Cuvânt despre rugăciune

al Sfântului Isaac Sirul

 

Cum leagă ea gândirea noastră de Dumnezeu şi îndeamnă la meditarea
celor  ale Lui. Şi cum prin mişcările foarte bune care sunt în ea face mintea
puternică împotriva iubirii pentru lume care hrăneşte patimile

 

Nu este purtare care să fie în stare să atragă gândirea în afara acestei lumi şi să o ferească de piedicile care sunt în ea cum este meditarea la Dumnezeu. Aspră este această lucrare; aspră dar uimitoare, dar şi uşoară şi dulce. Sârguieşte-te, iubitul meu, să-ţi pleci necontenit mintea asupra lui Dumnezeu, fiindcă aceasta înseamnă să închizi uşa tuturor gândurilor stricăcioase. Începe cu multa rugăciune: rugăciunile necontenite sunt o meditare continuă la Dumnezeu.

Dar ca rugăciunile să fie continue, rugăciunea trebuie să fie pusă în mişcare de inimă spre meditarea neîncetată la Dumnezeu. Atunci ea face mintea cerească prin mişcările ei foarte bune potrivite învăţăturii dumnezeieşti şi prin cuvintele rugăciunii care fac deplină frica de Dumnezeu.

Prin ceea ce ne-a învăţat Domnul în poruncile de dinaintea rugăciunii Sale (Tatăl nostru), ni s-a spus ce anume trebuie să fie viaţa creştinilor şi ce se cuvine sau nu să cerem la rugăciune (potrivit Matei 5, 17, 6-8). Se ştie că cel care se poartă potrivit acestor îndemnuri a învăţat să facă aşa de la învăţătura lui Dumnezeu; chemarea celor ce păzesc aceste învăţături se poate apropia de Dumnezeu în rugăciune. Unul ca acesta simte că la rugăciune aceste gânduri izvorăsc în el datorită acestor purtări. Căci aşa cum vrem să fie purtarea noastră, aşa va fi şi rugăciunea noastră.

Dacă o vreme ucenicii au învăţat de la Domnul că nu trebuie să înmulţească cuvintele ca păgânii (potrivit Matei 6, 7), ci să-I aducă lui Dumnezeu cereri înţelepte sărate cu nădejdea cerească (potrivit Coloseni 4, 6), aceasta înseamnă că pentru cei ce vor să vieţuiască desăvârşit potrivit învăţăturii dumnezeieşti nimic nu este străin în vederea Scriptura 59unei asemenea desăvârşiri. Domnul le-a arătat purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de ei şi că gândul lor nu trebuie să se ocupe de cele lumeşti şi vremelnice, ci mai degrabă trebuie să dobândească o gândire largă, şi să tindă spre tot ceea ce ţine de sălaşurile cereşti.

 

Sfântul Isaac Sirul

 

Nu că El le dă aceste sălaşuri din pricina rugăciunii lor; fiindcă nu are nevoie de rugăciuni Cel care la creaţie n-a simţit nevoia să fie rugat pentru asta de cele create; şi cu cât este mai bun actul creaţiei faţă de darurile care urmează ei ! Dar aşa stau lucrurile pentru ca mintea celor care se roagă să se aplece pe deplin spre cele nevăzute, astfel încât prin forma rugăciunii gândirea lor să fie umplută de ele, iar ei să poată simţi încă de pe acum nădejdea celor viitoare.

Ce urmează, aşadar, de aici ? Stăruind în această minunată cugetare, deosebind fiecare din lucrurile pe care le cer de la Dumnezeu cu sârguinţă, ei năzuiesc să înainteze în purtările potrivite cu acel bine şi cu slava la care sunt chemaţi. Prin acestea, ei sunt ca un fiu necontenit înălţat din lumea aceasta în familiaritatea şi apropierea cu Dumnezeu, în legătura intimă cu El şi în cunoaşterea tainelor Lui.

Căci dacă, aşa cum spune fericitul Teodor al Mopsuestiei, ,,orice rugăciune, oricare ar fi, este o învăţătură de viaţă”, atunci prin orice formă de rugăciune înălţată de un om inteligent, şi stăruitoare în ceea ce stabileşte învăţătura dumnezeiască, se dezvoltă în intelect un înţeles prin care este dezlegat de trup; iar prin meditare este robit de cele pe care le învaţă să le trăiască şi care nasc în viaţa pământească aducerea aminte de existenţa nemuritoare şi de lumea de dincolo. Urmând celor ce alcătuiesc rugăciunea, învăţătura este şi ea înaltă şi bună.

În puţine cuvinte, unii ca aceştia dobândesc prin Domnul nostru o cunoaştere foarte bună despre viaţa nestricăcioasă, cea a Duhului. Aceasta deoarece, de fiecare dată când ne rugăm, zeci de mii de înţelesuri se ivesc în gândul nostru: de unde vine firea noastră, dacă aceasta vine din pământ, de unde suntem şi prin cine, din cine ne tragem, la ce taine suntem părtaşi, încotro mergem, ce formă de viaţă prefigurează această taină, în ce mod am fost deja înţelepţiţi în chip prefigurat în ce priveşte nădejdea viitoare. Şi întrucât prin minte suntem făcuţi părtaşi la cele ale vieţii viitoare şi alipiţi de uimitoarele forme de viaţă conforme lor, înfăptuim aievea taina încă de aici.

Rugăciunea desăvârşită este, aşadar, a acelora care, preferând pentru sine viaţa viitoare, doresc înflăcărat cerul şi fac loc poruncilor desăvârşite, şi anume: ,,Nu vă îngrijiţi de trupurile voastre, de ce vom mânca, de ce vom bea şi cu ce ne vom acoperi” (Matei 6, 25, 31), ,,căci ştie Tatăl de ce aveţi nevoie încă înainte să-I cereţi cu rugăciune; fiţi tari în credinţă” (Matei 6, 8, 32). Iar pentru a fi înălţaţi dincolo de toate cele pământeşti spre desăvârşirea minţii, Domnul ne-a poruncit aceasta: ,,Căutaţi numai Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea ei” (Matei 6, 33).

Rugăciunea fiind, aşadar, conformă cu ce este propriu vieţii desăvârşite şi în acord cu aceste lucruri scrise în Scriptură, ea este rectitudine a gândirii, îndemn de a urma căi frumoase, rămânere lângă cele ce înalţă, meditare duhovnicească, aducere aminte de cele cereşti, gândire la cele ascunse. În puţine cuvinte, toate aceste gânduri sunt închise în rugăciunea care ne povăţuieşte cu privire la desăvârşirea viitoare.

În acest chip rugăciunea face puternică, cum este nevoie, mintea celor ce îndrăznesc să pună în practică pe pământ purtările desăvârşite privitoare la taina existenţei viitoare. Rugăciunea neîncetată este o putere care îmbracă mintea, spune Sfântul Vasilie cel Mare, cea care vine din iubirea pentru citirea Evangheliei. Dar care minte ? Este limpede că este vorba de cea a celor care au dorit cu tărie viaţa cerească, care s-au întărit prin citirea Evangheliei, care au dispreţuit pământul şi au dorit fierbinte cerul, şi care ţin fixă în faţa ochilor lor desăvârşirea viitoare.

De aici este, aşadar, limpede ce anume este rugăciunea şi meditarea celor care stăruie în ea în chip foarte bun. Aceştia primesc încurajare şi putere în minţile lor, pentru ca nădejdea să aprindă gândurile lor; şi strângând cu putere ceea ce au deja, primesc de aici putere pentru a suporta în chip blând şi relele care ni se întâmplă pe pământ, până acolo încât le socotesc drept nimic faţă de bunurile viitoare făgăduite lor şi de care se vor bucura în scurt timp.

Dar încă de pe acum sunt transformaţi din când în când în asemănarea lor în oglinda gândirii lor prin harul Duhului. Într-adevăr, pe măsura aprinsei dorinţe a voinţei lor, puterea Duhului îmbracă în chip cuvenit mintea prin rugăciunea desăvârşită care arată calea ascezei ce înalţă dincolo de lume.

Într-adevăr, prin aducerea aminte de cele viitoare cuprinse în rugăciune, cererile se fac dintr-o dată îndrăzneţe. Atunci sufletul care dispreţuieşte această lume se lărgeşte prin iubirea de Dumnezeu. Luptele se dezlănţuie împotriva lui, dar mintea se reazemă în nădejde şi se întăreşte prin cererile înalte pe care a învăţat să le înalţe la rugăciune, lăsându-se convinsă de Domnul care spunea: ,,Tatăl nostru care eşti în ceruri” (Matei 6, 9).

O, milă şi bunătate nemăsurată a lui Dumnezeu de care face părtaşă firea creată ! Şi nu numai aceasta, dar o uneşte chiar şi cu sfinţenia firii dumnezeieşti. Creatorul i-a dat ei să stea prin har înaintea Lui; a apropiat-o de o asemenea înălţime a sfinţeniei dăruindu-i discernământul. Căci prin har a dat propria Sa fire, sfinţenia, celor cărora aceasta nu era a lor prin fire.

Şi atunci cu ea (sfinţenia) trebuie să se potrivească purtarea fiinţelor vii care sunt pe pământ, cum spune Moisi: ,,Fiţi sfinţi pentru că Eu sfânt sunt” (Leviticul 19, 2). Dacă sfinţenia este făgăduită unor robi în temeiul cuvântului lui Dumnezeu spus lor, cum nu va fi ea atunci şi a fiilor ? Prin cereri cugetarea la această rugăciune înalţă mintea atât spre asemenea înţelesuri, cât şi spre o atare meditare, dând sens cuvintelor celui ce se roagă potrivit învăţăturii lui Dumnezeu.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru continuarea cuvintelui rugăciunii ,,Tatăl nostru”. În ele se mişcă alte înţelesuri care ne dau o învăţătură despre cele ce se vor întâmpla în viitor. Cine are obârşie nobilă şi urmează să se întoarcă în Împărăţie este bine să nu aibă nici una din cele de jos şi stricăcioase; gândirea lui să rămână legată de iubirea de Dumnezeu stăruind lângă El; fiii lui Dumnezeu trebuie să socotească o ruşine rămânerea gândirii lor pe pământ şi în cele lumeşti.

Căci tocmai de aceea cerem bunăvoirii Lui ceea ce aşteptăm, pentru ca harul Său, numit ,,Împărăţie” (Matei 6, 10), să se reverse asupra noastră şi, cunoscându-l astfel, să uităm pământul şi să rămânem în taină printr-o strămutare de aici în cele despre care Dumnezeu ne învaţă printr-o minte în stare de o îndoită înţelegere – atât a celor pământeşti, cât şi a celor cereşti. Căci de la El vine puterea prin care suntem transformaţi şi prin care rămânem în cele mai bune; şi aşa descoperim viaţa cerului fiind încă pe pământ.

De la El dobândim curaj, simţind că din cer ni se dă o putere şi un ajutor tare, care în chip nevăzut sunt aproape de noi în fiecare clipă, care ne ajută şi ne apropie stăruitor de cele care înalţă firea. Şi deşi suntem într-o fire slabă, prin El rămânem străini de părerile, mişcările şi voinţele omeneşti. Căci dacă n-ar fi aşa – dacă n-ar fi cu putinţă ca prin puterea Duhului să fim uneori mutaţi şi să sălăşluim în acele lucruri încă înainte de a avea loc plinătatea lor –, Domnul nu ne-ar fi poruncit să cerem acest lucru Tatălui.

Pentru că suntem încă în trup, El ne învaţă să cerem pâinea cea de toate zilele (Matei 6, 11); fiindcă fără ea nu este cu putinţă să fim vii; dar şi pentru ca de dragul a ceea ce este mai bun să ne arătăm mai presus de ce este vremelnic: ,,Ştiu bine că firea voastră face cereri, dar nu trebuie să pretindeţi nimic peste nevoile voastre”. Despre ele cuvântul ,,dă-ne” învaţă că trebuie să ne arătăm încrederea noastră în Dumnezeu făcându-ne să înţelegem că Se îngrijeşte mereu şi de nevoile noastre cele mai umile. Prin asemenea cereri El Se coboară până acolo încât nu pregetă să ne sfătuiască cu privire la aceste lucruri.

Mai mult, ca să învăţăm că El iartă păcatele atunci când cerem acest lucru, ne învaţă să cerem iertarea (Matei 6, 12) lăsându-ne convinşi de voinţa Sa de Tată care ne arată că iubeşte iertarea. Însuşi Tatăl spune toate acestea. Mai spune că, la rândul nostru, noi trebuie să dăm altora ceea ce cerem pentru noi, ca să dobândim şi noi acelaşi lucru.

Noi însă avem de luptat şi cu ispite neaşteptate şi încă ceva (Matei 6, 13). Chiar dacă trupul rămâne în mişcările lui – supus faţă de ceea ce vine fie din afară şi care chinuie trupul, fie de la voia lui Dumnezeu –, putem fi totuşi păziţi în toate aceste lucruri potrivnice; şi fiindcă este nevoie să ne rugăm pentru aceasta, ne-a fost dată o cerere de rugăciune care să ne înţelepţească.

Ea ne-a mai fost dată şi ca să găsim scăparea la El, de la care vine mântuirea pentru tot ceea ce răsuflă în trup şi pentru ceea ce se mişcă în viaţă în afară de trup. Precum şi pentru că Acela care are putere peste toate, fără de Care nimic nu este cu putinţă, a Cărui slavă îşi are obârşia în firea Lui, a Cărui Împărăţie este mai presus de toate şi a Cărui putere îmbrăţişează toate marginile, a vrut ca prin forma acestei rugăciuni să stăruim în aceste lucruri care ţin de El. Aducerea aminte de El să ne însoţească neîncetat şi să ne apropie de preaînaltul nor întunecos al cunoaşterii Lui şi al iubirii Sale de oameni !

Bine a grăit fericitul Marcu Ascetul: ,,Cine se roagă cu discernământ suferă aievea ceea ce i se întâmplă”. Într-adevăr, forma rugăciunii este astfel încât prin înţelesuri variate şi uimitoare să facă tare mintea noastră şi să o împiedice să ajungă un vas al patimilor, cum spune Evagrie. Este neapărată nevoie ca oricine se roagă cu discernământ să facă din acel foarte bun cuvânt care este rugăciunea făcută cu discernământ o armă pentru lupta împotriva trupului. Şi aşa ea îl aprinde cu iubirea pentru cele viitoare pe care o mişcă în cel ce se roagă cunoaşterea acelor lucruri.

Iar când prin aceasta el este gata să se împotrivească firii şi să deosebească între ceea ce îi este propriu şi ceea ce îi vine minţii de la trup, atunci este nevoie ca el să ceară o şi mai mare putere, ca să sufere tot ce urmează. Înţelesurile care vin din rugăciune şi darurile cuprinse în ea fac aşa încât prin nădejde, în ochii celui ce se roagă, greutăţile întâlnite să pară a fi nimic, chiar dacă ar fi foarte aspre. De aceea a spus fericitul Evagrie: ,,Rugăciunea face tare mintea şi o pregăteşte ca să nu ajungă un vas al patimilor”.

Fericitul Marcu vorbeşte şi el despre asprele lupte care se iscă ca urmare a înţelesurilor rugăciunii şi a înţelegerii ce se descoperă în ea, făcându-ne în stare pe pământ ca, prin exemplul celor viitoare, să ne mutăm în afara trupului, ele ne impun în chip necesar să îndurăm, ca şi cum le-am aştepta, furtunile care se iscă; căci, fie că vin de la fire, fie că vin de la demoni, fie că vin de la oameni, asemenea ispite se înalţă împotriva celui ce iubeşte să umble pe această cale.

Căci zice Evagrie: ,,Mintea care rămâne în dulcea nădejde sporeşte ajutorul care vine de la rugăciune; nu numai pentru că este în stare să arate că toate luptele nu sunt nimic, iar asprimea lor este puţin lucru, ci şi pentru că duce la nepăsarea faţă de trup, care este pricina oricărei lupte.

Aceasta este, aşadar, iubiţilor, viaţa de rugăciune; aceasta este meditarea noastră dumnezeiască care este în rugăciune; şi aceasta este îndeletnicirea desăvârşită ! Cine vrea să străbată prin minte treptele dumnezeieşti, să încerce să locuiască singur şi să se ţină departe de orice preocupări lumeşti, pentru ca acest lucru să facă să se nască liniştea şi o inimă care stăruie în liniştire. Odihnindu-se astfel neîncetat în Dumnezeu şi rămânând în liniştirea gândurilor, mintea se va putea dedica scrutării oricărei forme a rugăciunii, pentru a primi cunoaşterea lui Dumnezeu prin străbaterea tainelor cuprinse în cuvintele ei.

Atunci, prin meditare, rugăciunea apropie în fiecare clipă gândirea de Dumnezeu; cu diversitatea formelor ei întăreşte şi curăţeşte mintea, iar prin rumegarea care o alcătuieşte, o sfinţeşte. Iată, aşadar, meditarea care cuprinde toate şi care este mama oricărei meditări: este cea care leagă în chip necesar mintea de Dumnezeu şi care este luminată în El cu privire la cele ascunse aflate înăuntrul lor.

Căci prin ele se ajunge la cunoaşterea lucrurilor foarte bune ale lui Dumnezeu şi atunci se înfiripă experienţa faptului că suntem ,,fii ai Tatălui care este în ceruri, moştenitori ai lui Dumnezeu şi comoştenitori ai lui Iisus Hristos” (Matei 5, 45; Romani 8, 17). Iar cineva îndrăzneşte să spună: ,,Sunt gata nu doar să fiu închis, dar şi să mor pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos” (Faptele Apostolilor 21, 13), şi: ,,Sunt răstignit pentru lume şi lumea este răstignită pentru mine” (Galateni 6, 14), şi: ,,Cine mă va despărţi de iubirea lui Hristos ? Primejdia, goliciunea, necazul, ruşinea, neputinţa, moartea ?” (Romani 8, 35)

Sfânta fire a lui Hristos este vrednică de orice laudă ! Prin iconomia Sa, El ne-a înălţat de la privirea celor pământeşti şi a arătat minţii noastre treptele dumnezeieşti ce duc dincolo de lume, iar prin stăruirea noastră în rugăciune ne apropie de vederea Împărăţiei cerurilor, de necontenita meditare a ceea ce este în ea, şi de locul în care putem să aducem prin ea Tatălui închinarea neîncetată a Duhului.

Neputând fi circumscrisă nici de trup, nici de spaţiu, nici de înălţimea cerului, ci de mintea stârnită de mişcările ei, această închinare este uimirea nemărginită şi neîntreruptă în acel loc în care nu mai sunt lucruri trupeşti, în acea vieţuire mai bună mai presus de rânduiala rugăciunii şi care ia locul rugăciunii. Atunci uimirea ţine loc de preot; şi locul credinţei, care dă de obicei aripi rugăciunii, este luat de icoana adevărată a ceea ce alcătuieşte Împărăţia şi slava noastră.

Adică acel loc în care nu va mai fi nevoie ca Dumnezeu să Se descopere, şi El nu va mai avea nevoie de închinarea şi laudele făpturilor. De aici urmează, aşadar, limpede că într-adevăr pentru noi ne-a arătat El să căutăm toate aceste lucruri; şi că pentru noi S-a pogorât la toate acestea şi a arătat că are nevoie de laudele oamenilor şi de sfinţirea fiinţelor raţionale.

Acolo avem întreg adevărul despre Dumnezeu Creatorul – nu despre firea Lui, ci despre rânduiala măreţiei şi slavei Lui dumnezeieşti – şi despre marea Sa iubire pentru noi: acolo unde vor fi smulse de pe minte toate vălurile, numele şi formele iconomiei; unde nu vom mai primi darurile Lui datorită cererilor noastre, nici harul Lui de la o cunoaştere măsurată şi în parte. Fiindcă acolo El va dezvălui faptul că şi pentru tot ceea ce ne-a dat aici ca răspuns la cererile noastre El era de fapt Cel prin care se înfăptuia lucrul cerut, chiar dacă El ascundea aceasta îmbrăcându-l în forma cuvintelor rugăciunii; cuvinte care însoţesc mintea în umblarea ei în Fiinţa Lui şi în cunoaşterea purtării de grijă pe care o are faţă de noi.

Când primim apoi ceea ce rânduiala rugăciunii n-a reuşit niciodată să dobândească şi pentru care mintea nu putea nici măcar să facă cereri – pentru că acest lucru nu s-a urcat la inima omului (potrivit I Corinteni 2, 9), iar fiinţele raţionale primesc uneori ceea ce firea lor nu ştie nici măcar să ceară –, atunci ne dăm seama că atât aici, cât şi sus, Dumnezeu dă în virtutea iubirii Sale, chiar dacă lasă să se creadă că noi suntem cauza acestui dar şi prin harul Său nemărginit atribuie darul Său frumuseţii rugăciunii noastre şi frumuseţii purtării noastre.

O, neam omenesc care ai dobândit un asemenea Domn ! O, dulceaţă şi bunătate fără măsură ! Când înţelegem cu adevărat toate acestea, atunci cunoaştem adevărata paternitate a lui Dumnezeu, iubirea Sa şi bunătatea Lui veşnică şi că Dumnezeu n-a avut nevoie nici de lume, nici de creaţie, nici de lumea viitoare, nici de Împărăţia cerurilor, fiindcă Împărăţia, desfătarea şi lumina sunt însăşi firea Lui.

Mai mult, cunoaştem că El a făcut toate acestea şi ne-a adus la existenţă fiind pus în mişcare de bunătatea Sa ! Pentru noi a făcut toate acestea: ca să ne dea Împărăţia Lui, slava Lui, darul Lui şi orice putere ce ţine de fiinţa Lui; şi ne-a făcut fiinţe asemenea Lui, veşnice şi îmbrăcate în lumină, asemenea Lui, a cărui viaţă nu are hotar şi a cărui Împărăţie şi fiinţă nu cunosc sfârşit.

Pentru El şi prin El ne-am făcut părtaşi ai acestei cunoaşteri; şi, măcar că suntem o fire muritoare, ne numim ,,fii ai Tatălui care este în ceruri” (Matei 5, 45) şi am cunoscut ,,pe Cel ce este dintru început” (I Ioan 2, 13). ,,Lui fie slava în Iisus Hristos în veci de veci. Amin” (Romani 16, 27).

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 59/noiembrie-decembrie 2010