înger pe cale cu care a dus o luptă măreaţă. Dar cel care luptă într-o întrecere, uneori descoperă că el este superior şi uneori că cel cu care luptă este inferior. Aşadar îngerul Îl închipuie pe Dumnezeu şi Iacov, care luptă cu îngerul, simbolizează sufletul fiecărui om desăvârşit care se află în contemplaţie. Întrucât în mod clar sufletul, când se străduieşte să-L contemple pe Dumnezeu, ca şi cum ar fi prins într-o luptă acum cucereşte, ca să spunem aşa, fiindcă prin înţelegere şi percepţie atinge uşor marginea luminii neapropiate, dar acum capitulează deoarece chiar atingând cade încă o dată. Deci îngerul este înfrânt, ca să spunem aşa, când Dumnezeu este atins prin înţelegerea lăuntrică.

13. Dar trebuie notat că acelaşi înger biruit a apucat vâna coapsei lui Iacov şi de îndată l-a făcut fără putere, şi din acea vreme Iacov a fost şchiop de un picior, în mod clar pentru că atunci când Atotputernicul Dumnezeu este recunoscut deja prin dorinţă şi înţelegere El veştejeşte orice dorinţă trupească în noi. Şi noi care, ca să spunem aşa, stăteam odinioară în două picioare am fost văzuţi căutându-L pe Dumnezeu şi a stăpâni lumea, după recunoaşterea dulceţii lui Dumnezeu, avem un picior sănătos şi şchiopătăm cu celălalt, pentru că este necesar ca dragostea pentru această lume să slăbească şi doar dragostea de Dumnezeu să crească cu putere înlăuntrul nostru.

Aşadar, dacă îl prindem pe înger, şchiopătăm de un picior pentru că atunci când tăria dragostei lăuntrice sporeşte în noi, tăria trupului scade fără îndoială. Atunci oricine care este şchiop de un picior este susţinut de celălalt picior care este sănătos, fiindcă dorinţa sa pământească este susţinută cu virtutea deplină de pe singurul picior al dragostei de Dumnezeu. Şi stă pe el pentru că şi-a ridicat deja de pe pământ piciorul dragostei lumeşti pe care obişnuia să-l pună în pământ.

Deci, dacă ne întoarcem la părinţii noştri adevăraţi, adică la părinţii noştri duhovniceşti, haideţi să-l ţinem strâns şi noi pe îngerul de pe cale astfel încât să-L putem prinde pe Dumnezeu în dulceaţa lăuntrică. Şi cu adevărat extrem de minunată este dulceaţa vieţii contemplative care poartă sufletul deasupra lui însuşi, deschide cerurile, arată că grijile lumeşti trebuie dispreţuite, dezvăluie adevăruri duhovniceşti ochilor minţii şi îi acoperă pe cei ai trupului. Astfel este bine spus despre Biserică în cântarea lui Solomon: ,,Eu dorm şi inima mea priveghează” (Cântarea cântărilor 5, 3). Cu adevărat el doarme cu inimă priveghetoare deoarece pe măsură ce înaintează prin contemplaţie în sine el se înfrânează de la acţiune fără odihnă în exterior.

14. Dar în mijlocul acestor lucruri trebuie înţeles că atâta vreme cât viaţa continuă în acest trup muritor, nimeni nu poate înainta în virtutea contemplaţiei atât de mult, încât să-şi aţintească ochii minţii sale pe raza neapropiată a luminii înseşi. Nici nu este văzut Atotputernicul Dumnezeu în măreţia Lui, ci sufletul întrezăreşte puţin şi înaintează întărit prin aceasta, şi după aceea ajunge la slava chipului Său. Căci de aceea Isaia, când a mărturisit că L-a văzut pe Domnul, spunând: ,,În anul, în care a murit împăratul Ozie, văzut-am pre Domnul şezând pre scaun înalt şi preaînălţat”, a adăugat imediat: ,,Şi plină casa de slava lui” (Isaia 6, 1 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Şi plină casa de alaiul lui”).

Când împăratul Ozie, un om semeţ, înfumurat, moare, este văzut Domnul, deoarece când mândria acestei lumi este distrusă de dorul minţii, atunci mintea însăşi contemplă slava lui Dumnezeu. Şi trebuie remarcat că Dumnezeu şade pe un scaun înalt şi preaînălţat. Căci ce este scaunul Lui dacă nu fiinţa umană sau îngerească peste care El domneşte prin înţelegerea pe care El a dat-o ? În mod evident, se spune despre acest scaun că este înalt şi preaînălţat fiindcă firea omenească, când este preaînălţată, înaintează către slava cerească, şi o făptură îngerească, în ciuda căderii multor duhuri, odată ce este statornicită în cer, ca nu cumva să cadă, este preaînălţată acolo de unde este întărită.

Cu adevărat, casa Lui este acest scaun deoarece Împăratul cel veşnic sălăşluieşte unde şade. Aşadar, casa Lui suntem noi, în ale căror cugete El binevoieşte să sălăşluiască. Dar alaiul Lui a umplut casa fiindcă orice este văzut din El pentru o clipă nu este totuşi El Însuşi, ci din ceea ce este mai jos de El. Astfel, Iacov l-a văzut pe înger şi spune că L-a văzut pe Domnul, pentru că atunci când noi îi vedem pe slujitorii Lui deja suntem înălţaţi mult deasupra noastră înşine. Cu adevărat trebuie notat că spune: ,,Plină casa”, deoarece chiar dacă se arată un înger, el este îndeajuns pentru năzuinţa unei minţi neputincioase astfel încât dacă nu poate face mai mult, totuşi se minunează de cele puţine pe care le vede.

Aşadar, alaiul Lui umplea casa pentru că, aşa cum s-a spus, când cugetul a înaintat în contemplaţie, el nu-L contemplă încă pe El Însuşi, ci ceea ce este sub El. Evident în această contemplaţie este dobândită deja o pregustare a păcii lăuntrice. Fiindcă această pregustare este, ca să spunem aşa, parţială şi nu poate fi desăvârşită acum, este pe drept scris în Apocalipsa: ,,S-a făcut tăcere în cer ca la o jumătate de ceas” (Apocalipsis 8, 1). Categoric, cerul este sufletul unui om drept, precum spune Domnul prin proorocul: ,,Cerul este mie scaun” (Isaia 66, 1). Şi: ,,Cerurile spun slava lui Dumnezeu” (Psalmi 18, 1). Prin urmare, când liniştea vieţii contemplative domneşte în cuget, este tăcere în cer deoarece zgomotul faptelor se stinge din cuget astfel că duhul înclină către urechea lăuntrică tainică.

Dar pentru că această linişte mintală nu poate fi desăvârşită în această viaţă, se spune despre tăcerea din cer că nu este de un ceas întreg ci, ca să spunem aşa, de jumătate de ceas. Astfel nici măcar jumătatea de ceas nu este percepută deplin, de vreme ce este adăugat ,,ca la o”, deoarece de îndată ce duhul a început să se susţină pe sine şi să fie plin de lumina liniştii lăuntrice, cu întoarcerea grabnică a zgomotului gândurilor este tulburat despre sine şi prin tulburarea sa (este) orbit.

Deci viaţa contemplativă, despre care se spune aici a fi ca la o jumătate de ceas, este numită la Proorocul Iezechiil nu un cot, ci o palmă. Iată, preaiubiţi fraţi, când am dorit să exprimăm pricinile fiecărei vieţi, noi am vorbit cam larg prin deviere. Dar pentru minţile bune, pentru care fiecare viaţă este frumoasă de trăit, nu ar trebui să fie împovărător a auzi.

Apoi urmează: ,,Şi a măsurat zidul, lăţimea şi înălţimea lui era întocmai cu trestia” (Iezechiil 40, 5).

15. Atotputernicul Dumnezeu, care nu este mărit de cel mare, nici micşorat de cel mai mic, vorbeşte în acest chip de întreaga Biserică în acelaşi timp în care vorbeşte de un singur suflet. Şi adeseori nu există nici un motiv pentru care ceea ce El spune despre un singur suflet să nu fie înţeles ca referindu-se în acelaşi timp la întreaga Biserică.

Prin urmare, lăţimea zidirii se referă la dragoste, despre care psalmistul a spus: ,,Desfătată este porunca ta foarte” (Psalmi 118, 96 – dar în citatul folosit de Sfântul Grigorie este, în loc de ‘desfătată’, ‘largă’). Fiindcă nimic nu este mai larg decât a primi pe toţi oamenii la pieptul dragostei şi a nu sprijini nici o îngustime a urii. Cu siguranţă dragostea este atât de largă încât îi poate prinde şi pe duşmani în lărgimea dragostei sale. De aici şi porunca: ,,Iubiţi pre vrăjmaşii voştri, bine faceţi celor ce vă urăsc pre voi” (Luca 6, 27).

De asemenea, noi trebuie să avem în vedere că lăţimea se extinde în egalitate, dar înălţimea în desăvârşire. Aşadar, lăţimea se referă la dragostea pentru aproapele nostru, şi înălţimea la înţelegerea Făcătorului nostru. Dar lăţimea şi înălţimea clădirii sunt cât o trestie deoarece fiecare suflet va fi la fel de larg în dragostea pentru aproapele său pe cât este de înalt în cunoaşterea lui Dumnezeu. Fiindcă în timp ce se întinde prin dragoste, se înalţă pe sine mai presus prin cunoaştere, şi cu cât este înălţat cu atât se întinde pretutindeni în dragostea de aproapele.

Şi pentru că zidirea în care sălăşluieşte Dumnezeu este făcută dintr-o natură atât îngerească cât şi omenească, deoarece o făptură îngerească este mai sus şi una omenească încă jos, fiecare poate fi simbolizat prin lăţimea şi înălţimea zidirii, întrucât una vieţuieşte încă în adâncimi, dar cealaltă rămâne în înălţimi. Dar ambele au măsura unei trestii, pentru că smerenia oamenilor merge câteodată până la egalitatea cu îngerii. Astfel este scris: ,,Nici se însoară nici se mărită, ci ca Îngerii lui Dumnezeu în cer sunt” (Matei 22, 30). Mai mult, este spus prin Ioan: ,,Măsură a omului, care este a Îngerului” (Apocalipsis 21, 17). Deoarece omul merge chiar până la acea înălţime a slavei în care se bucură îngerii că sunt aşezaţi.

Deci, lăţimea zidirii este la fel de mare ca înălţimea deoarece toţi aleşii care se ostenesc acum în adâncimi vor fi cândva egali cu cele mai binecuvântate duhuri. Dar în mijlocul acestora haideţi să ne întoarcem către minte şi haideţi să-L iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru din toată inima noastră. Haideţi să ne întindem în afecţiunea dragostei ca să putem fi înălţaţi în slava înălţimii. Haideţi prin dragoste să avem compasiune faţă de aproapele nostru ca să putem fi uniţi prin cunoştinţa de Dumnezeu.

Haideţi să ne înclinăm către cel mai de pe urmă din fraţii noştri de pe pământ, şi haideţi să fim făcuţi egali cu îngerii în cer, fiindcă un Om care-L semnifică pe Mântuitorul cu chipul Lui a măsurat lăţimea zidirii de o trestie şi înălţimea tot de o trestie. Dar acum El măsoară purtarea, El cumpăneşte faptele, El socoteşte gândurile, astfel ca răsplata să fie dată mai târziu de Iisus Hristos Unul-Născut al Tatălui, care viază şi împărăţeşte cu El într-o unime cu Sfântul Duh în vecii vecilor. Amin.