Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la

cartea Proorocului Iezechiil

 

Omilia a VII-a (Iezechiil 1, 18-23)

1. Prea iubiţi fraţi, după cum ştiţi, este obiceiul proorociei să privească acum aceste lucruri, acum acelea, şi pe neaşteptate să deducă cuvintele unul din altul, precum psalmistul când vorbeşte de Domnul: ,,Dumnezeu este judecător drept şi tare şi îndelung răbdător, şi neaducând mânie în toate zilele. De nu vă veţi întoarce, sabia sa o va luci; arcul său au încordat şi l-au gătit pre el. Şi într-însul au gătit vasele morţii; săgeţile sale celor ce se ard le-au lucrat” (Psalmi 7, 12-14) adaugă deodată: ,,Zămislit-a durere şi a născut fărădelege. Groapă a săpat şi o a deschis pre ea, şi va cădea în groapa care o a făcut” (Psalmi 7, 15-16). Iată cum atunci când a vorbit despre dreptatea Domnului, fără veste, ca şi cu glas neschimbat, el a presupus vinovăţia păcătosului. Să fie îndeajuns că am spus aceasta ca exemplu, fiindcă cel care are obiceiul a citi Proorocii nu este neştiutor despre cât de des fac ei asemenea lucruri. Astfel, când a vorbit despre roţi Iezechiil Proorocul a adăugat:

2. ,,Şi spatele a celor patru erau pline de ochi împrejur” (Iezechiil 1, 18 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Şi întreg trupul era plin de ochi împrejurul tuturor celor patru”). Deoarece nu a vorbit despre ele la feminin, ci la neutru, proorocul a arătat fără îndoială că discursul său s-a întors de la roţi la fiinţele sfinte. Precum s-a spus mai înainte, prin aceasta sunt înţeleşi cu siguranţă toţi cei aleşi. Apoi, trupurile sfintelor fiinţe sunt descrise ca pline de ochi, deoarece lucrarea sfinţilor este precaută din toate părţile, discernând cu râvnă binele şi păzindu-se cu subtilitate împotriva relelor. Şi aceasta este mai laborioasă atunci când mintea sfinţilor stă de gardă cu toată seriozitatea ca nu cumva relele să zacă ascunse înaintea ochilor lor sub masca virtuţilor.

Prin urmare, viaţa sfinţilor este precaută ca nu cumva să fie atât de liberă încât să fie arogantă, fiindcă mândria adesea trece dincolo de cuvinte şi caută să pară că este libertatea curăţiei. Ca nu cumva să fie atât de umilă încât să fie timidă, pentru că uneori teama împiedică duhul şi nu îngăduie a vorbi ceea ce este drept, dar totuşi simulează umilinţa în aceeaşi cugetare timidă. Ca nu cumva să fie atât de sobră încât să fie meschină, fiindcă sărăcia adesea caută să fie stimată ca cumpătare, astfel că pare just şi necesar a păstra orice nu doreşte să dăruiască din milostenie aproapelui său nevoiaş. Ca nu cumva el să fie atât de darnic încât să fie risipitor, pentru că uneori el crede că extravaganţa este milostenie. Fiindcă una este a da aproapelui cele de trebuinţă, din râvnă, şi alta a risipi bunurile cuiva fără dorinţa de răsplată.

Aşadar, orice este înfăptuit trebuie să se evalueze la rădăcina intenţiei ce valoare va avea la judecata Ziditorului. Astfel, acelaşi Ziditor spune: ,,Când va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat” (Luca 11, 34). Numind într-adevăr intenţia ochi şi lucrarea trup. Deoarece dacă intenţia noastră faţă de Dumnezeu ar fi curată, lucrarea noastră n-ar fi întunecată la judecata Sa. De aceea, pentru că sfinţii urmăresc cu perspicacitate ceea ce percep ei înşişi din toate părţile – unde păzesc ca nu cumva ei fie să caute rele de dragul lor, fie să săvârşească aceleaşi rele sub masca faptelor bune, cu alte cuvinte, ca nu cumva să pretindă că patimile lor sunt virtuţi –, ei îşi înconjoară tot trupul cu ochii lor, pentru că fiecare faptă a lor este plină de şi înconjurată de precauţia grijii.

3. Deci, când a înţeles că cei din Corint vroiau să aibă milă faţă de un om oarecare care se căia de fărădelegea sa, Sfântul Apostol Pavel a spus: ,,Iar căruia dăruiţi ceva, dăruiesc şi eu; că şi eu de am dăruit ceva, căruia am dăruit, pentru voi, în faţa lui Hristos. Ca să nu fim cuprinşi de satana; că nu este să nu ştim amăgiturile lui” (II Corinteni 2, 10-11). Căci dacă îndurarea este trebuincioasă, de ce un învăţător ales, cu o asemenea smerenie, se alătură dorinţei ucenicilor săi astfel ca nici el să nu poată părea a fi despărţit de ucenicii săi în ce priveşte milostenia, nici ei de el, decât că el veghează cu ochiul preocupat al prevederii, căci foarte adesea unii iartă, iar alţii se mânie ?

Şi apoi de ce fel este jertfa milosteniei care este adusă cu neînţelegerea cu un seamăn ? Astfel, el spune pe drept: ,,Ca să nu fim cuprinşi de satana; că nu este să nu ştim amăgiturile lui”. Că negreşit el are obiceiul să picure răul unei neînţelegeri în inima unuia, tocmai când el hotărăşte că celălalt a săvârşit o faptă de evlavie. Fiindcă o faptă bună, care este făcută în aşa fel încât nu se acordă deloc atenţie ca nu cumva un element al răului să pătrundă din altă parte, este nedesăvârşită în afară de cazul când ar fi o jignire să nu fi făcut ceva care să nu se fi putut întâmpla fără o piatră de încercare (scandal) pentru cineva.

4. Cu adevărat, noi spunem aceasta pentru a face cunoscut dragostei voastre că, în faptele noastre bune, este uneori necesar să ne ferim de o piatră de încercare pentru un seamăn, dar într-adevăr, alteori, acest risc trebuie socotit ca fiind lipsit de valoare. Am învăţat aceasta de la Însuşi Ziditorul nostru, care atunci când S-a apropiat de Petru întrebându-l de dajdie, mai întâi a dat o pildă prin care a răspuns că El nu datora nimic, spunând: ,,Împăraţii pământului de la cine iau dăjdii sau bir ? De la fiii lor, sau de la cei străini ?” (Matei 17, 25) Când i s-a spus: ,,De la cei străini”, El a răspuns: ,,Iată dar că fiii sunt scutiţi”. Dar după ce S-a arătat pe Sineşi a fi liber, ca nu cumva din întâmplare să creeze o piatră de încercare (scandal) pentru cineva, a adăugat: ,,Dar ca să nu-i smintim pre dânşii, mergând la mare, aruncă undiţa, şi peştele care vei prinde întâi, ia-l şi deschizând gura lui, vei afla un statir; acela luându-l, dă-l lor pentru mine şi pentru tine” (Matei 17, 27).

Din nou, când El a spus: ,,Nu ce intră în gură spurcă pre om (...). Atunci apropiindu-se către dânsul ucenicii lui, i-au zis: cunoscut-ai că fariseii auzind cuvântul, s-au scandalisit ? Iar el răspunzând au zis: tot sadul, pre care nu l-au sădit Tatăl meu cel ceresc, se va dezrădăcina. Lăsaţi-i pre dânşii; povăţuitori orbi sunt ai orbilor” (Matei 15, 11-14). Iată Adevărul, Stăpânul nostru, ca nu cumva să se ivească o piatră de încercare (scandal) în inimile unora, a plătit dajdia pe care El nu o datora şi a văzut ridicându-se în inimile altora o piatră de încercare împotriva adevărului şi a îngăduit ca ei să rămână în piatra lor de încercare.

5. Din acest motiv, trebuie să înţelegem că, în măsura în care putem să facem aceasta fără de păcat, trebuie să evităm scandalul pentru semenii noştri. Cu toate acestea, dacă scandalul este îndepărtat de adevăr, este mai indicat ca el să se nască decât ca adevărul să fie lepădat. Prin urmare, trupurile sfintelor fiinţe sunt pline de ochi, deoarece ele privesc cu prudenţă de jur-împrejur către un loc şi altul.

6. Dar noi trebuie să fim de asemenea conştienţi că adesea, în timp ce luăm aminte la nişte înşelători, se întâmplă că neglijăm alte lucruri, şi unde suntem neglijenţi acolo fără îndoială nu avem ochii noştri. Căci acel fariseu care a urcat în templu să se roage, pentru care stă mărturie evanghelistul, nu şi-a dat seama ce a spus. Deoarece el a spus: ,,Dumnezeule, mulţumescu-ţi”. Deci el a mulţumit aşa cum se cuvine lui Dumnezeu, de la care a primit faptele bune pe care le-a făcut. Dar el a adăugat: ,,Că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, preacurvari, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori în săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig” (Luca 18, 11-12). Iată că fariseul avea un ochi pentru a lucra înfrânarea, folosind milostenia şi aducând mulţumiri lui Dumnezeu, dar nu avea nici un ochi pentru păstrarea smereniei. Şi ce bine este în a păzi cu atenţie aproape toată cetatea de vicleşugurile vrăjmaşului, dacă este lăsată deschisă o singură poartă, prin care poate intra duşmanul ?

Aşadar, cât de bună este straja care este aşezată de jur-împrejur, aproape la fiecare colţ, când întregul oraş este deschis duşmanilor săi prin neglijarea unui singur loc ? Pentru că fariseul care postea, dădea zeciuieli, aducea mulţumiri lui Dumnezeu, era, ca să spunem aşa, vigilent în apărarea cetăţii sale din aproape orice parte. Dar întrucât el nu păzea singura poartă către sine a mândriei, se supunea duşmanului acolo unde închidea ochii prin neglijenţă. Prin urmare, deoarece minţile sfinţilor stau de gardă cu atenţie din toate părţile şi în fiecare faptă a lor de închinare şi râvnă privesc în jur – ca nu cumva să facă fapte rele, sau să nu reuşească să facă faptele drepte care sunt poruncite, sau săvârşind fapte bune să fie exagerate în cugetele lor; ca nu cumva să jignească cu atât mai grav şi să păcătuiască cu atât mai mult în taină, cu cât ei par integri în afară – este pe drept spus: ,,Întreg trupul era plin de ochi împrejurul tuturor celor patru”.

7. Mai mult, trebuie să înţelegem că vechea traducere nu spune: ,,Întreg trupul era plin de ochi împrejurul tuturor celor patru”, ci ,,Spatele a celor patru erau pline de ochi împrejur” (n.tr.: precum scrie în Sfânta Scriptură din 1914). Această variantă nu diferă, într-adevăr, de înţelegerea sfaturilor. Fiindcă oamenii păcătoşi au adesea obiceiul de a păzi trăsăturile feţei. Dar oamenii drepţi, pentru că se apără de asemenea în acele lucruri care nu sunt văzute în public sau în faţă, sunt descrişi ca având ochi la spatele lor. Aşadar, cei care desluşesc lucrurile care sunt în taină şi se păzesc de aceleaşi cusururi ascunse au cu siguranţă ochi la spatele lor. În orice caz, aceasta poate fi înţeleasă şi în alt mod, deoarece noi vedem lucrurile dinaintea feţei noastre, dar altul dintre noi vede spatele nostru şi noi nu ne putem vedea pe noi înşine. Dar pentru că sfinţii se cercetează pe sine cu perspicacitate în ce priveşte chestiunile în care ei pot fi judecaţi de alţii, şi se uită la ei înşişi cu asprime în timp ce sunt adesea scrutaţi cu asprime de alţii, şi nu sunt neştiutori ai lucrurilor care ar putea zăcea ascunse, ei poartă lumina pe spatele lor.

Apoi urmează:

8. ,,Şi când mergeau hiarele, mergeau şi roatele, care se ţineau de ele, şi când se ridicau hiarele de pre pământ, se ridicau şi roatele” (Iezechiil 1, 19). Sfintele fiinţe (hiarele) merg când sfinţii înţeleg din Sfânta Scriptură cum să ducă o viaţă morală. Cu adevărat, sfintele fiinţe sunt ridicate de pe pământ când sfinţii se înalţă pe ei înşişi în contemplaţie. Şi fiindcă fiecare sfânt înaintează în Sfânta Scriptură în măsura în care aceeaşi Sfântă Scriptură înaintează în el, este spus pe drept: ,,Când mergeau hiarele, mergeau şi roatele, care se ţineau de ele, şi când se ridicau hiarele de pre pământ, se ridicau şi roatele”, deoarece cuvintele dumnezeieşti cresc odată cu cititorul, căci pe cât de adânc le înţelege fiecare, pe atât de adânc pătrund ele înlăuntrul lui.

Prin urmare, roţile nu vor fi înălţate dacă sfintele fiinţe nu se vor ridica, căci dacă minţile cititorilor nu au atins înălţimile, cuvintele dumnezeieşti, ca şi cum ar fi în adâncimi, zac acolo neînţelese. Pentru că atunci când cuvintele Sfintele Scripturi (dacă înţelegerea cuvântării dumnezeieşti pare fadă) nu înflăcărează mintea cititorului, oricine ar fi el, şi în contemplaţie raţiunea sa nu radiază de lumină, roata stă pe loc şi se află pe pământ întrucât fiinţa nu este ridicată de pe pământ. Dar dacă, într-adevăr, fiinţa merge, cu alte cuvinte caută rânduielile pentru a duce o viaţă bună, şi prin mersul inimii sale descoperă cum să pregătească calea faptelor bune, roata ţine pasul cu ea, fiindcă pe măsură ce tu găseşti sporire în cuvântarea dumnezeiască vei fi înaintat tu însuţi înlăuntrul ei.

Dacă o fiinţă înaripată s-a aflat în contemplaţie, roţile sunt înălţate pe dată de pe pământ, pentru că tu înţelegi că lucrurile – despre care ai crezut mai înainte că sunt grăite în Sfânta Scriptură potrivit obiceiului omenesc – nu sunt pământeşti. Şi se întâmplă că tu percepi cuvintele Sfintei Scripturi a fi cereşti dacă, învăpăiat prin darul contemplării, pluteşti printre lucruri cereşti. Şi însuşirea minunată şi nespusă a Sfintei Scripturi este recunoscută atunci când mintea cititorului este pătrunsă de iubirea dumnezeiască. Aşadar, deoarece sfânta fiinţă se ridică către înălţimi, roata se învârte. Apoi urmează:

9. ,,Şi ori unde era norul, acolo era şi vântul de mergea, şi mergeau şi hiarele, şi roatele se ridicau cu dânsele” (Iezechiil 1, 20 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Şi ori unde mergea duhul, într-acolo aşa cum mergea duhul, şi roatele se ridicau în acelaşi timp şi îl urmau”). Fiindcă acolo unde năzuieşte duhul cititorului, acolo sunt ridicate şi cuvintele dumnezeieşti, deoarece dacă tu cauţi ceva înalt prin vedere şi simţire, aceleaşi lucruri sfinte cresc odată cu tine şi se ridică cu tine către înălţimi. Atunci este pe drept spus despre aceleaşi roţi: ,,Şi îl urmau”. Pentru că duhul cititorului, dacă el caută înţelegere morală sau istorică, îl urmează perceperea istoriei morale. Dacă el caută cunoaştere figurată, graiul alegoric este curând recunoscut. Dacă este contemplativ, roţile îşi iau zborul aproape de îndată şi plutesc în văzduh deoarece înţelegerea cerească a Sfintei Scripturi este dezvăluită în cuvinte. ,,Şi ori unde mergea duhul, într-acolo aşa cum mergea duhul, şi roatele se ridicau în acelaşi timp şi îl urmau”. Apoi, roţile urmează duhul fiindcă cuvintele Sfintei Scripturi, aşa cum s-a spus deja adeseori, cresc prin raţiune potrivit percepţiei cititorului.

10. În plus, în una şi aceeaşi percepţie a Scripturii, unul se desfătează doar cu istorie, altul caută înţelegerea figurată, altul cu adevărat înţelegerea în chip contemplativ. Şi se întâmplă foarte adesea că, precum s-a spus, în una şi aceeaşi percepţie pot fi găsite toate trei la un loc. Căci Moisi când a fost chemat din rugul aprins a venit mai aproape pentru a vedea vedenia, şi iată rugul ardea şi nu se mistuia. Şi mare este această minune. Dacă tu cauţi doar istoria, există acolo hrană pentru a sătura sufletul cititorului, astfel că tu vezi cum focul arde înăuntrul lemnului şi nu-l mistuie. Dar dacă tu cauţi înţelegerea figurată, ce semnifică flacăra dacă nu Legea despre care este scris: ,,În dreapta Lui lege de foc” (A Doua Lege 33, 2) ? Şi ce a arătat acel rug dacă nu pe poporul evreu, acoperit cu spinii păcatelor sale ? Dar rugul aprins nu putea fi mistuit fiindcă poporul evreu a primit cu adevărat focul Legii şi încă nu s-a lepădat de spinii păcatelor sale, nici flacăra cuvântului dumnezeiesc nu a mistuit patimile lor.

Poate că altul doreşte ca lucrurile mai mari să fie contemplate în acesta printr-o imagine. Întrucât percepţia sa înfloreşte, roţile sunt ridicate de asemenea. Fiindcă Unul-Născut Fiu al lui Dumnezeu a devenit Om desăvârşit printre oameni, El care nu a avut nici un păcat al Său, ci a luat spinii răutăţii noastre şi a binevoit să fie umilit pentru noi chiar până la Patima Sa, şi să ia asupra Sa focul pătimirii noastre. Dar a ars şi nu a ars, fiindcă El a murit din smerenia Sa şi totuşi a rămas nemuritor în dumnezeirea Sa. El a luat de la noi din care parte jertfa Sa a fost făcută pentru noi şi totuşi a rămas de nepătruns şi neschimbător întru ale Sale, astfel ca El să ne poată schimba pe noi cu totul dintru ale noastre.

Poate că altul caută moralitatea prin istorie, şi contemplarea prin înţelegerea alegoriei. Ceea ce este scris în Lege se află deschis înaintea tuturor potrivit istoriei, şi anume capul unui porumbel care este jertfit pentru păcat este răsucit către aripi, astfel încât el se despică la gât şi măruntaiele sale nu sunt împrăştiate. De bună seamă, cititorii cunosc sensul istoric al acestor cuvinte. Dar dacă tu cauţi să le înţelegi în termeni morali, roata este pusă în mişcare atunci când perceperea Sfintei Scripturi este îndreptată către înţelegerea morală. Deoarece noi înşine trebuie să fim porumbelul din jertfa Atotputernicului Dumnezeu, astfel încât capul nostru să fie răsucit înapoi către aripi, adică duhul către virtuţi. Căci noi nu suntem neîndreptăţiţi să înţelegem mintea în chip de cap, deoarece mintea controlează acţiunile precum capul controlează trupul. Dar capul este poruncit a fi răsucit înapoi către aripi ca tu să poţi face ceea ce spui şi să uneşti gura ta cu faptele tale. Nici capul nu poate fi tăiat astfel încât să fie despărţit de trup, ci este poruncit a fi despicat în parte şi să se alăture trupului său, pentru că într-adevăr minţile noastre trebuie despărţite de plăcerile trupeşti, dar nu de grija necesară faţă de trup. Din acest motiv este scris: ,,Purtarea de grijă a trupului să nu o faceţi spre pofte” (Romani 13, 14).

Aşadar, purtarea de grijă care este interzisă cu privire la pofte este fără îndoială îngăduită dacă este necesar. Atunci să lăsăm capul porumbelului să fie în parte despicat şi în parte neatins astfel încât, precum s-a spus, minţile noastre să poată fi despărţite de dorinţa trupului şi totuşi să nu fie despărţite de necesitate.

Şi dacă altul va percepe acest fel de jertfă pentru contemplare sub înţelegerea figurată a Mântuitorului nostru ? Deci, duhul său s-ar ridica către lucruri mai vrednice, şi fiinţele sfinte se înalţă astfel că şi roţile vor fi înălţate. Căci cine este capul nostru dacă nu Mântuitorul ? Despre El este scris: ,,Şi pre El l-au dat cap Bisericii mai presus de toate, carele este trupul Lui” (Efeseni 1, 22-23). Când evreii L-au prigonit, ei au încercat să şteargă numele Lui de pe pământ. Şi când L-au văzut răstignit şi îngropat, au crezut că L-au despărţit de dragostea tuturor. Dar capul porumbelului este despărţit şi totuşi nedespărţit de trupul său, fiindcă în măsura în care El a purtat moartea pentru noi, El ne-a unit pe noi toţi mai adevărat cu El Însuşi prin chiar moartea Sa, şi prin retragerea Sa văzută dinaintea ochilor noştri a prins rădăcini în chip nevăzut în minţile noastre. Prin urmare, capul despicat al porumbelului rămâne pe trup deoarece Mântuitorul nostru a pătimit cu adevărat pentru noi, dar nu a fost despărţit de noi prin Patima Sa. Atunci, întrucât cuvintele Sfintei Scripturi cresc odată cu duhul cititorilor este pe drept spus acum: ,,Şi ori unde mergea duhul, într-acolo aşa cum mergea duhul, şi roatele se ridicau în acelaşi timp şi îl urmau”. Şi este adăugat:

11. ,,Pentru că duh de viaţă era în roate” (Iezechiil 1, 20). Duhul de viaţă este în roţi, deoarece prin Sfânta Scriptură noi suntem însufleţiţi de darul duhului ca să putem izgoni din noi păcatele de moarte. Atunci este posibil să înţelegem că duhul merge dacă Dumnezeu atinge sufletul cititorului în felurite chipuri şi grade, când deşteptându-l prin cuvintele Sfintei Scripturi El acum îl conduce în râvnă către pedepsire, acum îl îmblânzeşte către răbdare, acum îl învaţă către propovăduire, acum îl sileşte către plângerile pocăinţei.

Dar haideţi să alergăm iute prin aceleaşi cuvinte pe care le-am grăit şi să vedem cum roţile urmează duhul care este numit duh de viaţă şi despre care se spune că este în roţi. Fără îndoială, dacă duhul de viaţă a atins sufletul cititorului, în fervoarea râvnei el vede de îndată în Sfânta Scriptură cum Moisi, întorcându-se în tabără şi dându-şi seama că poporul s-a închinat la idoli, l-a risipit cu săbiile în fierbinţeala mâniei. Cum Finees, răzbunând desfrâul, a domolit mânia lui Dumnezeu cu sabia sa. Cum Petru i-a înfricoşat şi i-a omorât cu un cuvânt pe cei care-l minţiseră. Cum Pavel, atunci când ucenicii îl nesocotesc, îi ameninţă cu un toiag.

12. Dacă duhul de viaţă atinge sufletul cititorului către desăvârşirea răbdării, roţile urmează pe dată, fiindcă el găseşte în Sfânta Scriptură că atunci când Moisi şi Aaron, cu toate că vorbind drept, au pătimit prigonire din partea poporului, ei au fugit la cortul mărturiei, încă rugându-se pentru poporul de care fugiseră. Dar sfintele lor minţi au răbdat tulburarea celui trufaş şi totuşi nu au izbucnit împotriva lui cu ură. Fiindcă adevărata răbdare este cea care îl iubeşte pe cel pe care-l poartă. Pentru că a tolera, dar a urî nu este virtutea blândeţii, ci masca furiei.

El găseşte de asemenea în aceeaşi Sfântă Scriptură că Samuil, abătut din pricina întâietăţii, este bine ştiut că s-a rugat pentru cei care l-au umilit; că nici unul dintre sfinţi nu a dobândit slava cerească fără desăvârşirea răbdării; şi că Însuşi Ziditorul şi Mântuitorul neamului omenesc a răbdat scuipări, bătăi, cununa de spini, Crucea, suliţa şi cu toate acestea S-a rugat pentru prigonitorii Săi.

13. Dacă duhul de viaţă deşteaptă sufletul cititorului către studierea proorociei, roţile urmează de îndată, fiindcă el găseşte în Sfânta Scriptură că Moisi, la porunca Domnului, s-a ridicat împotriva lui Faraon cu atât de multe cuvinte de proorocie îndrăzneaţă. Cum Ştefan le-a spus evreilor necredincioşi: ,,Pururea împotriva Duhului Sfânt staţi” (Faptele Apostolilor 7, 51), nici nu i-a fost teamă în mijlocul pietrelor. Cum Petru, bătut cu ciomege ca nu cumva să vorbească în numele lui Iisus Hristos, a răspuns cu mare sinceritate: ,,Trebuie a asculta pre Dumnezeu mai mult decât pre oameni” (Faptele Apostolilor 5, 29). Cum Pavel este pus în lanţuri şi cu toate acestea cuvântul lui Dumnezeu nu este legat.

14. Dacă duhul de viaţă îndeamnă la plângerile pocăinţei, roţile urmează de asemenea pe dată, când cuvintele Sfintei Scripturi dezvăluie pocăinţa lui David; cum împăratul, mustrat de prooroc pentru că nu a fost ascultător faţă de Împăratul ceresc, nu i-a fost ruşine să mărturisească ce făcuse celui care-l acuzase. Cum vameşul care recunoştea vina propriei fărădelegi, chiar de venise ca un nevrednic la templu, s-a întors de la templu îndreptăţit. Cum Petru a spălat întinăciunea lepădării sale cu lacrimi. Cum tâlharul care a recunoscut vina sa pe cruce a aflat deja iertare în moartea însăşi.

De la aceste roţi, proorocul face aceeaşi remarcă şi adaugă:

15. ,,Când mergeau hiarele, mergeau şi roatele, şi când stau ele, stau şi roatele; şi când se ridicau ele de pre pământ, se ridicau cu ele şi roatele, că duh de viaţă era în roate” (Iezechiil 1, 21). După cum ştiţi, prea iubiţi fraţi, aceste cuvinte au fost spuse deja în mare măsură, dar ele sunt înfăţişate în mod repetat. Nici nu ne deranjează să repetăm într-o expunere concisă aceleaşi lucruri pe care Duhul a binevoit să le arate prin proorocul. Căci doar această idee nouă este adăugată în aceste cuvinte, când se spune: ,,Când stau ele, stau şi roatele”.

Aşadar, sunt cei care merg înainte până în punctul în care ştiu să împartă bine bunurile pământeşti pe care le primesc, să se ostenească ei înşişi în lucrări de milostenie, să-i mângâie pe cei asupriţi. Aceştia merg în mod limpede în măsura în care ei se străduiesc pentru binele aproapelui lor. Prin urmare, roţile înaintează odată cu ei deoarece ei aşează Sfânta Scriptură ca trepte pentru cuvintele lor în călătoria lor. Şi sunt alţii care în credinţa pe care au primit-o sunt atât de puternici spre a o păstra, încât ei se folosesc pentru a opune rezistenţă tuturor duşmanilor şi nu numai că nu sunt câtuşi de puţin traşi către ticăloşia trădării, ci chiar mustră pe cei care grăiesc cuvinte potrivnice şi îi trag către corectitudine.Scriptura VT 63

Când aceştia stau, roţile stau locului de asemenea, deoarece cuvintele Sfintei Scripturi adeveresc corectitudinea lor faţă de ele ori de câte ori ei le aud în ei înşişi: ,,Staţi şi ţineţi predaniile care v-aţi învăţat” (II Tesaloniceni 2, 15). Şi iar: ,,Potrivnicul vostru diavolul, ca un leu răcnind, umblă căutând pre cine să înghită; căruia staţi împotrivă întăriţi fiind în credinţă” (I Petru 5, 8-9).

Şi sunt cei care dispreţuiesc toate lucrurile pământeşti, ei se silesc să nu deţină nimic din cele ce pier, şi se înalţă în contemplaţia lui Dumnezeu, precum s-a spus mai înainte. Prin urmare, când aceia sunt înălţaţi, şi roţile sunt înălţate, deoarece fiecare se îndreaptă către înălţimi în măsura în care Sfânta Scriptură îi grăieşte despre lucruri mai înalte. Astfel, sfintele fiinţe merg pentru folosul aproapelui lor, stau pentru a se păzi, sunt înălţate către contemplaţia lui Dumnezeu.

 

Sfântul Prooroc Iezechiil
Frescă atribuită lui Teofan Grecul, 1535-1546
Mânăstirea Pantokrator, Muntele Athos

 

16. Însă roţile ţin pasul, stau, sunt înălţate, deoarece textul sfânt, când este cercetat, este găsit astfel încât el se potriveşte celui care-l cercetează. Deci ai înaintat către viaţa activă ? El merge cu tine. Ai dobândit detaşarea şi statornicia duhului ? El stă cu tine. Ai ajuns la viaţa contemplativă prin darul lui Dumnezeu ? El zboară cu tine. Şi din nou este adăugat: ,,Că duh de viaţă era în roate”. Din această pricină, se spune de două ori că Duhul de viaţă este în roţi, deoarece sunt două Testamente ale Sfintei Scripturi, şi pe ambele Duhul lui Dumnezeu a dorit să fie scrise pentru a ne slobozi pe noi de moartea sufletului. Sau, într-adevăr, deoarece sunt două precepte ale milostivirii, şi anume dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele nostru, prin care ne însufleţesc cuvintele Sfintei Scripturi.

Aşadar, este spus pentru a doua oară că Duhul de viaţă era în roţi, deoarece noi primim dragostea de Dumnezeu şi de aproapele nostru în cuvintele dumnezeieşti. Pentru că noi suntem readuşi la viaţă prin învăţăturile Sfintei Scripturi, noi care am zăcut morţi în vinovăţia noastră. Astfel, este pe drept spus prin psalmistul către atotputernicul Dumnezeu: ,,În veac nu voiu uita îndreptările tale, că într-însele m-ai viat” (Psalmi 118, 93). Poruncile Domnului sunt numite îndreptări prin care El ne îndreptăţeşte corectându-ne. Despre acestea, psalmistul vorbeşte mai limpede: ,,Întru îndreptările tale voiu cugeta, nu voiu uita cuvintele tale” (Psalmi 118, 16). Apoi, El ne însufleţeşte în această privinţă, deoarece prin aceasta ne arată viaţa duhovnicească, şi prin insuflarea Duhului o picură strop cu strop în cugetele noastre. Fiindcă aceasta se întâmplă zi de zi în cugetele celor desăvârşiţi prin darul harului se spune în mod potrivit: ,,Duh de viaţă era în roate”.

17. Sfânta Scriptură a devenit pentru noi lumina călătoriei noastre în întunericul acestei vieţi. De aceea, şi Apostolul Petru spune: ,,La care bine faceţi luând aminte, ca la o lumină ce străluceşte în loc întunecos” (II Petru 1, 19). De aici, psalmistul spune: ,,Făclie picioarelor mele este legea ta, şi lumină cărărilor mele” (Psalmi 118, 105). Cu toate acestea, noi ştim că însăşi făclia noastră este întunecată, dacă Adevărul nu o luminează pentru cugetele noastre. Astfel, psalmistul spune pentru a doua oară: ,,Că tu vei lumina luminătorul meu Doamne, Dumnezeul meu lumina-vei întunericul meu” (Psalmi 17, 31). Fiindcă cine este făclie arzândă dacă nu este lumina acolo ? Dar lumina creată nu străluceşte pentru noi dacă nu este luminată de Lumina Necreată. În consecinţă, deoarece atotputernicul Dumnezeu Însuşi a făcut învăţămintele Sfintelor Testamente pentru mântuirea noastră şi El Însuşi le-a dezvăluit, Duhul de viaţă era în roţi. Apoi urmează:

18. ,,Şi asemănare preste capul hiarelor ca o întărire ca vederea cristalului, şi întinsă preste aripile lor deasupra” (Iezechiil 1, 22 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Şi asemănare preste capul hiarelor ca o întărire ca vederea cristalului, grozavă la înfăţişare, şi întinsă preste capetele lor deasupra”). Prin darul lui Dumnezeu, noi putem explica aceste cuvinte în două moduri, astfel încât lăsăm la latitudinea cititorului pe care îl găseşte potrivit. Pentru că puterile cereşti pot fi înţelese prin termenul de întărire. Se spune pe drept că această întărire este ca vederea cristalului, deoarece cristalul este probabil, într-adevăr, extrem de tare, însă adunat din apă. Şi firea îngerească, când a primit voinţă liberă la crearea sa, fie a dorit să stăruie în smerenie şi să rămână în prezenţa atotputernicului Dumnezeu, fie să cedeze mândriei şi să cadă din fericire, să devină asemenea apei.

Dar întrucât, când alţii au căzut, sfinţii îngeri au stăruit în starea lor de fericire şi au primit aceasta ca un dar – că ei nu ar putea cu nici un chip să cadă, firea lor înlăuntrul lor, pentru că nu poate fi condusă în mod nestatornic, este întărită ca şi cum ar avea tăria cristalului. Se spune că acest cristal este grozav la înfăţişare şi întins deasupra capetelor sfintelor fiinţe pentru că aceste puteri îngereşti care stau în prezenţa atotputernicului Dumnezeu sunt grozave şi înfricoşătoare pentru noi care suntem ţintuiţi în această stricăciune. Bucuriile lor acum, fiindcă depăşesc percepţia minţilor noastre, sunt descrise ca fiind deasupra capetelor sfintelor fiinţe. Căci cine, când este în trup stricăcios, se foloseşte din a înţelege acea inefabilă, nemărginită bucurie a îngerilor ? Ce fericire să vezi în chip neştirbit faţa Ziditorului şi să rămâi în bucuria Sa fără de schimbare !

19. Cu toate acestea, este posibil într-un sens figurat a recunoaşte în termenul de întărire pe Însuşi Mântuitorul nostru, adevăratul Dumnezeu deasupra tuturor lucrurilor, devenind Om desăvârşit printre toate lucrurile, în care firea noastră este făcută tare cu Tatăl. Despre El, de altfel, este spus în proorocie prin psalmistul: ,,Să fie mâna ta preste bărbatul dreptei tale şi preste fiul omenesc, pre carele l-ai întărit ţie” (Psalmi 79, 18). Cu adevărat, firea omenească, înainte de a fi luată asupra Sa de Creatorul tuturor, era ţărână: pentru că întărire nu era. Căci a fost spus omului păcătos: ,,Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 19). Însă după ce a fost luată asupra Sa de Autorul a toate şi înălţată la ceruri şi aşezată deasupra îngerilor, ceea ce a fost ţărână a devenit întărire.

Dar întărirea care este percepută este adăugată la ceea ce i se aseamănă, când se spune: ,,Ca vederea cristalului, grozavă la înfăţişare”. Precum s-a spus, cristalul se încheagă din apă şi devine solid. Într-adevăr, noi ştim cât de mare este mobilitatea apei. Căci Trupul Mântuitorului nostru, care S-a supus până la moarte în pătimire, a fost într-un sens asemenea apei, deoarece fiind născut, crescând, devenind obosit, fiindu-I sete, fiindu-I foame, murind, El a trecut cu repeziciune prin clipele timpului către Patima Sa. Referitor la trecerea Sa, proorocul a spus: ,,Bucura-se-va, ca un uriaş să alerge cale, din marginea cerului ieşirea lui” (Psalmi 18, 6). Dar pentru că prin slava Învierii Sale, El S-a dezbrăcat de Propria stricăciune îmbrăcându-Se cu virtutea nestricăciunii, El, ca să spunem aşa, S-a întărit în chipul cristalului din apă, astfel că aceeaşi fire era în El, iar nestatornicia stricăciunii nu se mai afla acolo unde fusese. Prin urmare, apa s-a transformat în cristal atunci când neputinţa Sa din pricina stricăciunii s-a preschimbat prin Învierea Sa în statornicia nestricăciunii.

20. Însă trebuie cercetat ce înseamnă acest cristal grozav, adică înspăimântător. Căci cine nu cunoaşte frumuseţea cristalului ? Şi este minunat că frumuseţea este îmbinată în cristal cu groaza. Dar este limpede tuturor celor care cunosc adevărul că Mântuitorul neamului omenesc, când Se arată ca Judecător, va fi frumos pentru cei drepţi şi înspăimântător pentru cei nedrepţi. Căci Cel pe care cei desăvârşiţi Îl percep ca blând, cei răi Îl văd ca înfricoşător şi grozav. Dar cei desăvârşiţi nu-L vor vedea atunci ca fiind teribil deoarece ei nu încetează acum să contemple teroarea Lui. Pentru că ei cugetă cu sârguinţă cum va veni El ca grozav la Judecată, ei plâng păcatele trecute şi se întorc de la cele viitoare: ei aşează frica de El zi de zi înaintea ochiului minţii lor şi privesc neîncetat către vremea când El Se va arăta înfricoşător şi vieţuiesc cu frică zi de zi ca nu cumva când El va veni să se afle în mare spaimă.

Prin urmare, chipul întăririi aflate deasupra capetelor sfintelor fiinţe se aseamănă cu vederea cristalului grozav la înfăţişare. Şi deoarece însăşi frica de El pe care ei Îl poartă în inimile lor le apără minţile este pe drept adăugat: ,,Întinsă preste capetele lor deasupra”. Această întărire care este arătată în chipul cristalului deasupra capetelor sfintelor fiinţe este atât grozavă la înfăţişare, cât şi întinsă deoarece acolo unde înfricoşează minţile celor virtuoşi, apără. Căci dacă El nu ar inspira teamă în inimile lor, nu ar fi acum un apărător de păcate şi mai apoi de pedepse. Cu toate acestea, deoarece contemplă neîncetat frica care va fi la Judecată, ei îşi păstrează aripile virtuţilor lor în dreptate.

Astfel, în mod potrivit, este spus numaidecât:

21. ,,Şi sub întăritură aripile lor întinse bătând una spre alta” (Iezechiil 1, 23). Aşadar, aripile virtuţilor lor sunt întinse sub întăritură când binele pe care îl are cineva îl dă celuilalt, astfel încât cel care a primit bogăţiile pământeşti poate mângâia nevoia aproapelui său sărac; cel care este plin de darul învăţăturii poate lumina întunericul semenului său neştiutor cu cuvântul propovăduirii sale; cel care este susţinut de puterea pământească poate izbăvi pe cei asupriţi de violenţă; cel care este plin de darul proorociei poate veghea împotriva relelor iminente din viaţa aproapelui prin încurajarea faptelor bune; cel care a primit darul tămăduirii, prin mijlocirea sa, se poate dedica cu evlavie şi cu smerenie mântuirii celor bolnavi, deoarece fiind liber de îndeletnicire pământească, s-a învrednicit să aibă timp doar pentru Dumnezeu ca să se poată ruga pentru semenii săi păcătoşi.Scriptura VT 64

Căci adesea se întâmplă că cel care este extrem de preocupat de bogăţiile pământeşti nu este atât de râvnitor în rugăciune pe cât ar trebui să fie. Şi adesea se întâmplă că cel căruia îi lipsesc mijloacele de trai, despovărat de toate greutăţile lumii, se dedică rugăciunii către Dumnezeu. Dar pe câtă vreme omul bogat îi dă celui sărac hrană şi îmbrăcăminte, iar cel sărac dăruieşte rugăciunea sa pentru sufletul celui bogat, aripile drepte ale sfintelor fiinţe sunt întinse una către cealaltă. Pentru că în vreme ce acel om îmi arată cuvântul propovăduirii şi prin lumina adevărului izgoneşte întunericul neştiinţei din inima mea, şi pentru că în vreme ce el este cumva împilat de o putere a acestei lumi îi împărtăşesc mângâierea protecţiei mele şi îl smulg din mâna asupritorului său – noi ne întindem aripile noastre una către cealaltă, astfel că prin bunăvoinţa noastră şi ajutorul dat altuia ne atingem aripile datorită binelui pe care l-am primit.

 

Sfântul Prooroc Iezechiil. Frescă de la Mânăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava

 

Astfel, verhovnicul apostolilor ne îndeamnă zicând: ,,Şi sfârşitul tuturor s-a apropiat; deci fiţi cu întreagă înţelepciune, şi privegheaţi întru rugăciuni. Iar mai înainte de toate, unul spre altul dragoste cu osârdie având, căci dragostea acoperă mulţime de păcate. Iubitori de străini fiţi între voi fără de cârtire. Fiecare precum a luat dar, între voi cu acela slujind” (I Petru 4, 7-10). Prin urmare, ceea ce Proorocul Iezechiil numeşte ,,aripi”, Apostolul Petru numeşte ,,darul primit”. Şi ceea ce el exprimă ca ,,aripile lor întinse bătând una spre alta”, verhovnicul Bisericii descrie ca ,,fiecare precum a luat dar, întru voi cu acela slujind”.

Fiindcă aripile noastre nu sunt întinse acum, dacă ele sunt doar îndoite înapoi pentru binele propriu. Dar ele se întind când noi rânduim ceea ce avem pentru binele aproapelui nostru. Atunci, pentru că bunurile noastre nu sunt de la noi înşine, ci le primim de la Cel prin care existăm, se cuvine să nu le păstrăm doar pentru noi înşine, cu atât mai mult cu cât înţelegem că ele ne-au fost date de Ziditorul nostru pentru binele comun. Astfel, Apostolul Petru pe drept vorbeşte pe larg despre aceasta, spunând: ,,Ca nişte buni iconomi ai darului celui de multe feluri ai lui Dumnezeu”. Şi el adaugă în continuare: ,,De grăieşte cineva, ca cuvintele lui Dumnezeu; de slujeşte cineva, ca din puterea care o dă Dumnezeu”. Dar pentru a vorbi deschis: dăruiţi cu smerenie bunurile voastre semenilor voştri, deoarece ştiţi că ceea ce aveţi nu este pentru voi înşivă dintru ale voastre. Căci aripa virtuţii, când se întinde pentru a da aproapelui, nu va fi întinsă dacă îi lipseşte smerenia.

Apoi urmează:

22. ,,Fiecare cu două împreunate îşi acoperea trupurile sale” (Iezechiil 1, 23 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Fiecare cu două aripi îşi acoperea trupul său, şi cealaltă era acoperită asemenea”). Noi am spus mai înainte că trupul indică acţiunea, iar aripile virtuţile. Şi când el spune: ,,Şi sub întăritură aripile lor întinse bătând una spre alta”, se pune întrebarea de ce este adăugat: ,,Fiecare cu două aripi îşi acoperea trupul său”. Aici este indicat limpede că una îşi întindea vârfurile aripilor către cealaltă şi încă îşi acoperea propriul trup cu două aripi. Ce înseamnă aceasta decât că noi trebuie să ne întindem către alţii virtuţile pe care le-am primit pentru ca noi cu socotinţă să nu contenim atât să cugetăm la cele în care am păcătuit, cât şi să plângem păcatul nostru zi de zi în teamă şi pocăinţă. Fiindcă am numit mai înainte cele două aripi cu care este acoperit trupul teamă şi pocăinţă.

Deci, aşa cum ne întindem vârfurile aripilor către semenii noştri, tot aşa noi vom spori în dragostea creştină pentru ca să nu încetăm nicicând să cugetăm şi să plângem pentru noi înşine. Fie ca aripile să fie tare întinse, fie ca aripile să acopere trupurile noastre astfel ca noi să putem da exemple de fapte bune, iar teama şi pocăinţa să acopere de judecată păcatele pe care le-am săvârşit. Fiindcă în traducerea veche se spune despre aceste aripi: ,,Două erau împreunate una cu alta, acoperind şi trupurile lor”. Din aceste cuvinte se înţelege că aripile împreunate una cu alta erau aceleaşi cu cele care acopereau trupurile lor. Aceasta este bine înţeleasă printr-o figură de stil, deoarece aceste virtuţi ne apără înaintea atotputernicului Dumnezeu, virtuţi pe care din dragoste creştină le dăruim semenilor noştri şi ne legăm cu ei, şi atunci când trăim în armonie cu ei, ne acoperim păcatele pe care le-am săvârşit.

Drept urmare, prin aceste două aripi se pot înţelege cele două precepte ale dragostei creştine, adică dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele. Fiindcă prin dragostea de Dumnezeu, noi acţionăm împotriva păcatelor noastre, adică ne acoperim trupurile. Dar prin dragostea de aproapele, noi ne grăbim către cel căruia îi putem fi de ajutor, adică ne întindem aripile către altul.

23. Însă ce este adăugat: ,,Şi cealaltă era acoperită asemenea” nu apare în traducerea veche. Şi ne putem întreba de ce, după ce a spus: ,,Fiecare cu două aripi îşi acoperea trupul său”, se adaugă: ,,Şi cealaltă era acoperită asemenea”. Fiindcă cercetând într-amănunt traducerea Septuagintei de către traducătorii Aquila, Theodotio şi Symmachus, noi nu găsim nici unul dintre aceste cuvinte, dar recitind scrierile binecuvântatului Ieronim ne-am dat seama că el a perceput această propoziţie în adevărul evreiesc cuprins nu în literă, ci în sens. Deoarece se poate întreba de ce, după ce se spune: ,,Fiecare îşi acoperea trupul său”, se adaugă de îndată: ,,Şi cealaltă era acoperită asemenea”. Căci dacă era să spună una şi cealaltă, ar fi dispărut pricina pentru care vorbim.

Cu adevărat, după ce se spune fiecare, de ce se adaugă cealaltă, când toate sunt înţelese prin fiecare ? Dar dacă separăm viaţa celui desăvârşit şi meritele celui vrednic, noi vedem că nu este lipsit de raţiune a spune fiecare şi cealaltă. Căci cei care plâng pentru păcatele proprii şi totodată îşi întind aripile virtuţilor lor către aproapele drept pildă sunt fără îndoială desăvârşiţi. Pentru că mulţi dintre fiii care privesc către lacrimile lor fac aşijderea. Iar cei care ar putea fi neputincioşi în fărădelegile lor îi contemplă pe cei sfinţi şi mai prevăzători şi curând, mâniaţi de propria ticăloşie, se deşteaptă către părerea de rău şi se aprind către pocăinţă. Şi, într-adevăr, aşa cum ei îi văd pe sfinţi că-şi acoperă trupurile, ei înşişi sunt acoperiţi cu aripile lacrimilor lor. Pentru că ei se bat cu mari mustrări, pe când cei care nu au virtuţi defel îşi plâng păcatele lor, dacă măcar nu încetează să se mâhnească întinzând şi aripile virtuţilor lor ca pilde pentru semeni.

24. În aceste cuvinte este necesar ca noi, cei care încă suntem copii, să punem întotdeauna înaintea ochilor minţii atât virtuţile, cât şi lacrimile celor desăvârşiţi. Haideţi să imităm ceea ce vedem la ei ca, atunci când începem să creştem, prin sporire să putem acoperi de acea examinare severă păcatele pe care le-am săvârşit. Căci în plângere neîncetată, în pocăinţa noastră de zi de zi, noi avem Preot în cer care mijloceşte pentru noi. Despre El este spus de asemenea prin Ioan: ,,Dacă cineva va păcătui, mângâietor (n.tr.: în original, apărător) avem către Tatăl, pre Iisus Hristos cel drept; şi acesta este curăţire de păcatele noastre” (I Ioan 2, 1-2).

Iată duhul se bucură când noi auzim despre puterea Apărătorului. Dar teama tulbură iar bucuria noastră, deoarece se spune că Cel care este Apărătorul nostru este drept. Căci noi avem cauze nedrepte, dar un apărător drept nu acceptă sub nici un chip cauzele nedrepte, nici nu consimte să pledeze în numele nedreptăţii.

Ce vom face aşadar, prea iubiţii mei fraţi ? Dar priviţi, ceea ce trebuie să facem vine în duh. Haideţi să lepădăm şi să condamnăm păcatele înfăptuite. Este scris: ,,Dreptul singur este pârâşul său de la întâiul cuvânt” (Pildele lui Solomon 18, 17). Pentru că orice păcătos, preschimbat prin lacrimi, începe deja să fie drept când începe să condamne ceea ce a făcut. Cum să nu fie drept cel care se înfurie cu lacrimi împotriva propriei nedreptăţi ? Prin urmare, Apărătorul nostru drept ne apără pe noi nedrepţii la Judecată pentru că ne mărturisim păcatele şi ne acuzăm pe noi înşine că suntem nedrepţi. De aceea, haideţi să nu ne încredem în lacrimi, nici în faptele noastre, ci în iertarea Apărătorului nostru, care viază şi împărăţeşte cu Tatăl într-o unime cu Sfântul Duh, Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.