Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la

cartea Proorocului Iezechiil

 

Omilia a IX-a (Iezechiil 2, 1-9)

1. Prin darul Domnului nostru Iisus Hristos, noi am discutat în 8 omilii începutul Cărţii Proorocului Iezechiil, care este învăluit într-un întuneric adânc şi legat de oarecare taine. Dar ceea ce urmează acum este mai deschis şi mai puţin greu. Aşadar, noi ne putem adresa dragostei voastre, aducând mulţumiri Aceluiaşi Atotputernic Dumnezeu, deoarece după atât de mulţi codri întunecaţi, noi ieşim în cele din urmă bucuroşi în câmpii pe care putem păşi cu îndrăzneală cu paşii nestingheriţi ai cuvântului nostru.

Căci iată proorocul, contemplând asemănarea slavei Domnului, a căzut pe faţa sa şi a continuat: ,,Şi am auzit glas grăind. Şi au zis către mine: fiul omului ! Stai pre picioarele tale, şi voiu grăi către tine” (Iezechiil 2, 1-2). În plus, acum este adăugat:

2. ,,Şi a venit la mine Duh, şi m-a luat pre mine, şi m-a ridicat, şi m-a pus pre picioarele mele” (Iezechiil 2, 3). Iată glasul dumnezeiesc i-a poruncit proorocului deoarece el căzuse, şi i-a spus să se ridice. Dar el nu ar fi putut cu nici un chip să se ridice dacă Duhul Atotputernicului Dumnezeu nu ar fi intrat în el, pentru că prin harul Atotputernicului Dumnezeu noi putem încerca cu adevărat să săvârşim fapte bune, dar nu le putem duce la bun sfârşit decât dacă Cel care ne porunceşte ne ajută.

Astfel, Pavel, când i-a îndemnat pe ucenicii săi zicând: ,,Cu frică şi cu cutremur mântuirea voastră o lucraţi” (Filipeni 2, 12), de îndată L-a invocat pe Cel care ar înfăptui aceste lucruri bune în ei, zicând: ,,Că Dumnezeu este care lucrează întru voi şi ca să voiţi şi ca să lucraţi, după bunăvoinţă” (Filipeni 2, 13). Iată de ce Adevărul Însuşi spune ucenicilor: ,,Fără de mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Dar în aceste cuvinte trebuie să se aibă în vedere că dacă faptele noastre bune sunt darul Atotputernicului Dumnezeu, astfel că nu există nimic al nostru în ele, de ce noi – ca să spunem aşa – căutăm răsplata veşnică pentru vredniciile noastre ? Apoi, dacă ele sunt ale noastre, astfel că ele nu sunt darurile Atotputernicului Dumnezeu, de ce mulţumim pentru ele Atotputernicului Dumnezeu ?

Dar trebuie să se înţeleagă că faptele noastre rele singure sunt ale noastre: pentru că acţiunile noastre bune sunt lucrarea atât a Atotputernicului Dumnezeu, cât şi a noastră, deoarece prin inspiraţie El Însuşi cunoaşte dinainte ceea ce noi vom vrea, El care – pentru a ne ajuta – ne urmăreşte ca nu cumva noi să vrem în van şi să nu putem împlini intenţiile noastre. Prin urmare, cu harul mergând înaintea noastră şi fapta bună urmând în spatele nostru, ceea ce este un dar al Atotputernicului Dumnezeu devine răsplata noastră.

Pavel explică aceasta bine într-o afirmaţie concisă, spunând: ,,Mai mult decât toţi aceia m-am ostenit” (I Corinteni 15, 10). Ca nu cumva să pară că atribuie ceea ce a făcut propriei virtuţi, el a adăugat: ,,Însă nu eu, ci darul lui Dumnezeu care este cu mine”. Pentru că, într-adevăr, el a fost cunoscut dinainte de darul ceresc, el a înţeles că era străin de propria faptă bună, zicând: ,,Însă nu eu”. Dar deoarece harul preştiutor a întors voinţa liberă în el către bine, prin care voinţă liberă a urmat acelaşi har în osteneală, el a adăugat: ,,Ci darul lui Dumnezeu care este cu mine”.

Dar dacă el ar fi spus: M-am ostenit în această faptă bună, nu eu, dar totuşi eu. Pentru că în ceea ce eu sunt cunoscut mai înainte doar de darul Domnului, nu eu, ci în ceea ce urmez darul cu voinţa mea, totuşi eu. Spunând deci aceste cuvinte concise împotriva lui Pelaghie şi Caelstius, haideţi să ne întoarcem la succesiunea expunerii noastre. ,,Fiul omului ! Stai pre picioarele tale, şi voiu grăi către tine” (Iezechiil 2, 2).

3. Nu putem să nu remarcăm ordinea vorbirii şi acţiunii, deoarece întâi se arată asemănarea slavei Domnului pentru a-l pleca pe el, după aceea El îi porunceşte să se ridice, şi apoi El trimite Duhul harului îmbelşugat şi îl ridică şi îl pune pe picioarele lui. Căci dacă noi nu am fi văzut în minţile noastre ceva din veşnicie, noi nu am cădea nicicând pe feţele noastre în pocăinţă. Dar acum glasul Domnului ne mângâie deoarece noi zăcem culcaţi la pământ, astfel că ne putem ridica către acţiune, care oricum nu o putem săvârşi prin propria virtute. În consecinţă, Duhul ne umple cu El Însuşi şi ne ridică şi ne pune pe picioarele noastre, astfel încât noi care zăcem culcaţi la pământ în pocăinţă pentru vina noastră apoi stăm în picioare (drept) în faptele bune. Dar proorocul, stând, adaugă ceea ce a auzit, spunând:

4. ,,Şi l-am auzit pre el grăind către mine, şi a zis către mine: fiul omului ! Te voiu trimite eu pre tine la casa lui Israil, la cei ce m-au amărât pre mine” (Iezechiil 2, 3 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,... la fiii lui Israil, la popor răzvrătit care s-a depărtat de mine”). Astfel, proorocul zugrăveşte starea proprie care o semnifică pe a noastră. Căci ce înseamnă ceea ce este spus despre el zăcând acolo: ,,Stai pre picioarele tale, şi voiu grăi către tine” ? De ce Cel care a grăit către el pe când zăcea culcat la pământ nu i-a făgăduit să-i vorbească decât dacă va sta în picioare ? Dar trebuie înţeles că noi trebuie să auzim unele lucruri în timp ce stăm culcaţi la pământ, şi altele când stăm în picioare.

Cuvântul este grăit către el pe când zace culcat la pământ pentru a se ridica, dar când el este în picioare poruncă este dată ca el să înceapă să propovăduiască. Fiindcă autoritatea propovăduirii nu trebuie să ne fie dată nouă celor ce zăcem încă în confuzia neputinţei. Dar când noi ne ridicăm acum în faptele bune, când am început să stăm în picioare, este potrivit ca noi să fim trimişi să propovăduim pentru a-i converti pe alţii.

Aşadar, proorocul, stând (în picioare), a văzut vedenia duhovnicească şi a căzut la pământ; cu adevărat, căzând, el a atras asupra sa dojana să se ridice, apoi ridicându-se, a auzit porunca să propovăduiască. Pentru că noi care încă stăm pe piscul mândriei, când am început acum să simţim ceva din teama veşniciei, se cuvine să cădem la pământ în pocăinţă. Şi când noi zăcem acolo, pur şi simplu recunoscând cu umilinţă neputinţa noastră, ni se porunceşte prin mângâierea cuvântului dumnezeiesc să ne ridicăm la fapte de vitejie. Şi când stăruim acum în tăria faptelor bune, este necesar ca prin propovăduire să ridicăm pe alţii de asemenea din cele de care noi înşine ne-am tămăduit.

Prin urmare, porunca de a merge şi a propovădui nu este dată unui om căzut la pământ, ca nu cumva un om slab să fie dărâmat de acţiunile sale pe care le poate clădi prin cuvintele sale. Astfel, este pe drept spus de psalmist: ,,M-au scos din groapa ticăloşiei şi din tina noroiului. Şi au pus pre piatră picioarele mele, şi au îndreptat paşii mei. Şi au dat în gura mea cântare nouă, cântare a Dumnezeului nostru” (Psalmi 39, 2-4). Deci, el întâi este scos din groapa ticăloşiei, astfel încât prin credinţă picioarele sale sunt puse ferm pe o piatră. Dar deoarece strădania dreaptă se cuvine să urmeze credinţei drepte, paşii săi au fost îndreptaţi, astfel că după îndreptarea paşilor săi, adică după desăvârşirea faptelor bune, el a primit de asemenea în gura sa noua cântare a propovăduirii.

În acest fel, Pavel, călătorind cu fală către Damasc, a căzut la pământ la glasul Mântuitorului, şi cel care avea să fie un propovăduitor – precum am văzut – nu a auzit încă ceea ce va propovădui, dar un glas i-a spus lui când zăcea la pământ: ,,Intră în cetate, şi se va spune ţie ce trebuie tu să faci” (Faptele Apostolilor 9, 6). Deci, zăcând la pământ, el a putut doar auzi că trebuie să se ridice şi a aflat ceea ce a auzit, cu adevărat ridicându-se a aflat aceasta, că trebuie să vestească ceea ce ştia.

5. Dar noi trebuie să ne întrebăm de ce Iezechiil şi Pavel au căzut pe feţele lor, şi de ce este spus despre călăreţul de pe cal, adică despre cel care era înălţat în slava acestei lumi: ,,Va cădea călăreţul înapoi” (Facerea 49, 17). Din nou este scris despre cei ce L-au muncit pe Domnul: ,,S-au întors ei înapoi şi au căzut jos” (Ioan 18, 6). De ce cei desăvârşiţi cad pe feţele lor şi cei răi cad înapoi, decât că cel care cade înapoia sa cade fără îndoială unde el nu vede, dar cel care cade înainte cade unde vede ? De aceea, cei răi, deoarece cad pe lucruri nevăzute, se spune că ei cad înapoia lor pentru că se prăbuşesc unde nu pot vedea ce vine apoi după ei. Dar cei drepţi, fiindcă ei cad la pământ în mod spontan pe aceste lucruri văzute ca ei să se poată ridica din lucrurile nevăzute, cad, ca să spunem aşa, pe feţele lor deoarece îmboldiţi de teamă, văzând, ei sunt smeriţi.

6. Dar trebuie să fie observat că se spune: ,,Te voiu trimite eu pre tine la fiii lui Israil, la popor răzvrătit care s-a depărtat de mine”. Fiindcă există două moduri de depărtare de Dumnezeu, oamenii devin apostaţi de la Dumnezeu în două chipuri. Pentru că cineva Îl părăseşte pe Ziditorul său fie în credinţă, fie în faptă. Exact aşa cum cel care Îl părăseşte din credinţa sa este un apostat, tot aşa cel care se întoarce la fapta rea pe care o părăsise este socotit dincolo de orice îndoială un apostat de către Atotputernicul Dumnezeu, chiar dacă el pare că-şi păstrează credinţa. Deoarece una nu poate da folos fără cealaltă, pentru că nici credinţa nu se susţine fără fapte, nici faptele fără credinţă, în afară de cazul în care poate că acestea devin acceptabile în locul credinţei, precum Cornilie s-a învrednicit să fie auzit pentru faptele sale bune înainte de a deveni credincios.

Din aceasta trebuie să se conchidă că el a făcut fapte bune pentru dobândirea credinţei. Căci s-a spus către el de înger: ,,Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit întru pomenire înaintea lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 10, 4), şi numaidecât datorită acestei suiri la Dumnezeu i se porunceşte să trimită după Simon care trebuie să vină să-i propovăduiască; este bine cunoscut că el cerea aceasta de unde s-a învrednicit să fie auzit.

Apoi urmează:

7. ,,Care m-au amărât pre mine ei şi părinţii lor până în ziua de astăzi. Şi fii tari de obraz şi vârtoşi la inimă sunt; eu te voiu trimite pre tine la dânşii” (Iezechiil 2, 3-4 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Părinţii lor au călcat legământul meu până în ziua de astăzi ...”). Iată că este păcatul mândriei, deoarece ,,au călcat legământul meu”. Iată că este un alt păcat al îndărătniciei, deoarece ,,până în ziua de astăzi”. Iată în fărădelegea fiilor gravul păcat al ignoranţei, deoarece ,,tari de obraz”, de vreme ce ei nici nu roşesc pentru relele pe care le fac, nici nu se întorc vreodată către pocăinţă nici măcar după păcatele lor fiindcă sunt ,,vârtoşi la inimă”.

Dat fiind că, într-adevăr, cei la care este trimis proorocul sunt de o aşa de mare răutate şi aşa de mare îndărătnicie, cine nu ar vedea atunci că persoana proorocului este dată spre a fi dispreţuită de asemenea oameni neascultători ? Dar iată că autoritatea este dată persoanei sale când se adaugă: ,,Acestea zice Domnul” (Iezechiil 2, 4). Şi dacă s-ar fi spus limpede: fiindcă tu vei fi dispreţuit pentru tine însuţi este necesar ca tu să grăieşti de la glasul Meu. Ca nu cumva cel care te trimite să fie dispreţuit, transmite cuvintele Mele pentru a arăta Cine te-a trimis. Apoi urmează:

8. ,,Doar, cândva vor auzi, şi se vor teme, pentru că este casă amărâtoare” (Iezechiil 2, 5). Deşi se ştie că atotputernicul Dumnezeu este atotştiutor, este extrem de ciudat că se spune: ,,Doar, cândva vor auzi, şi se vor teme”. Din această pricină, noi ar trebui să ştim că această îndoială din cuvintele lui Dumnezeu nu provine din necunoaştere, ci are altă semnificaţie. Căci cine nu ştie că Cel care a făcut toate şi vede toate ştie toate ? Şi Adevărul spune prin El Însuşi în Evanghelie despre propovăduitorii lui antihrist: ,,(Ei) vor da semne mari şi minuni, cât să amăgească de va fi cu putinţă, şi pre cei aleşi” (Matei 24, 24). De ce se vorbeşte cu nesiguranţă când se ştie dinainte de către Domnul ce va fi în viitor ?

Cu adevărat, există două motive, unul – că dacă ei sunt aleşi, nu ar fi cu putinţă; căci dacă ar fi cu putinţă ei nu ar fi aleşi. Şi totuşi se spune: ,,Cât să amăgească de va fi cu putinţă, şi pre cei aleşi”. Aşadar, există o incertitudine a cuvântului dumnezeiesc, o zugrăvire a ispitei din inimile celor aleşi, fiindcă cei aleşi, pentru a stărui, vor fi încercaţi prin semnele propovăduitorilor lui antihrist dacă pot cădea. Prin urmare, prin faptul că se spune ,,de va fi cu putinţă” se arată că cei aleşi vor fi încercaţi în inimile lor. Fiindcă ei se clatină, dar nu cad.

Astfel, incertitudinea din cuvântul Domnului reprezintă tulburarea cugetului printre cei aleşi. Îi numeşte aleşi fiindcă El înţelege că ei stăruie în credinţă şi fapte bune. De asemenea, se spune aici: ,,Doar, cândva vor auzi, şi se vor teme”. Deoarece se spune ,,doar” se arată că puţini din marea mulţime vor auzi. Deci, ce se înţelege prin îndoiala din cuvintele lui Dumnezeu decât numărul mic al celor ce vor auzi ?

9. Într-adevăr, trebuie remarcat că după ce a vorbit despre fărădelegile părinţilor lor morţi, trimiţându-l pe prooroc la fii, El spune: ,,Doar, cândva vor auzi, şi se vor teme”. Ce înseamnă a spune ,,cândva” (în sensul de vreodată) decât că părinţii lor care au murit în fărădelegile lor nu au vrut să audă ? Haideţi să ne gândim, vă invit, ce virtute există în această imperfecţiune a cuvintelor Domnului, ca El să spună: ,,Doar, cândva vor auzi”. Aceasta ne este spusă cu limpezime nouă care, profund tulburaţi, asaltaţi, împresuraţi, am pierdut toate lucrurile bune pe care le-am avut în această lume. Noi vedem cetăţi ruinate, fortăreţe dărâmate, câmpuri pustiite, biserici surpate, şi cu toate acestea încă îi urmăm pe părinţii noştri în fărădelegi; noi nu ne schimbăm din această mândrie a lor pe care am văzut-o. Şi ei cu adevărat în mijlocul plăcerilor, dar noi, ceea ce este mai grav, păcătuim în mijlocul loviturilor de bici.

Dar iată că atotputernicul Dumnezeu, judecând fărădelegile, acum i-a îndepărtat pe înaintaşii noştri, acum i-a chemat la judecată. El ne aşteaptă încă să ne pocăim, El ne sprijină ca noi să ne putem întoarce la El. Şi Cel care a împlinit atunci judecata asupra lor întrebuinţează prerogativele îndurării Sale asupra noastră ca nu cumva El să ne nimicească laolaltă cu înaintaşii noştri, spunând: ,,Doar, cândva vor auzi, şi se vor teme, pentru că este casă amărâtoare”.

10. Şi pentru orice suflet, care după ce a primit credinţa rămâne în ea, sau se întoarce la ea, îndărătnicia sa este numită casă amărâtoare deoarece prin obiceiuri rele Îl îndepărtează de la sine pe Cel care a primit-o (casa) prin credinţă, pe Dumnezeu Cel ce locuieşte în ea. Pentru că o casă este locuită de stăpânul ei. Dacă este aşadar o casă, de ce amărâtoare ? Dacă este într-adevăr amărâtoare, de ce o casă, care apoi nu este câtuşi de puţin locuită ? Dar o casă, deoarece Dumnezeu a început să o locuiască prin credinţă, este fără îndoială amărâtoare în măsura în care, înstrăinată prin căile sale rele, El a părăsit-o ca ea să poată rămâne goală, casa pe care Locuitorul ei ceresc o umpluse mai înainte. Astfel, de asemenea, precum ştim din glasul Adevărului, un duh cât se poate de ticălos, întorcându-se cu alte şapte, a găsit casa bine măturată, pentru că el umple din nou o minte străină de virtuţi.

Apoi urmează:

11. ,,Şi vor cunoaşte că prooroc eşti tu între dânşii” (Iezechiil 2, 5). Este obişnuit pentru oamenii buni să cunoască că ei înaintează din păcate fie cu ajutorul mântuirii, fie prin mărturia osândirii. Prin urmare, să-i lăsăm pe ei să ştie că un prooroc a fost printre ei pentru ca, auzind propovăduirea lui, sau să poată fi ajutaţi spre a se ridica, sau să poată fi osândiţi, ca lor să le lipsească îndreptăţirea.

Apoi urmează:

12. ,,Şi tu fiul omului ! Să nu te temi de ei, şi să nu te spăimântezi de faţa lor; pentru că sălbatici se vor face, şi se vor aduna asupra ta împrejur, şi în mijlocul scorpiilor tu locuieşti” (Iezechiil 2, 6 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Şi tu fiul omului ! Să nu te temi de ei, şi să nu te spăimântezi de cuvintele lor: fiindcă tu eşti printre necredincioşi şi pierzători, şi în mijlocul scorpiilor tu locuieşti”). Este limpede la ce oameni îndărătnici este trimis să propovăduiască, cel care este îndemnat să nu se teamă. Şi fiindcă cei fără de lege fac lucruri rele şi îi ameninţă încă pe alţii care grăiesc cuvinte folositoare către ei, din cauza lucrurilor pe care ei le fac, spune: ,,Să nu te temi”, şi din cauza ameninţărilor lor adaugă: ,,Să nu te spăimântezi de cuvintele lor”.

Dar cu siguranţă, fiindcă cei fără de lege întind rele printre bune şi întotdeauna micşorează faptele lor, proorocul trimis la ei este îndemnat ca nu cumva el să se teamă de cruzimea lor sau să se înspăimânteze de cuvintele lor. Deci, întrucât se spune: ,,Să nu te temi”, puterea de a propovădui este dată proorocului. Şi fiindcă noi toţi care vieţuim în Dumnezeu suntem uneltele Adevărului, astfel încât cuvântul este adeseori grăit către mine prin altul şi adeseori prin mine către alţii, în acest chip puterea cuvântului bun trebuie să fie înlăuntrul nostru, ca atât cel care este mai mare să grăiască bine nestingherit, cât şi cel care este mai mic să consimtă cu smerenie să ofere cele bune.

Fiindcă binele care este grăit către cel mai mare de către cel mai mic este cu adevărat bun dacă este rostit cu smerenie. Căci dacă justeţea sentimentului ar urma să piardă smerenia cuvântului ar tulbura rădăcina percepţiei în ramura grăirii. Deoarece, într-adevăr, neajunsul nu este din ramură, ci din rădăcină, căci dacă inima nu ar fi îmboldit limba nu ar fi câtuşi de puţin mândră. Aşadar, autoritatea smerită trebuie să fie în cel mai mare pentru a grăi şi smerenia nestingherită în cel mai mic.

Dar rânduiala grăirii în sine este adesea încurcată între oameni precum am spus mult mai înainte. Pentru că uneori cineva vorbeşte din emoţia exaltării şi crede că vorbeşte din autoritatea libertăţii, şi alteori cineva tace din teamă prostească şi crede că este tăcut din smerenie. Primul acordând atenţie poziţiei propriei puteri nu ia aminte la semnificaţia emoţiei sale, celălalt crezând că din propria supunere se teme să grăiască cele bune pe care le înţelege trece cu vederea cât de mult greşeşte împotriva dragostei prin tăcerea sa.

13. Deci, cu adevărat, mândria se ascunde în spatele puterii, şi frica omenească în spatele smereniei, astfel încât adesea unul nu reuşeşte să cugete ce datorează lui Dumnezeu, iar celălalt ce datorează aproapelui său. Pentru că în timp ce unul priveşte în jos către cei care-i sunt supuşi şi nu dă atenţie Celui căruia toţi îi suntem supuşi, el se înalţă cu exaltare şi se mândreşte cu exaltarea sa ca şi cum ar fi putere. Dar celălalt, în timp ce se teme ca nu cumva să piardă bunăvoinţa unei fiinţe mai mari şi în felul acesta să sufere vreo vătămare vremelnică, uneori ascunde adevărurile pe care le înţelege şi caracterizează în mod tacit drept smerenie însăşi teama din el prin care este constrâns. Dar, prin tăcerea sa, el judecă în cugetele sale pe cel căruia refuză să-i grăiască şi se întâmplă că unde el s-a crezut pe sine smerit, acolo mândria sa este mai mare.

Prin urmare, libertatea şi mândria şi smerenia şi teama trebuie să fie întotdeauna deosebite ca nu cumva frica să ia înfăţişarea smereniei sau mândria să se pretindă a fi libertate. În consecinţă, Iezechiil, deoarece a fost trimis să vorbească nu numai poporului ci şi bătrânilor, ca nu cumva el să creadă că teama neaşteptată este smerenie, este îndemnat să nu-i fie teamă când se spune: ,,Să nu te temi”. Şi ca nu cumva din întâmplare el să se înspăimânteze de cuvintele lor defăimătoare este adăugată o poruncă: ,,Şi să nu te spăimântezi de cuvintele lor”.

14. Motivul pentru care el nu trebuie să se teamă de limbile ponegritorilor săi este adăugat când se spune de îndată: ,,Pentru că sălbatici se vor face, şi se vor aduna asupra ta împrejur, şi în mijlocul scorpiilor tu locuieşti” (Iezechiil 2, 6 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Fiindcă tu eşti printre necredincioşi şi pierzători, şi în mijlocul scorpiilor tu locuieşti”). Pentru că aceia la care a fost trimis să grăiască ar fi de temut dacă ei ar fi bineplăcut Atotputernicului Dumnezeu în credinţă şi fapte. Dar deoarece ei sunt necredincioşi şi pierzători, arătând dispreţ în graiurile lor, ei nu trebuie să fie de temut, căci ar fi foarte prostesc din partea noastră să căutăm să plăcem celor despre care ştim că nu plac Domnului.

Cu toate acestea, judecăţile drepţilor trebuie să se facă cu teamă şi evlavie, deoarece ei sunt mădulare ale Atotputernicului Dumnezeu şi ei înşişi condamnă pe pământ ceea ce Domnul a condamnat din ceruri. Pentru că dispreţul din partea celui rău înseamnă adeverirea vieţii noastre, fiindcă atunci este arătat că noi avem o părtitică de dreptate dacă începem să-i nemulţumim pe cei care nu plac lui Dumnezeu. Aşadar, nimeni nu poate fi bine primit în aceeaşi chestiune atât de Atotputernicul Dumnezeu, cât şi de duşmanii Săi. Căci tăgăduieşte că este prieten al lui Dumnezeu cel care place duşmanilor Săi. Şi se va împotrivi duşmanilor Adevărului cel care se supune în cugetul său aceluiaşi Adevăr.

Astfel, sfinţii, înflăcăraţi de mustrarea unui glas sincer, nu se tem să-şi trezească ura faţă de cei despre care ştiu că nu-L iubesc pe Dumnezeu. Aceasta cunoscând cu râvnă proorocul, i-a oferit-o Ziditorului tuturor ca şi cum ar fi fost un dar, spunând: ,,Au nu pre cei ce te urăsc pre tine Doamne am urât ? Şi asupra vrăjmaşilor tăi m-am topit ? Cu urâciune desăvârşit i-am urât pre ei, neprieteni mi s-a făcut mie” (Psalmi 138, 20-21). Şi dacă el ar fi vorbit deschis: Iată cât de mult Te iubesc eu, cel ce nu mă tem să trezesc ura vrăjmaşilor Tăi asupra mea însumi. Din acest motiv, într-adevăr, el spune: ,,Cei ce-mi răsplătesc mie rele pentru bune, mă cleveteau, căci urmam bunătatea” (Psalmi 37, 20).

Binele excepţional este ceea ce dreptul dă înapoi atunci când el, de bunăvoie, îi dezaprobă pe cei fără de lege. Dar cei păcătoşi răsplătesc rele pentru bune când clevetesc pe cei drepţi, fiindcă ei se feresc de apărarea dreptăţii. Deoarece drepţii cugetă nu la judecăţile omeneşti, ci la cercetarea lor de către Judecătorul veşnic şi prin urmare dispreţuiesc cuvintele defăimătorilor lor.

De aceea, Apostolul Pavel a spus detractorilor săi corinteni: ,,Iar mie prea puţin îmi este ca să mă judec de către voi, sau de ziua omenească” (I Corinteni 4, 3). Şi negăsind în inima sa în ce ar putea să se dojenească, a adăugat: ,,Ci nici însumi pre mine nu mă judec”. Dar înţelegând că propria judecată nu i-a fost de ajuns pentru desăvârşirea sfinţeniei, el a continuat: ,,Ci nu întru aceasta m-am îndreptat”. El a dat pricina pentru care nu s-a încrezut în sine cu privire la sine când a spus: ,,Iar cela ce mă judecă pre mine, Domnul este” (I Corinteni 4, 4). Şi dacă el ar fi vorbit deschis: Nici nu cred eu că judecata mea despre mine este vrednică de crezut, deoarece mă judecă Cel a cărui judecată nu o înţeleg.

Din acest motiv, fericitul Iov, când, pe lângă durerea rănilor sale, a pătimit, prin limbile prietenilor săi defăimători, rănirea cuvintelor, de îndată s-a întors în cuget către conştiinţa sa şi a socotit unde a avut hotărârea: ,,Şi acum iată în ceruri este martorul meu, şi ştiutorul meu întru cei de sus” (Iov 16, 19). De asemenea, el a adăugat: ,,Limbuţi sunt prietenii mei, şi ochii mei varsă lacrimi înaintea lui Dumnezeu” (Iov 16, 20).

15. Atunci la orice ni se spune, noi trebuie să recurgem întotdeauna în tăcere la cugetare şi să căutăm martorul şi judecătorul lăuntric. Ce folos este dacă toţi ne laudă când conştiinţa ne acuză ? Sau ce ar putea să ne rănească dacă toţi ne defăimează şi conştiinţa singură ne apără ? Prin urmare, binecuvântatul Iov, stăruind cu cuget statornic în mijlocul limbilor defăimătorilor, deoarece el a văzut că era atacat pe pământ prin afirmaţii false, a căutat mărturia sa în cer. De aceea Isaia a spus: ,,Poporul meu ! Cei ce vă fericesc vă înşală pre voi, şi cărarea picioarelor voastre o strică” (Isaia 3, 11).

Într-adevăr, ca nu cumva acest popor să ia aminte la cuvintele spuse spre lauda sa şi să continue să se adâncească în păcat, este spus numaidecât la Cine ar trebui să cugete, de a Cărui judecată ar trebui să se teamă, când se adaugă: ,,Ci acum va sta Domnul la judecată, şi va pune la judecată pre poporul său” (Isaia 3, 12). Şi dacă s-ar fi vorbit pe faţă: De ce urmaţi judecăţile omeneşti, voi cei care cunoaşteţi că Judecătorul Ceresc se află deasupra voastră ?

16. Iată de ce Adevărul tăgăduieşte că Ioan Botezătorul este o trestie clătită de vânt, spunând: ,,Ce aţi ieşit în pustie să vedeţi ? Au trestie clătită de vânt ?” (Matei 11, 7). Cuvintele adăugate dau mărturie că Adevărul a grăit spre tăgăduire, nu spre întărire. Căci se spune: ,,Dar ce aţi ieşit să vedeţi ? Au om îmbrăcat în haine moi ? Iată, cei ce poartă cele moi, sunt în casele împăraţilor” (Matei 11, 8). Căci o trestie clătită de vânt acum stă drept, acum se îndoaie sub rafale de vânt. Astfel, orice minte slabă care este fie descurajată de ocară, fie înălţată de laudă este o trestie clătită de vânt. Acest Ioan nu era, deoarece el păstra culmea cugetului său neclintită atât în mijlocul laudelor, cât şi al batjocurii oamenilor.

17. Dar chestiunea necesită o investigare adâncă, când urmăm calea lucrărilor drepte, dacă noi trebuie să dispreţuim întotdeauna cuvintele defăimătorilor sau, într-adevăr, uneori să le înăbuşim. În acest punct, trebuie să înţelegem că, aşa cum noi nu trebuie să provocăm prin râvna noastră limbile defăimătorilor ca nu cumva să piară, tot aşa, odată stârnite, trebuie să le îndurăm cu stăpânire de sine, astfel ca iscusinţa să ne crească; dar uneori trebuie să le înăbuşim, ca nu cumva, în timp ce răspândesc zvonuri rele despre noi, să corupă inimile ascultătorilor nevinovaţi care ne-ar putea asculta pentru cele bune.

Iată de ce Ioan a mustrat limba detractorului său, spunând: ,,Ci Diotrefis cel ce iubeşte să le fie lor căpetenie, nu ne primeşte pre noi. Pentru aceasta de voiu veni, voiu pomeni lui faptele care face, ocărându-ne pre noi cu cuvinte rele” (III Ioan 9-10). Astfel, Pavel încă vorbeşte despre clevetitorii săi corinteni, zicând: ,,Că epistoliile lui, zic ei, grele sunt şi tari; iar venirea trupului este slabă, şi cuvântul lui defăimat. Aceasta să socotească unul ca acela, că în ce chip suntem cu cuvântul prin epistolii nefiind de faţă, într-acest chip suntem şi de faţă cu lucrul” (II Corinteni 10, 10-11).

18. Apoi, aceştia a căror viaţă este dată drept exemplu spre imitare trebuie, dacă ei pot, să stăvilească cuvintele bârfitorilor lor ca nu cumva aceia care ar putea auzi să nu asculte propovăduirea lor şi, rămânând în obiceiuri rele, să dispreţuiască a vieţui cum se cuvine. Dar în această privinţă este de trebuinţă ca duhul să se cerceteze pe sine în chip iscusit ca nu cumva, din întâmplare, să caute slava propriei laude şi cugetarea noastră să pretindă că este în căutarea dobândirii sufletelor. Fiindcă adeseori duhul se desfătează cu lauda propriului nume şi se bucură când ştie că sunt rostite despre el cuvinte bune sub masca belşugului duhovnicesc. Şi adeseori este stârnit către mânie în apărarea propriei slave împotriva defăimătorilor şi crede că face aceasta din râvnă pentru cei ale căror inimi cuvântul clevetitorilor le ademeneşte de la calea bună. În consecinţă, aceştia ar trebui să aibă mare grijă ca nu cumva cuvintele bârfitorilor să domnească asupra opiniei celor care, atunci când îşi cercetează cu agerime conştiinţa, descoperă că nu au nimic în ea decât iubire de slavă personală.

19. Deci, cei drepţi şi cei desăvârşiţi vestesc uneori propriile virtuţi şi vorbesc despre lucrurile bune pe care le-au primit în chip dumnezeiesc, nu ca ei înşişi să poată trage folos printre oameni prin această expunere, ci ca prin exemplul lor să poată atrage către viaţă pe cei cărora ei le propovăduiesc.

Astfel, Sfântul Apostol Pavel le spune corintenilor de câte ori a fost bătut cu toiege, de câte ori a fost împroşcat cu pietre, de câte ori s-a sfărâmat corabia cu el, cât de multe a pătimit pentru adevăr, cum a fost răpit până la al treilea cer, cum a fost dus în rai. Face aceasta ca să poată abate înţelegerea lor de la falşii propovăduitori; ca, atunci când el a făcut cunoscut ce fel de om era, cei de la care ştia că va primi întâmpinare necuviincioasă să fie nevrednici în ochii lor.

 

Scriptura VT 73

Sfântul Apostol Pavel înfruntându-i pe evrei şi scăpând din Damasc (Faptele Apostolilor 9, 22-25)

Mozaic din Capela Palatină din Palermo, Italia, secolul al XII-lea

 

Când cei desăvârşiţi fac aceasta, cu alte cuvinte când ei vorbesc despre propriile virtuţi, ei sunt de asemenea următori ai Atotputernicului Dumnezeu, care amintesc oamenilor propriile laude ca ei să poate fi recunoscuţi de oameni. Căci atunci când El îndeamnă prin Sfânta Sa Scriptură, spunând: ,,Să te laude aproapele, şi nu gura ta” (Pildele lui Solomon 27, 2), cum face El Însuşi ceea ce opreşte ? Dar dacă Atotputernicul Dumnezeu ar fi tăcut cu privire la propriile însuşiri, nimeni nu L-ar recunoaşte, şi dacă nimeni nu L-ar fi recunoscut nimeni nu L-ar iubi, dacă nimeni nu L-ar iubi nimeni nu s-ar întoarce către viaţă.

Astfel, de asemenea, este spus despre El prin psalmistul: ,,Tăria lucrurilor sale o au vestit poporului său. Ca să le dea lor moştenirea neamurilor” (Psalmi 110, 5-6). Prin urmare, El vesteşte lucrurile Sale nu pentru a dobândi folos El Însuşi din laudele Sale, ci pentru ca cei care Îl recunosc din laudele Sale să vină la moştenirea lor veşnică.

Aşadar, cei drepţi şi desăvârşiţi nu numai că atunci când resping cuvintele criticii lor, ci şi atunci când vorbesc celor neputincioşi despre virtuţile pe care le au, nu trebuie învinovăţiţi deoarece prin viaţa lor, pe care ei o istorisesc, caută sufletele altora pentru viaţă.

20. Încă despre aceştia trebuie să fie ştiut că ei nu-şi dezvăluie niciodată virtuţile decât, precum am spus, fie spre folosul semenilor lor, fie cu siguranţă cel puţin necesitatea nemăsurată îi sileşte. Astfel, Apostolul Pavel, când a enumerat virtuţile sale corintenilor, a adăugat: ,,Făcutu-m-am fără de minte lăudându-mă, voi m-aţi silit” (II Corinteni 12, 11). Cu adevărat, uneori se întâmplă că, silit de necesitate, prin virtuţile pe care le istorisesc ca fiind ale lor, ei nu caută ca alţii să le slujească, ci să slujească ei înşişi, precum binecuvântatul Iov a enumerat faptele sale spunând: ,,Ochi eram orbilor şi picior şchiopilor. Eu eram tată celor neputincioşi, şi judecata care nu o am ştiut, o am cercat” (Iov 29, 15-16). Şi el aminteşte multe alte lucruri pe care le făcea adeseori.

Dar deoarece, aflându-se în rana mâhnirii, când prietenii săi care-l învinuiau spuneau despre el că a făptuit fără evlavie şi a fost aspru cu semenii săi şi un asupritor al celor săraci, sfântul bărbat, prins la mijloc între dojenile lui Dumnezeu şi cuvintele învinuirii omeneşti, şi-a dat seama că mintea sa a fost grav zdruncinată şi mânată către abisul disperării; el care ar fi putut foarte bine să cadă dacă nu şi-ar fi adus aminte faptele sale bune astfel ca duhul său să fie întors către nădejde, ca nu cumva împilat de cuvinte şi răni el să piară în deznădejde.

De aceea, el relatează faptele sale bune, nu fiindcă doreşte să le facă cunoscute altora spre slava sa, ci pentru a-şi întoarce duhul spre nădejde. În consecinţă, în măsura în care cei drepţi vorbesc uneori fără aroganţă despre lucrurile bune pe care le săvârşesc, în acest chip, fără râvnă pentru slava personală, ei contestă limbile defăimătorilor lor deoarece cuvântul lor este vătămător. Când, într-adevăr, limbile clevetitorilor nu pot fi îngrădite, ele trebuie să fie purtate cu pace sufletească prin toate lucrurile. Nici nu trebuie să îngrozească graiul defăimării, ca nu cumva atunci când înfricoşează dezaprobarea celor răi, să fie părăsită calea făptuirii drepte. Astfel, acum este spus lui Iezechiil Proorocul: ,,Şi să nu te spăimântezi de cuvintele lor: fiindcă tu eşti printre necredincioşi şi pierzători” (Iezechiil 2, 6).

21. Fiindcă ei ar fi fost mai puţin răi dacă nu ar fi fost aşa cum erau, adică necredincioşi şi pierzători. Deoarece, într-adevăr, ei nu cred în răsplăţile Împărăţiei Cerurilor sau în pedepsele iadului, abandonaţi propriei ticăloşii, ei de asemenea strică pe alţii din credinţă şi fapte, ca nici altul să nu poată urmări Împărăţia pe care ei nu doresc să o caute. Pentru că aceştia – când ei ştiu că unii indivizi mai plăpânzi încep să facă binele şi se feresc de rău, acum prin batjocorirea a ceea ce este făgăduit în rai, acum prin dispreţuirea a ceea ce Atotputernicul Dumnezeu avertizează cu privire la pedepsele iadului, acum prin preamărirea bunurilor vremelnice şi oferind cu stăruinţă desfătările acestui veac – abat minţile celor nevinovaţi şi pervertesc căile lor. Ei se bucură dacă aceia, pe care i-ar putea chema înapoi de la viaţă şi i-ar atrage către moarte, se desfătează în propriile răutăţi şi exultă în cele ale altora.

Neîndoios, propria pedeapsă nu ajunge celor care acţionează ca nu cumva să moară singuri. Şi dacă din întâmplare ei găsesc vreun om drept care are deja o atât de mare virtute încât ei nu-şi permit să grăiască cuvinte injurioase despre el, fiindcă nu pot fi pierzători, devin numaidecât scorpii. Pentru că o scorpie atacă lin, dar izbeşte cu coada sa, nici nu muşcă din faţă, ci vatămă din spate. Prin urmare, scorpiile sunt cu toate linguşitoare şi ticăloase care nu se împotrivesc cu adevărat celor buni în faţa lor, ci vorbesc de rău pe seama lor de îndată ce s-au îndepărtat, ele însufleţesc pe alţii pe care au puterea să o facă, comit orice rău pot, nu încetează în taină să pricinuiască răni mortale.

Deci, ei sunt scorpii care dau aparenţa de bunăvoinţă şi nevinovăţie, dar poartă în spatele lor sursa otravei. Pentru că cei care lovesc din ascunzătoare aduc moartea în mod tainic, ca să spunem aşa. Astfel, de asemenea este spus prin psalmistul: ,,Înconjuratu-m-au ca albinele fagurul, şi s-au aprins ca focul în spini” (Psalmi 117, 12). Deoarece albinele au miere în gurile lor, şi o rană în acul cozilor lor. Şi toţi care linguşesc cu limba, dar lovesc cu ură din ascunzătoare sunt albine, fiindcă ei oferă în cuvânt dulceaţa mierii, dar pricinuiesc o rană lovind în taină. Cu adevărat, făcând astfel, ei se aprind ca focul în spini fiindcă viaţa drepţilor nu este mistuită de flăcările defăimătorilor, dar dacă ar putea fi în ei vreun spin al păcatului ei ar fi mistuiţi.

De aceea se poate spune: ,,Tu eşti printre necredincioşi şi pierzători, şi în mijlocul scorpiilor tu locuieşti”. Necredincioşi în Dumnezeu, desigur, şi adevăraţi pierzători ai semenilor lor slabi, şi scorpii pentru cei curajoşi şi puternici. Chiar dacă ei nu-şi permit să vorbească împotriva celor curajoşi şi puternici în faţa lor, ei pricinuiesc în taină rana defăimării. Aşadar, ei sunt în acelaşi timp necredincioşi şi pierzători şi scorpii deoarece ei nu cred în ceea ce au auzit despre Dumnezeu şi strică pe cei pe care pot de la conduita bună şi lovesc cu uneltiri ascunse pe cei pe care nu reuşesc să-i abată.

22. În această chestiune, trebuie observat de asemenea că atunci când este spus proorocului: ,,Tu eşti printre necredincioşi şi pierzători, şi în mijlocul scorpiilor tu locuieşti”, ne este dat un leac de mângâiere nouă, celor care suntem adeseori osteniţi de viaţă deoarece nu suntem dornici să vieţuim împreună cu cei păcătoşi. Prin urmare, noi ne plângem că toţi cei care vieţuiesc cu noi nu sunt buni. Nu suntem dornici să purtăm păcatele semenilor noştri, înţelegem deja că toţi ar trebui să fie sfinţi, în timp ce nu suntem dornici să existe ceea ce purtăm de la semenii noştri. Dar în această chestiune, este mai limpede ca lumina zilei cât de puţin avem din cele bune când noi refuzăm să-i răbdăm pe oamenii răi. Pentru că o persoană nu este în întregime bună decât dacă este bună chiar printre păcătoşi.

Din acest motiv, binecuvântatul Iov afirmă despre el însuşi: ,,M-am făcut frate sirinilor şi prieten struţilor” (Iov 30, 29). Din acest motiv, Apostolul Pavel spune ucenicilor săi: ,,În mijlocul neamului celui îndărătnic şi răzvrătit, între care să străluciţi ca nişte luminători în lume” (Filipeni 2, 15). Din acest motiv, Petru, păstorul turmei Domnului, spune: ,,Şi pre dreptul Lot ce era necăjit de petrecerea cea dimpreună a celor fără de lege întru înverşunare, l-au izbăvit (pentru că cu vederea şi cu auzul, dreptul acela vieţuind între dânşii, din zi în zi îşi muncea sufletul cel drept cu faptele lor cele fără de lege)” (II Petru 2, 7-8).

Scriptura VT 75Adeseori, într-adevăr, când noi ne plângem de vieţile semenilor noştri, noi căutăm să ne schimbăm locul, să alegem singurătatea unei vieţi mai retrase, evident neştiutori că dacă duhul lipseşte, locul nu ajută. Din acelaşi motiv, Lot despre care vorbim a stat ca un drept în Sodoma, dar a păcătuit pe munte. Despre faptul că locurile nu apără cugetul dă mărturie însuşi primul strămoş al neamului omenesc, el care a căzut chiar în rai. Dar toate cuvintele pe care le vorbim de pe pământ sunt neînsemnate. Că dacă locul avea puterea de a salva, satana nu ar fi căzut din cer.

 

Împăratul şi Proorocul David

 

Astfel, psalmistul, înţelegând că ispitele sunt pretutindeni în această lume, a căutat un loc către care să scape, dar fără Dumnezeu nu a putut găsi întăritură. Din această pricină, el I-a cerut lui Dumnezeu să Se facă adăpost pentru el, din cauza căruia el căuta un loc, spunând: ,,Fii mie Dumnezeu scutitor, şi spre casă de scăpare, ca să mă mântuieşti” (Psalmi 30, 2). Prin urmare, semenii sunt pretutindeni pentru a fi răbdaţi deoarece Avel nu putea reuşi să devină de o asemenea manieră încât să nu-l necăjească răutatea lui Cain.

23. Dar cu adevărat există un motiv pentru care ar trebui evitată tovărăşia celor păcătoşi: ca nu cumva din întâmplare ei să nu poată fi împiedicaţi de la a atrage spre imitare, şi când ei înşişi nu sunt schimbaţi din răutatea lor, strică pe cei care se întovărăşesc cu ei. Astfel, Apostolul Pavel spune: ,,Strică pre obiceiurile cele bune vorbele cele rele” (I Corinteni 15, 33). Şi precum este spus prin Solomon: ,,Nu fi prieten cu omul mânios, şi cu prieten mânios nu te amesteca. Ca să nu te abaţi din căile lui, şi vei lua laţuri la sufletul tău” (Pildele lui Solomon 22, 24-25).

În consecinţă, aşa cum oamenii desăvârşiţi nu ar trebui să fugă de semenii îndărătnici pentru că ei îi atrag adeseori chiar pe aceştia către dreptate, şi ei înşişi nu sunt traşi nicicând către păcat, tot aşa cei neputincioşi ar trebui să se ferească de tovărăşia celor păcătoşi ca nu cumva ei să fie ademeniţi spre imitarea păcatelor pe care aceştia le poartă în mod frecvent şi nu reuşesc să se îndrepte. Apoi, ascultând zi de zi cuvintele semenilor noştri, noi le luăm pe ele în cugetele noastre, aşa cum prin inspirare tragem aerul în trup. Şi aşa cum aerul prost contaminează neîncetat trupul, tot aşa cuvântul îndărătnic, auzirea constantă infectează duhurile celor slabi, astfel încât ei slăbesc de desfătare în fapte rele şi în fărădelegea graiului neîncetat.

Apoi urmează:

24. ,,De cuvintele lor să nu te temi, şi de faţa lor să nu te spăimântezi, pentru că este casă amărâtoare” (Iezechiil 2, 6). Din această pricină, cei buni trebuie să fie de temut ca nu cumva ei să fie mâhniţi, ca nu cumva din întâmplare Cel care sălăşluieşte pururea în inimile lor să fie stârnit de ei către mânie. Dar, aşa cum am spus mai înainte, dacă noi îi supărăm pe cei păcătoşi, nu trebuie cu nici un chip să ne fie teamă, deoarece fapta noastră nemulţumeşte pe cei pe care-i nemulţumeşte de asemenea dreptatea Ziditorului lor.

Aşadar, ce este de temut dacă aceia care nu sunt vrednici de dragostea lui Dumnezeu ne sunt neplăcuţi ? Astfel, pe drept se spune acum: ,,De cuvintele lor să nu te temi, şi de faţa lor să nu te spăimântezi, pentru că este casă amărâtoare”. Şi cu sensul că s-a spus deschis: S-ar cuveni ca lor să le fie teamă ca nu cumva să Mă amărască prin faptele lor. Despre acestea din nou este adăugat numaidecât:

25. ,,Şi vei grăi cuvintele mele către ei, doar cândva vor auzi sau se vor teme, pentru că este casă amărâtoare” (Iezechiil 2, 7 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Şi vei grăi cuvintele mele către ei, doar cândva vor auzi şi se vor înfrâna: pentru că ei mă aţâţă spre mânie”). Fiecare om care păcătuieşte – ce este aceasta decât că el aţâţă mânia Ziditorului său asupra sa ? Şi noi ştim că de fiecare dată când păcătuim cu fapta, cu cuvântul, cu gândul, noi Îl supărăm pe Dumnezeu. Dar, încă, El amână (să ne pedepsească) şi aşteaptă cu milostivire şi cere întâi de la El Însuşi răbdare, apoi de la propovăduitorii Săi cuvântul povăţuirii pentru noi. Atunci, oricine care propovăduieşte cum se cuvine, dacă el este auzit, domoleşte mânia Ziditorului nostru aţâţat asupra poporului său păcătos. Astfel, este de trebuinţă ca el însuşi să nu facă fărădelegile care obişnuiesc să stârnească mânia Făcătorului asupra poporului. Din această pricină este spus în continuare:

26. ,,Şi tu fiul omului ! Ascultă pre cel ce grăieşte către tine, şi nu fi amărâtor ca şi casa cea amărâtoare” (Iezechiil 2, 8). Cu alte cuvinte, să nu faci tu însuţi lucrurile rele pe care le vezi înfăptuite, ca nu cumva tu însuţi să comiţi păcatul pe care eşti trimis să-l opreşti. Atunci, orice propovăduitor trebuie întotdeauna să cugete cu minte trează ca nu cumva el – care este trimis să-l ridice pe cel căzut – să cadă el însuşi în fărădelegea faptei cu cel căzut, şi să-şi atragă sentinţa lui Pavel care spune: ,,Întru ce judeci pre altul, pre tine însuţi te osândeşti” (Romani 2, 1).

Astfel Valaam, plin de Duhul lui Dumnezeu spre a grăi, dar încă stăvilit de propriul duh în viaţa trupească, vorbeşte despre sine spunând: ,,Auzind cuvintele lui Dumnezeu, şi ştiind ştiinţa celui înalt, şi vederea lui Dumnezeu văzând în somn cu ochii săi deschişi” (Numerii 24, 16 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,, ... căzând are ochii săi deschişi”). Căzând el avea ochii săi deschişi deoarece a văzut dreptatea pe care a grăit-o, dar a dispreţuit a trăi drept. Cu alte cuvinte, căzând în lucrări îndărătnice şi având ochii săi deschişi în sfânta profeţie.

27. Mai este ceva ce putem înţelege: de ce binecuvântatului Iezechiil, care este trimis către proorocie, i se porunceşte să nu fie amărâtor. Dacă nu ar fi ascultat când a fost trimis să propovăduiască cuvântul, el L-ar fi amărât pe Atotputernicul Domn: aşa cum oamenii prin faptele lor potrivnice Îl mânie pe Dumnezeu, tot aşa proorocul ar fi făcut-o prin tăcerea sa. Fiindcă aşa cum cei păcătoşi Îl stârnesc pe Dumnezeu pentru că ei vorbesc rele sau fac rele, tot aşa cei buni Îl mânie uneori pentru că ei tac cu privire la cele bune. Prin urmare, păcatul celui dintâi este de a săvârşi fapte rele şi al celui din urmă este de a pune botniţă adevărului. Deci prin aceasta cei buni Îl stârnesc pe Dumnezeu ca şi cei păcătoşi, deoarece atunci când nu condamnă faptele rele, prin tăcerea lor, îngăduie săvârşirea lor.

Apoi urmează:

28. ,,Deschide gura ta, şi mănâncă ceea ce-ţi dau eu ţie” (Iezechiil 2, 8). Noi deschidem gurile noastre când grăim cu dreptate şi mâncăm ceea ce primim de la Dumnezeu pentru că hrana vieţii este dăruită şi sporeşte înlăuntrul simţurilor noastre atunci când noi începem să propovăduim. Astfel, alt prooroc spune: ,,Gura mea am deschis, şi am tras duh” (Psalmi 118, 131). Fiindcă el nu ar fi tras duh dacă nu ar fi deschis gura sa, deoarece dacă el nu şi-ar fi dat silinţa să propovăduiască semenilor, harul duhovnicesc al învăţăturii nu ar fi sporit în el.

Apoi urmează:

29. ,,Şi am văzut, şi iată mână întinsă către mine, şi într-însa începutul cărţii. Şi o a desfăcut înaintea mea, şi era scris înlăuntrul şi dinafară” (Iezechiil 2, 9-10 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,, ... şi într-însa o carte făcută sul ... ”). Aşa cum proorocul preînchipuie tagma propovăduitorilor, tot aşa paginile Sfintei Scripturi sunt închipuite de cartea pe care a primit-o. Deoarece cartea făcută sul este grăirea umbrită a Sfintei Scripturi care este învăluită în profunzimea celor scrise, astfel că nu este pătrunsă cu uşurinţă de înţelegerea tuturor. Dar cartea este desfăcută înaintea proorocului deoarece umbrirea Sfintei Scripturi este dezvăluită pentru propovăduitori.

Mâna lui Dumnezeu a întins cartea făcută sul când El a spus apostolilor: ,,Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor, omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa. Dar dormind oamenii, a venit vrăjmaşul lui şi a semănat zizanii între grâu şi s-a dus. Iar dacă a crescut iarba şi a făcut roadă, atunci s-au arătat şi zizaniile (Matei 13, 24-26), iar dragostea ta aminteşte celelalte chiar dacă eu păstrez tăcerea. Dar El a desfăcut cartea pe care a dat-o făcută sul când El a înfăţişat ceea ce grăise în pildă, spunând: ,,Cela ce a semănat sămânţa cea bună, este Fiul Omului; iar ţarina este lumea; iar sămânţa cea bună, aceştia sunt fiii împărăţiei; iar zizaniile sunt fiii celui viclean; iar vrăjmaşul cel ce le-a semănat pre dânsele, este diavolul, iar secerişul este sfârşitul veacului; iar secerătorii sunt Îngerii. Deci, cum se adună zizaniile şi se ard cu foc, aşa va fi la sfârşitul veacului acestuia” (Matei 13, 38-40).

Prin urmare, cartea făcută sul este desfăcută când ceea ce a fost dat în chip umbrit este dezvăluit prin lărgimea înţelegerii. Adevărul desface această carte făcută sul când El a făcut precum este scris: ,,Atunci le-au deschis mintea lor ca să înţeleagă Scripturile” (Luca 24, 45).

30. Despre această carte este adăugat: ,,Şi era scris înlăuntrul şi dinafară”. Deoarece Cartea Sfintei Scripturi este scrisă înlăuntru prin alegorie şi dinafară prin istorie. Înlăuntru prin înţelegere duhovnicească, dar dinafară prin înţelesul simplu al literei încă potrivit pentru cel slab. Înlăuntru pentru că făgăduieşte lucruri nevăzute, dinafară pentru că rânduieşte cele văzute prin dreptatea legilor lor. Înlăuntru deoarece oferă lucruri cereşti, dar dinafară deoarece înfăţişează lucruri pământeşti aşa cum sunt ele de vrednice de dispreţ, spre a le avea de trebuinţă sau spre a fi ocolite din cauza dorinţei. Pentru că spune unele cuvinte despre tainele cereşti, dar porunceşte altele în manifestări exterioare. Şi într-adevăr cele pe care le porunceşte dinafară sunt la vedere, dar cele pe care le spune despre lucrurile lăuntrice nu pot fi înţelese pe deplin.

Astfel, este scris: ,,Cel ce întinzi cerul ca o piele, cel ce acoperi cu ape cele mai pre deasupra ale lui” (Psalmi 103, 3). Ce se înţelege prin cer dacă nu Sfânta Scriptură ? De acolo strălucesc pentru noi soarele înţelepciunii şi luna cunoaşterii, şi stelele pildelor şi virtuţilor de la Părinţii din vechime. Acesta este întins ca o piele deoarece, modelat prin graiul omenesc de scriitorii Săi, este dezvăluit înaintea ochilor noştri prin tâlcuire de cuvintele oamenilor învăţaţi.

 

Scriptura VT 76

Ceata sfinţilor arhangheli

 

Într-adevăr, ce semnifică apele dacă nu cele mai sfinte cete de îngeri ? Despre ele este scris: ,,Şi apa cea mai presus de ceruri să laude numele Domnului” (Psalmi 148, 4). Deci Domnul acoperă înălţimile cerului Său cu ape deoarece înălţimile Sfintei Scripturi, adică adevărurile pe care le spune despre firea dumnezeirii sau bucuriile veşnice, noi fiind încă necunoscători, sunt cunoscute în taină doar de îngeri. Prin urmare, acest cer este întins înaintea noastră şi totuşi înălţimile lui sunt ascunse în ape, deoarece anumite părţi din Sfânta Scriptură sunt deja dezvăluite nouă prin tâlcuirea Duhului, şi anumite lucruri, care pot fi arătate doar îngerilor, sunt încă ţinute în taină de noi.

Cu toate acestea, noi percepem deja o parte din aceste adevăruri ascunse prin înţelegerea duhovnicească, noi am primit deja chezăşia Sfântului Duh, deoarece noi nu înţelegem încă în chip desăvârşit aceste lucruri şi totuşi le iubim înlăuntrul sufletului nostru, şi ne hrănim cu hrana adevărului în multe înţelesuri duhovniceşti de care suntem deja conştienţi.

31. Prin urmare, se poate spune: ,,Şi era scris înlăuntrul şi dinafară” pentru că cei puternici sunt plini de învăţături ascunse şi minunate, şi noi copiii suntem hrăniţi cu învăţături mai simple. Astfel, este scris: ,,Munţii cei înalţi cerbilor, piatra scăparea iepurilor” (Psalmi 103, 19 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,, ... piatra scăparea aricilor”). Deci să lăsăm munţii (cei înalţi ai) înţelepciunii celor care pot face deja saltul contemplării. Dar piatra să fie o scăpare pentru arici deoarece noi copiii, acoperiţi cu spinii păcatelor noastre, chiar dacă nu putem percepe adevăruri profunde, suntem în siguranţă la adăpostul pietrei noastre, adică la adăpostul credinţei în Hristos. Astfel, se spune pentru unii oameni: ,,Că nu am judecat a şti ceva întru voi, fără numai pre Iisus Hristos, şi pre acesta răstignit” (I Corinteni 2, 2). Ca şi cum el ar fi spus: Deoarece eu nu cred că voi aţi putea pătrunde tainele dumnezeirii Sale, vă grăiesc vouă doar lucruri slabe ale omenirii Lui.

Apoi urmează:

32. ,,Şi era scris într-însa plângere, cântare şi vai” (Iezechiil 2, 10). Nu există nici o îndoială că o cântare este cântată uneori de bucurie şi alteori de întristare, deoarece noi putem cânta atât un cântec vesel, cât şi unul trist. Dar urmând uzanţa Sfintei Scripturi, care obişnuieşte aproape întotdeauna să plaseze o cântare la întâmplări fericite, aici noi primim cântarea cântată în numele părţii bune. Căci atunci când Atotputernicul Dumnezeu a izbăvit poporul Său din Marea Roşie este scris: ,,Atunci au cântat Moisi şi fiii lui Israil cântarea aceasta lui Dumnezeu” (Ieşirea 15, 1). Şi când David a repurtat o biruinţă asupra duşmanilor săi este scris: ,,Şi a grăit David Domnului cuvintele cântării acesteia” (II Împăraţi 22, 1).

De asemenea, Solomon spune: ,,Ca atunci când ... torni oţet pe silitră, aşa este cântarea pentru o inimă întristată” (Pildele lui Solomon 25, 20). Căci dacă se adaugă oţet pe silitră, silitra de îndată fierbe şi clocoteşte. Şi o minte îndărătnică, când este mustrată sau silită către fapte bune prin dulceaţa proorociei, devine mai rea prin dojană şi este aprinsă de păcatul nemulţumirii, în măsura în care trebuie să fie înfrânată de la fărădelege. Prin Eliu este spus despre săracul nerecunoscător care deznădăjduieşte în sine: ,,Şi nu a zis unde este Dumnezeu, cel ce m-au făcut pre mine, care a dat cântece în noapte” (Iov 35, 10). Fiindcă un cântec în noapte este bucurie în pătimire. Noi primim un cântec în noapte când suntem mângâiaţi în mâhnirile actuale de bucuriile viitoare.

Apostolul ne-a arătat un cântec în noapte când a spus: ,,Întru nădejde bucurându-vă, întru necaz răbdând” (Romani 12, 12). David arată că are un cântec în noapte, spunând: ,,Tu eşti scăparea mea de necazul ce mă cuprinde; bucuria mea, izbăveşte-mă de cei ce m-au înconjurat” (Psalmi 31, 8). Pentru că cel care spune cum este cuprins de necaz şi încă Îl numeşte pe Dumnezeu bucuria sa, fără doar şi poate cântă un cântec în noapte. Prin urmare, deoarece Sfânta Scriptură obişnuieşte să prezinte un cântec de bucurie, trebuie să înţelegem aşa aici de asemenea.Scriptura VT 77

33. Însă, ’vai’ se obişnuieşte a fi înţeles mai degrabă ca referindu-se la mâhnirea veşnică decât la cea de aici. Astfel este scris: ,,Vai celui fără de lege ! Că rele îi vor veni după lucrul mâinilor lui” (Isaia 3, 11). Şi binecuvântatul Iov grăieşte zicând: ,,Şi de voiu lucra fărădelege, vai de mine, şi de voiu fi drept nu-mi pot ridica capul, că sunt plin de mâhnire şi suferinţă” (Iov 10, 15). Dar mâhnirea dreptului este vremelnică. Aşadar, ’vai’ pe care l-a grăit l-a deosebit de mâhnirea vremelnică, el care a zis atât că dreptul are mâhnire, cât şi că cel fără de lege are vai. Adevărul Însuşi spune: ,,Vai lumii de sminteli !” (Matei 18, 7). Şi: ,,Vai vouă celor ce râdeţi acum, că veţi plânge şi vă veţi tângui” (Luca 6, 25). Şi: ,,Vai celor ce vor avea în pântece, şi celor ce vor apleca într-acele zile !” (Luca 21, 23).

 
Tetraevanghelia Mânăstirii Golia
Frontispiciul Evangheliei de la Matei
 

Prin urmare, trebuie să ţinem cont cum sunt scrise acestea trei în sfântul sul, plângerea, cântarea şi vai.

34. În mod evident, plângerea este scrisă acolo din cauza pocăinţei păcătoşilor. O cântare cu adevărat, deoarece acolo sunt proclamate bucuriile drepţilor. Vai, într-adevăr, deoarece acolo este exprimată osândirea păcătoşilor. Deci, ca tu să poţi pedepsi păcatele, citeşte plângerile care sunt scrise în acest sul: ,,Şi vă rupeţi inimile voastre, iar nu hainele voastre” (Ioil 2, 13). Şi din nou: ,,Pătimiţi şi lăcrimaţi şi plângeţi, râsul vostru spre plâns să se întoarcă, şi bucuria întru tânguire” (Iacov 4, 9).

Apoi, ca tu să te poţi bucura de făgăduinţa veseliei viitoare, află ce cântări ale laudei veşnice au fost scrise în această carte: ,,Fericiţi care locuiesc în casa ta, în vecii vecilor te vor lăuda” (Psalmi 83, 5). Şi precum este spus de un anumit om înţelept despre Ierusalimul ceresc: ,,Şi uliţele Ierusalimului cu viril şi cu antracs şi cu piatră de la Sufir măruntă se vor aşterne. Şi vor zice toate uliţele lui aliluia” (Tovit 13, 17-18). Locuitorii săi s-au ridicat să vestească nouă această cântare a Împărăţiei Cerurilor, aceia care au strigat într-un glas: ,,Slavă lui Dumnezeu întru cei de sus şi pre pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14).

Dar dacă tu încă îţi lipeşti mintea de veacul de faţă, dacă încă te desfătezi în plăcerile pământeşti, nu vei putea iubi bucuriile veşnice de care auzi. De aceea, recunoaşte în această carte vaietul care este scris în ea şi prin frică izgoneşte din duhul tău ceea ce iubeşti pentru a putea, după judecată, să iubeşti cântarea pe care ai citit-o. Pentru că acolo toată mulţimea păcătoşilor este exprimată sub chipul unui singur nelegiuit când este spus cu glasul Adevărului: ,,Legându-i lui mâinile şi picioarele, luaţi-l pre dânsul, şi-l aruncaţi întru întunericul cel mai dinafară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 22, 13).

Căci cei păcătoşi cad atunci în întunericul cel mai dinafară deoarece acum din propria voie se aruncă ei înşişi în întunericul dinlăuntru, astfel că ei nu au urmat lumina Adevărului nici prin credinţă, nici prin fapte bune. Se porunceşte să fie aruncaţi cu mâinile şi picioarele legate deoarece acum când este timpul pentru a făptui şi alerga ei nu vor să aibă mâinile şi picioarele lor libere pentru fapte bune. Vai de cei fără de lege este scris acolo: ,,Viermele lor nu va muri, şi focul lor nu se va stinge” (Isaia 66, 24). Acolo este spus celor osândiţi şi celor lepădaţi: ,,Duceţi-vă de la mine, blestemaţilor în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41).

Prin urmare, în această carte sunt cuprinse toate scrierile care luminează şi învaţă. Căci dacă tu ai păcătuit şi deja te căieşti pentru faptele tale nelegiuite, pentru a putea învăţa să te pocăieşti, găseşti acolo plângeri. Dacă doreşti să-ţi mângâi cugetul cu nădejdea bucuriilor cereşti, găseşti acolo o cântare pentru alinarea ta. Dar dacă cu adevărat ai făcut rele şi nu-ţi pare rău pentru păcatele tale, ci îţi înţepeneşti gâtul minţii tale, nu te apleci către plângerile pocăinţei, nu eşti înfrânat de aşteptarea bucuriilor cereşti, vrând-nevrând, vei auzi vaietul scris acolo, astfel că cel pe care frica nu-l face să se umilească către pocăinţă, nici nădejdea nu-l face să se înalţe către răsplăţile cereşti, acum va zări deja sentinţa propriei osândiri şi căderea fără iertare în pedeapsa veşnică.

35. Atunci, fraţilor, ce trebuie să facem noi, nemernicii, decât să ne deşteptăm la cuvintele acestei cărţi şi să îndreptăm cu lacrimi păcatele pe care ne aducem aminte că le-am comis, ca prin plângerile pocăinţei să putem ajunge la cântarea vieţii ? Ca nu cumva dacă nu suntem dornici acum să fim mâhniţi prin pocăinţă, după aceea să simţim vaietele fără sfârşit. Şi fie ca mulţimea rănilor noastre să nu ne ducă la disperare, deoarece puterea Tămăduitorului este mai mare decât mărimea slăbiciunii noastre. Căci ce nu poate El să readucă pe calea mântuirii, Cel care a putut zidi toate lucrurile din nimic ? Pentru că El este Unul-Născut, împreună-veşnic cu Tatăl, care viază şi împărăţeşte cu El într-o Unime cu Sfântul Duh, Dumnezeu în vecii vecilor. Amin.