Despre răbdarea în necazuri

de Sfântul Nectarie de Eghina

 

Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale (…) Zic ţie:
Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta
(Marcu 2, 5, 11)

 

Ce minunată dovadă a dumnezeieştii atotputernicii a Domnului nostru Iisus Hristos ! Dar şi ce înaltă pildă a iubirii Lui de oameni ! Ce altă faptă mai grăitoare decât aceasta mărturiseşte mai limpede despre cele două mari caracteristici ale Domnului: iubirea şi atotputernicia ? Iată, slăbănogul de-abia s-a înfăţişat înaintea Domnului, ridicat de cei patru, că îndată dumnezeiasca dragoste i-a vindecat sufletul. Fiule, iertate îţi sunt păcatele (Marcu 2, 5) ! În chip foarte potrivit, ca un doctor iscusit, mai întâi îl slobozeşte pe bolnav de pricina lăuntrică a bolii şi după aceea aduce şi tămăduirea trupului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta (Marcu 2, 11).

Această expunere literală a vindecării slăbănogului nu este oare izvor de mângâiere pentru fiecare dintre noi care ne aflăm în necazuri, în munci şi în întristări de tot felul ? Oare nu este Domnul nostru acelaşi ieri şi azi şi în veci (Evrei 13, 18) ? Nu se află El pururea între noi, precum ne-a încredinţat pe noi gura Lui cea nemincinoasă: Acolo unde sunt doi sau trei în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20) ?

Aşadar, ce suferinţă a sufletului nostru sau a trupului ar putea exista, care să ne provoace teamă cu privire la vindecarea ei sau tulburare cu privire la incurabilitatea ei ? Ce boală sau ce întristare sau strâmtorare poate să ne ameninţe pe noi, când Doctorul Scriptura 56sufletelor şi al trupurilor, Cel ce l-a vindecat pe loc pe slăbănogul care suferea cumplit şi cu sufletul, şi cu trupul, Se află pururea cu noi ? Deja atotputernicia Lui a devenit pentru noi evidentă, iar iubirea Lui de oameni, limpede. Pentru ce atunci să ne întristăm ? Pentru ce să ne plângem, când Îl avem doctor pe Mântuitorul ?

 

Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina (1846-1920) la vremea la care a fost hirotonit episcop de Pentapole de către Patriarhul Sofronie al Alexandriei, în 1889
 

Dar poate că cineva, din durerea inimii lui întristate, ar spune: ,,Pentru ce mă trece cu vederea pe mine, care de atâtea ori, cu lacrimi îmbelşugate, L-am rugat pentru tămăduire ? Pentru ce pe mine mă leapădă ?” Lasă hula şi nu mai huli ! Să nu mai spui aşa ceva, fiindcă păcătuieşti faţă de Dumnezeu, lepădând purtarea Lui de grijă ! Dumnezeu, care Se îngrijeşte şi de vrăbii, nu zice oare: Au nu se vând două vrăbii pe un ban ? Şi nici una din ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui nostru (Matei 10, 29) ? Ce oare ? Cel ce Se îngrijeşte de vrăbii pe tine te va trece cu vederea ? Cel ce poartă de grijă puilor de corb pe tine te va lăsa la o parte (Psalmi 146, 9) ? Pe tine, pe care te-a cinstit cu chipul Lui (Facerea 1, 27), căruia îţi sunt numărate şi firele capului şi nici unul nu se clinteşte fără ştirea Lui (Matei 10, 30) ? Niciodată ! Niciodată ! Dragostea lui Dumnezeu faţă de om este aşa de mare, încât Dumnezeu, prin proorocul Lui, Isaia, ne-a făcut-o cunoscută descoperindu-ne-o prin asemenea cuvinte, încât ar zdrobi şi ar mişca prin ele şi cea mai insensibilă inimă. Dar ascultaţi-le voi înşivă: Oare femeia uită pe pruncul ei şi de rodul pântecelui ei n-are ea milă ? Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine (Isaia 49, 15), zice Domnul. Vă închipuiţi că o asemenea dragoste îi poate părăsi pe cel ce îi cere ajutorul ? Cu neputinţă aceasta, cu neputinţă !

Aşadar, de vreme ce este cu neputinţă ca Dumnezeu să ne lepede când suntem cu adevărat bolnavi şi nenorociţi, atunci suntem datori să răbdăm şi să primim ajutorul Lui, care nu va întârzia. Dar fiindcă răbdarea în necazuri este foarte necesară, voi vorbi în continuare despre necesitatea răbdării în necazuri şi în supărări.

 

Dumnezeu poartă de grijă lumii şi nimic nu se întâmplă fără voia Lui

1. Că Dumnezeu proniază cu privire la lume, dreapta raţiune şi însăşi experienţa noastră adeveresc faptul că nimic nu există din întâmplare, adică de la sine, ci că toate au o pricină şi sunt efectul unei cauze

Pornind dintru acest început, ne întoarcem la conceptul de Fiinţă, căreia îi atribuim în mod necesar orice pricină şi orice început sau temei. Dar nu poate mintea limitată a oamenilor să cuprindă ideea unei asemenea Fiinţe, fiindcă ceea ce este nesfârşit şi dincolo de legea firii este necuprins. Şi, nu mai puţin, chiar existenţa fiinţelor şi conştiinţa propriei neputinţe de a le fi creat atrag după sine necesitatea de a recunoaşte că altceva decât sine este Cel ce le-a creat, care este atotputernic, atotînţelept, atotbun, neîncăput, desăvârşit, pentru că numai astfel fiind putea să creeze o asemenea făptură.

Prin urmare este duh inteligibil, nematerialnic: fiindcă materia, precum ne învaţă experienţa noastră, fiind lipsită de o conştiinţă de sine şi de libertate, adică de libertatea voinţei, nu poate fi creată de duhul omului, care are şi ea aceste proprietăţi, dar dobândite, nu prin fire. Or, ca cineva să transmită ceva altcuiva, trebuie mai întâi să aibă el însuşi acel lucru prin fire, iar nu dobândit. Prin urmare, fiind lipsit de duh, cum ar putea omul să transmită creaţiei puterile sale sufleteşti prin care el se întregeşte, judecă, raţionează, doreşte, voieşte, pofteşte şi simte ? Şi cum oare, fiind lipsit de proprietăţi caracteristice pe măsură, ar putea el crea lumea, întru care străluceşte atâta înţelepciune şi în mijlocul căreia sunt atât de minunate creaţii ?

Dar, de vreme ce Fiinţa creatoare, Dumnezeu, este o fiinţă desăvârşită, independentă şi de sine existentă şi suficientă Sieşi, urmează că transmiterea ei spre altceva este lucrarea dragostei, iar nu a necesităţii. Aşadar Dumnezeu, care a creat lumea, a fost mişcat spre aceasta de dragostea Lui, care Îi este caracteristică, fiindcă a voit să o zidească, iar este un lucru în afara Lui, dar părtaşă la propria Lui bunătate. Deci lucrare a dragostei este lumea. Acest adevăr logic îl mărturiseşte Sfântul Evanghelist Ioan, când zice că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său L-a trimis în lume, pentru ca tot cel ce va crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16).

Lucrare a dragostei fiind lumea, ea se află în dragostea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu intră în relaţie cu ea, fiindcă, dacă Dumnezeu nu intră în relaţie cu lumea, ci rămâne departe de ea, ca unul care este mai presus de lume şi fără nici un raport cu ea, atunci lumea fie trebuie să piară, ca una care este materialnică, supusă degradării şi mărginită, fie trebuie să o privim ca fiind de sine stătătoare, neatârnată şi prin urmare şi raţională, personală şi înzestrată cu puteri duhovniceşti, lucru diametral opus naturii materiei, fiindcă duh şi materie se exclud reciproc. Dar înţelegerea acestei nepotriviri ne duce pe noi la un alt rezultat: fiindcă înţelegerea lumii ca persoană ne duce pe noi la ditheism, principiu pe de-a întregul ireconciliabil cu concepţia pe care o avem despre Dumnezeu nemărginit (απειρος). Aşadar lumea stă, subzistă şi este menţinută prin grija lui Dumnezeu, care a zidit-o din iubire. Dumnezeu e Cel ce poartă de grijă lumii şi de aceea ea subzistă numai prin El.

 

2. Toate cele ce se întâmplă în lume, se întâmplă numai prin voia lui Dumnezeu

Că toate cele ce se petrec în lume se întâmplă prin voia lui Dumnezeu şi că nimic nu are loc fără voia Lui, aceasta este limpede dintr-o necesitate logică: dacă lumea nu este de sine stătătoare şi independentă, ci este creaţia lui Dumnezeu, urmează în chip necesar şi că ea se va supune voii lui Dumnezeu, altminteri relaţia cu Creatorul va înceta, şi lumea fie va avea autonomie şi raţiune, deci libertate şi independenţă, fie se va întoarce imediat la nefiinţă, la nimic. Totuşi, întrucât cea dintâi supoziţie se dovedeşte imposibilă, iar a doua se anulează de la sine prin însăşi evidenţa lucrurilor, rezultă că lumea se supune voinţei lui Dumnezeu, fiindcă, aşa cum o dovedesc concepţiile filozofice, toate subzistă şi sunt păstrate în virtutea faptului că sunt guvernate neabătut de o lege înţeleaptă şi temeinică ce nu poate fi lucrarea hazardului, ci cu adevărat lucrarea celei mai înţelepte Minţi, a unei Fiinţe atotputernice, în stare să susţină şi să le facă să dăinuiască prin reînnoire pe cele care prin firea lor tind spre existenţă, dar care sunt pururi stricăcioase.

De aceea creaţia, pentru a exista, trebuie în mod necesar să fie supusă voinţei lui Dumnezeu, câtă vreme ea nu poate exista prin sine. Prin urmare, voinţa lui Dumnezeu ţine lumea şi o cârmuieşte. Nimic nu se întâmplă fără îngăduinţa lui Dumnezeu, în afara dumnezeieştii Lui voinţe. Toate deci există prin dumnezeiasca Lui îngăduinţă şi bunăvoire. Dar dacă uneori cele ce se întâmplă nu par să se raporteze la dumnezeiasca voinţă, ca unele ce sunt antagonice bunătăţii lui Dumnezeu, aceasta nu înseamnă că ele se întâmplă mai puţin din voia Lui. Întrucât Dumnezeu nu voieşte nicidecum contrariul binelui, înseamnă că faţa aparentă a unui lucru nu este cea adevărată, iar faţa adevărată este în esenţă bună. Dacă simţurile noastre se prezintă într-un mod diferit, acest fapt trebuie atribuit alcătuirii organismului nostru, care primeşte percepţiile senzoriale în mod diferit.

Aşadar, sub acest aspect aparent se ascunde voia dumnezeiască ce ocârmuieşte toate şi le călăuzeşte spre un scop oportun şi raţional, pe care mintea mărginită a omului, nefiind în stare să-l descopere, îl neagă şi caracterizează cele petrecute drept rele şi neplăcute. Totuşi, întrucât lucrurile sunt cu totul diferite de cum par, omul este dator a le primi cu smerenie, ca fiind petrecute după voia şi după îngăduinţa lui Dumnezeu. Dar dacă Dumnezeu a iubit lumea mai mult decât îşi iubeşte o mamă odraslele pântecelui ei, cum a propovăduit Dumnezeu prin Isaia (49, 15), înseamnă că orice eveniment, indiferent de caracterul pe care îl poartă, este bun, fiindcă el se produce paideutic, pentru certarea şi înţelepţirea noastră: Domnul ceartă pe cel pe care îl iubeşte şi ca un părinte pedepseşte pe feciorul care îi este drag (Pildele lui Solomon 3, 12; Evrei 12, 6). Iar dacă ceea ce s-a petrecut ni se pare un rău, aceasta provine din percepţia noastră greşită. Nici leacurile nu sunt rele, deşi au un gust neplăcut.

Deci, toate cele ce i se întâmplă omului sunt bune, fie că sunt mulţumitoare, fie întristătoare, fiindcă ele au drept scop şi contribuie la desăvârşirea noastră. Dar I-a plăcut lui Dumnezeu să îi încerce precum aurul în topitoare pe sfinţii Lui (I Petru 1, 7), ca să fie mărturisiţi asemenea cu El, ca unii ce sunt zidiţi după chipul şi asemănarea Lui (Facerea 1, 27). Şi însăşi dreptatea lui Dumnezeu cere plată pentru cele ce ni se întâmplă nouă din voia Lui, fie plăcute, fie neplăcute, de vreme ce este cu neputinţă ca Dumnezeu cel drept să îngăduie ca vreo nedreptate să se întâmple făpturii Lui fie de la stihii, fie de la fiarele sălbatice. Căci atunci s-ar socoti fie că Dumnezeu este nedrept, ca Unul care îngăduie nedreptatea – de vreme ce nedreptate este ca o fiinţă raţională să pătimească de la fiinţe iraţionale şi de la firea neînsufleţită –, fie că Dumnezeu nu ar putea împiedica lucrarea acestora, ceea ce iarăşi ar fi de  neconceput.

Cu privire la plata, din voia lui Dumnezeu, pentru toate cele ce ni se întâmplă nouă, şi Sfintele Scripturi ne învaţă, cum am arătat şi în introducerea noastră, că nici un fir de păr din capetele noastre nu se va clinti fără voia lui Dumnezeu (Matei 10, 30). Şi într-adevăr, cum ar fi cu putinţă să existe vreo putere independentă de voia lui Dumnezeu, când Dumnezeu este totul în toate (I Corinteni 15, 28) ?

 

Cuvânt despre pricina pentru care necazurile noastre sunt dese şi unul după altul şi pentru ce trebuie să le răbdăm cu stăpânire de sine

1. Pentru ce necazurile noastre sunt dese şi succesive

Dar oare pentru ce întristările noastre sunt atât de dese şi atât de numeroase ? Această nedumerire ne-o dezleagă Sfânta Scriptură, care arată pricina pătimirilor noastre – pricină care coboară până la păcatul strămoşesc – când zice: Precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el (Romani 5, 12). Prin urmare, păcatul şi moartea, pe care le-am moştenit, sunt cele dintâi pricini ale chinurilor pe care le îndurăm, fiindcă pe de o parte păcatul, interpunându-se ca un zid despărţitor între Dumnezeu şi oameni (Efeseni 2, 14), l-a înstrăinat pe om de Dumnezeu. Consecinţele acestui fapt au fost întunecarea duhului şi orbirea puterilor sufleteşti, adică a puterii cunoscătoare, a celei voitoare şi a celei simţitoare; şi acestea, tocindu-se, cu greu l-au mai putut sluji pe om şi au devenit pentru el sursa a mii de întristări şi dureri. Iar, pe de altă parte, moartea pe care am moştenit-o a semănat în noi stricăciunea, care s-a dezvoltat în noi, şi, de-a lungul timpului, am văzut toate câte ne-au venit din această dezvoltare şi care, de vreme ce ne ameninţă existenţa, sunt dureroase şi greu de purtat.

Aşadar, cea dintâi şi cea mai importantă pricină a întristărilor noastre este aceea pe care deja am enunţat-o la început, iar a doua o constituie starea noastră morală, care ne situează fie mai aproape, fie mai departe de Dumnezeu. Iar acest zid despărţitor pe care l-a înălţat potrivnicia noastră faţă de El pe toţi ne-a depărtat de Dumnezeu, fiindcă starea noastră, aproape a tuturor, era una de potrivnicie faţă de Dumnezeu. Dar când zidul despărţitor a fost surpat de Hristos, deja totul s-a schimbat, fiindcă Hristos nu numai că a împăcat neamul omenesc cu Dumnezeu, ci a întărit din nou sufletul omului prin lumina Lui dumnezeiască, deşi puterile sufleteşti erau tocite. Prin urmare, starea creştinilor poate să se schimbe în funcţie de luminarea pe care o primesc prin credinţa lor în Domnul nostru Iisus Hristos, fiindcă El întăreşte puterile sufletului pentru a-i sluji acestuia fără greşeală şi pentru a-i da astfel mai puţine necazuri de răbdat.

Necazurile şi întristările noastre depind în mare măsură şi de starea noastră morală şi pot fi privite ca un efect al acesteia. Trebuie, aşadar, să fim cu luare-aminte la viaţa noastră morală şi să avem grijă de relaţiile noastre cu Dumnezeu, pentru ca şi necazurile să ni se împuţineze şi să fie mai puţin chinuitoare.

 

2. De ce suntem datori să răbdăm necazurile cu stăpânire de sine ?

Trebuie să ne purtăm necazurile cu răbdare. Mai întâi, fiindcă, dacă nu le răbdăm, nu ascultăm. Şi nu numai atât, dar ne şi prelungim chinurile. În al doilea rând, fiindcă cel ce pătimeşte aici necazurile cu răbdare va primi răsplată în viaţa viitoare, căci prin răbdarea lui îşi mărturiseşte cu fapta credinţa în viaţa viitoare, care este credinţa în Cel ce ne-a făgăduit-o.

Dar nu se cuvine oare să filozofăm asupra lucrurilor lumii acesteia, având în minte vremelnicia întregii lumi şi caracterul efemer al propriei noastre vieţi, care este mult asemănătoare cu crinii câmpului, care trăiesc şi înfloresc pentru o singură zi (Matei 6, 28-30) ?  Dar de ce am lăsat deoparte cel mai important cuvânt ? Creştinul nu se cuvine să se neliniştească pentru necazurile lui, fiindcă Hristos îi ridică tainic povara, îl despovărează şi îi dăruieşte mângâiere. Prin lucrarea Lui tainică, Hristos face să izvorască în inima credinciosului creştin credinţa nestrămutată în harul Lui izbăvitor şi îi dă putere în lupta cu necazurile, ca să rabde cu nepătimire amărăciunile vieţii şi durerile pătimirilor lui. Hristos picură în inima creştinului, aflată în suferinţe şi pătimiri de tot felul, dumnezeiescul balsam care topeşte durerile. Creştinul nu trebuie să deznădăjduiască în necazurile lui, fiindcă nădejdea în Hristos este una dintre cele trei importante datorii ale sale. Trebuie să rabde, fiindcă pentru puţine întristări şi necazuri el va moşteni Împărăţia Cerurilor (Faptele Apostolilor 14, 22), unde nu este întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit (Isaia 35, 10) şi fericirea cerească.

Pătimirile vremii de acum – zice Sfântul Apostol Pavel – sunt foarte mici în comparaţie cu viitoarea slavă ce se va descoperi: Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi (Romani 8, 18), slava aceea pe care a gătit-o Domnul celor ce Îl iubesc pe El, pe care ochiul nu a văzut-o şi urechea nu a auzit-o şi la inima omului nu s-a suit (I Corinteni 2, 9).

Aşadar, să le răbdăm pe acestea de acum şi să răbdăm puţin ca să dobândim bucuria cerească a dumnezeieştii slave. Să medităm asupra lucrurilor lumii, ca să devenim mai nepătimitori. Să ne punem nădejdea în Dumnezeu, iar El, care l-a vindecat pe slăbănog, ne va da ajutor şi nouă, celor ce suntem în suferinţă. Încă puţin şi, iată, harul Domnului va veni. Să răbdăm încă puţin pentru Împărăţia Cerurilor. Căci cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui (Matei 10, 22; Marcu 13, 13).

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 56/mai-iunie 2010