Tâlcuiri la Noul Testament

Comentarii la Evanghelia după Luca

de Sfântul Ambrozie al Milanului

 

Cartea a VI-a

(Luca 7, 29 - 9, 26)

1α. ,,Şi tot norodul auzind, drept a mărturisit pre Dumnezeu, botezându-se cu botezul lui Ioan. Iar fariseii şi legiuitorii au lepădat de la sine sfatul lui Dumnezeu, nebotezându-se de la dânsul” (Luca 7, 29-30 – însă citatul folosit de Sfântul Ambrozie este următorul: ,,Şi tot norodul care a auzit, şi vameşii, l-au îndreptăţit pe Dumnezeu ...”).

1. Sfântul Luca a dezvăluit cu amănunte suplimentare ceea ce Sfântul Matei a lăsat întrucâtva nedesluşit, cum s-ar spune, cu afirmaţii generale. Căci el spune: ,,Şi s-a îndreptat (îndreptăţit) înţelepciunea de la fiii săi” (Matei 11, 19). Aici întâi vedem exprimat ce este acea înţelepciune, căci el spune: ,,L-au îndreptăţit pe Dumnezeu” (Luca 7, 29). Astfel, Dumnezeu este Înţelepciune, pentru că Înţelepciunea este Fiul lui Dumnezeu, Înţelepciune din fire, nu prin progres (potrivit I Corinteni 1, 30). Virtutea lui Dumnezeu Tatăl este O Înţelepciune, virtutea unui suflet este alta; cea dintâi este născută, cea de-a doua este zidită. Autorul lucrărilor este o înţelepciune, lucrarea Sa este alta; căci este o lucrare a minţii cu prudenţă a fi înţeleaptă, cu vigoare a percepe. Acestea sunt daruri ale firii, dar săvârşitorul lor nu este o fiinţă zidită, ci Ziditorul, adică nu un dar al firii, ci Dătătorul firii.

2. Astfel, Dumnezeu Însuşi este îndreptăţit prin botez, în timp ce oamenii se îndreptăţesc mărturisindu-şi păcatele, precum este scris: ,,Spune tu fărădelegile tale întâi, ca să te îndreptezi (îndreptăţeşti)” (Isaia 43, 26), şi el este îndreptăţit în măsura în care darul lui Dumnezeu nu este respins prin îndărătnicie, ci recunoscut prin dreptate. Căci ,,drept este Domnul, şi dreptăţi au iubit” (Psalmi 10, 7). Aşadar, îndreptăţirea lui Dumnezeu este în El dacă El este văzut a fi dat darurile Sale nu celor nevrednici şi vinovaţi, ci celor drepţi şi celor făcuţi fără prihană prin botez. Deci, haideţi să îndreptăţim pe Domnul ca să putem fi îndreptăţiţi de Domnul.

3. Haideţi să ne întrebăm de ce Dumnezeu este îndreptăţit mai mult. Apostolul spune: ,,Fie Dumnezeu adevărat, şi tot omul mincinos, precum este scris. Ca să te îndreptezi (îndreptăţeşti) întru cuvintele tale, şi să biruieşti când vei judeca tu” (Romani 3, 4; potrivit Psalmi 50, 4; 115, 2). De asemenea David spune: ,,Ţie unuia am greşit, şi rău înaintea ta am făcut, ca să te îndreptezi (îndreptăţeşti) întru cuvintele tale şi să biruieşti când vei judeca tu” (Psalmi 50, 5). Deci, cel care păcătuieşte şi îşi mărturiseşte păcatul înaintea lui Dumnezeu Îl îndreptăţeşte pe Dumnezeu, supunându-se Lui ca Biruitor şi nădăjduind în harul de la El. Astfel Dumnezeu este îndreptăţit în botez în care este atât mărturisirea, cât şi iertarea păcatelor.

4. Atunci, haideţi să nu dispreţuim ca fariseii sfatul lui Dumnezeu (potrivit Luca 7, 30). Sfatul lui Dumnezeu este în botezul lui Ioan; atunci cine s-ar îndoi că sfatul lui Dumnezeu este în Spălătoarea lui Hristos ? Acesta este sfatul pe care Îngerul de mare sfat l-a descoperit (potrivit Isaia 9, 6), pe care nimeni nu l-a ştiut, căci ,,cine a cunoscut gândul Domnului ?” (Romani 11, 34; potrivit Isaia 40, 13). Nimeni nu dispreţuieşte sfatul omului; cine respinge sfatul lui Dumnezeu ? Prin urmare, deoarece o vom îndreptăţi pe mama unui fiu, haideţi să o urmăm pe mamă. Ştim că o mamă se jertfeşte pe sine pentru fiii ei aflaţi în primejdie. Haideţi să ascultăm sfatul mamei înţelepciunii, porunca mamei.

5. ,,Fluierat-am vouă şi nu aţi jucat; cântat-am de jale vouă şi nu aţi plâns” (Luca 7, 32). Deşi aceste activităţi nu par nepotrivite pentru copii, care necunoscând o seriozitate mai matură se leagănă în mişcarea lină a trupului, cred că ele se pot referi la o înţelegere mai înaltă, deoarece se pare că evreii nu au crezut nici în psalmi mai întâi, nici în plângerile proorocilor mai pe urmă, cu toate că au fost chemaţi la răsplăţi de psalmi şi rechemaţi din greşeală de tânguiri. David a cântat că ar trebui să ne spânzurăm instrumentele noastre în sălcii (potrivit Psalmi 136, 2), el însuşi a fluierat şi a jucat înaintea Chivotului Domnului, nu din neruşinare, ci din evlavie (potrivit II Împăraţi 6, 14-22).

Aşadar, semnifică iuţeala spiritului şi dăruirea duhovnicească a trupului, nu săltătura unui trup arcuit în mişcările unui dansator. Dar îndreptarea nu a urmat după biruinţe, nici după nimicirea evreilor, care, chemaţi de darurile bunăvoinţei dumnezeieşti, ar fi trebuit să-şi înalţe cugetul, să-şi ridice trupul, să lepede cele pământeşti, să le căute pe cele cereşti şi, copleşiţi de dosădirile robiei, să plângă pentru păcatul care prin vină este autorul vătămării.

6. ,,Şi s-a îndreptat (îndreptăţit) înţelepciunea de la toţi fiii săi” (Luca 7, 35). În mod potrivit ,,de la toţi” (Luca 7, 35), pentru că dreptatea este păstrată peste tot. Pentru a putea avea loc o acceptare a credinciosului, trebuie să se petreacă o respingere a necredinciosului. De aici, foarte mulţi greci spun astfel: ,,Înţelepciunea este îndreptăţită prin toate lucrările ei”, fiindcă îndatorirea dreptăţii este de a păstra măsura în jurul vredniciei fiecăruia. Astfel, pe drept se spune: ,,Fluierat-am vouă şi nu aţi jucat” (Luca 7, 32).

7. Căci Moisi a cântat o cântare când a oprit apa din Marea Roşie pentru trecerea evreilor (potrivit Ieşirea 15, 1-18), şi acelaşi val a învăluit caii egiptenilor şi dându-se înapoi i-au înecat pe călăreţii lor. Isaia a cântat o cântare a iubitei sale vii (potrivit Isaia 5, 1), având înţelesul că poporul care înainte fusese roditor cu virtuţi îmbelşugate va fi pustiu prin fapte ruşinoase. Evreii au cântat o cântare când tălpile picioarelor lor s-au umezit la atingerea flăcării înrourate şi în timp ce totul a ars înlăuntru şi în afară, focul nevătămător i-a mângâiat numai pe ei şi nu i-a pârjolit (potrivit I Macavei 2, 59; III Macavei 6, 6; Daniil 3, 19-27).

Avacum, de asemenea, a învăţat să aline mâhnirea generală cu o cântare şi a proorocit că dulcea Patimă a Domnului va avea loc pentru credincioşi (potrivit Avacum 3, 13). Aşadar, proorocii au cântat cântări cu măsuri duhovniceşti, răsunând de proorocii ale mântuirii universale; proorocii au plâns, înmuind inimile dure ale evreilor cu tânguiri mâhnicioase (potrivit Isaia 46, 12).

8. Scriptura ne-a învăţat să cântăm cântări solemne, să psalmodiem imne duhovniceşti (potrivit Psalmi 46, 6); de asemenea, să dansăm cu înţelepciune, când Domnul i-a spus lui Iezechiil: ,,Bate cu mâna şi loveşte cu piciorul” (Iezechiil 6, 11), deoarece Dumnezeu, Judecătorul purtării, nu ar cere nici gesturile teatrale ale unui trup desfrânat, nici nu ar porunci zgomote neruşinate de la bărbaţi, nici aplauzele femeilor, pentru a-l îndruma pe prooroc doar către glumele actorilor şi moliciunile femeilor.

Tainele revelate ale Învierii nu se potrivesc cu ironiile specifice dansului. Există într-adevăr aplauze cuviincioase pentru acţiunile şi faptele bune, al căror sunet se răspândeşte în lume (potrivit Psalmi 18, 4), şi slava lucrurilor bine făcute răsună; există dans onorabil cu care duhul zburdă şi trupul este înălţat cu lucrări bune, când noi ne spânzurăm instrumentele în sălcii (potrivit Psalmi 136, 2).

9. Aşadar proorocului i se porunceşte să bată cu mâna şi să lovească cu piciorul (potrivit Iezechiil 6, 11), i se porunceşte să cânte psalmi, deoarece el a văzut deja nunta Mirelui la care Biserica este făgăduită şi Hristos este iubit cu adevărat. Şi o nuntă bună, când sufletul se însoţeşte cu Cuvântul şi trupul cu Duhul. David a dorit ca noi să jucăm la această nuntă; ne-a invitat la ea, pentru că i-a unit pe toţi urmaşii lui şi în acest chip, mai bucuros decât toţi ceilalţi, ca şi cum ar fi chiar la săvârşirea cununiei, el ne îndeamnă să prăznuim darul de sărbătoare, spunând: ,,Bucuraţi-vă lui Dumnezeu, ajutorului nostru; strigaţi Dumnezeului lui Iacov. Luaţi psalmi şi daţi timpină, psaltire înfrumuseţată cu alăută” (Psalmi 80, 1-2). Cu siguranţă, tu percepi acţiunea proorocului care dansează ?

Apoi, în alt loc: ,,Dumnezeule, cânta-voiu ţie întru alăută, sfântul lui Israil. Bucura-se-vor buzele mele când voiu cânta ţie, şi sufletul meu pre care l-ai mântuit” (Psalmi 70, 25-26). Tu auzi glasurile psaltiştilor, tu auzi larma dansatorilor ? Crede în căsătorie.

10. Ia şi tu harfa (potrivit I Împăraţi 16, 23), astfel încât coarda inimii lăuntrice, atinsă de pana duhului, să poată răsfrânge sunetul unei lucrări bune. Ia psaltirea, astfel ca armonia faptelor şi cuvintelor tale să poată răsuna. Ia timpina astfel ca duhul lăuntric să poată orândui instrumentul trupului tău şi dulcea bunăvoinţă a firii tale să poată fi exprimată în acţiuni folositoare. Astfel, proorocul cânta psalmi când a zis: ,,Vino din Livan, mireasă, vino din Livan” (Cântarea cântărilor 4, 8).

11. Fiii au cântat această cântare şi nu au fost auziţi. Care fii ? Cei despre care el spune: ,,Iată eu şi pruncii, care mi-au dat Dumnezeu” (Isaia 8, 18). Dar această cântare a fost cântată nu în piaţă, nici pe uliţe, ci în Ierusalim; căci ea (cetatea Ierusalimului) este piaţa dumnezeiască în care sunt instituite legile învăţăturilor cereşti.

12. ,,Şi, iată, o muiere din cetate, care era păcătoasă” (Luca 7, 37). În acest fragment, foarte mulţi par să sufere de îndoială, să pună întrebări, dacă cei doi evanghelişti par să nu fi fost de acord despre credinţă sau cu adevărat să fi dorit ca prin diversitatea spuselor lor să arate o diversitate a tainei. Căci tu ai în Evanghelia după Matei: ,,Fiind Iisus în Vitania, în casa lui Simon leprosul, venit-a la dânsul o muiere având un alavastru cu mir de mult preţ, şi l-a turnat pre capul lui, şezând el” (Matei 26, 6-7). Apoi, la Luca, fariseul îşi spuneScriptura NT 91 în sinea lui că dacă El ar fi fost prooroc, ar fi recunoscut-o pe păcătoasă şi s-ar fi ferit de mirul ei (potrivit Luca 7, 39); la Matei, ucenicii se plâng de vărsarea mirului (potrivit Matei 26, 8). Deci fiecare trebuie tâlcuit; dar fie ca cel care este primul în ordinea scrierii să aibă de asemenea întâietate în tâlcuire.

13. Astfel, Domnul Iisus Hristos a intrat în casa lui Simon leprosul (potrivit Matei 26, 6). Iconomia Lui este evidentă, pentru că El nu îl ocoleşte pe lepros, nu îl evită pe cel necurat, ca El să poată şterge petele trupului omenesc. Apoi, casa leprosului era în Vitania: Vitania în traducere înseamnă ,,Casa ascultării”. Deci, fiecare loc este Vitania, dar o mică porţiune din fiecare loc este casa lui Simon. Nu vi se pare această lume a fi Vitania, în care noi datorăm supunerea robilor ascultători, iar casa lui Simon leprosul este pământul, care este o parte a lumii ? Atunci, stăpânitorul lumii acesteia (potrivit Ioan 12, 31; 14, 30; 16, 11) este, ca să spunem aşa, Simon leprosul.

Aşadar, Domnul Iisus Hristos a venit dintru înălţime în această lume şi S-a pogorât pe pământ. El nu era în această lume, dar a fost trimis în această lume într-o evlavie ascultătoare. El Însuşi spune: ,,Precum m-au trimis pre mine Tatăl” (Ioan 6, 57) în această lume. Astfel, acea femeie a auzit că a venit Hristos, şi ea a intrat în casa lui Simon (potrivit Luca 7, 37); căci nu ar fi putut fi tămăduită femeia dacă Hristos nu ar fi venit pe pământ. Şi, probabil, ea intră în casa lui Simon deoarece ea are asemănarea unui suflet superior, sau a Bisericii, care a coborât pe pământ pentru a uni oamenii cu ea prin dulcea ei mireasmă (potrivit II Corinteni 2, 14-15).

14. Astfel, Matei o înfăţişează pe această femeie turnând mir pe capul lui Hristos (potrivit Matei 26, 7), şi poate, din acest motiv, şovăia să o numească pe ea păcătoasă; căci potrivit lui Luca, o păcătoasă a turnat mir pe picioarele lui Hristos (potrivit Luca 7, 38). Aşadar, ea nu poate fi aceeaşi femeie, ca nu cumva evangheliştii să pară că s-au contrazis între ei. Mai mult, chestiunea poate fi rezolvată prin diversitatea vredniciei şi a timpului, astfel că una este încă o păcătoasă, dar cealaltă este deja desăvârşită. Fiindcă deşi Biserica, sau un suflet, nu-şi poate schimba firea, ea îşi schimbă mersul înainte.

Aşadar, dacă tu îţi pui sufletul să se apropie credincios de Dumnezeu (potrivit Isaia 58, 2), nu cu păcate josnice şi nesuferite, ci ascultând cu evlavie cuvântul Lui, având încredere de o curăţie fără pată, tu înţelegi că el urcă spre însuşi capul lui Hristos, căci ,,Capul lui Hristos (este) Dumnezeu” (I Corinteni 11, 3) şi răspândeşte mireasma virtuţilor Lui. Deoarece ,,a lui Hristos bună mireasmă suntem lui Dumnezeu” (II Corinteni 2, 15); într-adevăr, viaţa celui drept, răspândind o dulce mireasmă, Îl cinsteşte pe Dumnezeu.

15. Dacă tu înţelegi acest lucru, o vei vedea pe această femeie, categoric o vei vedea pe ea binecuvântată oriunde este propovăduită Evanghelia aceasta, iar amintirea ei nu se va stinge niciodată, întrucât ea a vărsat miresmele purtării bune şi mirul faptelor virtuoase pe capul lui Hristos (potrivit Matei 26, 13). Cel care se apropie de Cap nu poate fi înălţat, asemenea celui care ,,în deşert umflându-se din mintea trupului său, şi neţinând capul” (Coloseni 2, 18-19). Dar cel care nu ţine capul lui Hristos, cu siguranţă ţine picioarele Lui (potrivit Matei 28, 9), fiindcă ,,tot trupul prin încheieturi şi legături primind darea şi întocmindu-se, creşte creşterea lui Dumnezeu” (Coloseni 2, 19).

16. Există alta, alta în fire sau în mers înainte, care este aproape de noi, pentru că noi nu am renunţat încă la păcatele noastre. Unde sunt lacrimile noastre, gemetele noastre, suspinele noastre ? ,,Veniţi să ne închinăm şi să cădem lui, şi să plângem înaintea Domnului celui ce ne-au făcut pre noi” (Psalmi 94, 6), ca noi să putem veni măcar la picioarele lui Iisus. Fiindcă noi nu putem deocamdată; păcătoasa la picioarele Lui, cea desăvârşită la capul Lui.

17. Cu toate acestea, până şi cea care a păcătuit are mir (potrivit Luca 7, 37). Tu de asemenea după păcate fă cunoscută mie pocăinţa ta. În orice loc auzi că a venit cel drept, fie în casa unuia nevrednic fie în casa unui fariseu, nevoieşte-te, smulge harul unei gazde, apucă Împărăţia cerurilor, deoarece ,,din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, împărăţia cerurilor se sileşte, şi silitorii o răpesc pre ea” (Matei 11, 12).

Oriunde ai auzit numele lui Iisus, aleargă; vei cunoaşte înlăuntrul cărei case a intrat Iisus, şi zoreşte-te. Când ai găsit înţelepciunea, când ai descoperit virtutea zăcând în sanctuarul cuiva, aleargă la picioarele Lui, cu alte cuvinte, caută marginea cea mai dinafară a înţelepciunii. Nu dispreţui picioarele; acea femeie a atins marginea (hainei Lui) şi s-a tămăduit (potrivit Luca 8, 44). Mărturiseşte-ţi păcatele cu lacrimi şi lasă ca Dreptatea cerească să spună şi despre tine:

18. ,,Aceasta cu lacrimi mi-a udat picioarele mele şi le-a şters cu părul capului ei” (Luca 7, 44). Şi, probabil, Hristos nu spală propriile picioare, ca noi să le putem spăla cu lacrimile noastre. Lacrimi bune, care nu numai că ne pot spăla de fărădelegile noastre, ci de asemenea spală tălpile Cuvântului ceresc, astfel ca paşii Lui să poată fi din belşug în noi. Lacrimi bune, în care sunt nu numai izbăvirea păcătoşilor, ci şi restabilirea drepţilor, căci iată glasul dreptului: ,,Făcutu-s-au lacrimile mele mie pâine” (Psalmi 41, 3).

19. Chiar dacă tu nu poţi ajunge la capul lui Hristos, lasă-L pe Hristos să-ţi atingă capul cu picioarele Lui. Atât poala hainei Lui (potrivit Luca 8, 44), cât şi picioarele Lui tămăduiesc. Întinde peste ele părul tău, aşază înaintea Lui toată vrednicia trupului tău. Nici nu este păr comun care poate şterge picioarele lui Hristos (potrivit Luca 7, 38). Despre aceasta depune mărturie cel care nu putea fi biruit câtă vreme avea păr (potrivit Judecători 16, 18).

Apoi, nu este cuviincios ca o femeie să se roage cu părul tuns (potrivit I Corinteni 11, 5-6). Cu siguranţă, fie ca ea să aibă păr cu care să poată cuprinde urmele picioarelor lui Hristos, şi împodobită cu buclele propriei frumuseţi, să poată şterge picioarele Înţelepciunii, ca ele să poată fi în cele din urmă umezite cu roua virtuţii dumnezeieşti, şi fie ca ea să poată săruta picioarele dreptăţii. Ea a avut o vrednicie deosebită, ea despre care Înţelepciunea poate spune:

20. ,,Aceasta de când am intrat, nu a încetat sărutându-mi picioarele mele” (Luca 7, 45), astfel că ea nu poate vorbi despre nimic altceva decât despre înţelepciune, ea nu poate iubi nimic altceva decât dreptatea, ea nu poate oferi nimic altceva decât curăţia, ea nu poate săruta nimic altceva decât fecioria. Deoarece o sărutare este un semn al dragostei reciproce, o sărutare este o făgăduinţă a dragostei.

21. Binecuvântat este cel care poate unge picioarele lui Hristos chiar cu untdelemn. Atunci, Simon nu Îl unsese încă pe El, dar mai binecuvântată este cea care îl unge cu mir (potrivit Luca 7, 46), fiindcă harul multor flori adunate într-un buchet răspândeşte aromele felurite ale miresmelor. Şi poate nimeni altcineva decât Biserica nu poate da acel mir, Biserica ce are nenumărate flori cu diferite miresme, care ia asupra sa în mod potrivit asemănarea unei femei păcătoase, pentru că şi Hristos a luat asupra Lui chipul unui păcătos.

22. Prin urmare, nimeni nu poate iubi atât de mult precum cea care iubeşte prin mulţi (potrivit Luca 7, 47). Nici măcar Petru, care I-a spus: ,,Doamne, tu ştii că te iubesc” (Ioan 21, 15); nici măcar Petru care s-a mâhnit pentru că a fost întrebat: ,,Mă iubeşti ?” (Ioan 21, 17). Căci el nu a dorit ca ceea ce era văzut să fie căutat ca şi cum ar fi fost necunoscut. Aşadar, nici măcar Petru, pentru că Biserica a iubit prin Petru, nici măcar Pavel, pentru că Pavel de asemenea este partea Lui. Şi tu iubeşte mult ca mult de asemenea să-ţi poată fi iertat (potrivit Luca 7, 47). Pavel care a fost şi un prigonitor a păcătuit mult (potrivit I Corinteni 15, 9; I Timotei 1, 13), dar a iubit mult, fiindcă a stăruit chiar până la mucenicie. Multe păcate i-au fost iertate lui, căci şi el însuşi a iubit mult, el care nu şi-a cruţat propriul sânge pentru numele lui Dumnezeu.

23. Iată iconomia: în casa fariseului, femeia păcătoasă este lăudată; în casa Legii şi a Proorocului, nu fariseul, ci Biserica este îndreptăţită; căci fariseul nu a crezut, dar femeia a crezut. Apoi, el a spus: ,,Acesta de ar fi prooroc, ar şti cine şi ce fel de muiere este ceea ce se atinge de el, că este păcătoasă” (Luca 7, 39). Dar Iudeea este casa Legii care este scrisă nu în piatră, ci pe tablele inimii (potrivit II Corinteni 3, 3). În aceasta, Biserica este îndreptăţită ca fiind deja mai mare decât Legea, deoarece Legea nu cunoaşte iertarea păcatelor, Legea nu posedă taina prin care sunt curăţite păcatele tainice şi, prin urmare, ceea ce lipseşte în Lege este desăvârşit în Evanghelie.

,,Doi datornici erau oarecăruia cămătarnic; unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci” (Luca 7, 41).

24. Cine sunt cei doi datornici dacă nu cele două popoare, unul al evreilor, celălalt al neamurilor, îndatoraţi Cămătarnicului comorii cereşti ? Se spune: ,,Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci”. Neobişnuit este acel dinar pe care este scris chipul Împăratului, care poartă întipărirea Chesarului (potrivit Marcu 12, 15-16). Acestui Cămătarnic noi îi datorăm nu bogăţie materială, ci probe de vrednicii, evaluări de virtuţi, a căror vrednicie este măsurată prin greutatea seriozităţii, asemănarea dreptăţii, răsunetul mărturisirii.

Vai de mine dacă nu am ceea ce am primit, cu adevărat, deoarece numai cu greutate poate cineva să plătească întreaga datorie acestui Cămătarnic; vai de mine dacă nu cer: ,,Iartă-mi datoria”. Fiindcă Domnul nu ne-ar fi învăţat aşa să ne rugăm cerând ca păcatele noastre să fie iertate (potrivit Matei 6, 12) dacă El nu ar fi ştiut că unii vor fi numai cu greutate buni platnici (potrivit Luca 11, 4).

25. Dar care este poporul care datorează mai mult dacă nu noi prin care se crede mai mult ? Cuvintele Domnului au fost crezute de ei (potrivit Romani 3, 2), dar Naşterea Lui din Fecioară de noi. Tu ai talantul (potrivit Matei 25, 15), Naşterea Fecioarei; tu ai rodul însutit al credinţei (potrivit Matei 13, 8). Emanuil a fost crezut, cu noi Dumnezeu (potrivit Matei 1, 22); Crucea, Moartea, Învierea Domnului au fost crezute. Deşi Hristos a pătimit pentru toţi, El a pătimit pentru noi în mod special, fiindcă El a pătimit pentru Biserică.

Prin urmare, nu există nici o îndoială că cel care a primit mai mult, datorează mai mult (potrivit Luca 12, 48). Şi eu cred, poate că cel care a datorat mai mult a mâhnit mai mult, dar prin mila Domnului, lucrurile s-au schimbat, astfel că cel care a datorat mai mult iubeşte mai mult, dacă el dobândeşte însă harul. Căci cel care dă înapoi are har, şi cel care îl are înapoiază, de vreme ce el deţine, pentru că a deţine constă în a înapoia şi a înapoia în a deţine.

26. Şi, în consecinţă, de vreme ce nu există nimic pe care să-l putem înapoia pe drept lui Dumnezeu – căci ce am putea răsplăti pentru vătămarea trupului pe care El l-a luat, ce-am putea răsplăti pentru lovituri, cruce, moarte şi îngropare ? Vai de mine dacă nu am iubit ! Îndrăznesc să spun că Petru nu a înapoiat şi prin aceasta a iubit mai mult; Pavel nu a înapoiat – el, într-adevăr, a răsplătit moarte pentru moarte, dar nu a plătit alte datorii, pentru că el datora mult. Îl aud pe el însuşi spunând, pentru că nu a achitat: ,,Cine i-a dat mai înainte lui, şi i se va răsplăti lui ?” (Romani 11, 35).

Chiar dacă am răsplăti cruce pentru cruce, moarte pentru moarte, înapoiem noi oare care avem toate de la El, prin El şi întru El (potrivit Romani 11, 36) ? Aşadar, haideţi să plătim dragoste pentru datoria noastră, milostenie pentru dar, har pentru bogăţie; căci cel căruia i se dă mai mult iubeşte mai mult (potrivit Luca 7, 42-43).

27. Dar haideţi să ne întoarcem la femeia al cărei sfat nici măcar apostolii nu-l înţeleg încă, care a fost ascuns de oameni în Dumnezeu (potrivit Coloseni 1, 26), ,,că cine a cunoscut gândul Domnului ?” (Romani 11, 34 potrivit Isaia 40, 13). Astfel, ucenicii au protestat că femeia a turnat mirul pe capul Lui, şi ei s-au plâns, zicând: ,,Pentru ce se făcu această pagubă ? Că se putea vinde acest mir drept mult şi să se dea săracilor” (Matei 26, 8-9). Tu Scriptura NT 92nu poţi să înţelegi care era cu adevărat nemulţumirea din cuvintele lor, decât dacă înţelegi taina, pentru că a mirosi un parfum este semnul unui bărbat voluptuos, sau mai degrabă nu al unui bărbat. Cu siguranţă, cei care miros au obiceiul de a se unge, nu de a turna parfumul. Ce nemulţumire era în ce s-a spus: ,,Se putea vinde acesta mai mult de trei sute de dinari şi să se dea săracilor” (Marcu 14, 5) ? Categoric, El Însuşi a spus mai sus: ,,Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai mei prea mici, mie aţi făcut” (Matei 25, 40), dar El Însuşi a dăruit propria moarte săracilor.

28. Dar nu este o simplă figură de stil, şi astfel Cuvântul lui Dumnezeu le-a răspuns: ,,Pentru ce faceţi supărare muierii ? Că bun lucru a făcut cu mine; că pre săraci pururea îi aveţi cu voi, iar pre mine nu mă aveţi pururea” (Matei 26, 10-11). Aşadar, tu ai pe cel sărac întotdeauna cu tine, aşa că poartă-te frumos cu el. Fiindcă nu trebuie să-l alungi pe cel sărac pentru că el este întotdeauna cu tine când proorocul îţi spune: ,,Nu zice (…) mâine îţi voiu da” (Pildele lui Solomon 3, 28). Proorocul a vorbit numai despre milostenie, dar El pune credinţa înaintea milosteniei, care are valoare dacă este făcută fiind precedată de credinţă: căci ,,vărsând aceasta mirul acesta pre trupul meu, spre îngroparea mea a făcut” (Matei 26, 12). Astfel, Domnul a iubit nu mirul, ci dragostea; El a primit credinţa şi a dovedit smerenia.

29. Şi tu, dacă doreşti har, sporeşte-ţi dragostea; varsă pe trupul lui Iisus Hristos credinţa în Înviere, mireasma Bisericii, mirul dragostei universale. Şi făcând astfel, vei da săracilor. Din acel belşug vei trage mai mult folos dacă dai nu ca din prisos, ci ca folos pentru numele lui Hristos; dacă îl vei da săracului pentru a-l oferi lui Hristos. Prin urmare, înţelege că mirul a fost turnat pe capul lui Hristos nu doar potrivit literei – ,,că slova omoară” (II Corinteni 3, 6) –, ci potrivit duhului, pentru că Duhul este viaţă.

30. Deci ce este mirul femeii (potrivit Luca 7, 37) ? Cine poate auzi aceasta ? Cine are asemenea urechi ca pentru a înţelege adâncimea atât de mare a tainei (potrivit Luca 8, 8; 14, 35), când Iisus grăieşte cuvântul pe care l-a primit de la Tatăl, sau mai degrabă, pentru că El Însuşi este Cuvântul (potrivit Ioan 1, 1) ? Şi ucenicii înţeleg în parte, chiar dacă nu înţeleg totul. De aceea, unii cred că ucenicii au spus că credinţa neamurilor trebuie cumpărată cu preţul mirului, credinţa care s-a datorat preţului Sângelui Domnului, ceea ce pare plauzibil.

Apoi, Ioan Evanghelistul include remarca lui Iuda Iscarioteanul că mirul valora 300 de dinari, de unde tu ai: ,,Pentru ce acest mir nu s-a vândut în trei sute de dinari, şi să se fi dat săracilor ?” (Ioan 12, 5). Dar suma de trei sute vesteşte semnul Crucii; dar Domnul nu caută o proorocie superficială, ci preferă ca credinţa credincioşilor să fie îngropată împreună cu El (potrivit Romani 6, 4).

31. Însă, noi înţelegem aceasta din glasurile celorlalţi apostoli, dar Iuda este vinovat de avariţie, el care a preferat banii în locul îngropării lui Hristos, el care deşi a zărit lucruri referitoare la Patimă, a greşit atât de mult cât o vânzare. Hristos doreşte El Însuşi să fie preţuit la un preţ mic, ca El să poată fi cumpărat de toţi, ca nu cumva vreun sărac să fie împiedicat. Se spune: ,,În dar aţi luat, în dar daţi” (Matei 10, 8). Adâncul bogăţiei (potrivit Romani 11, 33) nu cere bani, ci har. El ne-a cumpărat pe noi cu scump Sângele Său (potrivit I Petru 1, 19); El nu a vândut. Am putea spune mai multe despre aceasta dacă nu ne-am aminti că am discutat-o în altă parte.

32. Astfel, potrivit cuvintelor Domnului, ,,întru care sunt toate vistieriile înţelepciunii şi ale cunoştinţei” (Coloseni 2, 3), pe care nimeni nu le-ar putea întrezări, mi se cuvine să iau parte la îngroparea Lui, astfel încât despre Trupul Său să se creadă că este mort şi că nu a văzut stricăciune (potrivit Psalmi 15, 10); mai mult, fie ca moartea trupului Lui să umple atât casa noastră cu mireasma sa (potrivit Ioan 12, 3), încât să credem că El Şi-a încredinţat Duhul în mâinile Tatălui (Luca 23, 46) şi că dumnezeirea Lui, separată de moarte, nu a avut părtăşie cu patimile trupeşti.

33. Înţelege de ce Trupul Fiului este înmiresmat cu mir. Este un Trup care este pus deoparte, nu un trup care este pierdut. Trupul Său reprezintă tradiţiile Scripturilor, Trupul Său este Biserica (potrivit Efeseni 1, 23). Noi suntem mireasma parfumului Trupului Său (potrivit II Corinteni 2, 15), astfel că este potrivit ca noi să împodobim moartea Trupului Lui, chiar dacă ea nu va avea nevoie de podoabele noastre, ci săracii au nevoie de ele.

Voi împodobi Trupul Lui dacă devin un propovăduitor al cuvintelor Sale şi pot dezvălui neamurilor taina Crucii. A împodobit-o cel care a spus: ,,Noi propovăduim pre Hristos cel răstignit, Iudeilor sminteală, iar Elinilor nebunie; iar celor chemaţi, Iudeilor şi Elinilor, pre Hristos puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 23-24). Crucea este împodobită pentru că ceea ce prin neştiinţă este socotit a fi nebunie, prin Evanghelie este preţuit ca înţelepciune astfel că noi putem învăţa cum este nimicită puterea vrăjmaşului prin Crucea Domnului. Am vărsat mir pe Trupul Domnului şi ceea ce era socotit mort începe să trăiască.

34. Prin urmare, fiecare îşi asumă să dobândească cu propria nevoinţă şi strădanie a virtuţilor vasul de alabastru cu mir (potrivit Luca 7, 37), nu ceva ieftin şi banal, ci mirul preţios al alabastrului şi mirul încrederii. Căci cel care adună florile credinţei şi Îl propovăduieşte pe Iisus Hristos răstignit întregii Biserici (potrivit Galateni 6, 14), care ca Trup al lui Hristos (potrivit Efeseni 1, 23) este mort pentru lume, rămâne în Dumnezeu şi revarsă mirul credinţei sale. Întreaga casă începe să fie înmiresmată (potrivit Ioan 12, 3) cu Patima Domnului, cu moartea Lui, cu învierea Lui, astfel că fiecare din numărul poporului sfinţit poate spune: ,,Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda fără numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6, 14).

Mireasma se simte, mirul este înmiresmat pe trup, dacă cineva poate – şi aş vrea să pot – spune cu încredere: ,,Mie lumea s-a răstignit” (Galateni 6, 14). Lumea este răstignită, nu pentru cel care iubeşte bogăţiile, nici pentru cel care iubeşte cinstea lumească, nici pentru cel care iubeşte ce este al său, ci pentru cel care iubeşte ce aparţine lui Iisus Hristos; nu pentru cel care iubeşte cele ce se văd, ci pentru cel care iubeşte cele ce nu se văd (potrivit II Corinteni 4, 18); nu pentru cel care râvneşte să trăiască, ci pentru cel care se grăbeşte să se slobozească şi să fie cu Hristos (potrivit Filipeni 1, 23).

Căci aceasta înseamnă a-ţi lua crucea şi a-L urma pe Hristos (potrivit Luca 9, 23), ca noi să putem muri cu Hristos şi să fim îngropaţi împreună cu El (potrivit Romani 6, 4; Coloseni 2, 12), ca noi să putem fi înmiresmaţi cu mirul pe care femeia l-a turnat pe El pentru îngroparea Sa (potrivit Matei 26, 12). Acesta nu este un mir comun cu care este răspândit pretutindeni numele lui Hristos. De aceea, de asemenea este spus printr-un prooroc: ,,Mir vărsat este numele tău” (Cântarea cântărilor 1, 2); vărsat astfel încât credinţa să poată răspândi o mireasmă mai puternică.

35. Astfel, prin acea femeie, noi înţelegem sensul cuvintelor apostolului: ,,Unde s-a înmulţit păcatul, acolo a prisosit harul” (Romani 6, 20). Căci dacă păcatul nu s-ar fi înmulţit în acea femeie, harul nu ar fi prisosit, pentru că ea a recunoscut păcatul ei şi a coborât harul. Şi, aşadar, Legea este necesară, căci prin Lege mi-am recunoscut păcatul (potrivit Romani 3, 20; 7, 7). Dacă nu ar fi fost Lege, păcatul ar fi zăcut ascuns. Recunoscând păcatul, eu cer iertare. Deci, prin Lege eu recunosc felurile de păcate şi fărădelegea ocolirii adevărului; alerg către pocăinţă, urmăresc harul. Astfel, Legea este autorul binelui care trimite la har.

36. ,,Mama mea şi fraţii mei sunt aceştia, care aud cuvântul lui Dumnezeu şi-l fac pre dânsul” (Luca 8, 21). Un Învăţător moral care dă pildă din ale Sale altora, şi Profesorul Însuşi este şi Cel care împlineşte propriile învăţături. Căci fiind gata să poruncească altora că cel care nu lasă pe tatăl său şi pe mama sa nu este vrednic de Fiul lui Dumnezeu (potrivit Matei 10, 37; Luca 14, 26), El S-a supus primul judecăţii, nerespingând astfel supunerea faţă de evlavia maternă – fiindcă ,,Cel ce nu cinsteşte pre tatăl său şi pre mama sa cu moarte să se omoare” (Ieşirea 20, 12; 21, 16; A Doua Lege 27, 16) este propria învăţătură –, dar deoarece El ştie că datorează mai mult tainelor Tatălui decât sentimentelor mamei. Însă părinţii nu sunt respinşi în mod greşit, ci se învaţă că legăturile minţii sunt mai sfinte decât cele ale trupului.

37. Aşadar, cei care căutau să-L vadă pe Hristos nu trebuiau să stea afară. Căci ,,foarte aproape de tine este cuvântul, în gura ta şi în inima ta” (A Doua Lege 30, 14; Romani 10, 8). Astfel Cuvântul este înlăuntru, Lumina este înlăuntru. De aceea, el a zis de asemenea: ,,Apropiaţi-vă către dânsul şi vă luminaţi” (Psalmi 33, 5). Deoarece dacă nici măcar părinţii Lui care stăteau afară nu sunt recunoscuţi, şi poate că nu sunt recunoscuţi ca o pildă pentru noi, cum vom fi recunoscuţi noi dacă stăm afară ?

38. Nici să nu creadă cineva că este o piedică în calea evlaviei când este împlinită porunca Legii, căci dacă un om îi lasă pe tatăl său şi pe mama sa şi se uneşte cu soţia sa, şi ei sunt doi într-un trup, această Taină este păstrată în mod just în Hristos şi în Biserică (potrivit Facerea 2, 24; III Ezdra 4, 20-21; Efeseni 5, 31-32). Deci, părinţii nu trebuie preferaţi Trupului Lui. Şi, prin urmare, aici – precum anumiţi eretici caută curse – El nu o respinge pe mama Sa, pe care a recunoscut-o de pe cruce (potrivit Ioan 19, 26), ci forma învăţăturilor cereşti este preferată necesităţii trupeşti. Nici nu este nepotrivit să înţelegem că prin imaginea părinţilor, El arată că Biserica, care a crezut, trebuie preferată evreilor din care vine Hristos după trup (potrivit Romani 9, 5).

39. Astfel cine înţelege că El a venit pe pământ pentru scopul tainei dumnezeieşti şi Adunării Bisericii şi-a lăsat părinţii (potrivit Marcu 1, 20) şi a intrat în corabie (potrivit Luca 8, 22). Nici nu ar putea cineva să străbată această lume fără Hristos, când furtuna ispitelor lumeşti îi tulbură adeseori chiar pe cei pentru care Domnul este de faţă. Iar căsătoria este păstrată printre apostoli ca tu să observi că nimeni nu se poate depărta de acest curs al vieţii fără ispită, pentru că exerciţiul credinţei este ispitirea.

40. Aşadar, noi suntem supuşi furtunilor duhurilor răutăţii (potrivit Efeseni 6, 12), dar fie ca noi asemenea marinarilor mereu vigilenţi să-L deşteptăm pe Pilot (potrivit Luca 8, 23-24). Cu adevărat, până şi ei sunt obişnuiţi să se afle în primejdie. Atunci, de ce Pilot am nevoie ? De El care într-adevăr nu este robit de, ci porunceşte vânturilor, despre care este scris:

41. ,,Iar el sculându-se, au certat vântul” (Luca 8, 24). De ce El Se ,,scoală” ? Pentru că Se odihnea; dar Se odihnea în somnul trupului Lui, pentru că era concentrat asupra tainei dumnezeirii Lui, căci unde este Înţelepciune, acolo este Cuvântul, şi nimic nu se întâmplă fără Cuvântul, nimic fără înainte-vedere.

42. Mai sus tu ai: ,,Toată noaptea au petrecut întru rugăciunea lui Dumnezeu” (Luca 6, 12); de ce aici El ar dormi în mijlocul furtunii (potrivit Luca 8, 23) ? Dar este exprimată siguranţa autorităţii, întrucât doar El Se odihnea fără teamă când toţi erau înfricoşaţi. Astfel, cel care nu împărtăşeşte primejdia, nu împărtăşeşte nici firea. Cu toate că trupul doarme, dumnezeirea este la lucru. Atunci, El spune: ,,Ce sunteţi înfricoşaţi, puţin credincioşilor ?” (Matei 8, 26). Şi aceia care erau înspăimântaţi când Hristos era de faţă sunt mustraţi în mod potrivit când, într-adevăr, cel care se lipeşte de El nu poate pieri.

43. Astfel, El a întărit credinţa, El a insuflat linişte, El a poruncit vântului să înceteze (potrivit Luca 8, 24), nu vântului de nord, nici vântului de sud-vest, ci acelui vânt, bineînţeles, căruia i-a fost spus de Arhanghelul Mihail în Epistola lui Iuda: ,,Certe-te pre tine Domnul” (Iuda 1, 9). De aici şi Sfântul Matei spune: ,,Au certat vânturile şi marea” (Matei 8, 26). Şi de ar binevoi El să oprească rafalele lui furtunoase asupra noastră, pentru ca liniştea revărsată asupra unei vieţi tulburate să poată îndepărta teama de naufragiu ! Deşi El poate că nu doarme acum în somnul trupului Lui, haideţi să ne ferim ca nu cumva El să doarmă pentru noi şi să Se odihnească în somnul trupului nostru.

44. Şi deoarece ne este de ajuns că am gustat ceea ce am concentrat mai sus, acum, pentru că ştim că în Evanghelia după Matei, doi oameni hăituiţi de demoni s-au întâlnit cu Hristos în ţinutul Gherghesenilor (potrivit Matei 8, 28); dar aici, Sfântul Luca prezintă un asemenea om, gol – oricine şi-a pierdut acoperământul firii şi virtuţii sale este gol (potrivit Luca 8, 26-27) –; eu cred că motivul pentru care evangheliştii par să nu fie de acord cu privire la număr nu trebuie ignorat ca fără scop, ci trebuie căutat. Şi, într-adevăr, deşi numărul este diferit, taina este în acord, fiindcă un om care are duh rău este o întruchipare a neamurilor, acoperite de păcate, goale în faţa greşelii, vulnerabile faţă de păcat.

 

Scriptura NT 93

Pilda celor doi îndrăciţi
Frescă din biserica Mânăstirii Decani, Serbia

 

De asemenea, acei doi oameni iau chipul neamurilor, pentru că atunci când Noe a născut 3 fii, Sim, Ham şi Iafet (potrivit Facerea 9, 18-19; I Paralipomene 1, 4), doar familia lui Sim a fost adoptată în stăpânirea lui Dumnezeu. Oameni din diferite naţiuni au ieşit din ceilalţi doi, unul blestemat pentru că nu a acoperit goliciunea tatălui său, celălalt binecuvântat pentru că deşi s-a întors, ca nu cumva să zărească ruşinea tatălui său gol, cu evlavia drept călăuză, l-a acoperit pe tatăl lui şi a spălat blestemul seminţei fratelui său (potrivit Facerea 9, 22-27).

45. Se spune: ,,De mulţi ani îl răpise pre dânsul” (Luca 8, 29), deoarece el era chinuit de la Potop până la Venirea Domnului, rupând lanţurile firii în turbarea nebuniei. În plus, nu în mod nepotrivit spune Sfântul Matei că ei trăiau în morminte (potrivit Matei 8, 28), de vreme ce sufletele unor astfel de oameni par să sălăşluiască printre movilele mormintelor. Căci ce sunt trupurile necredincioşilor în care nu sălăşluieşte Cuvântul lui Dumnezeu decât morminte ale morţilor ? Aşadar, el a fost dus în locuri pustii duhovniceşte (potrivit Matei 12, 43), adică, lipsite de virtuţi, izgonit de Lege, înlăturat de prooroc, foarte îndepărtat de har.

46. Căci el a fost hăituit nu de un singur demon, ci de atacul unei legiuni întregi, care când L-au văzut şi L-au cunoscut pe Domnul, ştiind dinainte că la vremea Venirii Lui vor fi trimişi în abis, au început să implore să-i lase să intre în porci (potrivit Matei 8, 29-31; Luca 8, 30-32). Şi ar trebui întâi să observăm mila Domnului, pentru că El Însuşi întâi nu condamnă pe nimeni, ci fiecare este autorul propriei pedepse; demonii nu sunt trimişi în porci, ci ei înşişi îi caută (potrivit Luca 8, 32), deoarece ei nu ar putea purta strălucirea Luminii cereşti, exact aşa cum cei care au ochii bolnavi nu pot suferi strălucirea soarelui, ci aleg locuri întunecate şi lasă lumina înapoia lor.

Prin urmare, fie ca demonii să fugă de strălucirea Luminii veşnice şi să se teamă dinainte de muncile care li se cuvin, nu ghicind ceea ce va urma, ci amintindu-şi ceea ce a fost proorocit; căci Zaharia a spus: ,,Va fi în ziua aceea, zice Domnul Savaot: pierde-voiu numele idolilor de pre pământ, şi mai mult nu va fi pomenirea lor, şi pre proorocii cei mincinoşi, şi duhul cel necurat voiu lua de pre pământ” (Zaharia 13, 2). Astfel, suntem învăţaţi că ei nu vor rămâne pentru totdeauna, nici nu poate fi veşnică răutatea lor. Deci, acum, temându-se de acea pedeapsă, ei spun: ,,Ai venit aici mai înainte de vreme să ne munceşti pre noi ?” (Matei 8, 29). Dar pentru că doresc încă să existe, deja retrăgându-se din oamenii pentru care ştiu că trebuie să suporte pedeapsa, ei cer să fie trimişi în porci.

47. Cine sunt porcii dacă nu poate cei despre care este spus: ,,Nu daţi cele sfinte câinilor, nici lepădaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce cu picioarele lor, şi întorcându-se să vă rupă pre voi” (Matei 7, 6). Aceia bineînţeles care, după obiceiul animalelor necurate, lipsite de glas sau raţiune, prin faptele josnice ale vieţii lor au pângărit podoabele virtuţilor fireşti, care sunt purtaţi de furie către abis, pentru că nu sunt traşi înapoi de contemplarea nici unei vrednicii, ci, ca împinşi în jos pe panta răutăţii din înălţimi către adâncimi, sunt înecaţi (potrivit Luca 8, 33) în valurile acestei lumi, pierind ca cei strangulaţi care au calea duhului blocată, căci printre cei care, ezitând, sunt purtaţi încoace şi încolo de valul slab, nu poate exista comunicarea vitală a nici unui duh.

48. Astfel, vedem că omul însuşi este autorul propriei nenorociri. Căci dacă cineva nu a trăit ca un porc, diavolul nu ar fi primit niciodată putere asupra lui, sau, dacă ar fi primit-o, a primit-o nu ca să-l distrugă, ci ca să-l încerce. Sau, poate, pentru că după Venirea Domnului deja nu mai putea să corupă binele, el caută acum nimicirea nu a tuturor oamenilor, ci a celor nestatornici, aşa cum un hoţ nu stă aşteptând oameni înarmaţi, ci pe cei lipsiţi de apărare şi atacă pe cel slab cu greşeli, el care înţelege că va fi batjocorit de cel tare sau distrus de cel puternic.

49. Dar cineva spune: ,,De ce este îngăduit acest lucru diavolului de către Dumnezeu ?” Dar eu spun, pentru ca oamenii buni să fie încercaţi şi cei răi pedepsiţi, căci aceasta este pedeapsa păcatului. Deci prin Lege, pentru că Domnul trimite friguri şi tremurături şi duhuri rele şi orbire şi toate năpastele potrivit cu răsplăţile păcătoşilor (potrivit A Doua Lege 28, 59; Psalmi 31, 11). Dar haideţi să ne întoarcem la firul citirii.

50. Se spune: ,,Iar păstorii au fugit” (Matei 8, 33). Căci nici profesorii de filozofie, nici conducătorii sinagogii nu pot oferi nici un leac când oamenii mor. Hristos singur poate ridica păcatele oamenilor, doar dacă ei nu refuză să se supună tămăduirii. Dar El nu binevoieşte să tămăduiască pe cel nedornic şi curând părăseşte pe cel slab pentru care se pare că prezenţa Lui este o povară, precum oamenii din ţinutul Gherghesenilor, care au ieşit din acel ţinut, care pare să fie o imagine a sinagogii, şi L-au rugat stăruitor să plece de la ei, pentru că ,,erau cuprinşi de mare frică” (Luca 8, 37).

51. Pentru că o minte slabă nu pătrunde Cuvântul lui Dumnezeu, nici nu poate susţine greutatea înţelepciunii (potrivit I Corinteni 2, 14); se dezintegrează şi este topită.

52. Şi, prin urmare, El nu a mai fost supărător, ci S-a înălţat şi S-a întors. Cu siguranţă, El S-a înălţat din adâncimi către înălţimi, adică de la sinagogă la Biserică, şi S-a întors străbătând lacul, precum spune Sfântul Luca (potrivit Luca 8, 37) sau străbătând apa, cum spune Sfântul Matei (potrivit Matei 9, 1), căci între noi şi ei este o apă mare. Astfel, nimeni nu traversează de la Biserică la sinagogă fără pericol pentru mântuire, dar de asemenea, cel care doreşte să treacă de la sinagogă la Biserică îşi ia crucea sa pentru a scăpa de pericol (potrivit Luca 9, 23).

53. Dar de ce omul tămăduit nu este acceptat, ci sfătuit să se întoarcă la casa sa (potrivit Luca 8, 38-39), decât pentru a se putea evita o pricină de mândrie şi a deveni o pildă pentru necredincioşi ? Cu toate că acea casă poate fi un han prin natură. Prin urmare, deoarece el a câştigat tămăduirea judecăţii, i se porunceşte să plece din morminte (potrivit Matei 8, 28), să se întoarcă la acea casă duhovnicească, astfel ca cel în care exista mormântul minţii să poată deveni biserică a lui Dumnezeu.

54. ,,Şi iată, a venit un om căruia îi era numele Iair, şi acesta era mai marele sinagogii, şi căzând la picioarele lui Iisus, îl ruga pre el ca să intre în casa lui, că avea o fiică una născută, ca de doisprezece ani, şi aceea murea (Luca 8, 41-42)”.

Hristos părăsise, aşa cum am spus, sinagoga gadarenilor (potrivit Luca 8, 37), şi Cel pe care ai Săi nu L-au primit (potrivit Ioan 1, 11), noi Îl luăm la noi ca pe Cel pe care L-am aşteptat. Nici nu a lipsit mult de la noi, cei care Îl aşteptam, nici nu refuză să Se întoarcă la ei dacă I-ar cere. Fiindcă acel om, mai marele sinagogii, care avea o singură fiică, s-a rugat pentru tămăduirea sinagogii muribunde care era condusă spre moarte, fiindcă fusese părăsită de Hristos. Cine credem noi că este mai marele sinagogii dacă nu Legea, în contemplarea căreia Domnul nu a părăsit cu totul sinagoga, ci a păstrat-o ca pe un leac pentru mântuirea credincioşilor ? Astfel, în timp ce Cuvântul lui Dumnezeu s-a grăbit către această fiică a mai marelui pentru a-i izbăvi pe fiii lui Israil, Sfânta Biserică adunată din neamuri, care pierea prin greşeala păcatelor mai mici, a înhăţat prin credinţă tămăduirea pregătită pentru alţii (potrivit Luca 8, 44).

55. Am socotit că acest fragment este îndeajuns tâlcuit în domeniul moral şi, prin urmare, nu revenim asupra cuvintelor rostite. Dar dorim să concentrăm adevărurile mistice într-o afirmaţie concisă. Aşadar, nu aşa s-a petrecut ? Că deşi Cuvântul lui Dumnezeu a venit la evrei, El a fost primit de păgâni şi a fost crezut mai întâi prin Har de către aceia care nu crezuseră prin Lege (potrivit Faptele Apostolilor 13, 46).

56. Căci aşa cum cea care a dat medicilor toată averea sa (potrivit Luca 8, 43), tot astfel adunarea neamurilor a pierdut toate darurile din fire şi şi-a risipit moştenirea vieţii, dar era sfântă, sfioasă, evlavioasă, pregătită în credinţă, şovăielnică în modestie; căci este un semn de modestie a recunoaşte slăbiciunea credinţei, nu a deznădăjdui de iertare. Astfel, femeia sfioasă a atins poala (hainei) (potrivit Luca 8, 44), cea credincioasă s-a apropiat, cea evlavioasă a crezut, cea înţeleaptă a ştiut ea însăşi că va fi tămăduită. Poporul sfânt al neamurilor care crezuse în Dumnezeu era atât de ruşinat de păcatul său, încât l-a părăsit; a adus credinţă, astfel că ei au crezut; a arătat devotament, astfel că ei au rugat fierbinte; a pus înţelepciune, astfel că ei au priceput propria sănătate; a luat încredere, astfel că ei au mărturisit adevărul străin pe care ei l-au înhăţat (potrivit Efeseni 2, 12-13).

57. Dar de ce este atins Hristos dinapoi (potrivit Luca 8, 44) ? Pentru că este scris: ,,După Domnul Dumnezeul vostru să umblaţi” (A Doua Lege 13, 4) ? Şi de ce fiica de 12 ani a mai marelui murea (potrivit Luca 8, 42) şi femeia cu curgerea sângelui a pătimit vreme de 12 ani (potrivit Luca 8, 43), decât că trebuie înţeles că atâta vreme cât sinagoga înflorea, Biserica pătimea ? Slăbiciunea uneia este puterea celeilalte, deoarece ,,prin poticnirea lor mântuire s-a făcut neamurilor” (Romani 11, 11) şi sfârşitul uneia este începutul celeilalte, începutul nu al firii, ci al mântuirii: ,,Că orbire din parte lui Israil s-a făcut, până ce va intra plinirea neamurilor” (Romani 11, 25).

Sinagoga este mai bătrână decât Biserica, nu în timp, ci în manifestarea tămăduirii, deoarece atâta vreme cât prima credea, ultima nu credea, şi prin diverse boli ale trupului şi sufletul era slab şi bolnav din lipsa unui leac. Ea a auzit că poporul evreilor era bolnav, a început să nădăjduiască pentru leacul propriei mântuiri, a ştiut că sosise vremea în care Tămăduitorul din cer să fie de faţă, s-a ridicat să alerge la Cuvânt, a văzut că El era împresurat de noroade (potrivit Luca 8, 42), căci cei care împresoară nu cred, cei care ating cred. Hristos este atins prin credinţă, Hristos este văzut prin credinţă; El nu este atins de trup, El nu este zărit de ochi; căci nici nu vede cel care văzând nu vede, nici nu aude cel care nu înţelege ce aude, nici nu atinge cel care nu atinge prin credinţă. Apoi, pentru a exprima credinţa celei care a atins, El a spus: ,,S-a atins de mine oarecine, că eu am cunoscut puterea care a ieşit din mine” (potrivit Luca 8, 46).

58. Aceasta este o indicaţie limpede că înţelepciunea nu este cuprinsă, nici dumnezeirea comprimată în capacitatea firii omeneşti şi în hotarele trupului, nici virtutea veşnică nu este prinsă în limitările trupeşti, nici nu este ţinută, ci se revarsă peste hotarele slăbiciunii noastre. Nici neamurile nu sunt izbăvite prin puterea omenească, ci adunarea neamurilor este un dar al lui Dumnezeu, care apleacă mila veşnică prin credinţa chiar puţină. Dacă ar fi acum să socotim cât de mare este credinţa noastră şi să înţelegem cât de mare este Fiul lui Dumnezeu, ar trebui să vedem că, în comparaţie cu El, noi doar atingem poala hainei, dar nu putem ajunge la partea de sus a veşmântului Său. Deci dacă dorim noi înşine să fim tămăduiţi, haideţi să atingem în credinţă poala hainei lui Hristos.

59. Căci acela care a atins poala hainei Lui, care a atins-o dinapoi (potrivit Luca 8, 44), nu trece neobservat de El, deoarece Dumnezeu nu are nevoie de ochi pentru a vedeea, nici nu percepe trupeşte, ci deţine în El Însuşi cunoştinţa tuturor lucrurilor (potrivit Estir 4, 16; I Ioan 3, 20). Prin urmare, binecuvântat este cel care a atins chiar partea cea mai de sus a Cuvântului, căci cine poate înţelege totul ?

Dar pentru a reveni la cea care este încă bolnavă, ca nu cumva ea să fie crezută a fi moartă mai degrabă prin noi decât prin propria întârziere, se spune: ,,Vine oarecare de la mai marele sinagogii, grăind lui, că a murit fiica ta; nu supăra pre Învăţătorul” (Luca 8, 49).

60. Şi haideţi să începem prin a cugeta că atunci când era pe punctul de a învia pe fata moartă, pentru a crea credinţă, El mai întâi a tămăduit-o pe femeia cu curgerea sângelui. Şi ca tu să poţi cunoaşte că curgerea sângelui s-a oprit spre pildă, în timp ce El este pe cale către una, o tămăduieşte pe cealaltă. Astfel, de asemenea, învierea vremelnică este prăznuită în Patima Domnului, ca Învierea veşnică să poată fi crezută. Tot aşa Mariei îi este spus că o femeie stearpă va naşte, ca ea să poată crede că o Fecioară va zămisli. Astfel, ea a auzit că Elisavet va naşte şi nu s-a îndoit că ea va purta în pântece (potrivit Luca 1, 36).

61. Se spune: ,,Vine oarecare de la mai marele sinagogii, grăind lui, ... nu supăra pre Învăţătorul” (Luca 8, 49). Însă ei erau fără credinţă în Înviere, pe care Iisus a proorocit-o în Lege (potrivit Psalmi 15, 10) şi a împlinit-o în Evanghelie. Aşadar, când a intrat în casă, El a acceptat doar câţiva martori oculari la învierea iminentă (potrivit Luca 8, 51), căci Învierea nu era crezută de îndată de mulţi (potrivit Faptele Apostolilor 17, 32).

62. Apoi, când Domnul a spus: Fecioara ,,nu a murit, ci doarme. Şi ei râdeau de dânsul” (Luca 8, 52-53). Fiindcă oricine nu crede, ia în râs. Deoarece aceia care îi cred morţi vor plânge pentru morţii lor, dar când există credinţă în înviere, există înfăţişarea nu a morţii, ci a somnului. Nici nu este el în contradicţie cu cele spuse de Evanghelistul Matei, că erau fluierători şi o mulţime gâlcevitoare în casa mai marelui (potrivit Matei 9, 23), fie pentru că, printr-un obicei vechi, fluierători erau aduşi pentru a fi folosiţi să aprindă şi să deştepte mâhnirea, fie pentru că prin cântecul şi litera Legii, sinagoga nu putea cunoaşte înălţarea duhovnicească.

63. Deci Iisus a luat-o pe fecioară de mână, a tămăduit-o şi a poruncit să i se dea ceva să mănânce (potrivit Luca 8, 54-55). Aceasta este dovada vieţii, astfel încât să poată fi crezută nu o apariţie (potrivit Matei 14, 26; Luca 24, 37-43), ci adevărul. Binecuvântat este cel pe care îl ţine de mână Înţelepciunea. De mi-ar ţine acea dreptate faptele mele, mâna mea, de m-ar ţine Cuvântul lui Dumnezeu, de m-ar duce în cămara Sa (potrivit Cântarea cântărilor 1, 3), de ar izgoni duhul înşelăciunii (potrivit I Ioan 4, 6), de l-ar înlocui cu cel al mântuirii, şi de ar porunci să mi se dea să mănânc ! Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este pâinea cea cerească (potrivit Ioan 6, 51). De aici, de asemenea, că Înţelepciunea care umplea sfântul altar cu hrana Dumnezeiescului Trup şi Sânge spune: ,,Veniţi de mâncaţi pâinea mea şi beţi vinul, care l-am dres vouă” (Pildele lui Solomon 9, 5).

64. Care este totuşi pricina pentru o asemenea deosebire ? Mai sus, fiul văduvei este înviat în public (potrivit Luca 7, 12); aici mai mulţi martori oculari sunt alungaţi (potrivit Luca 8, 54). Dar eu cred că milostivirea Domnului este de asemenea vizibilă, deoarece mama văduvă a unui singur fiu nu suferea amânare; prin urmare, este adăugată grabă, ca nu cumva ea să fie mâhnită mai mult. Este şi o formă de înţelepciune că Biserica va crede de îndată prin fiul văduvei, dar evreii, deşi câţiva din mulţi, vor crede prin fiica mai marelui sinagogii.

65. ,,Şi oricâţi nu vă vor primi pre voi, ieşind din cetatea aceea, şi praful de pre picioarele voastre scuturaţi, întru mărturie asupra lor” (Luca 9, 5). Ce fel de om trebuie să fie cel care propovăduieşte Evanghelia este arătat în învăţăturile evanghelistului, astfel că fără toiag, fără traistă, fără pâine, fără bani (potrivit Matei 10, 9-10; Marcu 6, 8-9; Luca 9, 3), cu alte cuvinte necerând comodităţile acestei lumi, neclintit în credinţă, el cugetă că cu cât mai puţin cere aceste lucruri pentru sine, cu atât mai mult poate cere în locul lor. Cei care doresc pot deduce că acest fragment pare să schiţeze doar o poziţie duhovnicească, care pare, ca să spunem aşa, să fi îndepărtat veşmântul trupului, nu numai respingând puterea şi dispreţuind bogăţiile, ci şi lepădându-se de plăcerile trupului.

66. Lor le este dată în primul rând porunca generală a păcii, astfel că ei aduc pace, păstrează statornicia, păzesc regulile ospitalităţii care sunt obligatorii pentru musafiri, adăugând că nu se cuvine ca propovăduitorul Împărăţiei cereşti să meargă din casă în casă şi să schimbe legile sfintei ospitalităţi (potrivit Matei 10, 11-13; Luca 9, 4). Dar pentru a dovedi că darul ospitalităţii trebuie dat, astfel dacă ei nu sunt bine primiţi, li s-a poruncit să scuture praful şi să părăsească cetatea (potrivit Matei 10, 14; Luca 9, 5). De aceea, nu este propovăduită o răsplată comună a ospitalităţii bune, astfel încât noi putem nu numai să aducem pace gazdelor noastre, ci şi, dacă îi umbreşte vreun păcat al nestatorniciei pământeşti, acesta trebuie îndepărtat după acceptarea paşilor învăţăturii apostolice. Casa în care intră apostolii este considerată în mod potrivit de Sfântul Matei ca fiind aleasă (potrivit Matei 10, 11), astfel că nu există nici o pricină pentru a schimba sălaşul sau a încălca îndatoririle unui oaspete. Însă nu este impusă aceeaşi prudenţă unui primitor (oarecare) al ospitalităţii, ca nu cumva când este aleasă o gazdă, să se diminueze chiar privilegiile unui oaspete.

67. Dar exact aşa cum această formă a învăţăturii referitoare la evlavia ospitalităţii este vrednică de respect, tot aşa cuvântul ceresc cu privire la taină este plăcut. Într-adevăr, când este aleasă o casă, este căutată o gazdă vrednică. Haideţi să vedem dacă, poate, Biserica, chiar Hristos, este înfăţişat a fi preferat. Căci ce casă este mai vrednică de intrarea propovăduirii apostolice decât Biserica ? Sau cine pare a fi preferabil mai presus de toţi decât Hristos, care obişnuia să spele picioarele oaspeţilor Lui (potrivit Ioan 13, 5) şi nu rabdă ca orice om pe care El l-a primit în Casa Sa să vieţuiască acolo cu picioare murdare, ci binevoieşte să curăţească desăvârşirea lor în viitor de murdăria unei vieţi deşi trecute ?

El singur este Cel pe care nimeni nu trebuie să-L părăsească, nimeni nu trebuie să-L schimbe (cu o altă gazdă), căruia I se spune pe drept: ,,Doamne, la cine ne vom duce ? Cuvinte ale vieţii veşnice ai. Şi noi am crezut” (Ioan 6, 68-69). Tu îl vezi pe împlinitorul învăţăturilor cereşti, care pentru că nu a schimbat gazda s-a învrednicit să se împărtăşească de sfinţirea cerească.

68. Astfel, înainte de orice, trebuie căutată credinţa Bisericii; dacă Hristos sălăşluieşte în ea, fără îndoială că trebuie aleasă. Dar ca nu cumva un popor necredincios sau un învăţător eretic să-i sluţească locuinţa, se impune să fie evitată tovărăşia ereticilor şi să fie ocolită sinagoga. Praful trebuie scuturat de pe picioarele tale (potrivit Luca 9, 5), ca nu cumva când se spulberă uscăciunile necredinţei sterpe, picioarele minţii tale să fie murdărite ca şi de un pământ uscat şi nisipos. Deoarece un propovăduitor al Evangheliei trebuie să ia asupra sa neputinţele trupeşti ale unui popor credincios, ca să spunem aşa, şi să ridice şi să îndepărteze de pe propriile tălpi acţiunile nevrednice ca pe praf, după cum este scris: ,,Cine este neputincios şi eu să nu fiu neputincios ?” (II Corinteni 11, 29). Astfel, orice Biserică ce leapădă credinţa şi nu deţine temeliile propovăduirii apostolice trebuie părăsită ca nu cumva să poată să împroaşte vreo pată de necredinţă. Acest lucru este limpede afirmat şi de apostol, care zice: ,,De omul eretic după una şi a doua sfătuire, te fereşte” (Tit 3, 10).

69. ,,Iar el au zis către dânşii: daţi-le lor voi să mănânce. Iar ei au zis: nu este la noi mai mult decât cinci pâini” (Luca 9, 13). De ce deşi patima lui Ioan este descrisă mai târziu, aici el este arătat prin cuvintele lui Irod a fi deja mort (potrivit Luca 9, 9), decât că, poate, după trecerea Legii, mâncarea Evangheliei începe să hrănească inimile flămânde ale oamenilor ? Atunci, după ce femeia care preînchipuia Biserica a fost tămăduită de curgerea sângelui (potrivit Luca 8, 43), după ce apostolii au fost trimişi să propovăduiască Împărăţia lui Dumnezeu (potrivit Luca 9, 2), este dată mâncarea harului ceresc.

Dar observă cui îi este dată. Nu celor trândavi, nici celor care trăiesc în oraş ca în sinagogă sau în demnitate lumească, ci celor care Îl caută pe Hristos în pustie (potrivit Cântarea cântărilor 3, 6; Luca 9, 11-12); căci cei care nu sunt semeţi sunt ei înşişi primiţi de Hristos, şi Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte cu ei nu despre lucruri lumeşti, ci despre Împărăţia cerurilor. Şi dacă cineva poartă rănile suferinţei trupeşti, El le dă lor cu mărinimie propria tămăduire.

70. Era potrivit ca pe cei pe care i-a tămăduit de durerea rănilor să-i slobozească de foame cu hrană duhovnicească. Astfel nimeni nu primeşte hrana lui Hristos decât dacă a fost întâi tămăduit, şi cei care sunt chemaţi la ospăţ sunt întâi tămăduiţi prin chemare (potrivit Luca 14, 21). Dacă unul a fost şchiop, el a primit putinţa de a merge, astfel că a venit; dacă unuia îi lipsea vederea ochilor, el nu putea într-adevăr să intre în Casa Domnului, decât dacă îi era redată vederea.

71. Apoi, rânduiala tainei este păstrată peste tot, astfel încât întâi este acordată tămăduirea rănilor prin iertarea păcatelor, şi pe urmă abundă hrana mesei cereşti, deşi această mulţime nu este încă împrospătată cu mâncăruri mai vârtoase, nici inimile înfometate de credinţă mai tare nu se hrănesc cu Trupul şi Sângele lui Hristos (potrivit Evrei 5, 12-14). El spune: ,,Cu lapte pre voi v-am hrănit, iar nu cu bucate; că încă nu puteţi; ci încă nici acum nu puteţi” (I Corinteni 3, 2).

 

Scriptura NT 96

Înmulţirea pâinilor
Frescă din biserica domnească, Curtea de Argeş, secolul al XIV-lea

 

Cele 5 pâini sunt ca laptele, dar bucatele mai vârtoase sunt Trupul lui Hristos, iar băutura mai tare este Sângele Domnului (potrivit Luca 22, 19-20). Nu ne ospătăm de îndată cu toate mâncărurile, nici nu bem toate băuturile. ,,Bea mai întâi aceasta”, spune El. Astfel, există un prim lucru şi de asemenea un al doilea pe care îl bei. Există şi un prim lucru pe care îl mănânci, există un al doilea, există un al treilea. La început sunt 5 pâini (potrivit Luca 9, 13), apoi sunt şapte (potrivit Matei 15, 34), cel de-al treilea este însuşi Trupul lui Hristos.

72. Deci, haideţi să nu părăsim cu nici un chip un asemenea Domn, care binevoieşte să ne dea hrană după tăria fiecăruia, ca nu cumva o mâncare prea vârtoasă să împovăreze pe cel slab sau o hrană prea săracă să nu-i ajungă celui puternic, căci ,,cel slab legume mănâncă” (Romani 14, 2). Şi fie ca cel care acum pare să scape din laţurile slăbiciunii să mănânce din cele 5 pâini şi 2 peşti (potrivit Luca 9, 16). Măcar, dacă el se teme să ceară hrană, fie ca el să lase tot ce este al lui şi să se grăbească spre Cuvântul lui Dumnezeu. Când el începe să audă, începe să flămânzească. Apostolii încep să vadă pe cel care flămânzeşte. Deşi ei nu înţeleg pentru ce flămânzeşte, Hristos înţelege. El ştie că acela nu flămânzeşte după hrană lumească, ci după hrana lui Hristos. El va spune: ,,A-i slobozi pre dânşii flămânzi nu voiesc, ca nu cumva să slăbească pre cale” (Matei 15, 32); Domnul cel bun cere râvnă, dă tărie.

73. O Doamne Iisuse, binevoieşte să nu-i slobozeşti pe aceia (ce sunt) cu mine flămânzi, ci întăreşte-i pe ei cu un ospăţ dăruit de Tine astfel ca, întăriţi cu hrana Ta, să nu se poată teme de slăbiciunea foamei. Vei vrea să spui despre noi: ,,A-i slobozi pre dânşii flămânzi nu voiesc” (Matei 15, 32). Şi spune-mi pricina pentru care nu îi vei trimite pe ei flămânzi; nu, Tu ai spus deja că dacă l-ai trimite flămând ar slăbi pe cale. Adică, el slăbeşte în cursul acestei vieţi, sau înainte de a ajunge la capătul căii, înainte de a ajunge la Tatăl şi a înţelege că Hristos vine de la Tatăl, că Hristos vine din ceruri, şi că Hristos care S-a pogorât este Cel care S-a înălţat (potrivit Ioan 3, 13; Efeseni 4, 10). Ca nu cumva, deşi a primit că Hristos S-a născut dintr-o Fecioară, el să înceapă să preţuiască nu virtutea lui Dumnezeu, ci pe cea a omului.

74. Astfel, ca nu cumva să slăbească, El spune: ,,Daţi-le lor voi să mănânce. Iar ei au zis: nu este la noi mai mult decât cinci pâini şi doi peşti, fără decât să ne ducem noi şi să cumpărăm la tot norodul acesta bucate” (Luca 9, 13). Apostolii încă nu înţeleseseră că hrana pentru poporul care credea nu este de vânzare. Hristos ştia; El ştia că noi trebuie să fim mai degrabă răscumpăraţi, dar că ospăţul Său este fără plată. Aşadar, ucenicii nu deţineau încă hrana care ne-ar putea răscumpăra. Cu toate acestea, ei aveau deja mâncarea care ar putea să ne astâmpere foamea, aveau mâncarea care ar putea să ne întărească, deoarece ,,pâinea inima omului o întăreşte” (Psalmi 103, 17).

Prin urmare, Domnul Se milostiveşte către noi ca nu cumva vreunul dintre noi să slăbească pe cale (potrivit Matei 15, 32). Deci, dacă cineva a slăbit, slăbeşte nu din cauza Domnului Iisus, ci din cauza lui; nici nu ai ce să-I reproşezi Domnului care biruieşte când judecă (potrivit Psalmi 50, 4; Romani 3, 4). Căci ce poţi să-I spui Celui care îţi dăruieşte toate temeliile virtuţii ? Nu te-a zidit El Însuşi, nu El te-a hrănit ? Hrana Sa este virtutea, hrana Sa este curajul. Dar dacă, din nepăsare, ai pierdut virtutea pe care ai primit-o, pavezele, nu ale hranei cereşti, ci ale propriei minţi se vor prăbuşi. Apoi, aşa cum Domnul plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (potrivit Matei 5, 45), tot aşa El îi hrăneşte pe cei nedrepţi şi pe cei drepţi.

75. Nu a mers Sfântul Ilie, deşi slăbise deja pe cale, 40 de zile întru puterea mâncării, şi un înger i-a dat lui acea hrană (potrivit III Împăraţi 19, 6-8) ? Dar dacă Iisus te-a hrănit şi tu ai păstrat mâncarea pe care ai primit-o, nu vei merge 40 de zile şi 40 de nopţi, ci – îndrăznesc să spun, bazându-mă pe pilde din Scriptură – 40 de ani (potrivit Neemia 9, 21), călătorind de la hotarele Egiptului până ajungi într-un pământ mare, un pământ în care curge lapte şi miere (potrivit Ieşirea 3, 8, 17; 13, 5; 33, 3), pe care Domnul a jurat să-l dea părinţilor noştri (potrivit Luca 1, 73). Virtutea acestui pământ, pe care îl deţin cei blânzi, este cerută de la tine. Nu vorbesc de acel pământ care este arid (potrivit Matei 12, 43), ci de acela care este întărit prin hrana lui Hristos, care aşezat sub suveranitatea Împăratului veşnic, este plin de sălaşele sfinţilor.

76. Astfel, Domnul Iisus împarte hrana. Şi într-adevăr, El doreşte să dea tuturor, nu refuză pe nimeni, fiindcă El este Iconomul tuturor. Dar când El frânge pâinile şi le dă ucenicilor (potrivit Luca 9, 16), dacă tu nu întinzi mâinile pentru a primi hrana, vei slăbi pe cale (potrivit Matei 15, 32), nici nu poţi să laşi vina ta asupra Celui care Se milostiveşte şi împarte (potrivit Psalmi 36, 26); dar El împarte celor care rămân şi ei cu El în pustie, care nu se depărtează de El în prima, sau a doua, sau a treia zi. Căci tu ai în alt loc: ,,Milă îmi este de norodul acesta, că iată trei zile sunt de când aşteaptă lângă mine” (Matei 15, 32). Cât de mare este bunăvoinţa, cât de mare este bunătatea stârnite în El de oameni ! El nu îi va slobozi pe ei flămânzi, nu o va face, ca nu cumva ei să slăbească pe cale (potrivit Matei 15, 32).

77. Aşadar, nu slăbi din rânduiala lui Dumnezeu, nici nu fi ostenit când eşti mustrat de El. Nu trebuie să fii ostenit acum, ca să nu fii ostenit pe lumea cealaltă. Căci cum Îi vei răspunde sau cum te vei dezvinovăţi dacă ai pierdut hrana virtuţii pe care El o dă ? Tu nu poţi să spui că El nu ţi-a dat hrana, deoarece El dă tuturor (potrivit Psalmi 135, 25). Tu nu poţi să spui că El nu a dorit ca tu să faci bine, tu înaintea căruia El a pus binele şi răul (potrivit Facerea 2, 9, 17), ,,ca să nu fie ca din silă fapta ta cea bună, ci de voie” (Filimon 1, 14).

Deoarece este o mare diferenţă între cel care face ceva de nevoie şi cel care alege de bunăvoie ce este bun: ,,Că de fac aceasta de voie, plată am; iar dacă de silă, dregătorie îmi este mie încredinţată” (I Corinteni 9, 17). Deci haideţi să cugetăm că vom sta înaintea scaunului judecăţii lui Hristos, şi dacă ceea ce noi am lucrat a ars (potrivit I Corinteni 3, 15), nu vom avea nici un temei în apărarea noastră. Cu adevărat, El va spune ce a spus deja prin proorocul: ,,Poporul meu, ce am făcut ţie, sau cu ce te-am întristat, sau cu ce te-am îngreuiat ? Răspunde mie” (Miheea 6, 3). El va spune celui care a slăbit pe cale: ,,De ce ai slăbit pe cale ? Nu am frânt pâini, nu le-am binecuvântat, nu am poruncit să fie împărţite (potrivit Luca 9, 16) ? Dar de ce ai refuzat să le primeşti ?”

78. Şi cât de mulţi din această generaţie vor slăbi pe cale chiar după aceste predici, care deşi sunt ale noastre, – pentru că nimeni nu a vorbit despre Domnul Iisus decât întru Duhul Sfânt (potrivit I Corinteni 12, 3) – ele trebuie preţuite ca pâini; cât de mulţi, spun, vor slăbi şi se vor abate pe căi ocolitoare la desfrânata de pe cărările păgânilor. Dar Iisus Hristos nu este autorul slăbiciunii chiar dacă cineva slăbeşte, deoarece El a împărţit tuturor celor care Îl urmează, fie ei 4.000 sau 5.000 (potrivit Matei 14, 17-21; Marcu 6, 38-44; Luca 9, 13-17; Ioan 6, 9-13).

79. Nici numărul, nici rânduiala, nici rămăşiţele de la cei care au mâncat nu sunt lipsite de însemnătate. Căci de ce au fost mai săturaţi, adică 5.000 cu 5 pâini, cu alte cuvinte un număr mai mic, dar mai puţini au fost hrăniţi, care au fost 4.000, cu 7 pâini, adică cu un număr mai mare (de pâini) ? Deoarece dacă luăm aminte la o minune atât de mare a faptei, care a fost din belşug pentru mai mulţi din numărul mai mic (de pâini) pare a fi cu atât mai dumnezeiesc. Atunci de ce a fost adăugat ceea ce este mai puţin la ceea ce este mai mult, ca pentru a-l depăşi ? Căci citim că mai întâi 5.000 sunt hrăniţi cu 5 pâini (potrivit Luca 9, 13-17), apoi 4.000 cu 7 pâini (potrivit Matei 15, 34-38). Haideţi să cercetăm taina pe care o reprezintă minunea.

80. Aşadar, cei 5.000 (potrivit Luca 9, 14), precum cele 5 simţuri ale trupului, par să fi primit de la Hristos mâncare asemenea trupescului, dar cei 4.000 (potrivit Matei 15, 38), deşi sunt încă în trup şi în lumea care este cunoscută a fi a celor 4 stihii, nu se spune aiurea că au primit hrana păcii mistice, fiindcă cei care vor veni sunt făcuţi egali în lumea mai presus de lume. Deoarece chiar cei cărora le este împărţită hrana odihnei mistice sunt Scriptura NT 97în lume, deşi ei nu sunt ai lumii, pentru că lumea a fost făcută în 6 zile, dar odihna a fost în ziua a şaptea, şi Domnul a sfinţit-o (potrivit Facerea 2, 2-3; Ieşirea 20, 11). Aşadar, dincolo de lume este odihnă, dincolo de lume este şi rodul odihnei.

Apoi, ,,fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5, 9). Căci de vreme ce Dumnezeu este mai presus de lume, nimeni într-adevăr nu-L poate vedea pe Dumnezeu, decât dacă întâi transcende lumea cu ochii duhovniceşti. Astfel, cea de-a şaptea binecuvântare este a făcătorilor de pace; şapte coşniţe de rămăşiţe au rămas de la cei 4.000 (potrivit Matei 15, 37). Această pâine a sâmbetelor nu este pâine obişnuită, (ci) o pâine sfinţită, o pâine a odihnei. Şi, poate, dacă tu vei mânca întâi cele 5 pâini cu simţurile, voi îndrăzni de asemenea să spun, după cele 5 pâini şi cele 7, în cea de-a treia zi (potrivit Matei 15, 32), tu nu vei mânca pâine pe pământ, ci vei mânca 8 pâini mai presus de pământ, asemenea celor care sunt în ceruri.

Aşa cum cele 7 pâini sunt pâinile odihnei, tot astfel cele 8 pâini sunt pâinile Învierii. Prin urmare, cei care sunt hrăniţi cu cele 7 pâini vor stărui până în cea de-a treia zi şi, poate, vor dobândi toată credinţa şi statornicia Învierii viitoare. Apoi este glasul sfinţilor: ,,Să mergem cale de trei zile în pustie ca să jertfim Domnului Dumnezeului nostru” (Ieşirea 5, 3). Dar aceea la vremea ei.

81. Cu adevărat, Sfântul Ioan m-a învăţat ceea ce nu ştiam despre cele 5 pâini, ceea ce Sfântul Matei nu m-a învăţat, ceea ce Sfântul Luca nu m-a învăţat – căci fiecăruia îi este dat un har diferit –; el m-a învăţat, fii atent, că cele 5 pâini erau de orz (potrivit Ioan 6, 9). Şi, astfel, noi nu am spus în mod impropriu că este potrivit pentru cele trupeşti. Mai întâi, atunci, de ce orz ? Pentru că cel care vine la credinţă trebuie hrănit întâi cu lapte, apoi cu hrană vârtoasă (potrivit I Corinteni 3, 2; Evrei 5, 12), deoarece noi nu eram încă puternici, şi poate foarte mulţi nu sunt încă. Căci de vreme ce sunt între noi luptă şi dezbinări, nu suntem noi trupeşti şi nu umblăm după om (potrivit I Corinteni 3, 3) ? Pentru că orice hrană se potriveşte cu virtuţile proprii şi, prin urmare, întâi ne este dat ca hrană orzul şi apoi grâul, precum pâinea de grâu din făină îi este dată lui Ilie ca mai tare (potrivit III Împăraţi 17, 12). Fiindcă ce pot păcătoşii să nu spurce, dar cu care să hrănească ?

82. Şi există o diferenţă nu numai în ce priveşte pâinea şi numărul, ci şi în şederea lor, pentru că unii au şezut pe iarbă, dar ceilalţi pe pământ; 5.000 pe iarbă (potrivit Matei 14, 19; Marcu 6, 39; Ioan 6, 10), 4.000 pe pământ (Matei 15, 35). Înseamnă mai mult a şedea pe pământ decât a zăcea pe iarbă, căci cei ale căror simţuri sunt trupeşti se desfată în lucruri mai moi şi de aceea zac pe iarbă – pentru că ,,tot trupul iarbă” (Isaia 40, 7) este – dar ceilalţi pe pământ, care zămisleşte grâu, vin şi măslini (potrivit A Doua Lege 8, 8), hrana harului. Sunt deopotrivă. Unii stau jos, alţii stau culcaţi; fiindcă odihna unei persoane care stă întinsă este mai mare. Într-o împrejurare doi peşti (potrivit Matei 14, 17; Marcu 6, 38; Luca 9, 16; Ioan 6, 9), în cealaltă peşti fără număr (potrivit Matei 15, 34); de aici, unii au socotit că harul înşeptitului Duh (potrivit Isaia 11, 2-3) este cuprins în pâini, şi imaginea celor două Testamente trebuie înţeleasă din peşti.

83. Astfel, nu este neplăcut a crede că cei 4.000, adunaţi din cele 4 colţuri ale lumii, prin care este reprezentată Biserica, aleg hrana harului mai mare, precum este scris: ,,Că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi se vor odihni cu Avraam şi cu Isaac şi cu Iacov, întru împărăţia cerurilor” (Matei 8, 11 – însă citatul folosit de Sfântul Ambrozie este următorul: ,,Că ei vor veni de la răsărit, şi de la apus, şi de la miazănoapte, şi de la miazăzi ...”). De aici, sunt aduse mulţumiri de Hristos Tatălui; pentru că nu în zadar este rostită acolo doar o binecuvântare (potrivit Matei 14, 19; Marcu 6, 41; Luca 9, 16), dar aici şi o mulţumire (potrivit Matei 15, 36; Ioan 6, 11).

Într-adevăr, Domnul obişnuia să aducă mulţumiri Tatălui pentru Biserica Sa, pentru că El a descoperit pruncilor lucrurile pe care le-a ascuns de cei înţelepţi (potrivit Matei 11, 25). Deci, binecuvântarea pentru noi care suntem mai mici, mulţumita pentru cei care au biruit asupra slăbiciunii trupurilor lor cu pătimiri sfinţite. Noi am avut o pregustare a celor de mai sus, pentru că atunci când cetelor de câte 50 li se porunceşte să şadă (potrivit Marcu 6, 40), deşi cu un număr sfinţit distinct, este văzut poporul unei Biserici mai trainice, care stă culcat fără precizarea numărului.

84. Există o taină şi în aceea că poporul care mănâncă este săturat, şi apostolii îl slujesc (potrivit Matei 14, 19-20; 15, 36-37; Marcu 6, 42; Luca 9, 16-17), pentru că este dat semnul foamei astâmpărate pentru totdeauna prin săturare, fiindcă cel care a primit hrana lui Hristos nu va mai flămânzi niciodată (potrivit Ioan 6, 35), şi viitoarea împărţire a Trupului şi Sângelui Domnului este statornicită în slujirea apostolilor. Deja există minunea prin care 5 pâini au fost din belşug pentru 5.000 de oameni, deoarece este limpede că oamenii s-au săturat nu cu puţin, ci cu belşug de hrană.

85. Tu vei vedea că, prin curgerea de nepătruns, particulele pe care ei nu le-au spart poartă rod între mâinile celor care le împart şi fură în mod spontan fragmente intacte dintre degetele celor care le sparg. De ce cel care citeşte aceste cuvinte se minunează de şuvoaiele neîncetate ale râurilor şi este uluit că şirurile se varsă continuu în izvoarele apelor, când şi pâinea se revarsă şi curgerea unei firi mai tari abundă ? Dar aceste minuni s-au petrecut ca noi să le putem înţelege şi pe cele pe care nu le percepem. În mod limpede, prin acestea, el a indicat de asemenea existenţa Autorului lor, Ziditorul întregii firi materialnice, care nu a fost născocită precum susţin filozofii, ci a venit întru fiinţă, de vreme ce toate lucrurile trebuie create, şi (ea) dă naştere la generaţii succesive.

86. Acesta este cu adevărat un lucru minunat, că oricât scoţi din râuri nu rămâne un semn al consumului lor, oricât iei din izvoare este restabilit printr-o răsplătire a folosirii. Dar dacă nimic nu pare să plece din râuri şi nimic nu pare să se adauge de asemenea la izvoare, exact aşa cum şuvoaiele sunt percepute ca revărsându-se, tot aşa când sunt scăzute, ele sunt înmulţite. Dar, într-adevăr, această pâine pe care Iisus o frânge este în mod mistic Cuvântul lui Dumnezeu şi o predică despre Hristos care este sporită în timp ce este împărţită; căci din câteva predici, El a dat hrană îmbelşugată tuturor oamenilor. El ne-a dat predici precum pâinile care se dublează când se revarsă din gurile noastre. Acea pâine într-un chip de nepătruns este vizibil sporită când este frântă, când este împărţită, când este mâncată fără nici o înţelegere a împărţirii ei.

87. Nici nu poţi să te îndoieşti că hrana sporeşte în mâinile celor care o împart sau în gurile celor care o mănâncă, când pretutindeni dovada lucrării noastre este confirmată spre întemeierea credibilităţii. Astfel, la nuntă vinul din vas şi-a schimbat culoarea în timp ce slujitorii îl serveau şi cei care au umplut vasele de apă cu apă au scos vin pe care ei nu-l puseseră (potrivit Ioan 2, 6-10). Înţelege, dacă poţi, asemenea minuni mari cu lucruri. Aici, în timp ce oamenii mănâncă, bucăţile cresc din ceea ce se consumă din ele şi din cele 5 pâini sunt adunate mai multe rămăşiţe decât totalul (potrivit Luca 9, 17); acolo, elementele sunt transformate într-un chip diferit, şi natura nici nu suferă propriile neajunsuri, nici nu recunoaşte propriile începuturi, însă împlineşte întrebuinţările potrivite. Nu, mai degrabă, natura vinului schimbat este mai bună decât cea originală (potrivit Ioan 2, 10), deoarece Ziditorul este cel care judecă întrebuinţările pe care El le va atribui naturilor şi naturile pe care El le va da lucrurilor care trebuie create. Iată cu ce minuni mari înzestrează El lucrările Sale. În timp ce slujitorul toarnă apa, buchetul, clarificat, îmbată; culoarea, schimbată, învaţă; gustul, băut, sporeşte credinţa.

88. Păgânii compară, dacă vrei, în mod imaginar, nu real, faptele propriilor zei cu binecuvântările lui Hristos. Cel puţin, legendele lor spun că era un anume rege şi orice atingea el se transforma în aur. Dar chiar banchetele sale erau funebre, deoarece înseşi feţele de masă, atinse de degetele sale, se întăreau şi hrana scârţâia în gura sa, aducând nu hrană ci răni, şi băutura se înfigea în gâtlejul său, neputând nici să intre, nici să iasă. Binecuvântări vrednice de rugăciuni, daruri vrednice de un atât de mare rugător, generozitate vrednică de cel care compară ! Aşa sunt binecuvântările idolilor, că atunci când par să fie de folos, ele mai mult vatămă. Dar, cu adevărat, darurile lui Hristos par mici, dar sunt foarte mari, apoi nu date unuia (singur), ci oamenilor, pentru că hrana creştea în gura celor care o mâncau şi părea să fie spre hrănirea trupească, dar era luată spre mântuirea veşnică.

89. Dar de ce este surplusul mai mare de la cei 5.000 (potrivit Luca 9, 17) şi mai mic de la cei 4.000 (potrivit Matei 15, 37) ? Deoarece cei 4.000 au petrecut 3 zile cu Hristos (potrivit Matei 15, 32) şi, prin urmare, au primit mai mult din hrana cerească.

90. Nu fără rost au fost adunate sfărâmăturile rămase de la mulţime de către ucenici, pentru că tu vei găsi mai uşor lucrurile care sunt ale lui Dumnezeu printre cei aleşi decât printre păgâni. Ce bine ar fi fost dacă mi-ar fi fost dat să aud: ,,Adunaţi sfărâmiturile” (Ioan 6, 12) ! Dacă aş fi auzit şi aş fi făcut aşa, aş avea multe lucruri pe care mulţimile, pe care copiii şi femeile nu ar fi putut să le mănânce. Binecuvântat este cel care poate aduna ce rămâne de asemenea de la cei învăţaţi.

91. Haideţi să vedem cum poate aduna. Legea spunea: ,,Să nu preacurveşti” (Ieşirea 20, 14). Hristos a frânt această pâine, a împărţit acest cuvânt, neadăugând din altă parte, ci împărtăşindu-l pe al Său. ,,Tot cela ce caută la femeie spre a o pofti pre ea, iată, a preacurvit cu dânsa întru inima sa” (Matei 5, 28). Tu ai un fragment din al Său.

El a adăugat: ,,Dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pre tine, scoate-l pre el” (Matei 5, 29). Tu ai alt fragment: ,,Dacă mâna ta cea dreaptă te sminteşte pre tine, taie-o pre ea” (Matei 5, 30); şi ,,Cela ce va lua pre cea lăsată, preacurveşte” (Matei 5, 32). Vezi cât de multe fragmente dintr-un (cuvânt).

Moisi spune că Avraam avea doi fii, unul dintr-o ţiitoare, altul dintr-o femeie slobodă (potrivit Facerea 21, 2, 9; Galateni 4, 22). Pavel a spus: ,,Acestea sunt cele două legi (Testamente)” (Galateni 4, 24). El a împărţit acest cuvânt şi a descoperit taina. Aşadar, binecuvântat este cel ce adună ce a împărţit Hristos.

92. Dar pentru ce motiv Hristos a umplut 12 coşniţe (potrivit Luca 9, 17), dacă nu pentru a împlini cuvântul poporului evreu potrivit căruia ,,mâinile lui în coşniţă au slujit” (Psalmi 80, 5), adică, poporul care înainte aduna lut în coşniţe (potrivit Ieşirea 1, 14), aici, deja prin Crucea lui Hristos, împarte hrana vieţii veşnice şi aduce hrana credinţei acolo unde înainte era lutul necredinţei păgâne. Nici nu este acest dar pentru puţini, ci pentru toţi. Căci prin cele 12 coşniţe se revarsă ca temelia credinţei fiecărei seminţii; pentru că ,,pâinea inima omului o întăreşte” (Psalmi 103, 17).

93. ,,Zis-au lor Iisus: dar voi cine îmi ziceţi că sunt ? Şi răspunzând Simon Petru, a zis: tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” (Matei 16, 15-16). Într-adevăr, părerea mulţimii nu este lipsită de însemnătate, pentru că unii credeau că El era Ilie, despre care gândeau că va veni, alţii că El era Ioan, despre care ştiau că i se tăiase capul (potrivit Matei 14, 10), sau că unul din proorocii cei de demult înviase (potrivit Matei 16, 14; Luca 9, 19). Dar este mai presus de noi să punem această întrebare. Este o chestiune fie de cugetare, fie de proorocire. Căci dacă Apostolului Pavel îi este îndeajus a nu cunoaşte nimic decât pe Hristos Iisus şi Acesta răstignit (potrivit I Corinteni 2, 2), oare ce aş dori să cunosc mai mult decât pe Hristos ? Pentru că în acest singur Nume este mărturisirea dumnezeirii, şi Întruparea, şi credinţa Patimii.

Şi, prin urmare, deşi ceilalţi apostoli ştiu, Petru răspunde pentru ei toţi: ,,Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16, 16). Astfel, Cel care a arătat atât Firea, cât şi Numele, în care este plinătatea virtuţilor, a cuprins toate lucrurile. Şi de asemenea noi punem întrebări despre zămislirea lui Dumnezeu, când Pavel a judecat că el nu ştie nimic, decât pe Hristos Iisus şi Acesta răstignit, şi Petru a socotit că nimic altceva nu trebuie mărturisit decât că El este Fiul lui Dumnezeu ? Noi examinăm cu atenţie de asemenea când şi cum S-a născut El, şi cât de mare este El în contemplarea neputinţei omeneşti. Pavel ştia că aici era mai degrabă o piatră de încercare a unei întrebări, decât sporirea lămuririi şi prin urmare a judecat că el nu ştia nimic decât pe Hristos Iisus.

Petru ştia că toate lucrurile sunt în Fiul lui Dumnezeu, căci ,,Tatăl ... toate le-au dat în mâna lui” (Ioan 3, 35). Dacă El a dat toate lucrurile, El a transmis veşnicia şi măreţia pe care le are. Dar încotro ar trebui să merg mai departe ? Capătul credinţei mele este Hristos, capătul credinţei mele este Fiul lui Dumnezeu. Nu mi se îngăduie să cunosc succesiunea neamului Lui (potrivit Isaia 53, 8; Faptele Apostolilor 8, 33), însă nu mi se îngăduie să fiu necunoscător al credinţei în zămislire.

94. Atunci, crede precum a crezut Petru, ca şi tu să poţi fi binecuvântat şi să te învredniceşti să auzi: ,,Că trup şi sânge nu ţi-a descoperit ţie, ci Tatăl meu cel din ceruri” (Matei 16, 17). Deoarece trupul şi sângele pot dezvălui numai ce este pământesc, dar, cu adevărat, cel care grăieşte taine în Duhul este întărit (potrivit I Corinteni 14, 2), nu de instruirea trupului şi sângelui, ci de insuflarea dumnezeiască. Aşadar, nu te alătura trupului şi sângelui, ca nu cumva să te inspiri din preceptele trupului şi sângelui şi tu însuţi să devii trup şi sânge. Căci oricine este unit cu trupul este trup şi ,,cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este” (I Corinteni 6, 17). ,,Nu va rămâne Duhul meu în oamenii aceştia în veac, pentru că trupuri sunt” (Facerea 6, 3).

95. Dar ce bine ar fi ca cei care aud să nu fie trup şi sânge, ci ca fiecare, înstrăinat de dorinţele trupului şi sângelui, să poată spune: ,,Nu mă voiu teme, ce îmi va face mie trupul” (Psalmi 55, 4). Căci cel care a biruit trupul este temelia Bisericii, şi dacă el nu poate fi egal cu Petru, îl poate imita, fiindcă mari sunt darurile lui Dumnezeu, care nu numai că ne redă ceea ce a fost al nostru, ci ne dă şi ce este al Său propriu.

96. Încă are importanţă de ce mulţimea a ,,zis: unii, Ioan Botezătorul; alţii Ilie; iar alţii Ieremia, sau unul din prooroci” (Matei 16, 14). Ilie, poate, pentru că el a fost răpit la cer (potrivit IV Împăraţi 2, 11). Dar Hristos nu este Ilie. Ilie a fost răpit; Hristos Se întoarce (potrivit Ioan 16, 5), El care ,,nu răpire au socotit a fi el întocmai cu Dumnezeu” (Filippeni 2, 6). Ilie este justificat de focul pe care l-a cerut (potrivit III Împăraţi 18, 38); Hristos a preferat să-şi tămăduiască prigonitorii decât să-i nimicească (potrivit Luca 23, 34).

Dar de ce au gândit ei că El era Ieremia ? Poate pentru că el a fost sfinţit în pântece (potrivit Ieremia 1, 5) ? Dar El nu este Ieremia. Ieremia este sfinţit, Hristos sfinţeşte; sfinţirea lui Ieremia a început de la trup, Hristos este Sfântul Sfinţilor. De ce crede mulţimea despre El că este Ioan, decât că, poate, atunci când era în pântecele mamei sale, Ioan a simţit prezenţa Domnului (potrivit Luca 1, 41) ? Dar El nu este Ioan. Ioan s-a închinat în pântece, Hristos a fost Cel căruia i s-a închinat (potrivit Luca 1, 42); Ioan a botezat cu apă, Hristos cu Duhul (potrivit Matei 3, 11; Luca 3, 16); Ioan a chemat la pocăinţă, Hristos a iertat păcatele.

97. Şi, prin urmare, Petru nu a aşteptat verdictul mulţimii, ci l-a oferit pe al său, spunând: ,,Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16, 16). Cel ce este, este întotdeauna; El nici nu începe să fie, nici nu încetează să fie. Fiindcă mare este harul lui Hristos, care a dat aproape toate numirile Sale ucenicilor Săi. ,,Eu sunt lumina lumii” (Ioan 8, 12), a spus El, şi a dat ucenicilor Săi acest Nume prin care El este slăvit, spunând: ,,Voi sunteţi lumina lumii” (Matei 5, 14). ,,Eu sunt pâinea cea vie” (Ioan 6, 51) şi ,,o pâine ... cei mulţi suntem” (I Corinteni 10, 17). ,,Eu sunt buciumul viţei cel adevărat” (Ioan 15, 1) şi El vă spune vouă: ,,Eu te-am sădit viţă roditoare toată adevărată” (Ieremia 2, 21). Hristos este o Piatră – ,,că beau din Piatra cea duhovnicească care urma; iar Piatra era Hristos” (I Corinteni 10, 4). El nu a tăgăduit nici harul acestei numiri date ucenicului Său, astfel că el este un Petru adevărat (potrivit Matei 16, 18; Ioan 1, 42), întrucât din Piatră îşi are tăria statorniciei, neclintirea credinţei.

98. Atunci, străduieşte-te ca şi tu să poţi fi o piatră. Aşadar, caută Piatra, nu în afara ta, ci înlăuntrul tău. Fapta ta este o piatră, mintea ta este o piatră (potrivit Matei 16, 18). Casa ta este zidită pe această Piatră, astfel că ea nu poate fi clătinată de nici o furtună a duhurilor răutăţii (potrivit Efeseni 6, 12). Credinţa ta este o piatră, şi credinţa este temelia Bisericii. Dacă vei fi o piatră, vei fi în Biserică, pentru că Biserica este pe o Piatră. Dacă tu eşti în Biserică, porţile iadului nu te vor birui (potrivit Matei 16, 18). Porţile iadului sunt porţile morţii (potrivit Iov 38, 17; Înţelepciunea lui Solomon 16, 13) şi porţile morţii nu pot fi porţile Bisericii.

99. Atunci, ce sunt porţile morţii (potrivit Psalmi 106, 18), adică porţile iadului, dacă nu fiecare păcat în parte ? Dacă ai comis păcat trupesc, ai intrat în porţile morţii. Dacă ai trădat credinţa, ai trecut porţile iadului. Dacă ai comis un păcat de moarte, ai trecut prin porţile morţii. Dar Dumnezeu este puternic, El care te înalţă din porţile morţii ca tu să poţi vesti toate laudele Sale în porţile fetei Sionului (potrivit Psalmi 9, 13-14).

Dar porţile Bisericii sunt porţile curăţiei, porţile dreptăţii, prin care dreptul era obişnuit a intra, spunând: ,,Deschideţi mie porţile dreptăţii, şi intrând într-însele mă voiu mărturisi Domnului” (Psalmi 117, 19; a se înţelege verbul ‘a mărturisi’ cu sensul său mai vechi de ‘a fi recunoscător, a mulţumi; a lăuda pe Dumnezeu’). Dar precum poarta morţii este poarta iadului, tot astfel poarta dreptăţii este poarta lui Dumnezeu, căci ,,aceasta este poarta Domnului, drepţii vor intra într-însa” (Psalmi 117, 19).

Prin urmare, fugi de îndărătnicia păcatelor, ca nu cumva porţile iadului să te poată birui (potrivit Matei 16, 18), căci dacă păcatul are stăpânire asupra ta, poarta morţii a biruit. Aşadar, fugi de certuri, vrajbe, cârteli şi de răzvrătirile neînţelegerii (potrivit II Corinteni 12, 20; Galateni 5, 20), ca nu cumva trecând prin porţile morţii să comiţi o greşeală. Căci Domnul Iisus Hristos a fost mai întâi nedornic să fie slăvit, ca nu cumva să se nască cârteală. El i-a mustrat pe ucenici, ca ei să nu spună acest lucru nimănui, pentru că ,,se cade Fiului Omului multe a pătimi, şi a se defăima de bătrâni şi de arhierei şi de cărturari, şi a se omorî şi a treia zi a învia” (Luca 9, 22).

100. Şi, poate, El a adăugat aceasta deoarece Domnul ştia că înşişi ucenicii vor crede cu greu în patima şi Învierea Sa. Şi, de aceea, El a preferat să fie Apărătorul propriei Patimi şi Învieri, astfel încât credinţa să se nască din faptă şi nu din larma zvonului. Astfel, Hristos nu a vrut să Se laude, ci a preferat să pară de origine umilă pentru a suferi Patima; şi tu te lauzi, care te-ai născut om de rând ? Trebuie să mergi pe aceeaşi cale pe care a păşit Hristos, pe care El Însuşi a mers ? Aceasta este recunoaşterea Lui, aceasta este urmarea Lui prin necinste şi slavă (potrivit II Corinteni 6, 8), astfel ca tu să te poţi lăuda în Cruce precum El a fost lăudat. Astfel, Pavel a mers şi prin urmare slăveşte, spunând: ,,Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda fără numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6, 14).

101. Dar să vedem de ce, potrivit Evanghelistului Matei, ucenicii au fost avertizaţi să nu spună nimănui că El este Hristos (potrivit Matei 16, 20), dar aici este scris că lor li s-a poruncit să nu spună aceasta nimănui, că El va pătimi multe şi va învia (potrivit Luca 9, 21-22). Tu vezi că toate lucrurile sunt întru Unul Nume al lui Hristos. Deoarece El este Hristos care S-a născut dintr-o Fecioară, El este cel care a săvârşit minuni în popor, El este cel care a murit pentru păcatele noastre şi a înviat din morţi. Dacă tu ai tăgăduit una din acestea, ţi-ai tăgăduit propria mântuire. Căci până şi ereticii par să-L aibă pe Hristos pentru ei înşişi, căci cineva neagă Numele lui Hristos, dar cel care nu mărturiseşte toate lucrurile care sunt ale lui Hristos Îl neagă pe Hristos (potrivit I Ioan 2, 22).

Apoi, din multe motive, El îi roagă stăruitor pe ucenici să tacă, să-l înşele pe stăpânitorul lumii acesteia (potrivit Ioan 12, 31; 14,30; 16, 11), să alunge mândria, să înveţe smerenia în acelaşi timp, ca nu cumva ucenicii Săi lipsiţi de experienţă şi încă nedesăvârşiţi să nu fie împovăraţi de greutăţile celei mai mari proorocii.

102. Acum haideţi să cercetăm de ce El porunceşte şi duhurilor necurate să tacă (potrivit Marcu 3, 11-12). Dar Scriptura ne dezvăluie şi aceasta, pentru că Dumnezeu a spus păcătosului: ,,Pentru ce tu povesteşti dreptăţile mele ?” (Psalmi 49, 17). Ca nu cumva cel care aude propovăduirea să-l urmeze pe altul în greşeală, pentru că diavolul este un învăţător rău care amestecă adeseori minciuna cu adevărul, astfel că el ascunde dovada înşelării sub înfăţişarea adevărului.

103. De asemenea, haideţi să cercetăm dacă aici El le-a poruncit pentru prima oară ucenicilor să nu spună nimănui că El era Hristos (potrivit Luca 9, 21) sau dacă, într-adevăr, le-a poruncit mai înainte, când i-a ales pe cei doisprezece apostoli, spunându-le: ,,În calea păgânilor să nu mergeţi, şi în cetatea Samarinenilor să nu intraţi. Ci mai vârtos mergeţi către oile cele pierdute ale casei lui Israil. Pre cei bolnavi vindecaţi, pre cei leproşi curăţiţi, pre cei morţi înviaţi, dracii scoateţi” (Matei 10, 5-6, 8), şi ,,cercetaţi cine este întru dânsul vrednic, şi acolo să rămâneţi până când veţi ieşi” (Matei 10, 11). Astfel, nici aici nu pare să fie o poruncă ca ei să-L vestească pe Hristos ca pe Fiul lui Dumnezeu.

104. Apoi, ordinea argumentului este ordinea discuţiei; astfel, când cineva din păgâni este chemat la Biserică, noi, de asemenea, trebuie să stabilim ordinea învăţăturilor astfel încât întâi să învăţăm că Unul Dumnezeu este Ziditorul lumii şi al tuturor lucrurilor, Cel în care noi viem şi ne mişcăm şi suntem, ale cărui vlăstare şi suntem (potrivit Faptele Apostolilor 17, 24, 28-29), Cel pe care trebuie să-L iubim nu numai pentru darurile luminii şi vieţii, ci şi pentru înrudirea (cu El); apoi, noi trebuie să nimicim credinţa legată de idoli, pentru că materia aurului şi argintului şi lemnului nu poate cuprinde putere dumnezeiască (potrivit Cartea lui Ieremia Proorocul 1, 43).

Când i-ai convins că Dumnezeu este Unul, atunci ca dovadă a Lui tu vei vesti că mântuirea ne-a fost dată prin Hristos, începând de la acele lucruri pe care El le-a făcut în trup şi zugrăvindu-le ca dumnezeieşti, astfel încât El să fie văzut că a fost mai mult decât un om, că prin virtutea Unuia moartea a fost biruită şi morţii au fost ridicaţi din iad (potrivit Faptele Apostolilor 17, 31); deoarece credinţa sporeşte încetul cu încetul, astfel ca atunci când El este văzut că a fost mai presus de om, să se creadă despre El a fi Dumnezeu. Căci dacă tu nu ai dovedit că El nu ar fi putut face acele lucruri fără puterea dumnezeiască, cum poţi dovedi că puterea dumnezeiască era în El ?

105. Dar, poate, prea puţină autoritate şi credinţă ne vor acorda nouă (cei care ne ascultă); citeşte predica apostolului către atenieni (potrivit Faptele Apostolilor 17, 22-31), deoarece dacă el ar fi căutat dintru început să distrugă riturile sacre ale idolilor, urechile păgânilor ar fi nesocotit predica sa. Astfel că el începe de la Unul Dumnezeu ca Ziditor al universului, spunând: ,,Dumnezeu care au făcut lumea şi toate cele ce sunt într-însa” (Faptele Apostolilor 17, 24). Ei nu puteau nega că exista Un Făcător al lumii, Unul Dumnezeu, Un Ziditor al tuturor. La acestea, el a adăugat că Domnul cerului şi al pământului nu binevoieşte să locuiască în locuri făcute de mâini omeneşti (potrivit Faptele Apostolilor 17, 24), apoi că este greu de crezut că puterea dumnezeirii va fi cuprinsă prin iscusinţa omenească în materia deşartă a argintului şi aurului, învăţând că leacul pentru greşeală este râvna pentru pocăinţă (potrivit Faptele Apostolilor 17, 29-30).

Apoi el a ajuns la Hristos, nici nu a preferat să-L numească pe El Dumnezeu mai degrabă decât Om, spunând: ,,Prin bărbatul pre care mai înainte l-au rânduit; dând credinţă tuturor, înviindu-l pre dânsul din morţi” (Faptele Apostolilor 17, 31). Fiindcă cel care vorbeşte trebuie mai întâi să aibă în vedere persoanele din auditoriu, ca nu cumva să fie luat în râs înainte de a fi auzit. Deoarece când atenienii au crezut că o Fecioară a zămislit de la Duhul (potrivit Matei 1, 18) şi ,,Cuvântul trup s-au făcut” (Ioan 1, 14), cine a râs că ei auziseră (înainte) de învierea morţilor (potrivit Faptele Apostolilor 17, 32) ? Însă chiar Dionisie Areopagitul a crezut, şi alţii au crezut în Om, astfel că ei au crezut în Dumnezeu (potrivit Faptele Apostolilor 17, 34). Ce diferenţă este în ce ordine crede fiecare ? Lucrurile desăvârşite nu sunt căutate la începuturi, ci de la începuturi noi ajungem la ceea ce este desăvârşit. Astfel, el a propovăduit atenienilor cu un asemenea principiu, şi noi trebuie să păstrăm o asemenea rânduială printre păgâni.

106. Dar, într-adevăr, când apostolii le-au propovăduit evreilor, ei au spus că El este Hristos care ne-a fost făgăduit nouă în cuvintele proorocilor, pe care ei nu l-au numit de la început Fiul lui Dumnezeu prin autoritatea lor, ci un Om bun, un Om drept, un Om sculat din morţi (potrivit Faptele Apostolilor 2, 22; 3, 14-15; 13, 30), acel Om despre care se spune în prooroci: ,,Fiul meu eşti tu, eu astăzi te-am născut” (Psalmi 2, 7; Faptele Apostolilor 13, 33).

Astfel, tu primeşti autoritatea cuvântului dumnezeiesc pentru lucruri care sunt crezute cu greutate; (ele) zugrăvesc venirea Lui făgăduită în cuvintele proorocilor, învaţă Învierea dezvăluită cu mult înainte prin mărturia Scripturilor, nu ca familiară şi împărtăşită cu alţii, pentru ca prin însăşi vestirea Trupului înviat tu să poţi dobândi mărturia dumnezeirii veşnice. Fiindcă atunci când tu ai dovedit că trupurile altora suferă stricăciune după moarte, tu dovedeşti că El într-adevăr, despre care este spus: ,,Nici vei da pre cel cuvios al tău să vază stricăciune” (Psalmi 15, 10), nu are părtăşie cu slăbiciunea omenească; tu dovedeşti că El a depăşit însuşirile condiţiei umane, pentru a fi asemuit mai degrabă cu Dumnezeu decât cu omul.

107. Dar dacă trebuie învăţat un catehumen, care se întinde către sfintele taine ale credincioşilor, trebuie spus că ,,Un Dumnezeu este, Tatăl, dintru care sunt toate, ... şi unul Domn Iisus Hristos, prin care sunt toate” (I Corinteni 8, 6); că nu trebuie spus că sunt doi Domni; că Tatăl, într-adevăr, este desăvârşit şi Fiul de asemenea este desăvârşit, dar că Tatăl şi Fiul sunt de o fiinţă; Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu, nu care este făcut, ci care lucrează (potrivit I Corinteni 12, 6), Născut din Tatăl, nu rostit prin glasul Său. Astfel, apostolilor li se interzice să propovăduiască că El este Fiul lui Dumnezeu, pentru a propovădui după Răstignire (potrivit Luca 9, 21-22). Aceasta este slava credinţei, dacă tu vei înţelege cu adevărat Crucea lui Hristos. Alte cruci nu-mi sunt de folos (potrivit I Corinteni 1, 17); numai Crucea lui Hristos îmi este de folos (potrivit Luca 9, 23-25), şi cu adevărat de folos: ,,Prin care mie lumea s-a răstignit, şi eu lumii” (Galateni 6, 14). Dacă lumea s-a răstignit mie, ştiu că ea este moartă; nu o iubesc; ştiu că este trecătoare (potrivit I Corinteni 7, 31); nu o doresc; ştiu că stricăciunea risipeşte lumea aceasta; o evit fiindcă miroase urât; fug de ea ca de ciumă; o părăsesc ca vătămătoare.

108. Dar unii nu pot crede de îndată că mântuirea a fost revărsată asupra lumii prin Cruce. Prin urmare, adaug că acest lucru a fost cu putinţă prin istoria grecilor. Căci astfel, când şi când, apostolul îi convinge pe necredincioşi, nici nu respinge cântecele poetice pentru a nimici fabulele poeţilor (potrivit Faptele Apostolilor 17, 28). Căci dacă s-ar reaminti că istoriile grecilor spun că după ce au fost pricinuite unele morţi, adesea au fost eliberate armate şi popoare mari; dacă ei îşi amintesc că fiica împăratului a fost chemată să se jertfească deoarece armatele greceşti trebuiau transportate; dacă noi avem în vedere propria noastră zicală că ,,sângele taurilor şi al ţapilor, şi cenuşa de junincă stropind pre cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţenia trupului” (Evrei 9, 13), precum a fost scris către evrei; dacă se afirmă că ciuma ţinuturilor pricinuită de unele păcate ale oamenilor a fost înlăturată de moartea unuia pentru că era superior prin cugetare sau a dobândit tărie prin caracter; cu atât mai uşor era a crede în Crucea Domnului, cu cât va fi că cei care nu pot tăgădui propria istorie o vor confirma pe a noastră.

109. Deoarece nimeni dintre oameni nu ar putea fi atât de puternic încât să ridice păcatele întregii lumi (potrivit Ioan 1, 29), nici Enoh (potrivit Facerea 5, 24; Evrei 11, 5), nici Avraam (potrivit Evrei 11, 8), nici Isaac care, deşi s-a oferit el însuşi spre moarte a fost cruţat (Facerea 22, 9-18), pentru că el nu putea îndepărta toate păcatele – căci cine este un om atât de măreţ prin care să se fi sfârşit păcatele tuturor ? Prin urmare, nu unul din mulţime, nu unul dintr-un număr, ci Fiul lui Dumnezeu a fost ales de Dumnezeu Tatăl, care, fiindcă era mai presus de toate, putea să Se dea pe Sine pentru toţi. El trebuie să moară, astfel încât, El fiind mai tare decât moartea, să-i poată slobozi pe alţii, făcându-se ,,ca un om neajutorit, întru cei morţi slobod” (Psalmi 87, 4), adică slobod de moarte fără ajutorul omului, şi slobod, El Cel care S-a opus înrobirii dorinţelor şi nu a cunoscut legăturile morţii.