Despre moaştele sfinţilor

- Cuvânt ţinut în anii ‘1920, când comuniştii ruşi

au scos la lumină multe moaşte cu scopul de a le profana -

 

PARTEA I

Nu cunoaştem o mulţime de lucruri dintre cele care alcătuiesc esenţa vieţii bisericeşti, şi poate că unul dintre cele mai grele şi smintitoare evenimente pe care le-am trăit în ultimii ani noi, credincioşii ortodocşi, a fost aşa-numita ,,scoatere la lumină a moaştelor”.

Pentru aceia dintre noi care nu prea se descurcă în adevărata viaţă a Bisericii, care se bizuie nu pe experienţa Sfinţilor Părinţi, ci pe cutare sau cutare cărţi ori cuvinte auzite, evenimentele din ultima vreme au fost cutremurătoare. Ca atare, vreau să vă lămuresc această problemă pe temeiul adevăratei învăţături patristice a Bisericii, şi dacă pentru mulţi au fost neaşteptate rezultatele scoaterii la lumină a moaştelor, poate că pentru ei nu vor fi mai puţin neaşteptate lucrurile pe care le voi spune.

Mulţi cred că moaştele trebuie să fie ,,nestricate”, adică să păstreze aspectul trupului, iar dacă lucrurile nu stau aşa, ei strigă: ,,Înşelăciune !” Cel puţin, aceasta este ideea pe care se străduie din răsputeri să ne-o bage în cap.

Cuvântul ,,moaşte” se întrebuinţează în primul rând cu acelaşi înţeles ca latinescul reliquia sau grecescul lipsana, care înseamnă pur şi simplu ,,rămăşiţe pământeşti”. Cuvântul nostru moşci (moaşte) vine de la rădăcina moşci (tărie), ceea ce pentru om este tocmai scheletul, acel reazem lăuntric pe care se ţine tot trupul. Dacă este să luăm Molitfelnicul – carte care îl însoţeşte pe creştin întreaga viaţă, de la naştere până la moarte – şi îl deschidem la ,,Rânduiala îngropării mirenilor”, îndată întâlnim acolo cuvântul ,,moaşte” întrebuinţat cu înţelesul de ,,rămăşiţe pământeşti”: ,,Murind vreunul dintre creştini, îndată rudeniile să cheme pe preot; acesta, venind la casa unde este trupul (în slavonă moşci, ,,moaştele”) mortului, îşi pune epitrahilul, pune tămâie în cădelniţă şi, cădind trupul mortului şi pe cei de faţă, începe: Bine este cuvântat Dumnezeul nostru …”. La sfârşitul prohodirii, când răposatul este dus la groapă însoţit de cântarea ,,Sfinte Dumnezeule”, avem: ,,Apoi, ridicând trupul (moşci) mortului, îl duc la groapă …”. Şi în continuare: ,,Iar după ce se pune trupul (moşci) în groapă, arhiereul sau preotul, luând pământ cu lopata, aruncă cruciş deasupra trupului (verhu moşcei), zicând: ‘Al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc într-însa’ (Psalmi 23, 1)”.

În primele veacuri ale creştinismului, când moaştele sfinţilor mucenici erau cinstite la fel ca şi acum, ele nu erau socotite deloc ,,trupuri nestricate”, adică întregi, în înţelesul pe care-l dăm noi de obicei acestui cuvânt. Lucrul acesta apare foarte logic în lumina faptului că mulţi dintre ei erau daţi la fiare şi chiar arşi: ce trup întreg putea să mai rămână din ei ? Şi totuşi, mărturii despre cinstirea sfintelor moaşte aflăm deja la Eusebie al Cezareei, care spune despre rămăşiţele pământeşti ale sfinţilor mucenici că ele, aceste rămăşiţe care reprezentau în sine ţărână şi cenuşă, ,,sunt mai de preţ decât pietrele scumpe şi mai nobile decât aurul”.

Din cuvintele acestea reiese limpede că rămăşiţele sfinţilor mucenici nu erau nicidecum socotite ,,nestricate” în înţelesul literal al cuvântului. Şi Sfântul Ioan Gură de Aur, spunând despre Fericitul Vavila: ,,A trecut vreme îndelungată de la îngroparea Sfântului Vavila, aşa încât în groapă au rămas numai oasele”, nu socotea, în mod evident, că trupul unui sfânt trebuie să fie neapărat neputrezit. O mărturie asemănătoare întâlnim şi în cuvântul lui despre Macavei: ,,Nu-mi vorbi despre ţărână, nu pune înainte cenuşa şi oasele lor putrezite de vreme, ci deschide ochii credinţei şi priveşte la puterea lui Dumnezeu care este în ele, la harul Duhului care le îmbracă, la slava luminii cereşti care le înconjoară”. Şi Sfântul Ambrozie al Milanului spune că este uimitor să vezi cum trupurile stricăcioase ale sfinţilor fac minuni.

Se pot aduce de la numeroşi Sfinţi Părinţi mărturii care să arate că în Biserica Greacă nu s-a înţeles niciodată ,,trup neputrezit” prin cuvântul ,,moaşte”. Iar dacă este să luăm practica athonită, ne vom trezi în faţa unui tablou de-a dreptul uimitor. Acolo este răspândită opinia potrivit căreia în privinţa fiecărui om trebuie să fie adevărate ad litteram cuvintele: ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce. După ce au îngropat un călugăr mort, athoniţii îl scot din pământ după un anumit răstimp ca să vadă dacă a putrezit. Dacă trupul lui este nevătămat, ei socot că omul cu pricina a fost foarte păcătos, că ,,pământul nu-l primeşte”, încep să se roage cu osârdie pentru el ca Domnul să-l ierte şi pământul să-l primească. Aşadar, aici nu poate fi deloc vorba de nestricăciunea trupului. De altfel, dacă este să luăm moaştele sfinţilor greci, cum ar fi Ioan Gură de Aur, vom vedea că sunt pur şi simplu părţi ale scheletului.

Aşa stăteau lucrurile în Biserica Greacă, dar pe pământ rus era altă învăţătură ? Să ne amintim din nou înţelesul cuvântului rus moşci, care vine de la o rădăcină care înseamnă ,,puternic, tare”. Înţelesul acestei idei ni se va limpezi în cele ce urmează.

Iată ce spune Evghenie Golubinski în Istoria canonizării sfinţilor în Biserica Rusă, pe baza cercetării vechilor cronici ruse: ,,Concepţia corectă este aceea potrivit căreia moaştele sfinţilor sunt uneori trupuri mai mult sau mai puţin întregi, iar alteori numai oase. Însăşi denumirea de ‘sfinte moaşte (moşci)’ a rămăşiţelor arată că strămoşii noştri înţelegeau prin ele cu precădere oasele, deoarece cuvântul moşci înseamnă anume ‘oase’.

În anul 1472, la Moscova, cu prilejul renovării Catedralei Adormirea Maicii Domnului, au fost deschise sicriele mitropoliţilor pentru ca trupurile acestora să fie cercetate, şi despre rezultatul acestei cercetări scrie într-o cronică: ‘Pre Iona l-au aflat întreg, pre Fotie întreg fiind nu tot, ci doar picioarele din trup, iar pre Chiprian putrezit cu totul, doar moaştele’. Este cu totul limpede că ‘doar moaştele’ înseamnă ‘doar oasele’.

În anul 1667 au fost descoperite moaştele Cuviosului Nil din Ostrovul Stolbnâi (Stolobenski), despre care s-a adus la cunoştinţa mitropolitului Pitirim al Novgorodului în următorul mod: ‘Sicriul şi trupul lui cel sfânt s-au dat pământului, iar sfintele lui moaşte sunt toate întregi’. Este limpede că spusele ‘iar sfintele lui moaşte sunt toate întregi’ înseamnă ‘iar oasele sunt toate întregi’”.

În aceeaşi lucrare a lui Golubinski vedem în continuare că şi un conservator cum era Cuviosul Iosif de la Volokolamsk, în Luminătorul său, scrie despre moaşte: ,,Oasele acestea sunt la vedere pulbere şi ţărână, însă dracilor sunt de groază, şi pe cei orbi îi luminează, pe cei leproşi şi slăbănogi şi suferinzi de orice boală îi tămăduieşte … Dacă vedem pe vreunul dintre sfinţi sau os din trupul lui sau ţărână de la mormântul lui, le avem întru toată cinstea, ca pe nişte odoare sfinte, şi cu frică ne închinăm lor, şi cu iubire le sărutăm”.

Mitropolitul Daniil – care şi el era conservator, adică era de aşteptat ca el să aibă o altă învăţătură despre moaşte, fiindcă atunci era deja răspândită concepţia potrivit căreia moaştele înseamnă trupul întreg, nestricat – le scrie monahilor într-unul din cuvintele sale de învăţătură: ,,Cu adevărat, minune preaslăvită este că oasele goale izvorăsc tămăduiri”. Unul dintre cărturarii de seamă ai Ortodoxiei ucrainene din secolul al XVII-lea, Zaharia Kopâstenski, în Palinodia sa, explicând cuvântul ,,moaşte”, scrie: ,,Moaşte, adică oasele şi trupurile sfinţilor … moaşte, adică părţi din oasele şi trupurile sfinţilor”.

Bineînţeles, toate acestea nu înseamnă că nu există moaşte întregi. Trupurile multora dintre sfinţii noştri s-au păstrat fie în întregime, fie în parte. Un exemplu de acest fel, mărturisit de puterea sovietică, sunt moaştele făcătorilor de minuni din Iaroslavl. Când au fost scoase la lumină, s-a alcătuit un act privitor la faptul că Sfinţii Cneji Teodor, David şi Constantin ,,au conservate trupul, oasele, cartilagiile şi pielea în stare uscată”. Bineînţeles, acesta nu este singurul caz. Aici la noi, în muzeu, se află trupul Sfântului Ierarh Ioasaf al Belgorodului. În Cernigov odihnesc moaştele Sfântului Ierarh Teodosie, căruia i-a putrezit numai o parte din călcâiul unuia dintre picioare. Moaştele mitropolitului Pavel al Tobolskului, care se păstrează în Lavra Peşterilor din Kiev, sunt de asemenea întregi, deşi nu sunt socotite moaşte de sfânt.

Dacă punem cap la cap toate aceste lucruri, devine limpede că, pe de o parte, Biserica, în persoana dascălilor săi ce reprezintă conştiinţa bisericească, adică în persoana sfinţilor, ierarhilor şi a multor altora, nu a învăţat niciodată că moaştele sunt numai trupuri nestricate (în înţelesul pe care-l dăm noi acestei expresii) şi, pe de altă parte, că au existat întotdeauna asemenea tendinţe.

Proslăvirea moaştelor unui sfânt se săvârşeşte indiferent de faptul că trupul lui a putrezit sau nu. Sfântul este proslăvit pentru viaţa sa şi pentru ajutorul ceresc pe care-l arată oamenilor atât în vremea vieţii, cât şi după moarte. Iar moaştele sunt rămăşiţele pământeşti ale unui om sfânt, fie ele trupuri păstrate în întregime, fie oase şi chiar ţărână şi cenuşă. Aşa a învăţat dintotdeauna Biserica.

 

Scriptura 63 1

Anul 1903. Canonizarea Sfântului Serafim de Sarov
Ţarul Nicolae al II-lea poartă pe umeri racla sfântului

 

În ce priveşte proslăvirea unui sfânt, condiţiile legate de ,,nestricarea” moaştelor, adică de neputrezirea rămăşiţelor lui pământeşti, au apărut şi au căpătat o largă răspândire de-abia în ultima vreme. Ne aducem cu toţii aminte de scoaterea la lumină a moaştelor Cuviosului Serafim de Sarov. Multora li s-a părut atunci smintitor faptul că au fost descoperite numai oase. În Petrograd s-au răspândit zvonuri potrivit cărora părintele Serafim nu era deloc sfânt, că moaştele au fost scoase la lumină doar pentru că aşa au vrut Sfântul Sinod şi suveranul; se povestea că actele autentice ale scoaterii la lumină a moaştelor sunt ascunse de popor. Zvonurile acestea tulburau societatea, şi răposatul mitropolit Antonie al Petrogradului a fost silit să emită o enciclică în care spunea că proslăvirea moaştelor sfinţilor nu se săvârşeşte nicidecum întrucât aceştia ar avea trupuri nestricate, ci pentru viaţa lor. Această mărturie a secolului XX este însemnată în primul rând fiindcă a fost publică, iar în al doilea rând deoarece confirma cu privire la marele sfânt lucrurile de care povesteau bunicii noştri. Nu încape îndoială asupra sfinţeniei bineplăcutului lui Dumnezeu Serafim, asupra nevoinţelor lui, asupra rugăciunii lui, asupra ajutorului arătat de el celor în pătimiri.

 

Scriptura 63 2

Racla cu moaştele Sfântului Serafim de Sarov

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 63/mai-iunie 2011

 

 

 

PARTEA A II-A

Conceptul de ,,moaşte nestricate” a existat, totuşi, încă din vechime. Lucrul acesta pare de neînţeles în faţa mărturiilor pe care tocmai le-am invocat. Evident, cuvântul ,,nestricat” era folosit într-un alt înţeles.

Tot Golubinski scrie: ,,În anul 1667, voievodul de Suzdal a cercetat în biserica satului Kidekşa, care se afla la 4 verste de Suzdal şi era moşia marelui cneaz Iuri Vladimirovici Dolgoruki, mormântul lui Boris, fiul lui Iuri, care fusese îngropat acolo în 1159. În raportul său către arhiepiscopul Suzdalului, ce se afla la Moscova, scria că ‘în gropniţă zac moaşte, oase întregi’”. Aici este din nou important să ne amintim că vorba rusă ,,moaşte” vine de la cuvântul moşci, adică puterea, tăria omului, care este legată de gradul de dezvoltare a scheletului, a oaselor lui.

Când Domnul l-a zidit pe om, a luat din pământ ţărână şi a suflat în ea suflare de viaţă. Omul este numit ,,cununa zidirii”, el este ,,împreună-tăinuitor al tainelor dumnezeieşti”, cum spune Sfântul Ierarh Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul. Şi îngerii au însemnătate de fiinţe slujitoare, pe când omul a fost zidit ca să contemple zidirea lui Dumnezeu. La început a fost zidită lumea cea nevăzută – tăria cerului, după aceea lumea văzută, şi atunci Domnul l-a zidit pe om, în care a unit amândouă lumile. Omul este menit să fie ,,înger în trup”, după cum se cântă în troparul Sfântului Prooroc Ilie, şi Biserica, lăudându-i pe sfinţi, spune despre ei: ,,Cei ce pe pământ sunt îngeri, iar în cer oameni ai lui Dumnezeu” (slujba de obşte la mai mulţi cuvioşi, stihira de după psalmul 50).

Omul trebuie să-şi ridice trupul până la nivelul sufletului. Sarcina omului este îndumnezeirea şi nu numai a sufletului, ci şi a trupului. Sufletul a fost însoţit cu trupul pentru ca el, după cum spune Sfântul Ierarh Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul, ,,ca şi pe cel ce este mai prejos (trupul), desfăcându-l treptat de grosime, să-l atragă la sine şi să-l înalţe, aşa încât el, făcându-se îndrumător materiei slujitoare şi prefăcând-o în împreună-slujitoare lui Dumnezeu, să fie pentru trup ceea ce Dumnezeu este pentru suflet”. La noi, oamenii, sufletul nu poate fi despărţit de trup – el se desparte numai la porunca lui Dumnezeu, când murim, şi asta numai pentru o vreme –, iar dacă sufletul omenesc este sfânt, şi trupul lui este tot sfânt.

În general, pot exista două viziuni asupra trupului. Prima este exprimată foarte clar în testamentul lui Lev Tolstoi, care numea trupul lucru respingător şi inutil, ce trebuie cât mai degrabă înlăturat ca să nu încurce viaţa altora: ,,Într-adevăr, m-am lepădat de Biserică, am încetat să mai îndeplinesc ritualurile ei şi le-am scris în testamentul meu celor apropiaţi ca atunci când voi muri să nu-i îngăduie lângă mine pe slujitorii Bisericii şi să se debaraseze de el cât mai rapid, fără nici un fel de invocaţii şi rugăciuni asupra lui, aşa cum se înlătură orice lucru respingător şi inutil, ca să nu-i încurce pe cei în viaţă”.

Potrivit celei de-a doua viziuni, trupul este socotit ca fiind de neapărată trebuinţă pentru mântuirea noastră: aceasta este viziunea Bisericii Ortodoxe. Şi Sfântul Ierarh Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul spune că sufletul va intra în lumea de sus împreună cu trupul, făcându-se cu el un singur duh, o singură minte şi un singur dumnezeu – dumnezeu în sensul îndumnezeirii.

Hristos nu a venit doar pentru a ne întoarce la cel dintâi Adam, ci şi pentru a alunga pentru totdeauna din sufletele noastre putinţa de a nutri mândrie şi invidie faţă de Dumnezeu. ,,Vreţi să fiţi dumnezei ? Nu aveţi decât: fiţi dar voi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este (Matei 5, 48), fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv (Luca 6, 36). Calea către îndumnezeire este deschisă, nu aveţi decât să umblaţi pe ea şi doar de voi depinde cât veţi înainta”.

Dar ce înseamnă cuvântul ,,trup” ? În creştinism există trei înţelesuri ale lui: 1) cel de trup fără de păcat, sfânt, zidire a lui Dumnezeu, acel trup despre care s-a zis: Cuvântul trup S-a făcut (Ioan 1, 14) şi care s-a sfinţit în Hristos într-aşa măsură încât Mântuitorul spune: Cela ce mănâncă Trupul Meu … are viaţă veşnică (Ioan 6, 54); 2) cel de ,,trup”, ,,trupesc”, adică ,,păcat”, ,,păcătos”, în antiteză cu ,,duh”, ,,duhovnicesc” şi 3) trupul nostru, în care se regăsesc amândouă înţelesurile de mai înainte. Chiar dacă trupul nostru este păcătos, nu trebuie să uităm că el a fost zidit de Dumnezeu. Cine a ascultat cu luare-aminte slujba panihidei îşi aminteşte spusele următoare: ,,Plâng şi mă tânguiesc când gândesc la moarte şi văd în mormânturi zăcând frumuseţea noastră cea zidită după chipul lui Dumnezeu, grozavă neslăvită şi fără chip”. Nu despre suflet se spune aici că a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, ci despre trupul care zace în sicriu.

Scopul vieţii creştine este dobândirea Sfântului Duh însă nu numai pentru suflet, ci şi pentru trup, precum dau mărturie prin trăirea lor, prin viaţa lor, sfinţii lui Dumnezeu. Cu trupul Său, Domnul a făcut minuni, a înviat chiar morţi – pe fiul văduvei din Nain, pe fiica lui Iair. Prin trup, însăşi haina lui Hristos se sfinţea şi devenea făcătoare de minuni, prin simpla atingere de ea s-a vindecat femeia cu curgere de sânge. În acelaşi fel făcea minuni umbra apostolilor, cei asupra cărora ea cădea se tămăduiau de bolile lor.

Nu am putea trăi în afara trupului. Doar cu voia lui Dumnezeu se rupe pentru o vreme această legătură firească. Aşadar, oamenii trebuie să devină făptură nouă şi trebuie să-şi amintească întotdeauna ce spune apostolul: Au nu ştiţi că trupul vostru este lăcaş Duhului Sfânt ce locuieşte întru voi, pre care aveţi de la Dumnezeu, şi nu sunteţi ai voştri ? (I Corinteni 6, 19) Potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, trupul nostru ia de la viaţă toate cele cu care trăieşte sufletul: ia şi păcatul, ia şi binele; ia şi sfinţenia, ia şi sluţenia. Când vorbim despre păcat, vedem că Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc să învinuim pentru greşelile noastre nu trupul, ci duhul, gândul, pentru că răul începe nu de la trup, ci de la suflet, şi invers – dacă în suflet este agonisita Duhului Sfânt, ea se transmite trupului, şi încă în aşa fel că se sfinţeşte fiecare parte a lui, fiecare os, fiecare mădular. Să ne amintim rugăciunile de mulţumire de după sfânta împărtăşanie: ,,Ci mai vârtos intră întru alcătuirea mădularelor mele şi întru toate încheieturile, în pântece şi în inimă, arde spinii tuturor păcatelor mele, (...) încheieturile le întăreşte cu oasele împreună; numărul drept al celor cinci simţuri îl luminează” (a treia rugăciune de mulţumire de după sfânta împărtăşanie, a Sfântului Simeon Metafrastul).

Dacă vom înţelege în acest fel legătura dintre trupul lui Hristos şi trupul nostru, vom pricepe de ce pentru credincioşi mormintele sfinţilor nu sunt acelaşi lucru cu locul unde este cinstit un oarecare om de seamă. În mormintele sfinţilor se ascunde harul. Una din două: ori nu credem deloc, în nimic, ori credem în agonisirea Duhului Sfânt de către toată fiinţa noastră şi atunci şi trupurile sfinţilor vor fi sfinte pentru noi. De credem că putem primi harul lui Dumnezeu nu numai cu sufletul, ci şi cu trupul, vom înţelege şi cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur de mai înainte: ,,Deschide ochii credinţei şi priveşte la puterea lui Dumnezeu care este în ele, la harul Duhului care le îmbracă, la slava luminii cereşti care le înconjoară”. Este limpede că pentru noi acele oase, acea ţărână va fi de preţ nu ca nişte simple rămăşiţe pământeşti ale unor oameni dragi, ci ca vase pline de har: ,,Cinstitele tale moaşte ca pe un vas al harului plin, care se revarsă, ni le-ai lăsat”.

Aşadar, Biserica Ortodoxă ne învaţă că scopul omului întâi zidit se atinge prin harul lui Dumnezeu, ce se arată prin trupurile sfinţilor şi prin moaştele lor. Sfântul Macarie Egipteanul vorbeşte mult despre faptul că sfinţii dobândesc Sfântul Duh al lui Dumnezeu nu doar cu sufletul, ci şi cu trupul.

De aceea, slujbele dumnezeieşti nu înseamnă pentru noi doar adunarea a doi sau trei în numele lui Dumnezeu; nu este aşa de simplu, gata, ne-am adunat şi putem săvârşi deja slujba. Centrul cultului este sfânta euharistie. Dacă dumnezeieştile slujbe sunt săvârşite de către noi, oameni întinaţi, păcătoşi, şi credem că în aceste condiţii se săvârşeşte cu adevărat prefacerea sfintelor daruri şi că atunci când ne împărtăşim cu sfintele taine avem cu adevărat înaintea noastră Trupul Domnului şi Sfântul Lui Sânge, ce ne dă oare această încredinţare ? Poate că deseori suntem numai cu trupul în biserică şi nu ne rugăm deloc, poate că nu se roagă nici preotul săvârşitor al tainei, şi cu toate acestea credem că taina se săvârşeşte.

Trebuie să ne amintim că Biserica este întâi de toate Biserica cerească şi că săvârşind euharistia o săvârşim în numele întregii Biserici cereşti şi pământeşti, în numele sfinţilor, care cu nevoinţa cea bună s-au nevoit, şi mai întâi de toate în numele Maicii lui Dumnezeu. Şi preotul ce săvârşeşte prefacerea darurilor crede că ea se săvârşeşte nu datorită vredniciei lui şi a rugăciunilor lui, ci în numele întregii Biserici cereşti: ,,Încă aducem Ţie această slujbă cuvântătoare pentru (adică în numele) cei răposaţi întru credinţă: strămoşi, părinţi, patriarhi, prooroci, apostoli, propovăduitori, evanghelişti, mucenici, mărturisitori, pustnici şi pentru tot sufletul carele s-a săvârşit întru buna credinţă. Mai ales pentru Preasfânta, Preacurata, Preabinecuvântata slăvita Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioara Maria” (rugăciunea preotului după prefacerea sfintelor daruri). Aşadar, preotul se roagă aici în numele celor pe care el însuşi îi cheamă mereu în rugăciunea sa.

În esenţă, pentru cei ce nu cred în sfinţi şi întreabă: ,,Dar cum se poate să ne rugăm sfinţilor, să le adresăm cereri ?” nici nu se poate pune problema tainelor, nici măcar a dumnezeieştilor slujbe în general. Dacă nu am avea împărtăşire cu sfinţii ca şi cu nişte mădulare vii ale Bisericii, n-ar putea exista nici Trupul lui Hristos, nici Biserica, nici tainele. În Biserica pământească sunt şi acum aleşi, poate că ei se află şi printre noi, însă noi nu-i ştim. Prin rugăciunile lor avem plinătatea vieţii bisericeşti. Dacă pentru noi toate acestea nu sunt doar vorbe, este de înţeles pricina pentru care liturghia s-a săvârşit şi se săvârşeşte pe moaşte încă din catacombe şi de ce cel de-al V-lea Sinod Ecumenic a întărit acest obicei. Creştinii au crezut dintotdeauna că sfinte nu sunt doar sufletele, ci şi trupurile drepţilor, şi cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic a hotărât ca fără antimis cu părticică din sfinte moaşte să nu se poată sfinţi biserica.

Avem nu numai suflet, ci şi trup, şi trebuie să ne rugăm împreună cu cei ce au avut la rândul lor trup, l-au sfinţit şi ni l-au lăsat nouă. Trupurile lor au rămas şi pentru noi, şi putem căpăta ajutor nemijlocit de la aceste trupuri. Dacă credem în minunile Domnului şi ale sfinţilor Lui, dacă credem că prin trupurile şi chiar prin hainele lor s-au săvârşit minuni, vom înţelege de ce credincioşilor le sunt dragi până şi lucrurile sfinţilor.

Problema este că în vremea de acum am uitat toate acestea, nu mai înţelegem nimic aşa cum trebuie, ni se pare că trupurile noastre sunt ceva, iar sufletele noastre cu totul alta, şi asta deşi avem drept exemplu viaţa Mântuitorului şi vieţile sfinţilor. Trupurile sfinţilor sunt chezăşia a ceea ce săvârşesc cu noi dumnezeieştile slujbe. Trupul nostru este frumuseţe zidită după chipul lui Dumnezeu şi poate fi la fel de sfânt şi nestricăcios ca sufletul. Dacă ne vom aduce aminte că păcatul este stricăciune, dacă, pe de altă parte, vorbim de stricăciunea sufletului, este cazul să vorbim şi de stricăciunea sau nestricăciunea trupului. Într-o rugăciune dinainte de sfânta împărtăşanie citim: ,,O, înfricoşată taină ! O, bună mila lui Dumnezeu ! Cum eu fiind tină mă împărtăşesc cu dumnezeiescul Trup şi Sânge, şi mă fac fără stricăciune” (rânduiala sfintei împărtăşiri, canon, cântarea a 8-a). Tină – asta se spune nu despre suflet, ci despre trup. În mod asemănător, botezul face nestricăcios nu numai sufletul, ci şi trupul.

Acum poate că vom înţelege ce înseamnă expresia ,,moaşte nestricate”, ,,oase nestricate”. Iar pentru omul care s-a depărtat de Biserică ea poate reprezenta o sminteală, la fel cum pentru mulţi poate părea smintitoare rugăciunea de cerere a curăţiei care se face la săvârşirea tainei cununiei, deşi curăţia nu presupune neapărat fecioria. Dar dacă abordăm aceste lucruri din altă perspectivă, din perspectiva bisericească, vom vedea că noi, care avem trup, trebuie să-l facem împreună-slujitor lui Dumnezeu, şi dacă este să vorbim despre nestricăciunea sufletului, atunci lucrarea pentru care a venit Hristos este refacerea chipului lui Dumnezeu şi în trup.

Pentru noi este ceva de neînţeles atunci când, la prohodirea unui prunc, Biserica se roagă pentru el ca pentru un ,,nestricat” (rânduiala înmormântării pruncilor, canon, cântarea a 3-a). Cum adică ,,nestricat” ? Doar o să putrezească ! Da, dar va veni vremea, va veni ceasul întru care toţi cei din mormânturi vor auzi glasul Lui (al Fiului lui Dumnezeu) (…) şi vor ieşi (Ioan 5, 28-29); atunci va învia şi trupul pruncului cu pricina şi se va arăta ,,nestricat”. Cum va învia sufletul, aşa va învia şi trupul. De obicei, noi, raţionalişti fiind, nu înţelegem aşa nestricăciunea trupului. Trupul nostru este stricăcios în sine şi este nevoie de altceva – de sfinţenie – pentru a-l face nestricăcios. Se poate vorbi de nestricăciunea sufletului şi a trupului, însă aceasta este lucrare dumnezeiască, şi sfinţenia stă în faptul că Domnul ne dăruieşte această nestricăciune, ,,haina de nuntă”. Noi nu avem această haină şi ne rugăm ca să o primim: ,,Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită şi haină nu am ca să intru într-însa”. Şi noi avem încă o haină, trupul, pe care suntem datori să-l luminăm şi să-l înălţăm până la suflet, cu ajutorul lui Dumnezeu.

 

Scriptura 64

Osuar de la Mânăstirea Sfântul Clement din Sevastopol.
Pe geam sunt inscripţionate cuvintele: ,,Noi am fost
odinioară precum sunteţi voi astăzi; voi veţi fi
într-o bună zi precum suntem noi astăzi”

 

Dacă respingem cinstirea sfintelor moaşte, trebuie să respingem tot creştinismul, căci altfel cum spunem la slujba înmormântării: ,,Cel ce cu mâna dintru nefiinţă m-ai zidit şi cu chipul Tău cel dumnezeiesc m-ai cinstit, iar pentru călcarea poruncii iarăşi m-ai întors în pământ, din care am fost luat, la cel după asemănare mă ridică, cu frumuseţea cea dintâi iarăşi împodobindu-mă” (rânduiala înmormântării mirenilor, binecuvântări, glasul 5) ?

Firea noastră este alcătuită din suflet şi trup. Trebuie să ne îngrijim de suflet, şi dacă acesta va deveni mai curat şi mai bun, atunci şi trupul se va curăţi. Când vom începe să gândim aşa, vom putea înţelege şi acea rugăciune de după sfânta împărtăşanie în care se vorbeşte mult de trup.

Aşadar, Biserica a rânduit cinstirea sfintelor moaşte în primul rând pentru că ele sunt ,,vase pline de har” şi în al doilea rând pentru că ele sunt chezăşia faptului că sfinţii sunt împreună cu noi nu doar cu sufletul, ci şi cu trupul.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 64/iulie-august 2011