Tâlcuiri la Noul Testament

Comentarii la Evanghelia după Luca

de Sfântul Ambrozie al Milanului

 

Cartea a V-a

(Luca 5, 12 - 7, 28)

,,Şi a fost când era el într-una din cetăţi, iată un om era plin de lepră, şi văzând pre Iisus, a căzut pre faţa sa, şi s-a rugat lui, grăind: Doamne, de vei vrea, poţi să mă curăţeşti. Şi tinzând mâna, s-au atins de dânsul, zicând: voiesc; curăţeşte-te” (Luca 5, 12-13).

1. În mod potrivit, când lepra este curăţită, nu este indicat nici un loc fix, pentru a arăta că nu un singur om dintr-un oraş anume, ci oamenii de pretutindeni au fost vindecaţi. Tot în mod potrivit, după Luca, el este vindecat în cea de-a patra minune de când Domnul a venit în Capernaum (Luca 4, 31); căci dacă El a luminat cea de-a patra zi cu soarele şi a făcut-o mai luminoasă ca celelalte zile (potrivit Facerea 1, 16, 19), deoarece stihiile lumii au răspândit lumină (Galateni 4, 3; Coloseni 2, 8), noi trebuie de asemenea să socotim această lucrare mai luminoasă.

Şi după Matei, acest om este primul care trebuie înfăţişat ca vindecat de Domnul după Fericiri (Matei 8, 3), astfel că deoarece Domnul a spus: ,,Nu am venit să stric (legea), ci să plinesc” (Matei 5, 17), cel care era exclus prin lege (potrivit Leviticul 14, 1-32), crezând că este curăţit prin puterea Domnului, a judecat că darul care a putut spăla tina leprei nu este de la Lege, ci mai presus de Lege.

2. Cu adevărat, aşa cum este autoritatea puterii întru Domnul, aşa este statornicia credinţei arătată în lepros. El a căzut pe faţa sa (potrivit Luca 5, 12), deoarece este un semn al umilinţei şi smereniei ca fiecare să simtă ruşine pentru prihanele vieţii sale, dar ruşinarea nu a împiedicat mărturisirea sa. El şi-a arătat rana, s-a rugat pentru tămăduire, şi însăşi mărturisirea este plină de evlavie şi credinţă. Se spune: ,,De vei vrea, poţi să mă curăţeşti” (Luca 5, 12). El a cedat puterea (de a-l tămădui) voii Domnului; dar el s-a îndoit cu privire la voia Domnului, nu ca un necredincios, ci, ca şi cum ar fi fost conştient de necurăţia proprie, el nu a îndrăznit.

 

Scriptura NT 79

Vindecarea slăbănogului

Frescă din Mânăstirea Terapontov, Rusia, sfârşitul secolului XV-începutul secolului XVI

 

3. Domnul îi răspunde tot atât de virtuos, cu o anumită sfinţenie: ,,Voiesc; curăţeşte-te. Şi îndată lepra s-a dus de la dânsul” (Luca 5, 13). Pentru că nu există nimic între porunca lui Dumnezeu şi lucrarea Sa, deoarece lucrarea este în poruncă. Astfel, ,,el au poruncit, şi s-au zidit” (Psalmi 32, 9; Iudita 16, 12). Apoi, tu vezi că nu poate fi îndoială că voia lui Dumnezeu este putere. Prin urmare, dacă voia Sa este putere, cei care afirmă că Treimea este a Unuia vor afirma că Ea este de o putere. Astfel, lepra s-a dus îndată; ca tu să poţi înţelege efectul vindecării, el a adăugat adevăr la lucrare.

4. Apoi, potrivit lui Marcu, Domnului I S-a făcut milă de el (Marcu 1, 41), care este bine spus. Şi evangheliştii care au dorit să ne statornicească în ambele căi au vorbit despre multe asemenea fapte, descriind semne ale virtuţii pentru credinţă, istorisind lucrări ale virtuţii spre imitare. Deci, El nu dispreţuieşte, ci pune mâna, şi El nu arată neîncredere, ci porunceşte (potrivit Luca 5, 13-14); fiindcă acesta este semnul puterii, că având puterea de a vindeca şi autoritatea de a porunci, El nu respinge mărturia faptei. Astfel, El spune: ,,Voiesc” (Luca 5, 13), din cauza lui Photinus; El porunceşte, din cauza lui Arie; El pune mâna, din cauza lui Maniheu.

5. Nici nu este tămăduită lepra unui singur om, ci a tuturor celor ce li se spune: ,,Acum voi curaţi sunteţi pentru cuvântul care am grăit vouă” (Ioan 15, 3). Apoi, dacă cuvântul este leacul pentru lepră, fără îndoială dispreţul pentru cuvânt este lepra minţii. Dar ca nu cumva lepra să fie capabilă să molipsească medicul, să lăsăm pe fiecare prin pilda smereniei Domnului să evite să se laude. Căci de ce i se porunceşte nimănui să nu spună (potrivit Luca 5, 14), decât ca să înveţe că faptele noastre bune nu trebuie să fie făcute cunoscute, ci tăinuite, ca noi să ne înfrânăm de la răsplată nu numai de bani, ci şi de dar ? Sau, probabil, raţiunea pentru acea poruncă de a tăcea este că El i-a socotit mai buni mai degrabă pe cei care au crezut prin credinţa de bunăvoie, decât pe cei care au crezut prin binefacerile nădăjduite.

6. După aceea, i se cere să se arate pe sine preotului (potrivit Leviticul 14, 2), nu pentru a aduce o altă jertfă, ci pentru a se oferi pe sine lui Dumnezeu drept jertfă duhovnicească, ca atunci când necurăţia faptei sale trecute este spălată prin cunoaşterea credinţei şi rânduiala înţelepciunii, jertfa să fie sfinţită spre a plăcea lui Dumnezeu: ,,Că ... toată jertfa cu sare se va săra” (Marcu 9, 49). De aceea, Pavel a spus de asemenea: ,,Rogu-vă dar pre voi, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să vă puneţi înainte trupurile voastre jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu” (Romani 12, 1).

7. Totodată, este o minune că El a tămăduit, deoarece El a fost rugat fierbinte: ,,De vei vrea, poţi să mă curăţeşti” (Luca 5, 12). El spune: ,,Voiesc; curăţeşte-te” (Luca 5, 13). Tu ai voia, tu ai de asemenea rodul evlaviei. ,,Şi tinzând mâna, s-au atins de dânsul” (Luca 5, 13). Legea interzicea ca leproşii să fie atinşi (potrivit Leviticul 13, 3), dar Cel care este Domnul Legii nu Se supune Legii, ci face Legea. Deci, El nu l-a atins pentru că nu-l putea curăţi fără a-l atinge, ci pentru a dovedi că El nu a fost supus Legii; nici nu I-a fost teamă de molipsire, precum le este oamenilor, şi Cel care slobozeşte pe alţii nu poate fi pângărit, încă în acelaşi timp lepra care obişnuia să pângărească pe oricine o atingea a fost pusă pe fugă la atingerea Domnului.

8. Prin urmare, lui i se porunceşte să se arate pe sine preotului şi jertfa pentru curăţirea sa (potrivit Luca 5, 14), astfel că deşi se arată preotului, preotul poate înţelege că el a fost tămăduit nu prin ritul Legii, ci prin darul lui Dumnezeu mai presus de Lege, şi când jertfa este săvârşită potrivit învăţăturii lui Moisi (potrivit Leviticul 14, 1-32), Domnul arată că El nu a stricat Legea, ci a împlinit-o (potrivit Matei 5, 17); în plus, acţionând potrivit Legii, El a fost văzut tămăduind mai presus de Lege pe cei pe care leacurile Legii nu-i tămăduiau. Şi a adăugat în mod potrivit: ,,Precum a poruncit Moisi” (Luca 5, 14), ,,că legea duhovnicească este” (Romani 7, 14), şi, prin urmare, este văzut că o jertfă duhovnicească este poruncită.

9. Apoi, El a adăugat: ,,Întru mărturie lor” (Luca 5, 14 – însă citatul folosit de Sfântul Ambrozie este următorul: ,,Că aceasta poate fi o mărturie pentru tine”), adică, dacă tu crezi în Dumnezeu, dacă lepra impietăţii pleacă, dacă preotul este un judecător al tainelor, dacă există bunăvoinţa unei mărturii curate, atunci poate fi văzut El mai degrabă ca un Preot de care nu sunt ascunse tainele, căruia Îi este spus: ,,Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melhisedec” (Psalmi 109, 5) ?

,,Şi iată, nişte bărbaţi purtând în pat pre un om, care era slăbănog, şi căutau să-l ducă pre el înlăuntru şi să-l pună înaintea lui. Şi neaflând pre unde să-l ducă, pentru norod, suindu-se deasupra acoperământului, printre cărămizi l-au slobozit pre dânsul cu patul în mijloc, înaintea lui Iisus” (Luca 5, 18-19).

10. Vindecarea acestui slăbănog nu este nici fără temei, nici dificilă, când se spune că Domnul de asemenea Se ruga (potrivit Luca 5, 16), nu bineînţeles pentru mijlocire, ci spre pildă; fiindcă El a dat o pildă care să fie imitată şi nu a fost nevoie de o demonstraţie de realizare. Şi când învăţătorii Legii din toată Galileea, şi Iudeea, şi Ierusalim vin împreună în mijlocul tuturor celorlalte tămăduiri ale celor neputincioşi (potrivit Luca 5, 17), este descrisă vindecarea acestui slăbănog.

În primul rând, precum am spus mai înainte, fiecare persoană bolnavă, căutând izbăvire, trebuie să facă apel la mijlocitori prin care este dizolvată structura vieţii noastre şi sunt refăcute picioarele slăbănoage ale faptelor noastre, prin tămăduirea cuvântului ceresc. Deci, fie să existe povăţuitori ai cugetului care ridică duhul omului, chiar dacă neinteresaţi de slăbiciunea trupului exterior, către înălţimi. Cu ajutorul lor, fie ca el să fie aşezat înaintea lui Iisus Hristos, dorind atât să se înalţe cât şi să se smerească pe sine, şi să fie socotit vrednic de darul Domnului; pentru că Domnul caută smerenia, pentru că ,,au căutat spre smerenia roabei sale” (Luca 1, 48).

11. ,,Şi văzând credinţa lor” (Luca 5, 20), se spune. Mare este Domnul, care prin vrednicia unora iartă pe alţii, şi în timp ce El susţine pe unii, trece cu vederea greşelile altora. De ce, o, omule, tovarăşul tău nu are putere cu tine, când cu Domnul un rob are privilegiul mijlocirii şi dreptul de a dobândi ? O tu, care judeci, învaţă să ierţi; o tu, care eşti bolnav, învaţă să realizezi. Dacă tu nu crezi în iertarea marilor păcătoşi, fă apel la mijlocitori, fă apel la Biserică care se va ruga pentru tine, prin a cărei cinste Domnul iartă ceea ce El poate să-ţi refuze.

12. Şi deşi nu trebuie să ignorăm credinţa în istorisire, astfel că noi credem cu adevărat că trupul slăbănogului a fost vindecat, recunoaştem tămăduirea omului lăuntric ale cărui păcate sunt iertate. Când iudeii afirmă că ei pot fi iertaţi doar de Domnul (potrivit Luca 5, 20-21), ei Îl mărturisesc cu adevărat pe Dumnezeu, dar prin judecata lor trădează necredinţa lor, astfel că ei confirmă lucrarea, dar tăgăduiesc Persoana. În acest fel, Fiul lui Dumnezeu a primit de la ei mărturia lucrării Sale şi nu are nevoie de consimţământul lor: pentru că necredinţa poate mărturisi; nu poate crede.

Prin urmare, mărturia dumnezeirii nu lipseşte, ci credinţa în mântuire. Pentru că ceea ce mărturiseşte cel îndărătnic este mai puternic în ce priveşte credinţa, şi ceea ce tăgăduiesc aceia care sunt combătuţi prin propriile afirmaţii este mai distrugător în ce priveşte vina. Deci, mare este nebunia unui popor necredincios, că deşi a mărturisit că numai Dumnezeu poate ierta păcatele, nu crede în Dumnezeu când El iartă păcatele. Dar Domnul, dorind să-i mântuiască pe păcătoşi (potrivit I Timotei 1, 15), Se arată pe Sine a fi Dumnezeu atât prin cunoaşterea tainelor (potrivit Luca 5, 22), cât şi prin minunea faptelor Sale, adăugând: ,,Ce este mai lesne a zice: iartă-ţi-se ţie păcatele tale, sau a zice: scoală şi umblă ? (Luca 5, 23)

Dar Domnul, dorind să-i mântuiască pe păcătoşi (potrivit I Timotei 1, 15), Se arată pe Sine a fi Dumnezeu atât prin cunoaşterea tainelor (potrivit Luca 5, 22), cât şi prin minunea faptelor Sale, adăugând: ,,Ce este mai lesne a zice: iartă-ţi-se ţie păcatele tale, sau a zice: scoală şi umblă ? (Luca 5, 23)

13. În acest fragment, El arată chipul deplin al Învierii, El care, având tămăduite rănile trupului şi minţii, iartă păcatele duhurilor şi îndepărtează slăbiciunea trupului: cu alte cuvinte, că omul întreg este tămăduit. Deci cu toate că este un lucru mare a ierta păcatele oamenilor – pentru că ,,cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu ?” (Luca 5, 21), care iartă de asemenea prin cei cărora le-a dat puterea de a ierta – este mult mai dumnezeiesc a da înviere trupurilor, deoarece Domnul Însuşi este Învierea (potrivit Ioan 11, 25).

14. Ce este acest pat pe care i se porunceşte să-l ridice (potrivit Luca 5, 24), decât că trupului omenesc i se porunceşte să fie purtat ? Este patul spălat cu lacrimi de David în fiecare noapte (potrivit Psalmi 6, 6), patul durerii în care zace sufletul nostru bolnav de remuşcarea chinuitoare a conştiinţei. Dar dacă cineva a lucrat potrivit învăţăturilor lui Hristos, acesta nu mai este deja un pat al suferinţei, ci al odihnei. Într-adevăr, prin milostivirea Domnului, care întoarce pentru noi somnul morţii în harul bucuriei, ceea ce era mort începe să se odihnească.

Lui i se porunceşte nu numai să-şi ia patul, ci şi să meargă la casa sa (potrivit Luca 5, 24), adică, să se întoarcă în rai; căci aceea este casa noastră adevărată, care a fost cea dintâi care l-a hrănit pe om, pierdută nu pe drept, ci prin înşelăciune. Prin urmare, pe bună dreptate este restituită casa, de vreme ce a venit Cel care va desfiinţa obligaţia înşelăciunii şi va desăvârşi Legea.

15. Nici nu a avut loc o întârziere a tămăduirii; cuvintele şi vindecarea s-au petrecut în aceeaşi clipă. Uimiţi, ei îl privesc ridicându-se, se minunează în timp ce el se depărtează, şi preferă ca mai degrabă să se teamă de minunile lucrării dumnezeieşti decât să creadă (potrivit Luca 5, 25-26). Căci dacă ar fi crezut, cu siguranţă nu s-ar fi temut, ci ar fi iubit, căci ,,dragostea cea desăvârşit scoate afară pre frică” (I Ioan 4, 18). Şi astfel, acei oameni, pentru că nu au iubit, au acuzat pe nedrept; însă El le spune când ei acuză pe nedrept: ,,Pentru ce voi cugetaţi cele viclene întru inimile voastre ?” (Matei 9, 5). Cine spune aceasta ? Marele Preot (potrivit Evrei 10, 21). El a văzut lepra din inimile evreilor; El arată că ei sunt mai răi ca leprosul. Acestuia din urmă, curăţit, i s-a poruncit să se arate pe sine preotului (Luca 5, 14); Preotul îi respinge pe ei, ca nu cumva să pângărească şi pe alţii cu lepra lor.

16. Apoi urmează chemarea mistică a vameşului, căruia El îi porunceşte să-L urmeze (Luca 5, 27), nu cu paşii trupului, ci cu înclinaţia minţii. Astfel, cel care mai înainte schimba cu lăcomie pentru profit câştigurile pescarilor dobândite cu greu prin cazne şi primejdii, părăsind acel scaun înjositor, a mers după Domnul cu întreg umbletul cugetului său. De asemenea, el face pregătiri pentru un mare ospăţ (potrivit Luca 5, 28-29); căci cel care-L primeşte pe Hristos în lăcaşul său lăuntric se hrăneşte cu cele mai mari desfătări ale bucuriilor îmbelşugate. Astfel, Domnul intră de bunăvoie şi Se odihneşte în înclinaţia celui care a crezut.

17. Însă din nou, este aprinsă invidia necredincioşilor şi este preînchipuită venirea viitoarei pedepse; deoarece atunci când credincioşii prăznuiesc şi se odihnesc în acea Împărăţie a Cerurilor, necredinţa flămândă va fi pedepsită. În acelaşi timp, se arată că există o mare prăpastie între credincioşi şi vrăjmaşii Legii şi Harului, pentru că aceia care urmează Legea suferă foamea veşnică a unei minţi sterpe, dar aceia care au primit cuvântul în lăuntricul sufletului, învioraţi de belşugul hranei şi băuturii cereşti, nu pot flămânzi sau înseta. Şi, prin urmare, aceia care au flămânzit în duh au mormăit, spunând:

18. ,,Pentru ce cu vameşii şi cu păcătoşii mâncaţi şi beţi ?” (Luca 5, 30). Acesta este glasul şarpelui. Astfel, şarpele a rostit acest prim cuvânt, spunând Evei: ,,Ce este, că au zis Dumnezeu să nu mâncaţi din tot pomul Raiului ?” (Facerea 3, 1). Prin urmare, cei care spun: ,,Pentru ce cu vameşii şi cu păcătoşii mănâncă şi bea Dascălul vostru ?” (Matei 9, 11) răspândesc otrava tatălui lor. Deci, Domnul mâncând cu păcătoşii, nu ne interzice să participăm la un praznic cu neamurile, spunând: ,,Nu au trebuinţă de doftor cei sănătoşi, ci cei bolnavi” (Luca 5, 31).

19. Un nou Învăţător aduce un leac nou. El nu l-a adus de pe pământ, căci nici o fiinţă nu ştie să-l prepare. Veniţi toţi cei care aţi căzut în diferite patimi, folosiţi leacul neobişnuit prin care este îndepărtată otrava şarpelui, care nu numai că a înlăturat rana patimilor, ci a tăiat şi cauza teribilei răni. Acest leac nu a oprit foamea, dar a dat hrană pentru suflet. Căci ,,au venit Fiul Omului mâncând şi bând, şi ziceţi: drac are” (potrivit Luca 7, 33-34) şi, prin urmare, cugetul nostru nu este flămând. Flămânzesc aceia de lângă care lipseşte Hristos, cărora le lipseşte belşugul deserturilor bune; însă, cu adevărat, cel căruia propria virtute îi ajunge spre desfătare, care-L primeşte pe Hristos în casa sa, pregăteşte un mare ospăţ, adică un praznic duhovnicesc al faptelor bune, de care bogaţii sunt lipsiţi şi la care săracii prăznuiesc. Şi, prin urmare, se spune: ,,Au doar puteţi pre fiii nunţii să-i faceţi să postească până când este mirele cu dânşii ?” (Luca 5, 34).

20. ,,Dar vor veni zile, când se va lua mirele de la dânşii” (Luca 5, 35). Care sunt aceste zile în care Hristos este luat de la noi, mai ales când El Însuşi a spus: ,,Şi iată eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20), când El a spus: ,,Nu vă voiu lăsa pre voi sărmani” (Ioan 14, 18) ? Căci este sigur că dacă El ne-ar părăsi, nu am putea să ne mântuim. Nimeni şi nimic nu-L poate lua pe Hristos de la tine, dacă nu te îndepărtezi tu însuţi. Mândria nu te va îndepărta, nici trufia, nici dacă te bizui prea tare pe Lege; căci El nu a venit să-i cheme pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi (potrivit Matei 9, 13; Luca 5, 32).

21. Deci cum a iubit Domnul dreptatea (potrivit Psalmi 10, 7) şi David nu a văzut pe dreptul părăsit (potrivit Psalmi 36, 25) sau ce este acea echitate dacă dreptul este părăsit şi păcătosul înfiat, dacă tu nu înţelegi că El îi numeşte drepţi pe cei care se bizuie prea tare pe Lege şi (socotesc că) nu au nevoie de Harul Evangheliei ? Însă nimeni nu este îndreptăţit prin Lege, ci este răscumpărat prin Har (potrivit Romani 3, 24; Galateni 5, 4).

Deci dreptatea este în Lege, însă dreptatea nu este prin Lege (potrivit Galateni 2, 21). Căci însuşi apostolul spune: ,,Evreu din evrei, după lege fariseu; (...) după dreptatea cea din lege, făcându-mă fără de prihană” (Filipeni 3, 5-6), care se laudă cu Legea (potrivit Romani 2, 23) şi spune: ,,Cele ce îmi erau mie dobânzi, acestea le-am socotit pentru Hristos pagubă” (Filipeni 3, 7). Adică, el a renunţat la dreptatea şi lauda Legii; pentru că dreptatea Legii este goală fără Hristos, fiindcă Hristos este plinirea Legii (potrivit Romani 10, 4).

Prin urmare, deşi dreptatea este în Lege, dreptatea nu este prin Lege. ,,Că de este prin lege dreptatea, Hristos dar în zadar au murit” (Galateni 2, 21). Deoarece Hristos a murit ca să plinească dreptatea. Apoi lui Ioan care a spus: ,,Eu am trebuinţă a mă boteza de tine, şi tu vii către mine ?”, El i-a răspuns: ,,Lasă acum, că aşa este cu cuviinţă nouă ca să plinim toată dreptatea” (Matei 3, 14-15).

Aşadar, Hristos nu a murit în zadar, ci El a murit pentru noi, pentru ca drepţii să strălucească precum soarele în Împărăţia Tatălui lor (potrivit Matei 13, 43). Însă iudeii nu sunt drepţi, ei cărora li se spune: ,,Când veţi vedea pre Avraam şi pre Isaac şi pre Iacov, şi pre toţi proorocii întru împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 7, 21; Luca 13, 28). Drepţii sunt cei care nu-l lovesc pe cel care-i loveşte pe ei (potrivit Matei 5, 39; Luca 6, 29; I Petru 2, 23), care îşi iubesc vrăjmaşul (potrivit Matei 5, 44; Luca 6, 27). Dacă noi nu răbdăm în acest chip, întâlnim contrarul.

22. ,,Nu am venit să chem pre cei drepţi” (Luca 5, 32), dar El nu-i cheamă pe cei care spun că sunt drepţi, căci ,,neştiind dreptatea lui Dumnezeu, şi căutând să-şi pună dreptatea lor, dreptăţii lui Dumnezeu nu s-au supus” (Romani 10, 3). Aşadar, uzurpatorii dreptăţii nu sunt chemaţi la Har; căci dacă Harul vine din pocăinţă, cu siguranţă cel care batjocoreşte pocăinţa renunţă la Har. Aceia care se venerează pe ei înşişi vor fi răniţi; Mirele este luat de la ei (Matei 9, 15), dar nici Caiafa, nici Pilat nu L-au luat pe Hristos de la noi; nici nu putem posti, pentru că-L avem pe Hristos şi ne ospătăm cu Trupul şi Sângele lui Hristos (potrivit Ioan 6, 53). Căci cum pare că posteşte cel care nu flămânzeşte ? Cum pare că posteşte cel care nu însetează ? Apoi, cum poate înseta cel care-L bea pe Hristos când El Însuşi a spus: ,,Cel ce va bea din apa, care eu voiu da lui, nu va înseta în veac” (Ioan 4, 13) ? Deci ceea ce urmează va afirma învăţătura de a se preocupa de postirea duhului.

,,Şi grăia şi pildă către dânşii: nimeni nu pune petic de haină nouă la haină veche” (Luca 5, 36).

23. El a spus că fiii mirelui, adică, fiii Cuvântului, care prin renaşterea botezului (potrivit Tit 3, 5) au fost adoptaţi în Legea dumnezeieştii înfieri, nu pot posti câtă vreme Mirele este cu ei (potrivit Luca 5, 34). Nici nu este, cu siguranţă, respins postul prin care trupul este slăbit şi excesul trupesc pedepsit; căci acest post ne încredinţează grijii lui Dumnezeu. Fiindcă de ce ar interzice El ucenicilor să postească, când Domnul Însuşi a postit (potrivit Luca 4, 2), când la sfârşit a spus că cele mai rele duhuri nu sunt de obicei biruite decât cu post şi rugăciune (potrivit Matei 17, 21) ?

Apoi, în acest fragment, postul înseamnă veşmântul vechi despre care apostolul credea că trebuie dezbrăcat, când a spus: ,,Dezbrăcându-vă de omul cel vechi dimpreună cu faptele lui” (Coloseni 3, 9), ca să putem îmbrăca ceea ce este reînnoit prin sfinţirea botezului. Pe urmă, seria de învăţături este potrivită celor spuse mai înainte, ca nu cumva să amestecăm faptele omului vechi cu ale celui nou, când exteriorul trupesc săvârşeşte lucrurile trupului; omul lăuntric (potrivit Romani 7, 22), care este renăscut, nu ar trebui să aibă înfăţişarea pestriţă a acţiunilor vechi şi noi, ci să fie de aceeaşi culoare cu Hristos, şi cu râvna minţii să-L urmeze pe Cel pentru care a fost curăţit prin botez.

Prin urmare, fie să lipsească acoperămintele decolorate ale cugetului, care nu sunt plăcute Mirelui, căci cel care nu are veşmânt de nuntă este neplăcut Lui (potrivit Matei 22, 12). Dar ce poate plăcea Mirelui decât pacea duhului, curăţia inimii şi limpezimea minţii ?

24. Bunul Mire este Domnul Iisus Hristos; El a sfinţit firea printr-o nouă naştere, şi trupul însoţit cu El este izbăvit de stricăciune. El nu caută fii muritori – El nu Se bucură de necazurile Evei (potrivit Facerea 3, 16) –, nici de omul supus vinii, nici de moştenirea unui tată osândit. Deoarece el a văzut rănile trupului pentru care a poftit mai înainte, el a înţeles că frumuseţea care are urâţenia păcatelor nu este adevărată. Aşadar, femeie, ce găseşti la un asemenea mire ? Priveşte cu atenţie şi vei descoperi rană pe orişice trup (potrivit Psalmi 37, 5).

Învaţă mai degrabă să cunoşti alt Mire, care este înveşmântat în lumină, a cărui frumuseţe nu se poate veşteji (potrivit Psalmi 18, 5; 103, 2). Poartă-L pe El în duhul tău, binecuvântează-L în biserica ta, poartă-L pe El în trupul tău precum este scris: ,,Preaslăviţi dar pre Dumnezeu în trupul vostru” (I Corinteni 6, 20). Intră în noul Său pat nupţial, priveşte frumuseţea Sa străină, îmbracă-te cu El, priveşte-L ca pe mâna dreaptă a Tatălui (potrivit Faptele Apostolilor 7, 55), şi veseleşte-te că ai un asemenea Mire. El te înveşmântează cu binecuvântare, ca nu cumva să te vatăme vreo fisură a păcatului.

25. Deci, haideţi să păstrăm veşmântul cu care Domnul ne-a îmbrăcat când am ieşit din sfânta scăldătoare. Veşmântul este degrabă sfâşiat dacă faptele noastre nu sunt pe potrivă; este degrabă slăbit de moliile trupului şi pătat de greşeala omului vechi (potrivit Matei 6, 19-20). Aşadar, aici ni se interzice să alăturăm noul cu vechiul, apoi, la apostol, să îmbrăcăm vechiul cu noul, ci ni se spune să ne dezbrăcăm de omul cel vechi şi să ne îmbrăcăm cu cel nou (potrivit Coloseni 3, 9-10), ca atunci când vom fi dezbrăcaţi, să nu fim găsiţi goi (potrivit II Corinteni 5, 3). Căci suntem dezbrăcaţi pentru a îmbrăca lucruri mai bune, însă suntem dezgoliţi când ne este luat acoperământul prin înşelăciunea altuia şi nu dat de voia noastră.

26. ,,Şi nimeni nu pune vin nou în foi vechi” (Luca 5, 37). Fragilitatea firii omeneşti este dezvăluită când trupurile noastre sunt comparate cu pieile animalelor moarte. Şi ce bine ar fi dacă am putea fi vase bune, ca să păstrăm revelaţia pe care am primit-o ! Sârguinţa micşorează vătămarea, dacă vinurile din vasele refăcute sunt socotite a fi noi (Luca 5, 38). Şi, prin urmare, noi trebuie să păstrăm întotdeauna aceste vase pline; căci molia şi rugina distrug curând vasele goale, dar harul le apără pe cele pline.

27. Dar astfel de învăţături se potrivesc bine cu această minune, căci minunea în care Levi este înfăţişat în noul chip (potrivit Luca 5, 27-29) este cea de-a şasea. Deci, omul a fost creat în cea de-a şasea zi (potrivit Facerea 1, 27); prin cea de-a şasea minune a lui Hristos este refăcută nu vechea fiinţă, ci una nouă, chiar într-o formă stranie. Şi noua făptură, cum s-ar spune, pregăteşte un ospăţ pentru Hristos, deoarece Hristos S-a veselit de el, şi el s-a învrednicit să se bucure împreună cu Hristos.

Apoi, Domnul îl învaţă; pentru că el L-a urmat deja plin de veselie, râvnitor şi biruitor, spunând: ,,Deja nu-l mai port pe vameş, nu-l mai duc pe Levi. Mă dezbrac de Levi şi mă îmbrac cu Hristos. Îmi urăsc chipul, îmi părăsesc viaţa; Te urmez numai pe Tine, Doamne Iisuse Hristoase, care mi-ai tămăduit rănile. Căci cine mă va despărţi pre mine de dragostea lui Dumnezu (Romani 8, 35) care este în Tine ? Necazul, sau suferinţa, sau foamea ? Sunt legat cu piroane de credinţă şi sunt prins cu cătuşele bune ale dragostei.

Ţin toate poruncile Tale ca pe un fier înroşit. Chiar dacă fierul înroşit al poruncii răneşte, arde putreziciunea trupului, ca nu cumva infecţia să se răspândească către partea sănătoasă. Cu toate că leacul muşcă, el îndepărtează fărădelegea rănii. Deci îndepărtează, Doamne Iisuse, cu sabia Ta puternică putreziciunea păcatelor mele. În vreme ce Tu m-ai legat cu lanţurile dragostei, taie tot ce este stricat. Vino repede, năpusteşte-Te asupra feluritelor mele patimi ascunse şi neştiute; fie ca rana să fie deschisă ca nu cumva infecţia să se răspândească. Spală orice este mânjit cu o spălătoare neobişnuită.

Ascultă-mă, muritorule, care cu păcatele tale nutreşti gânduri otrăvite. Şi eu, Levi, am fost rănit de asemenea patimi. L-am găsit pe Medicul care sălăşluieşte în ceruri şi răspândeşte leacurile Sale pe pământ. Numai El poate tămădui rănile mele, El care cunoaşte ce este ascuns poate alunga mâhnirea inimii şi spaima sufletului”.

,,Şi a fost într-o Sâmbătă, a doua după cea dintâi, trecea el prin semănături şi smulgeau ucenicii lui spice şi mâncau, frecându-le cu mâinile” (Luca 6, 1).

28. Nu numai prin înţelegerea cuvintelor, ci şi prin însăşi folosirea şi înfăţişarea faptelor, Domnul Iisus Hristos începe să dezbrace omul de respectarea Legii Vechi şi să-l îmbrace cu noua haină a harului. Prin urmare, deja sâmbăta, El îl duce pe câmp, adică îl aduce la ce este îmbelşugat de rod. Ce înseamnă pentru El sâmbăta, semănăturile, spicele nu este o taină obişnuită. Deoarece câmpul înseamnă întreaga lume, semănăturile din câmp semnifică rodnicia îmbelşugată a sfinţilor în semănătura neamului omenesc, spicele câmpului sunt roadele Bisericii pe care apostolii le-au răspândit cu lucrarea lor şi din care s-au hrănit, întărindu-se pentru mersul nostru înainte.

29. Fiindcă grânele erau deja înalte, bogate în spicele îmbelşugate ale virtuţilor, cu care sunt asemănate roadele vredniciilor noastre; căci în acelaşi fel ele se veştejesc din cauza unei ploi torenţiale, sau sunt arse de soare, sau udate de ploaie, sau zdruncinate de furtuni, sau culese de secerători în grânarele binecuvântate. Astfel, pământul a primit deja Cuvântul lui Dumnezeu şi câmpul hrănitor, semănat cu sămânţă cerească, a dat rod îmbelşugat. Ucenicii flămânzeau de mântuirea omenirii şi prin minunile strălucite ale lucrărilor lor au scos, ca din coaja trupurilor lor, roadele minţilor lor către lumina credinţei. Însă evreii credeau că acest lucru nu era îngăduit sâmbăta (potrivit Luca 6, 2), dar Hristos a arătat nelucrarea Legii ca fiind o lucrare a harului.

30. Eu cuget că nu fără taină este descrisă aşa sâmbăta de către evanghelist (potrivit Luca 6, 1), în timp ce Matei şi Marcu au scris doar că era o zi de sâmbătă (potrivit Matei 12, 1; Marcu 2, 23) pentru că sâmbetele sunt sărbători neîncetate ale Învierii veşnice. Prin urmare, fie în acest veac cu superstiţiile prosteşti, zadarnice ale evreilor, fie în cel viitor, noi înşine vom prăznui sărbătorile cu veselie neîncetată şi vom mânca bunătăţile pământului, după cum este scris: ,,Cei ce slujesc mie vor mânca, iar voi veţi flămânzi” (Isaia 65, 13).

31. În mod neobişnuit, însă, Evanghelia după Luca spunea ,,Sâmbătă, a doua după cea dintâi” (Luca 6, 1) nu ,,prima după cea de-a doua” – căci este scris δευτερόπρωτον –, fiindcă trebuie preferat ceea ce este mai înalt. Aşadar, cea de-a doua, pentru că prima a apărut înainte din Lege, în care este de asemenea stabilită o pedeapsă pentru cel care lucrează sâmbăta (potrivit Ieşirea 31, 14); dar prima, pentru că acea sâmbătă care era prima a fost desfiinţată de Lege, şi aceasta care a fost rânduită ca cea de-a doua a devenit prima. Căci deşi este îngăduit a lucra sâmbăta şi nu există nici o pedeapsă (cu moartea) pentru cel care lucrează, într-adevăr nici nu se păstrează numele sâmbetei din Lege, a cărei putere este anulată, însă acea sâmbătă a fost prima ca ordine, dar aceasta este prima prin dar, nici nu este aceasta mai mică pentru că este cea de-a doua.

Căci a fost un prim Adam, nici el nu poate fi comparat cu cel de-al doilea Adam: ,,Făcutu-s-a cel dintâi Adam în suflet viu; iar Adam cel de pre urmă în duh de viaţă făcător” (I Corinteni 15, 45) şi ,,Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de al doilea, Domnul din cer” (I Corinteni 15, 47). Cu siguranţă, cel de-al doilea a fost preferat celui dintâi, căci primul a fost cauza morţii (potrivit Romani 5, 14), iar cel de-al doilea cauza vieţii. Astfel, de asemenea, cea de-a doua primă sâmbătă este numită a doua ca număr, prima prin harul lucrării, căci acea sâmbătă în care este ridicată pedeapsa este mai bună decât cea pentru care este rânduită o pedeapsă. Prima Legea, a doua Evanghelia, însă închinarea este inferioară harului. Sau, probabil, prima este aici în soarta intenţiei, şi cea de-a doua este adeverirea poruncii.

32. Apoi, în mod potrivit, Domnul arată în acest fragment şi imaginea viitorului în Lege, şi dovedeşte că apărătorii Legii nu cunosc ce ţine de Lege, aducând drept mărturie că David însuşi, când el şi tovarăşii săi erau flămânzi, a intrat în Casa Domnului şi a luat pâinile punerii înainte şi le-a mâncat şi a dat şi celor care erau cu el (potrivit I Împ. 21, 2-6; Luca 6, 3-4). Cu adevărat, o pildă măreaţă şi proorocească, prin care, în primul rând, ne sunt înfăţişate fapte utile, serioase, nu banalităţi legale, pentru ca noi să le urmăm; în al doilea rând, pentru că David, fugind cu tovarăşii săi de la faţa împăratului Saul, Îl preînchipuie aici în Lege pe Hristos, care împreună cu apostolii Săi S-a ascuns de stăpânitorul acestei lumi.

33. Dar de ce păzitorul şi apărătorul Legii a mâncat el însuşi şi a dat celor care erau cu el pâinea care nu era îngăduit a o mânca decât preoţii (potrivit Lev. 24, 9), dacă nu pentru a arăta prin această pildă că mâncarea preoţească avea să fie dată oamenilor, sau că noi toţi trebuie să imităm viaţa preoţească, sau că noi toţi fiii Bisericii suntem preoţi ? Căci noi suntem unşi în sfânta preoţie, dăruindu-ne lui Dumnezeu pe noi înşine ca jertfe duhovniceşti (potrivit I Petru 2, 5).

34. Pentru că deja învăţătura lui Hristos a depăşit Legea, nici nu a stricat Legea, ci o împlineşte (potrivit Matei 5, 17), deoarece nu a desfiinţat nici sâmbăta. Căci dacă ,,Sâmbăta pentru om s-a făcut” (Marcu 2, 27; potrivit II Macavei 5, 19) şi slujirea omului cerea ca un om flămând – căruia i-au fost refuzate multă vreme roadele pământului – să evite golătatea vechii foame, neîndoios, Legea nu este stricată, ci împlinită. Deci cum ceea ce nu este imputat slujitorului ca o fărădelege este adus împotriva Domnului ca o crimă ?

35. Prin urmare, ce este mai limpede ca această imagine care străbate întreaga istorisire ? David a intrat în casa lui Avimeleh preotul (potrivit I Împ. 21, 1); şi el nu şi-a refuzat oaspetele, deşi era prezentă primejdia morţii, nici duhul sfântului preot nu l-a evitat pe cel proscris. Atât de mare este darul ospitalităţii, încât noi luăm de bunăvoie asupra noastră pericolele unui străin.

36. Dar există această morală în istorisire, această proorocie în taină, că nici măcar ameninţaţi cu moartea preoţii evlavioşi nu l-ar alunga pe David din ospitalitatea minţilor lor. S-a spus nu numai că Hristos găseşte ospitalitate în casa fiecărui prooroc, ci şi că El va lua, în sens figurat, prada şi armele răutăţii duhovniceşti (potrivit Efeseni 6, 12); pentru că cel care-L primeşte pe Hristos cu ospitalitate îi ia lui Goliat cel perceptibil armele sale.

37. Într-adevăr, ce arată mai vădit aceasta, că David a cerut 5 pâini în casa lui Avimeleh şi a primit pâinea punerii înainte (potrivit I Împ. 21, 3, 6), decât că el nu se afla acum în Pentateuh (Legea lui Moisi) ? Dar va fi pregătită hrană pentru credincioşi din Trupul lui Hristos, deoarece Hristos a luat un Trup, dacă nici unul dintre credincioşi nu ar flămânzi ? Nici chipul lui Doic nu este inutil, care păştea catârii lui Saul (potrivit I Împ. 21, 7), deoarece nimeni altul decât paznicul turmei sterpe a lui Iuda nu va juca rolul unui trădător.

38. Însuşi faptul că, din cauza primirii în taină a lui David, Saul a prigonit toată casa lui Avimeleh, cu excepţia lui Aviatar (potrivit I Împ. 22, 18-22), marele preot de atunci, ne arată în chip proorocesc că nimeni nu Îl poate vătăma pe adevăratul Mare Preot (potrivit Evrei 5, 10), care este Însuşi Hristos.

39. După aceasta, Domnul Iisus Hristos trece la alte chestiuni. Căci Cel care hotărâse să salveze întreaga omenire S-a îndreptat grăbit către oameni în parte, astfel ca El să spună cu adevărat: ,,Pre mine vă mâniaţi căci om întreg sănătos am făcut Sâmbăta ?” (Ioan 7, 23). Aici, El a udat cu puterea mântuitoare a faptelor bune mâna pe care Adam a întins-o pentru a culege rodul pomului oprit (potrivit Facerea 3, 6), astfel că mâna care se veştejise (potrivit Luca 6, 6) săvârşind o fărădelege a fost tămăduită prin fapte bune. Prin aceasta Hristos i-a mustrat pe evrei care au încălcat învăţăturile Legii prin răstălmăciri, gândind că ei ar trebui să se odihnească sâmbăta şi de fapte bune (potrivit Luca 6, 7-9), de vreme ce Legea preînchipuia în prezent forma viitorului, când într-adevăr vor veni zile de odihnă de rele, nu de binecuvântări. Căci deşi încetează activităţile lumeşti, săvârşirea voită a faptelor bune înseamnă a te odihni slăvindu-L pe Dumnezeu.

 

Scriptura NT 82

Mântuitorul vindecă pe omul cu mâna uscată

Frescă din biserica Mânăstirii Decani, Serbia

 

40. Apoi, ascultaţi cuvintele Domnului: ,,Tinde-ţi mâna ta” (Luca 6, 10). Acesta este leacul comun şi universal; şi tu care socoteşti că ai o mână sănătoasă, păzeşte-te ca nu cumva să fie veştejită de lăcomie sau profanare. Întinde-o adesea, întinde-o către omul sărac care te roagă stăruitor, întinde-o pentru a-ţi ajuta aproapele, pentru a apăra o văduvă, pentru a scăpa de vătămare pe cel pe care-l vezi umilit pe nedrept, întinde-o către Dumnezeu pentru păcatele tale (potrivit Isaia 1, 15, 17). Aşa mâna este întinsă, aşa este tămăduită (potrivit Luca 6, 10). Aşa mâna lui Ierovoam s-a veştejit când a jertfit idolilor, aşa s-a întins când L-a rugat cu stăruinţă pe Dumnezeu (potrivit III Împ. 13, 4-6).

41. ,,Şi a fost în zilele acestea, au ieşit la munte să se roage, şi toată noaptea au petrecut întru rugăciunea lui Dumnezeu” (Luca 6, 12). Nu tot cel ce se roagă urcă pe un munte – căci există rugăciune care aduce păcat (potrivit Psalmi 108, 6) –, dar cel care se roagă bine, sporind de la lucruri pământeşti la lucruri cereşti, urcă piscul iubirii sublime. Însă cel care este tulburat de bogăţiile lumii sau de cinstiri nu urcă muntele, cel care alege ca dreptul altuia să fie încălcat nu urcă muntele (potrivit Psalmi 23, 3). Urcă cel care Îl caută pe Dumnezeu (potrivit Psalmi 23, 6), urcă cel care cere sincer ajutorul dumnezeiesc pentru urcuşul său. Toţi cei măreţi, toţi cei nobili urcă muntele; căci proorocul nu spune tuturor: ,,În munte înalt te suie, cel ce binevesteşti Sionului, înalţă întru tărie glasul tău, cel ce binevesteşti Ierusalimului” (Isaia 40, 9; potrivit Naum 1, 15). Urcă acest munte nu cu paşii trupeşti, ci cu faptele nobile. Urmează-L pe Hristos, astfel ca tu însuţi să poţi fi un munte, căci sunt ,,munţi împrejurul lui” (Psalmi 124, 2). Cercetează Evanghelia: vei găsi că numai ucenicii au urcat pe munte cu Domnul (potrivit Marcu 3, 13-14; Luca 6, 12-13).

42. Deci Domnul Se roagă (potrivit Luca 6, 12), nu pentru a cere pentru Sine, ci pentru a mijloci pentru mine; căci deşi Tatăl a dat toate lucrurile în stăpânirea Fiului Său (potrivit Ioan 17, 2), Fiul, pentru a fi asemenea unui om, socoteşte că Tatăl trebuie rugat stăruitor pentru noi, pentru că El (Hristos) este Mijlocitorul nostru. Nu deschide urechi care stau la pândă pentru a chibzui ce cere Fiul, ca şi cum ar fi slab, pentru a dobândi ceea ce Autorul puterii (Hristos) nu poate împlini. Stăpânul ascultării ne învaţă prin pilda Sa despre preceptele virtuţii. Se spune: ,,Mângâietor avem către Tatăl” (I Ioan 2, 1). Dacă El este Mângâietor, El trebuie să mijlocească pentru păcatele mele. Aşadar, El nu Se roagă stăruitor fiind slab, ci râvnitor. Ai vrea să ştii cum poate El să facă tot ce vrea ? El este atât Mijlocitor, cât şi Judecător (potrivit Ioan 5, 22). Într-o ipostază, datoria evlaviei; în cealaltă, simbolul puterii.

43. Se spune: ,,Toată noaptea au petrecut întru rugăciunea lui Dumnezeu” (Luca 6, 12). O imagine îţi este dată, un model este recomandat pe care trebuie să-l urmezi. Căci ce trebuie să faci pentru mântuirea ta, când Hristos petrece toată noaptea în rugăciune pentru tine ? Ce trebuie să faci când doreşti să începi o datorie a evlaviei, când Hristos S-a rugat primul, şi S-a rugat singur, înainte de a-i trimite pe apostoli ? Dacă nu mă înşel, nu găseşti nicăieri că El S-a rugat cu apostolii. Pretutindeni, El Se roagă cu stăruinţă singur, pentru că rugăciunile omeneşti nu cuprind sfaturile lui Dumnezeu (potrivit Înţel. 9, 13; Isaia 40, 13), nici nu poate nimeni să se împărtăşească cu Hristos de tainele lăuntrice. Ai vrea să ştii de ce S-a rugat El pentru mine şi nu pentru Sine ?

44. Se spune: ,,Au chemat pre ucenicii săi, şi alegând dintre dânşii doisprezece” (Luca 6, 13), pe care i-a numit semănători ai Credinţei, pentru a răspândi leacul mântuirii omeneşti în toată lumea. În acelaşi timp, observă sfatul ceresc: El nu a ales oameni înţelepţi, nici oameni bogaţi, nici de viţă aleasă, ci pescari (potrivit Matei 10, 3) şi vameşi (potrivit Matei 4, 18), pe care să-i îndrume, ca nu cumva ei să pară că au ademenit pe unii prin înţelepciune, sau i-au cumpărat pe ei cu bogăţii, sau i-au atras la propriul har cu autoritatea puterii şi nobleţei. Astfel că ar trebui să domnească raţionamentul adevărului, nu farmecul controversei.

45. De asemenea este ales Iuda (potrivit Luca 6, 16), nu prin neatenţie, ci prin Pronie. Cât de mare este adevărul pe care nici măcar un slujitor duşmănos nu-l slăbeşte ! Cât de măreaţă este integritatea Domnului, care a preferat ca mai degrabă să-Şi pună în pericol judecata în faţa noastră decât milostivirea ! Deoarece El a luat asupră-Şi slăbiciunea omului şi, prin urmare, nu a refuzat nici acele părţi ale slăbiciunii omeneşti. El a dorit să fie părăsit, a dorit să fie trădat, a dorit să fie abandonat de propriii apostoli, ca tu, când eşti părăsit de un aliat, trădat de un aliat, să poţi suferi cu pace că judecata ta a fost greşită, că binecuvântarea ta este nimicită.

46. ,,Şi pogorându-se cu dânşii, au stătut în loc şes” (Luca 6, 17). Ia aminte la toate cu atenţie, cum El urcă cu apostolii (potrivit Luca 6, 12) şi coboară la mulţimile de oameni; căci cum ar putea o mulţime să-L vadă pe Hristos decât la loc jos ? Nu Îl urmează pe El către înălţimi, nu se urcă la cele sublime. Astfel că atunci când coboară, El îl găseşte pe cel slab, căci cel slab nu poate fi la înălţime. Astfel, de asemenea, Sfântul Evanghelist Matei învaţă că cei slabi au fost tămăduiţi jos (potrivit Matei 8, 1); pentru că la început fiecare a fost tămăduit pentru ca, puţin câte puţin, sporind în virtute, să poată urca către munte.

Aşadar, la loc şes, El tămăduieşte pe fiecare (potrivit Luca 6, 17), adică El cheamă înapoi din desfrânare, îndepărtează vătămarea orbirii, Se pogoară la rănile noastre, pentru ca prin tratament şi belşug să ne facă părtaşi la Firea cerească. Şi într-adevăr, El i-a tămăduit dar i-a lăsat la loc şes.

47. ,,Iar”, aşa cum ai citit, ,,văzând pre noroade, s-au suit în munte; şi şezând el, au venit către dânsul ucenicii lui” (Matei 5, 1). Deoarece când este gata să propovăduiască şi să dea profeţiile binecuvântărilor din comoara Dumnezeirii Sale, El începe să Se înalţe. Deci deşi au stătut la loc şes (potrivit Luca 6, 17), El şi-a ridicat ochii (potrivit Luca 6, 20). Pentru că, aşa, de asemenea, când l-a înviat pe Lazăr, El a suspinat cu duhul (potrivit Ioan 11, 33); aşa, de asemenea, El Şi-a ridicat capul când a iertat păcatele femeii prinse în preacurvie (potrivit Ioan 8, 10). Căci ce înseamnă a înălţa ochii decât a deschide lumina lăuntrică ?

48. Apoi, Sfântul Matei spune: ,,El şi-a deschis gura” (potrivit Matei 5, 2), adică vistieriile înţelepciunii şi cunoştinţei de Dumnezeu (potrivit Coloseni 2, 3); când cămările lăuntrice ale Templului Său au fost dezvăluite, El Şi-a deschis gura. Prin urmare, deschide-ţi gura, dar mai întâi roagă-te să se poată deschide. Căci dacă Sfântul Apostol Pavel s-a rugat pentru ajutor ca să deschidă gura sa (potrivit Efeseni 6, 19), cu cât mai mult se cuvine ca tu să te rogi ? Proorocul de asemenea îţi arată cheia cunoştinţei cu care trebuie să-ţi deschizi gura, spunând: ,,Deschide gura ta cu cuvântul lui Dumnezeu” (Pilde 31, 8-9). Cuvântul lui Dumnezeu este cheia gurii tale; cheia cunoştinţei este cheia gurii tale, cu care sunt slăbite lanţurile tăcerii şi sunt distruse zăvoarele ignoranţei.

49. ,,Fericiţi sunteţi săracilor, că a voastră este împărăţia lui Dumnezeu. Fericiţi sunteţi care flămânziţi acum, că vă veţi sătura. Fericiţi sunteţi care plângeţi acum, că veţi râde. Fericiţi veţi fi când vă vor urî pre voi oamenii” (Luca 6, 20-22). Sfântul Luca notează doar patru dintre Fericirile Domnului, însă Sfântul Matei opt (potrivit Matei 5, 3-10). Dar acelea patru sunt în acestea opt şi acestea opt sunt în acelea patru. Deoarece Sfântul Luca, ca să spunem aşa, a inclus cele patru virtuţi cardinale şi Sfântul Matei a dezvăluit numărul mistic în cele opt. Pentru că mulţi psalmi sunt scrişi: ,,Pentru cea cu opt” (Psalmii 6, 11) şi tu primeşti porunca: ,,Fă parte (la şapte şi) la opt” (Eclisiastul 11, 2), probabil în acele binecuvântări; căci precum al optulea este desăvârşirea nădejdii noastre, tot astfel al optulea este suma virtuţilor.

50. Dar întâi haideţi să vedem ce este mai mult. Se spune: ,,Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia cerurilor” (Matei 5, 3). Fiecare evanghelist a pus aceasta ca prima Fericire. Pentru că este prima ca ordine, şi atât autoarea cât şi originea virtuţilor, fiindcă cel care dispreţuieşte cele lumeşti se va învrednici de cele veşnice. Nici nu poate cineva care este stăpânit de dorinţa pentru cele lumeşti, lipsindu-i putinţa de a se rupe categoric, să dobândească vrednicia Împărăţiei cereşti.

51. Cea de-a doua Fericire: ,,Fericiţi cei blânzi” (Matei 5, 5). Cea de-a treia: ,,Fericiţi cei ce plâng” (Matei 5, 4). Cea de-a patra: ,,Fericiţi cei ce flămânzesc” (Matei 5, 6). Cea de-a cincea: ,,Fericiţi cei milostivi” (Matei 5, 7). Cea de-a şasea: ,,Fericiţi cei curaţi cu inima” (Matei 5, 8). Cea de-a şaptea: ,,Fericiţi făcătorii de pace” (Matei 5, 9). Şi aceasta este în mod cuvenit cea de-a şaptea, de vreme ce în acea zi Dumnezeu S-a odihnit de toate lucrările lumii (potrivit Facerea 2, 2); deci este o zi de odihnă şi pace (potrivit Leviticul 23, 3). Cea de-a opta: ,,Fericiţi cei izgoniţi pentru dreptate” (Matei 5, 10).

52. Vino, Doamne Iisuse, învaţă-ne rânduiala Fericirilor Tale; căci nu fără de rânduială ai spus că întâi cei săraci cu duhul sunt fericiţi, în al doilea rând, fericiţi sunt cei blânzi, şi în al treilea rând, fericiţi sunt cei ce plâng. Deşi am oarecare cunoştinţă, cunosc din parte. Pentru că dacă Sfântul Pavel cunoştea din parte (potrivit I Corinteni 13, 9), cât de mult pot să cunosc eu, care sunt cu mult mai mic ca Sfântul Pavel în viaţă, ca şi în cuvânt ? Fiindcă viaţa cere şi dobândeşte cuvântul, dar cuvântarea fără viaţă nu este cuvântarea de Dumnezeu.

Cu cât mai înţelept decât mine este Sfântul Pavel ! El se bucură în primejdii, eu mă bucur în reuşite; el se bucură pentru că nu se înalţă de mulţimea descoperirilor (potrivit II Corinteni 12, 7), eu m-aş bucura de orice descoperire mi s-ar întâmpla. Însă fără îndoială, Dumnezeu poate ridica oameni din pietre (potrivit Matei 3, 9) şi poate aduce cuvânt de la cel închis şi stârni glas de la cel necuvântător (potrivit II Petru 2, 16). Dar dacă El a deschis ochii unei asine astfel că ea a văzut pe îngerul Domnului (potrivit Numerii 22, 27), El poate să ne deschidă şi nouă ochii, pentru a putea vedea taina lui Dumnezeu.

53. Se spune: ,,Fericiţi sunteţi săracilor” (Luca 6, 20). Nu toţi săracii sunt fericiţi, căci sărăcia este neutră. Săracii pot fi buni sau răi, afară de cazul în care săracul fericit trebuie înţeles ca fiind cel pe care l-a zugrăvit proorocul, spunând: ,,Mai bun este săracul drept decât bogatul mincinos” (Pilde 19, 22). Fericit este săracul care a strigat, şi Domnul l-au auzit pre dânsul (Psalmi 33, 6), săracul în jignire, săracul în slăbiciuni, săracul în care stăpânitorul lumii acesteia nu are nimic (potrivit Ioan 14, 30), săracul care se aseamănă Acelui sărac care, deşi era bogat, a sărăcit pentru noi (potrivit II Corinteni 8, 9). Deci, Sfântul Matei a descoperit pe deplin, spunând: ,,Fericiţi cei săraci cu duhul” (Matei 5, 3), căci un sărac cu duhul nu se umflă în pene, nu este înălţat în cugetul propriului său trup.

54. Aşadar, această Fericire este prima, când am lăsat deoparte orice păcat şi am îndepărtat toată răutatea şi sunt mulţumit cu simplitatea, lipsit de rele. Rămâne să-mi adaptez comportamentul. Căci ce bine îmi este dacă îmi lipsesc bunurile lumeşti, dar nu sunt blând şi smerit ? Pentru că cel care urmează calea dreaptă într-adevăr Îl urmează pe Cel care a spus: ,,Vă învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29). Deci lasă deoparte lucrurile care sunt josnice, lipseşte-te de păcate potrivit cu sărăcia plină de virtute, îmblânzeşte-ţi dispoziţia pentru ca să nu fii mânios, sau într-adevăr, dacă eşti mânios, să nu păcătuieşti, după cum este scris: ,,Mâniaţi-vă şi nu greşiţi” (Psalmi 4, 5). Pentru că este onorabil a domoli sentimentul cu povaţă, nici nu este socotită a fi o virtute mai mică domolirea mâniei şi stăpânirea indignării decât a nu fi deloc mânios, deşi foarte adesea cea dintâi este socotită mai moale şi cea din urmă mai intensă.

55. Când ai făcut astfel, aminteşte-ţi că eşti păcătos şi plânge-ţi păcatele tale, plânge-ţi fărădelegile tale; şi în mod cuvenit, cea de-a treia Fericire este cea a plângerii pentru păcate (potrivit Luca 6, 21), căci Treimea este cea care iartă păcatele. Deci curăţeşte-te pe tine cu lacrimile tale, spală-te cu plânsul. Dacă plângi pentru tine însuţi, altul nu va plânge pentru tine; căci dacă Saul ar fi plâns pentru păcatele sale, Samuil nu ar fi plâns pentru el (potrivit I Împăraţi 15, 35). Fiecare are propriul mort pentru care să plângă. Noi suntem morţi când păcătuim, când suntem plini de oasele mortului. Grăirea rea care iese din gură este moartă. Pentru că vine dintr-un mormânt rău, pentru că ,,groapă deschisă gâtlejul lor” (Psalmi 5, 9).

Aşadar, apostolul spune: ,,Să fiţi mie următori” (I Corinteni 4, 16). El doreşte ca noi să ne amintim fărădelegile noastre. Sfântul Pavel nu avea nici un motiv să plângă de îndată ce a crezut în Hristos, şi totuşi el a plâns pentru faptele sale de mai înainte, spunând: ,,Nu sunt vrednic a mă chema apostol, pentru că am gonit biserica lui Dumnezeu” (I Corinteni 15, 9). Astfel că el a fost un păcătos înainte de a veni la credinţă, dar noi încă păcătuim după ce am venit la credinţă. Cel care este păcătos plânge pentru sineşi şi se mustră pe sine, ca el să poată deveni drept, pentru că ,,dreptul singur este pârâşul său” (Pilde 18, 17).

56. Deci, haideţi să urmărim ordinea pentru că este scris: ,,Îngrămădiţi preste mine dragoste” (Cântarea cântărilor 2, 4). Am lăsat deoparte păcatul, mi-am domolit comportamentul, am plâns pentru fărădelegile mele, încep să flămânzesc (potrivit Luca 6, 21), şi să flămânzesc după dreptate; pentru că cel bolnav, când este grav bolnav, nu flămânzeşte, pentru că durerea bolii înlătură foamea. Însă ce este foamea de dreptate (potrivit Matei 5, 6) ? Ce este pâinea despre care s-a spus: ,,Mai tânăr am fost, şi am şi îmbătrânit, şi nu am văzut pre dreptul părăsit, nici sămânţa lui cerând pâine” (Psalmi 36, 25) ? Cu siguranţă, cel care este flămând caută sporirea puterii. Atunci, ce sporire a virtuţii este mai mare decât domnia dreptăţii ?

57. După acestea spune: ,,Fericiţi cei milostivi” (Matei 5, 7), căci milostivirea urmează dreptăţii. De aceea este spus: ,,Risipit-au, dat-au săracilor; dreptatea lui rămâne în veacul veacului” (Psalmi 111, 8). Însă chiar cel care dă de pomană îşi pierde plata sa dacă nu simte milă cu o inimă curată; deoarece dacă el caută să fie văzut, nu există nici un rod. Deci, curăţeşte-ţi lăuntricul minţii şi, dacă ţi-ai curăţit cu sârguinţă tainele inimii tale, suferă cu cei care sunt asaltaţi şi înţelege cât de mari printre oameni, printre fraţii tăi, sunt aceia care caută ajutorul tău.

58. Dar dacă tu nu îţi goleşti mai întâi lăuntricul inimii tale de orice pată a păcatului, ca nu cumva din comportamentul său să continue să se nască neînţelegeri şi certuri, tu nu poţi aduce tămăduire altora. Aşadar, adu pace în tine însuţi, astfel că atunci când eşti făcător de pace, să aduci pace altora. Căci cum poţi curăţi inimile altora dacă nu ţi-ai curăţit-o mai întâi pe a ta ?

59. Ai fost de folos altora, i-ai ajutat pe mai mulţi; grăbeşte-te. Luptă-te până la sfârşit. Deşi au fost multe morţi, una a aparţinut Domnului; căci ce s-a născut după trup, trebuie de asemenea să moară după trup (potrivit Ioan 3, 6; Romani 1, 3). El a ales Patima Sa, astfel că El a murit pentru noi, şi tu spui tuturor ceea ce El ţi-a dat ţie: ,,Paharul mântuirii voiu lua, şi numele Domnului voiu chema” (Psalmi 115, 4), adică Patima. Prin urmare, El a spus celor care au dorit să şadă de-a dreapta sau de-a stânga Sa: ,,Puteţi să beţi paharul, care voiu să-l beau eu ?” (Matei 20, 22). El te conduce chiar până la sfârşit, El stăruie chiar în Mucenicie şi a ales stâlparea binecuvântărilor.

60. Apoi, vezi ordinea. Se cuvine să fii sărac cu duhul, pentru că smerenia duhului este bogăţie de virtuţi. Dacă nu ai fi sărac, nu ai putea fi blând. Cel care este blând poate plânge prezentul, cel care plânge cele mai rele îşi poate dori mai bune, cel care caută cele mai înalte se fereşte de cele mai joase, astfel încât el însuşi este ajutat de puterile mai înalte, cel care este milostiv îşi curăţeşte propria inimă (potrivit Pilde 11, 17). Căci ce înseamnă a curăţi duhul, decât a nimici caracterul sordid al morţii ? ,,Că milostenia din moarte izbăveşte” (Tovit 4, 11) şi răbdarea este de o milostenie desăvârşită (potrivit Iacov 1, 4; I Ioan 4, 12; 17-18).

Pe urmă, cel care suferă prigoană, confruntat cu cea de pe urmă bătălie, este încercat prin necaz, pentru ca să poată fi încununat dacă s-a luptat după lege (potrivit II Timotei 2, 5). Unii cred că acestea sunt trepte ale virtuţilor, pe care putem urca de la cele mai joase la cele mai înalte.

61. Atunci, aşa cum există sporirile virtuţilor, există de asemenea sporiri ale răsplătirilor, pentru că înseamnă mai mult a fi un fiu al lui Dumnezeu (potrivit Matei 5, 9) decât a moşteni pământul (potrivit Matei 5, 5) şi a primi mângâiere (potrivit Matei 5, 4); dar deoarece prima răsplătire este Împărăţia cerurilor (potrivit Matei 5, 3) şi cea din urmă răsplătire este Împărăţia cerurilor (potrivit Matei 5, 10), de ce este egală răsplătirea pentru începători şi desăvârşiţi ? Fără numai că, într-adevăr, suntem învăţaţi în chip tainic că prima Împărăţie a cerurilor este apostolicul ,,a mă slobozi şi împreună cu Hristos a fi” (Filippeni 1, 23) ?

Tu ai prima Împărăţie când sfinţii vor fi răpiţi în nori, întru întâmpinarea Domnului în văzduh (potrivit I Tesalonicheni 4, 17); căci ,,mulţi din cei ce dormeau în ţărâna pământului se vor scula, unii la viaţă veşnică şi unii la ocară şi la ruşine veşnică” (Daniil 12, 2). Aşadar, prima Împărăţie a cerurilor a fost pusă înaintea sfinţilor la slobozirea de trup; cea de-a doua Împărăţie a cerurilor este după Înviere, a fi cu Hristos. Când tu eşti în Împărăţia cerurilor, acolo există o evoluţie a lăcaşurilor (potrivit Ioan 14, 2-3). Deşi există O Împărăţie, există felurite vrednicii în Împărăţia Cerurilor.

După Înviere, eliberat de moarte, tu vei începe să moşteneşti pământul. Fiindcă cel căruia i s-a spus: ,,Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 19) nu moşteneşte propriul pământ, pentru că cel care nu primeşte rodul, nu poate fi stăpânul. Atunci, slobozit prin Crucea Domnului, dacă, cu toate acestea, ai fost găsit sub jugul Domnului (potrivit Sofonie 3, 10), tu vei găsi mângâiere în însăşi moştenirea. Bucuria urmează mângâierii, milostivirea dumnezeiască urmează bucuriei.

Prin urmare, pe cel de care îi este milă Domnului, El îl şi cheamă (potrivit Romani 9, 18, 24). Cel care este chemat vede pe Cel care îl cheamă, cel care L-a văzut pe Domnul este luat în Legea dumnezeieştii zămisliri. Numai atunci, ca un fiu al lui Dumnezeu, el se bucură de bogăţiile Împărăţiei cereşti. Deci, unul începe, altul este plin. Pentru că, de asemenea, în acest veac, sunt mulţi în Imperiul Roman, dar cei care sunt mai aproape de împărat dobândesc harul mai mare al imperiului.

62. Acum, haideţi să vedem cum Sfântul Luca a cuprins cele opt fericiri în cele patru (potrivit Luca 6, 20-22). Şi, într-adevăr, ştim că există patru virtuţi principale: înfrânare, dreptate, chibzuinţă şi tărie sufletească. Cel care este sărac cu duhul nu este lacom; cel care plânge nu este mândru, ci blând şi liniştit; cel care plânge este smerit; cel care este drept nu tăgăduieşte că ceea ce ştie ne este dat tuturor laolaltă; cel care este milostiv dă din ale sale; cel care dăruieşte ce este al său nu caută cele ale altuia, nici nu născoceşte cursă pentru aproapele său.

63. Prin urmare, virtuţile sunt întreţesute şi înlănţuite, astfel că cel care are una poate fi văzut a avea mai multe, şi o singură virtute se potriveşte sfinţilor; însă unde virtutea este din belşug, şi răsplătirea este din belşug. Cât de mare a fost ospitalitatea lui Avraam (potrivit Facerea 18, 2-8), cât de mare smerenia, cât de mare sfinţenia, astfel că el l-a salvat pe nepotul său de duşman (potrivit Facerea 14, 16), şi cât de mare înfrânarea că el nu a căutat nici o pradă (potrivit Facerea 14, 23) ! Dar deoarece el a excelat în credinţă, el mai presus de toţi ceilalţi s-a învrednicit de supremaţia credinţei. Astfel, mai multe răsplătiri pentru fiecare, datorită mai multor îndemnuri ale virtuţilor (potrivit Facerea 15, 5-6), dar cine este mai îmbelşugat într-o vrednicie este de asemenea mai îmbelşugat în răsplătire.

64. Prin urmare, ,,fericiţi cei săraci cu duhul” (Matei 5, 3). Tu ai înfrânare care se abţine de la păcat, calcă în picioare lumea, nu caută ispitiri.

65. ,,Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate” (Matei 5, 6) pentru că cel ce flămânzeşte suferă de foame, dăruieşte prin pătimire, devine drept dând pentru că ,,dreptatea lui rămâne în veacul veacului” (Psalmi 111, 8). Prin urmare, la Matei înţelegem foamea şi setea ca duhovniceşti (potrivit Matei 5, 6), prin care este dorită hrana sau băutura virtuţii, fiindcă virtutea este, ca să spunem aşa, potenţialul virtuţilor, astfel că dreptul se arată a fi egal celor inferiori, îndepărtează amăgirea şi caută adevărul.

66. ,,Fericiţi sunteţi care plângeţi acum, că veţi râde” (Luca 6, 21). Tu ai chibzuinţă, ale cărei însuşiri sunt a plânge pentru cele pieritoare şi a căuta ceea ce este veşnic, a deplânge lucrurile lumeşti care luptă unele împotriva altora, a-L căuta pe Dumnezeul păcii (potrivit Romani 15, 33), care ,,cele nebune ale lumii au ales ca pre cei înţelepţi să-i ruşineze” şi ,,cele ce nu sunt, ca pre cele ce sunt să strice” (I Corinteni 1, 27-28).

67. ,,Fericiţi veţi fi când vă vor urî pre voi oamenii” (Luca 6, 22). Tu ai tărie sufletească, dar care nu merită ură din cauza vinovăţiei, ci suferă prigoană datorită credinţei, căci tu vei dobândi cununa pătimirii dacă nu iei în seamă consideraţia oamenilor şi cauţi harul dumnezeiesc. În cele din urmă, ca tu să poţi cunoaşte împlinirea pătimirii, El spune: ,,Într-acest chip făceau proorocilor părinţii lor” (Luca 6, 23; potrivit Matei 23, 30; Romani 11, 3), deoarece evreii i-au prigonit pe prooroci chiar până la moartea trupească. De asemenea, este o însuşire a tăriei sufleteşti să cucerească mânia şi să înăbuşe indignarea; prin aceasta, tăria sufletească întăreşte trupul, ca şi duhul, şi îl împiedică să fie tulburat de teamă sau mâhnire, prin care suntem adeseori descurajaţi, ca de interpreţi răi.

68. Astfel, înfrânarea are curăţia inimii şi duhului, dreptatea are milostivire, răbdarea are pace, şi tăria sufletească are blândeţe.

69. ,,Vai vouă bogaţilor, că vă luaţi mângâierea voastră” (Luca 6, 24). Deşi există multe ademeniri ale plăcerilor pentru cei bogaţi, există mai multe îndemnuri ale virtuţilor. Cu toate că virtutea nu are nevoie de ajutor şi milostenia săracului este mai de lăudat decât generozitatea bogatului, cu autoritatea cuvântului ceresc, El îi condamnă nu pe cei care au bogăţii, ci pe aceia care nu ştiu cum să le folosească. Căci aşa cum săracul este mai vrednic de laudă, cel care dă cu milostivire plină de râvnă şi nu este împiedicat de zăvoarele lipsei iminente şi socoteşte că celui care are îndeajuns pentru trai nu-i lipseşte nimic, tot aşa este mai vinovat omul bogat care nu aduce mulţumiri lui Dumnezeu pentru ce a primit, ci ascunde zadarnic avuţia dată pentru binele obştesc şi o tăinuieşte în comori îngropate (potrivit Matei 25, 18).

Deci, păcatul nu constă în avuţie, ci în atitudine. Şi deşi pe parcursul unei vieţi întregi, mintea zgârcită stă de veghe tulburată – pentru care nu este pedeapsă mai mare – pentru a păstra cu teamă ceea ce va promova interesele moştenitorilor, de vreme ce preocupările avariţiei şi dorinţa de a acumula se hrănesc din plăcerea zadarnică, aceia care au avut mângâierea vieţii actuale au pierdut răsplătirea din veşnicie.

70. Putem înţelege aici omul bogat ca fiind poporul evreu, sau ereticii, sau într-adevăr filozofii lumii, care, ademeniţi de bogăţia cuvintelor şi moştenirea oratoriei deşarte, au depăşit simplitatea adevăratei credinţe şi au ascuns comorile inutile. Nu îţi pare orice eretic a fi bogat în cuvinte, dar sărac în esenţă, când tu îl auzi contestând zămislirea Domnului potrivit obiceiului lumii ? Cel care crede că are mari bogăţii în acest veac va recunoaşte sărăcia credinţei sale în veacul ce va să vină şi, istovit de o foame veşnică pentru credinţă, va cunoaşte că hrana necredinţei pe care a dat-o afară în timpul vieţii sale este cauza unei pedepse atât de mari. Şi va veni o vreme când aceia care râd acum la cuvintele noastre vor plânge râsul lor. Lor le este pe drept spus: ,,Vai vouă, când vă vor zice bine toţi oamenii” (Luca 6, 26).

71. Nu vi se pare potrivit a grăi asemenea cuvinte celor care, ca autori ai atitudinii ambigue trădătoare la Sinodul de la Rimini, în timp ce căutau bunăvoinţa împăratului, au pierdut apoi harul lui Dumnezeu; care, atunci când se străduiesc să placă celor de la putere, s-au aşezat pe ei înşişi sub un blestem veşnic ?

72. Astfel, Sfântul Matei i-a îndemnat pe oameni către virtute şi credinţă cu răsplătiri, şi Sfântul Luca i-a determinat să renunţe la excese şi păcate avertizându-i în ce priveşte pedepsele viitoare (potrivit Luca 6, 24-26); înaintând cu folos prin enumerarea foarte multor fapte cereşti, el a ajuns în cele din urmă la locul binecuvântărilor, astfel încât el a învăţat poporul, întărit de minunile virtuţilor dumnezeieşti, să înainteze cu paşii virtuţilor afară din cărarea Legii. Exista motiv să fie precaut acolo, unde inimile mulţimii slabe încă şovăiau; aici, virtutea trebuie trezită de sunetul trâmbiţei.

Rugăciunea acestei Cărţi, care este dezvăluită în răsplătiri şi în desfăşurarea cuvintelor, aşa învaţă. În cea dintâi, cei ce sunt slabi încă beau laptele Legii (potrivit I Corinteni 3, 2) şi sunt conduşi de-a lungul cărării Legii către har – ei aud ce face parte din Lege şi, urmând Legea, înaintează dincolo de Lege –; în cea din urmă, Biserica, fiind mai tare, nu este hrănit cu lapte, ci cu mâncare, căci dragostea este hrană vârtoasă (potrivit Evrei 5, 12-14). Apoi, dintre cele trei mari virtuţi, credinţa, nădejdea şi dragostea, dragostea este cea mai mare (potrivit I Corinteni 13, 13).

73. Aşadar dragostea a fost poruncită când s-a spus: ,,Iubiţi pre vrăjmaşii voştri” (Luca 6, 27), astfel încât zicerea care a fost rostită deja înainte de Biserică să poată fi împlinită: ,,Îngrămădiţi preste mine dragoste” (Cântarea cântărilor 2, 4); deoarece dragostea este pusă în rânduială când sunt alcătuite preceptele dragostei. Vezi cum ea a început din înălţimi, şi a aruncat Legea în spatele binecuvântării Evangheliei. Legea porunceşte plătirea pentru păcat (potrivit Ieşirea 21, 23-36); Evanghelia dă dragoste pentru duşmănie, facere de bine pentru ură, binecuvântare pentru blesteme, ajutor pentru cel prigonit, răbdare pentru cel flămând şi harul răsplătirii (potrivit Luca 6, 27-30). Cu atât mai desăvârşit este atletul care nu simte vătămare !

74. Şi ca nu cumva să pară că Domnul strică Legea, El păstrează în binecuvântări răsplătirea pe care nu o ia în seamă la greşeli. Cu toate acestea, spunând: ,,Precum voiţi ca să vă facă vouă oamenii, şi voi faceţi lor aşijderea” (Luca 6, 31), însăşi plata este mai deplină când fapta este egalată de rugăciune. Pentru că virtutea nu cunoaşte măsura harului, nici nu este mulţumită să dea înapoi ce a primit, ci caută să strângă ce a dobândit, ca nu cumva să fie inferioară în binecuvântare, deşi este egală în datorie. Fiindcă binecuvântările sunt socotite nu numai după belşug, ci şi după o rânduială şi la un timp când cel care a început primul este primul, deşi binecuvântarea este aceeaşi; căci cel care a început harul este binefăcătorul şi cel care l-a primit este datornicul.

Astfel, o binecuvântare este un început al binecuvântărilor; pentru că cel care a dat înapoi banii nu a desfiinţat harul şi rămâne un datornic al harului, chiar dacă acum nu mai datorează bani. De ce am crede că putem fi sloboziţi întorcând harul, când plata este mai degrabă dovada harului primit decât a anulării harului ?

75. Astfel, un creştin este învăţat de o pildă bună, că nemulţumit de legea firii, are nevoie de harul ei. Deoarece dacă este comun tuturor, chiar şi păcătoşilor, a răspunde la iubire cu iubire, cel care urmează o chemare mai înaltă trebuie să abunde cu atât mai mult în râvna virtuţii, astfel încât el să-i iubească şi pe cei care nu iubesc (potrivit Luca 6, 32-35). Căci deşi nici una din calităţile faptului de a iubi nu exclude practica iubirii, ele nu ar exclude nici pe cele ale virtuţii. Fiindcă aşa cum este ruşinos ca cel care te iubeşte să nu întoarcă harul, şi prin dragostea răsplătirii harului, iubirea celui pe care nu l-ai iubit să crească în tine, aşa ar trebui să iubeşti virtutea în cel care nu te iubeşte, astfel ca atunci când iubeşti virtutea, să începi să-l iubeşti pe cel pe care nu l-ai iubit, pentru că răsplata celui care iubeşte este rară şi trecătoare, însă cea a virtuţii este veşnică (potrivit Luca 6, 35).

76. Pentru că ce este atât de minunat ca a întoarce celălalt obraz unui agresor (potrivit Plângerile 3, 29; Luca 6, 29) ? Oare nu este zdrobit fiecare atac al celui revoltat şi nu este domolită mânia sa ? Oare nu prin răbdare se întoarce cu atât mai mult propria pocăinţă asupra atacatorului ? Astfel, rezultă că tu respingi vătămarea şi cauţi iertarea. Şi adeseori pricinile celei mai mari iubiri se ivesc când răspunzi la aroganţă cu răbdare şi la jignire cu iertare.

Într-adevăr, precum îmi amintesc că am auzit, noi gândim că mândria filozofiei a mers până acolo încât pare că a împărţit dreptatea în 3 părţi: una pentru Dumnezeu, care este numită evlavie; a doua pentru părinţi sau restul neamului omenesc; cea de-a treia pentru morţi, astfel că ceremoniile funerare sunt săvârşite pentru ei. Însă Domnul Iisus, mergând dincolo de poruncile Legii şi culmea filozofiei, a oferit datoria evlaviei şi celor care au jignit. Şi, cu adevărat, dacă un duşman care a luptat împotriva ta din răsputeri depune armele, el dobândeşte mila izbăvirii sale; şi dacă foarte adesea, prin rânduiala firii sau legea războiului însuşi, celui învins îi este dăruită viaţa, cu cât mai bine este a fi dăruită prin datină religioasă ! Căci atunci când cauza unei siguranţe mult dorite nu-l mişcă pe războinic, de ce l-ar mişca pe ostaş cauza păcii ?

77. Astfel, noi vedem că vorba apostolică: ,,Dragostea îndelung rabdă, se milostiveşte; dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se semeţeşte” (I Corinteni 13, 4) este împlinită în aceste învăţături: dacă este răbdătoare, ea datorează răbdare unui atacator; dacă se milostiveşte, ar trebui să nu răspundă cu blesteme; dacă nu caută ale sale, ar trebui să nu se împotrivească tâlharului; dacă nu pizmuieşte, ar trebui să nu urască un duşman.

Şi totuşi învăţăturile dumnezeieşti ale evlaviei le întrec pe cele ale apostolului, pentru că este mai mare a da decât a rodi, mai mare a-ţi iubi duşmanii decât a nu rivaliza cu ei. Toate aceste lucruri le-a spus şi le-a făcut Domnul, ,,care ocărându-se, împotrivă nu au ocărât” (I Petru 2, 23); când a fost lovit, nu a lovit înapoi; când El a fost prădat, nu s-a împotrivit (potrivit Luca 23, 34); când a fost răstignit, a cerut iertare pentru prigonitorii Săi, spunând: ,,Părinte, iartă-le lor; că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). El i-a iertat pe acuzatorii Săi de fărădelegea lor.

78. Ei au pregătit crucea, El i-a răsplătit cu mântuire şi har. Şi de vreme ce însăşi râvna pentru virtuţi slăbeşte fără răsplată, El ne-a dat o pildă şi a făgăduit o răsplată din ceruri, promiţând că cei care Îl vor urma vor fi fii ai lui Dumnezeu (potrivit Luca 6, 35). Căci cel care aleargă către răsplată (potrivit Filippeni 3, 14) nu trebuie să dispreţuiască pilda, deoarece cu cât mai minunată este răsplata, cu atât mai mare este datoria. Atunci, cât de mare este răsplata milostivirii care este unită cu legea înfierii dumnezeieşti ! Aşa că urmaţi mila ca să vă puteţi învrednici de har.

79. Bunătatea lui Dumnezeu se revarsă cu dărnicie; plouă peste cei nerecunoscători, pământul roditor nu refuză belşugul său celor păcătoşi, acelaşi soare al lumii luminează deopotrivă pe cel nelegiuit şi pe cel evlavios (potrivit Matei 5, 45). Sau, pentru a cugeta aceste adevăruri în chip mistic, Domnul a plouat proorociile asupra poporului iudeilor şi a strălucit cu razele Soarelui veşnic şi asupra celor nevrednici, însă văzând că ei erau uzi de roua lumească, Biserica lui Dumnezeu ajunge la Lumina cerească, dar astfel încât privilegiul milei este păstrat chiar şi pentru ei, dacă ei cred.

80. El a adăugat că tu nu trebuie să judeci neatent (potrivit Luca 6, 37), ca nu cumva, deşi tu însuţi eşti conştient de fărădelegea ta, să pui osânda asupra altuia (potrivit Romani 2, 1).

81. Mare este de asemenea disciplina virtuţii, astfel că tu să nu cauţi roade în loc sterp, nici să nu aştepţi recolta rodniciei din loc necultivat. Căci fiecăruia propria cultivare îi aduce roade: este cu neputinţă a găsi printre spinii smochinilor acestei lumi frumuseţea care – fiindcă este mai bună decât fructele roditoare – o preînchipuie cum se cuvine pe cea a Învierii, fie pentru că, precum ai citit, ,,smochinul a scos mugurii săi” (Cântarea Cântărilor 2, 13 – însă citatul folosit de Sfântul Ambrozie este următorul: ,,Smochinii au dat smochinele lor tinere”), fie pentru că roadele necoapte, nefolositoare şi stricăcioase s-au aflat înainte în sinagogă, fie pentru că viaţa noastră este imatură în trup şi matură în Înviere.

Aşadar, noi trebuie să îndepărtăm grijile lumeşti care împung duhul şi pârjolesc mintea, pentru a putea dobândi roadele coapte dintr-o cultivare silitoare. Aceasta nu o putem găsi în pustietatea acestei lumi, pentru că oamenii ,,nu adună smochine din mărăcini, nici din rug culeg struguri” (Luca 6, 44). Una aparţine lumii şi Învierii, cealaltă sufletului şi trupului, fie pentru că nimeni nu capătă din păcate rodul sufletului său, care este stricat asemenea unui strugure aflat prea aproape de pământ, ci se coace către înălţimi, fie pentru că nimeni nu poate evita condamnarea trupului, decât cel pe care Hristos l-a răscumpărat, Hristos care a stat agăţat asemenea unui strugure în pom (potrivit Cântarea cântărilor 1, 13).

Deci, haideţi să ne ridicăm ochii duhovniceşti de la această materie căreia i s-a poruncit să dea naştere la spini pentru oamenii căzuţi (potrivit Facerea 3, 18), haideţi să întindem mâinile ca să putem culege strugurii lui Hristos.

82. Apoi, El învaţă că temelia virtuţilor este ascultarea de învăţăturile cereşti, prin care această casă a noastră nu poate fi clătinată de torentul dorinţelor (potrivit Luca 6, 48), nici de atacul duhurilor răutăţii (potrivit Efeseni 6, 12), nici de ploaia lumii, nici de argumentele întunecate ale ereticilor.

83. Astfel, atunci când El a încheiat în chip cuvenit preceptele Sale (potrivit Luca 7, 1), El ne învaţă cum să urmăm forma învăţăturilor Sale; pentru că numaidecât, sluga unui sutaş păgân este adusă la Domnul pentru tămăduire (potrivit Luca 7, 2), prin care sunt reprezentate neamurile care erau ţinute în legăturile robiei lumeşti, bolnave de patimi mortale, pentru a fi curăţite de binecuvântarea Domnului. Evanghelistul nu a greşit spunând că sluga era în pragul morţii (potrivit Luca 7, 2), întrucât ar fi murit dacă nu ar fi fost tămăduită de Hristos. Astfel, El a împlinit învăţătura cu dragoste cerească, El care atât de mult i-a iubit pe vrăjmaşii Săi încât i-a smuls din moarte şi i-a primit la nădejdea mântuirii veşnice.

84. Dar cât de mare este semnul smereniei dumnezeieşti, că Domnul cerului nu a trecut cu vederea să cerceteze sluga sutaşului ! Credinţa se vede în fapte, dar umanitatea este mai vădită în milostivire. Cu siguranţă, El nu a procedat astfel pentru că nu ar fi putut s-o tămăduiască fără să meargă la ea, ci pentru a-ţi da ţie o formă de smerenie de urmat, prin care El te-a învăţat nevoia de a te supune celui mic şi celui mare deopotrivă. Apoi, în alt loc, El spune dregătorului: ,,Mergi, fiul tău viu este” (Ioan 4, 50), ca tu să poţi cunoaşte atât puterea dumnezeirii, cât şi harul smereniei. Acolo, în cazul fiului dregătorului, El nu a vrut să meargă ca nu cumva să pară că avea mai multă consideraţie pentru bogaţi; aici, a mers El Însuşi (potrivit Luca 7, 6), ca nu cumva să pară că a dispreţuit rangul smerit al slugii sutaşului; pentru că noi toţi, robi şi liberi, suntem una întru Hristos (potrivit Galateni 3, 28; Coloseni 3, 11).

85. Ci iată că credinţa este condiţia tămăduirii. Observă că există discernământ în taină chiar printre păgâni. Domnul merge; sutaşul Îl scuteşte, şi lăsând deoparte semeţia sa militară se pleacă, gata pentru credinţă şi dornic să aducă cinste (potrivit Luca 7, 6-8). Şi Evanghelistul Luca spune în mod potrivit că prietenii au fost trimişi de sutaş pentru a-L întâmpina pe El (potrivit Luca 7, 6), ca nu cumva prezenţa lui să pară că stânjeneşte smerenia Domnului, şi prin serviciu să ceară serviciu. Aceasta despre chestiunea morală.

86. Dar din punct de vedere mistic, neamurile Îl doresc pe El pe care evreii L-au răstignit pentru a rămâne nesimţitori la rău, şi au crezut în cuvintele Lui în ce priveşte credinţa, care spuneau că prin puterea lui Dumnezeu, nu a omului, tămăduirea va fi dată oamenilor prin Hristos. Însă, cu adevărat, în ce priveşte taina, s-a văzut că Hristos nu putea pătrunde încă în inimile păgânilor. Şi, prin urmare, cel care nu şi-a spălat încă petele cugetării trecute a gândit că el ar fi mai degrabă tulburat decât ajutat, prin bunăvoinţa Domnului. Astfel, văduva din Sarepta s-a socotit pe ea însăşi nevrednică să ofere găzduire unui prooroc (potrivit III Împăraţi 17, 18). Şi din această pricină, Domnul în acel caz preferă credinţa neamurilor.

87. Şi într-adevăr, dacă citeşti: ,,Nu am aflat credinţă atât de mare, nu, nici întru Israil” (Luca 7, 9), înţelegerea este simplă şi uşoară; dar dacă potrivit grecilor: ,,Nici întru Israil nu am aflat atâta credinţă” (Luca 7, 9), credinţa sa este înfăţişată celor care erau mai aleşi şi văzători de Dumnezeu.Adevarul despre minuni 04

88. Dar vezi iconomia; credinţa stăpânului este pusă la încercare şi tămăduirea slugii este adeverită. Astfel, vrednicia stăpânului poate ajuta slujitorilor lui nu numai prin vrednicia credinţei, ci şi prin râvna disciplinei. Cugetă de asemenea la cea de-a doua iconomie a smereniei dumnezeieşti. Face ceea ce nu făgăduieşte, căci chiar dacă nu s-a poruncit încă tămăduirea, slujitorii care fuseseră trimişi au descoperit că sluga era sănătoasă (potrivit Luca 7, 10).

,,Iar dacă s-au apropiat către poarta cetăţii, iată, scoteau pre un mort, fiu unul născut al maicii sale, şi aceea era văduvă; şi norod mult din cetate era cu dânsa. Şi văzând-o pre dânsa Domnul, i s-au făcut milă de ea, şi au zis ei: nu plânge. Şi, apropiindu-se, s-au atins de pat” (Luca 7, 12-14).

 

Învierea fiului văduvei din Nain

 

89. Şi acest fragment împărtăşeşte tuturor harul lui Dumnezeu, pentru ca să putem crede că mila dumnezeiască este mişcată de îndată de jeluirea unei mame văduve, mai ales când ea este zdrobită de suferinţa şi moartea singurului ei fiu; deoarece această văduvă, mulţimea de la procesiunea funerară câştigă vrednicia demnităţii, prin care această văduvă înconjurată de mulţimea oamenilor pare a fi mai mult decât o femeie care prin lacrimile ei s-a învrednicit a dobândi învierea singurului ei fiu matur, dat fiind că Sfânta Biserică datorită stimei pentru lacrimile ei cheamă înapoi la viaţă un popor mai tânăr de la procesiunea funerară şi din ţărâna mormântului, ea căreia nu-i este îngăduit să plângă pentru Cel căruia îi datorează învierea (potrivit Luca 23, 28).

90. Într-adevăr, el, mort în sicriu, era purtat către mormânt de cele 4 stihii, dar avea nădejdea învierii, fiindcă el era purtat pe lemn. Însă, cu toate că aceasta nu ne-a fost de folos înainte, după atingerea lui Iisus Hristos, viaţa a început să primească folos, pentru a sluji ca semn că mântuirea trebuie revărsată asupra oamenilor prin jugul Crucii. Apoi, auzind Cuvântul lui Dumnezeu cei ce purtau patul, sau moartea crudă care oprima trupul omenesc cu curgerea mortală a firii materiale, s-au oprit (potrivit Luca 7, 14). Căci ce este aceasta decât că noi zăcem fără viaţă într-un sicriu, adică pe instrumentul ultimelor rituri, când fie văpaia poftei nestăpânite arde cu dogoreală, fie un lichid rece se revarsă, fie forţa şovăielnică a duhurilor noastre este tocită de un obicei al trupului, sau duhul nostru, gol de lumina curată, hrăneşte cugetul cu o greşeală împietrită ? Aceştia sunt cei ce poartă sicriul la înmormântarea noastră.

91. Dar cu toate că ţărâna morţii a nimicit nădejdea oricărei vieţi, şi trupurile morţilor zac pregătite pentru mormânt, la cuvântul lui Dumnezeu, cadavrele cu un picior în groapă se ridică, glasul revine, fiul este dat înapoi mamei sale (potrivit Luca 7, 15), el este rechemat din mormânt, el este smuls din groapă. Ce este acest mormânt al tău, dacă nu obiceiurile rele ? Mormântul tău este necredinţa, gâtlejul tău este o groapă, căci ,,groapă deschisă gâtlejul lor” (Psalmi 5, 9), de unde ies cuvinte moarte. Din această groapă, Hristos te slobozeşte; din acest mormânt, te vei scula dacă asculţi Cuvântul lui Dumnezeu.

92. Deşi există păcat grav pe care tu nu-l poţi curăţi cu lacrimile pocăinţei tale, las-o pe Mama Biserica să plângă pentru tine, ea care mijloceşte pentru toţi ca o mamă văduvă pentru singurii fii, căci ea pătimeşte cu mâhnirea duhovnicească a firii când îi simte pe fiii ei stăruind spre moarte prin păcate de moarte. Noi suntem măruntaiele măruntaielor ei, pentru că există de asemenea măruntaie duhovniceşti despre care Pavel a spus: ,,Aşa, frate, eu să mă folosesc de tine întru Domnul; odihneşte inima mea întru Domnul” (Filimon 1, 20 – însă citatul folosit de Sfântul Ambrozie este următorul: ,,… odihnesc măruntaiele mele întru Hristos”).

Aşadar, noi suntem măruntaiele Bisericii, de vreme ce ,,mădulare suntem ale trupului lui, din carnea lui şi din oasele lui” (Efeseni 5, 30, potrivit Facerea 2, 23). Atunci, fie ca mama evlavioasă să se întristeze, fie ca mulţimea, de asemenea, să ia parte; fie nu numai ca mulţimea, ci şi mulţi să simtă milă pentru un părinte bun. Deja la înmormântare te vei ridica, deja vei fi slobozit din groapă; participanţii la înmormântarea ta se vor opri, tu vei începe să grăieşti cuvintele vieţii, toţi se vor înspăimânta (potrivit Luca 7, 14-16); pentru că foarte mulţi se îndreaptă din pilda unuia. Ei Îl vor slăvi pe Dumnezeu, care ne-a dăruit un asemenea mare ajutor pentru anularea morţii.

,,Şi chemând Ioan pre doi din ucenicii săi, i-a trimis către Iisus, zicând: tu eşti cela ce vine, sau pre altul să aşteptăm ?” (Luca 7, 19).

93. Nu există nici o semnificaţie simplă în cuvinte simple; mai mult, cele din trecut sunt în conflict cu prezentul. Căci cum poate Ioan, aici, să nu-L cunoască pe Cel pe care L-a cunoscut odinioară prin mărturisirea lui Dumnezeu Tatăl ? Şi cum L-a recunoscut atunci pe Cel pe care nu L-a cunoscut, şi aici este necunoscător al Celui pe care L-a cunoscut înainte ? Se spune: ,,Eu nu l-am ştiut pre el, ci cela ce m-au trimis pre mine să botez cu apă, acela mi-au zis mie: preste care vei vedea Duhul pogorându-se şi rămânând preste dânsul” (Ioan 1, 33). Şi el a crezut cuvântul şi L-a recunoscut pe El, şi I s-a închinat Lui când L-a botezat, şi a proorocit că El va veni. Apoi, el spune: ,,Şi eu am văzut şi am mărturisit că acesta este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1, 34).

Prin urmare, cum se putea ca un prooroc aşa mare să se înşele într-atât încât să nu creadă că Cel despre care a spus: ,,Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29) este Fiul lui Dumnezeu ? Fiindcă este fie un semn de neruşinare a atribui dumnezeirea celui pe care nu-l cunoşti, fie necredinţă a te fi îndoit cu privire la Fiul lui Dumnezeu. O astfel de bănuială de o greşeală atât de gravă nu cade asupra unui asemenea prooroc.

94. Prin urmare, dacă forma înţelegerii simple este discutabilă, haide să căutăm o formă duhovnicească. Şi pentru că am spus deja mai sus, că în Ioan este tipul Legii care era prevestirea lui Hristos, Legea – care era ţinută închisă în inimile necredincioşilor ca în închisoarea (potrivit Matei 11, 2) lipsită de Lumina Veşnică, care stăvilea măruntaiele roditoare ale pedepsei şi porţile răutăţii –, Legea nu poate avea pe drept un efect plin de dovada dezlegării dumnezeieşti fără acordul Evangheliei.

Într-adevăr, în Ieşire, Legea a proorocit harul botezului prin nor şi mare (potrivit Ieşirea 13, 21; 14, 21), a prevestit hrana duhovnicească în miel (Ieşirea 12, 3-13), a descris izvorul veşnic în piatră (potrivit Ieşirea 17, 6), a dezvăluit iertarea păcatelor în Levitic (potrivit Leviticul 25, 10), a vestit Împărăţia Cerurilor în Psalmi (potrivit Psalmi 21, 33), a afirmat extrem de limpede pământul făgăduinţei în Isus, fiul lui Navi (potrivit Isus Navi 9, 24) – toate aceste lucruri sunt în acord de asemenea cu mărturia lui Ioan.

95. Cu toate acestea, (Legea) este ţinută închisă de puterile tiranice ale acestei lumi, ca nu cumva să răspândească lumina Învierii Domnului. Aşadar, Ioan şi-a trimis ucenicii la Hristos pentru a dobândi desăvârşirea cunoştinţei, pentru că Hristos este sfârşitul Legii (potrivit Romani 10, 4), astfel că, de vreme ce lucrurile grăite fără fapte pâlpâie, şi credinţa clătinată atunci în inimile evreilor ca şi cum ar fi fost încuiată de Lege este arătată mai deplin în mărturia faptelor decât în făgăduinţa cuvintelor, este dezvăluită în însăşi vederea Crucii Domnului şi dovada deplină a Învierii.

96. Şi, poate, acei ucenici sunt cele două neamuri (potrivit Luca 7, 19), unul dintre ele, din evrei, credea, celălalt, din păgâni, credea pentru că auzise. Astfel, ei doreau să vadă, deoarece ,,ochii voştri fericiţi sunt că văd, şi urechile voastre că aud” (Matei 13, 16). Dar şi noi am văzut prin Ioan, am perceput cu ochii noştri prin apostoli, şi am cercetat cu mâinile noastre prin degetele lui Toma (potrivit Ioan 20, 25-29); căci ,,ce era dintru început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit, şi mâinile noastre au pipăit, de Cuvântul vieţii; (şi viaţa s-a arătat)” (I Ioan 1, 1-2). Când s-a arătat ? Când am văzut-o. Astfel, nu s-a arătat înainte de a fi văzută. Aşadar, să mulţumim Domnului care a fost răstignit pentru credinţa noastră, care a fost răstignit de asemenea pentru poftele noastre. Mintea mea este răstignită în El (potrivit Galateni 6, 14).

97. În consecinţă, chiar acum cei care cercetează Vechiul Testament înainte de a cunoaşte Evanghelia, şi citesc, cum s-ar spune, urmele Trupului Domnului, socotesc că Acela trebuie să vină şi se întreabă dacă este Hristos Însuşi, Fiul lui Dumnezeu, Cel care trebuie să vină. Şi când citesc că El a grăit cu Avraam (potrivit Facerea 17, 1-21; 18, 9-32; 22, 1-18), sau că voievodul oştilor Domnului s-a arătat el însuşi cu adevărat (potrivit Isus Navi 5, 14), ei spun: ,,Tu eşti cela ce vine, sau pre altul să aşteptăm ?” (potrivit Luca 7, 19)

Dar când au ajuns la Evanghelie şi au aflat că orbii văd, şchiopii umblă, surzii aud, leproşii se curăţesc, morţii se scoală (potrivit Luca 7, 22), atunci ei spun: ,,L-am privit, l-am văzut cu ochii noştri” (potrivit I Ioan 1, 1) şi am pus degetele noastre în semnele cuielor Lui (potrivit Ioan 20, 25-29). Căci nouă ni se pare că L-am văzut pe Cel despre care am citit, că L-am vegheat pe El spânzurat pe cruce, şi am pipăit rănile Lui cu Duhul cercetător al Bisericii; căci dacă dracii sunt scoşi cu degetul lui Dumnezeu (potrivit Luca 11, 20), şi credinţa este descoperită cu degetul Bisericii. Sau, poate, cu partea imaginativă a trupului nostru, noi toţi părem să fi urmărit succesiunea Patimilor Domnului; deoarece credinţa ajunge la mulţi prin puţini. Astfel, Legea proclamă că Hristos va veni, scrierea Evangheliei adevereşte că El a venit.

98. De asemenea, în ce-l priveşte pe Ioan însuşi, unii înţeleg că el este într-adevăr un mare prooroc (potrivit Luca 7, 28), în aceea că el L-a recunoscut pe Hristos, a vestit viitoarea iertare a păcatelor; cu toate acestea, nu ca o îndoială, ci ca un văzător evlavios, el nu a crezut că Cel în care a crezut că va veni ar putea muri. Astfel, el nu s-a îndoit în credinţă, ci în evlavie.

Şi Petru s-a îndoit, zicând: ,,Milostiv fii ţie Doamne; să nu fie ţie aceasta” (Matei 16, 22). Acest prinţ al credinţei, căruia Hristos încă nu îi spusese că El este Fiul lui Dumnezeu, dar cu toate acestea a crezut (potrivit Matei 16, 16), nu L-a crezut nici măcar pe Hristos în ce priveşte moartea lui Hristos. O dorinţă din evlavie, nu o greşeală din necuviinţă. Apoi, cu altă ocazie, el refuză să-i fie spălate picioarele, când nu recunoaşte taina, cu toate că este copleşit de ascultare faţă de Domnul (potrivit Ioan 13, 8).

Astfel, nici sfinţii nu au crezut că Hristos va muri; căci ,,cele ce ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit, nici la inima omului nu s-au suit, acestea au gătit Dumnezeu celor ce îl iubesc pre dânsul” (Isaia 64, 4; I Corinteni 2, 9). Prin urmare, pentru cel evlavios, o greşeală din dragoste nu împiedică credinţa.

99. Apoi, Domnul – cunoscând că nimeni nu poate crede pe deplin fără Evanghelie, pentru că precum credinţa a început din Vechiul Testament, aşa ea este desăvârşită în Noul Testament – când a fost întrebat despre Sine, a adeverit Cine este nu prin cuvânt, ci prin fapte (potrivit Luca 7, 20-21). El a spus: ,,Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi văzut şi aţi auzit; că orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii se scoală, săracilor bine se vesteşte” (Luca 7, 22).

100. Cu adevărat, o mărturie deplină, prin care proorocul să-L recunoască pe Domnul; căci s-a proorocit despre El şi nu despre altul, că Domnul este ,,Cel ce dă hrană celor flămânzi. Domnul dezleagă pre cei ferecaţi în obezi, Domnul înţelepţeşte orbii, Domnul ridică pre cei surpaţi, Domnul iubeşte pre cei drepţi, Domnul păzeşte pre cei nemernici. Pre săracul şi pre văduva va primi, şi calea păcătoşilor o va pierde” (Psalmi 145, 7-9). Cel care face aceste lucruri, se spune, ,,împărăţi-va în veac” (Psalmi 145, 10). Aşadar, acestea sunt semne nu ale virtuţii omeneşti, ci dumnezeieşti, de a risipi umbrele nopţii veşnice pentru orbi, de a tămădui rănile ochilor acoperiţi cu lumină insuflată, de a aduce auzul urechilor surzilor, de a reface mădularele eliberate din lanţurile dezlegate, de a chema morţii la lumină cu vigoarea restabilită (potrivit Luca 7, 22).

101. Toate aceste lucruri erau rare sau nu existau înainte de Evanghelie. Tovit a primit lumina ochilor: unul este de exemplu şi însă leacul a fost de la un înger (potrivit Tovit 12, 15-16) şi nu de la un om. Ilie a înviat un mort; însă acela a cerut şi a plâns (potrivit III Împăraţi 17, 20-23), Celălalt a poruncit. Elisei a făcut ca un lepros să fie curăţit (potrivit IV Împăraţi 5, 10-14); cu toate acestea, autoritatea poruncii nu a ajutat atunci, ci chipul tainei. Înmulţirea făinei prin poruncile proorocului nu a scăzut ca mâncare pentru văduva ce murea de foame (potrivit III Împăraţi 17, 16), însă acea făină, sau mai degrabă preînchipuirea tainei, a ferit o văduvă singură. Dar acestea sunt încă pilde neînsemnate ale Domnului dând mărturie: Crucea, Moartea, Îngroparea Domnului sunt plinătatea credinţei. Şi, de aceea, când El a spus cele de mai sus, a adăugat: ,,Fericit este cel ce nu se va sminti întru mine” (Luca 7, 23).

102. Deoarece Crucea ar fi putut pricinui sminteală chiar celor aleşi (potrivit Galateni 5, 11), dar nu există o dovadă mai mare a Persoanei Dumnezeieşti, care pare a fi cu mult mai presus de om, decât că El s-a oferit pe Sine pentru întreaga lume; într-adevăr, numai prin aceasta, Domnul este pe deplin vestit. Astfel, El este înfăţişat aşa de Ioan: ,,Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29). Cu adevărat, această replică nu a fost dată acelor doi bărbaţi, ucenicii lui Ioan (potrivit Luca 7, 19), ci nouă tuturor, ca să putem crede în Hristos dacă faptele sunt pe măsură. Pentru că va veni acela care va pretinde Numele acesta pentru el însuşi (potrivit Matei 24, 5); deşi tu nu poţi să-l distingi prin folosirea Numelui, poţi să-l discerni cercetând faptele lui (potrivit II Tesalonicheni 2, 3).Scriptura NT 87

103. ,,Ce aţi ieşit în pustie să vedeţi ? Au trestie clătită de vânt ?” (Luca 7, 24). Când El i-a mustrat pe ucenicii lui Ioan ca să creadă în Crucea Domnului, pe când se depărtau (potrivit Luca 7, 23-24), El s-a întors către mulţimi şi a început să-i cheme pe cei săraci la virtute, ca nu cumva înflăcăraţi în inimă, nestatornici în cuget, neputincioşi în proorocire, să le prefere pe cele amăgitoare celor folositoare, pe cele trecătoare celor veşnice; ci cu duh smerit, ei ar trebui mai degrabă să ridice Crucea (potrivit Matei 16, 24), decât să ridice în slăvi podoabele acestei lumi; şi precum săracii fericiţi, care nu au nimic din cele ale acestui veac de pierdut, să schimbe de bunăvoie viaţa trupului pentru slava nemuritoare. Deci, nu fără scop este lăudată aici persoana lui Ioan, cel care nebăgând în seamă dragostea de viaţă nu a schimbat chipul virtuţii nici măcar prin groaza morţii.

 

Sfântul Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului cu scene din viaţa lui

Icoană din Mânăstirea Pantocrator, Muntele Athos

 

104. ,,Ce aţi ieşit în pustie să vedeţi ?” (Luca 7, 24). Aici lumea pare să fie asemănată cu o pustie, încă nelucrată, încă sărăcăcioasă, încă stearpă, despre care Domnul a spus că nu ar putea să dea rod; din acest motiv, noi credem că oamenii, umflaţi în mintea lor trupească şi lipsiţi de virtute lăuntrică, lăudându-se cu măreţia fragilă a slavei lumeşti, trebuie socotiţi ca fiind pilda şi chipul, oameni periculoşi, al căror mod nestatornic de viaţă se tulbură odată cu furtunile acestei lumi; aceştia trebuie pe drept comparaţi cu o trestie (potrivit III Macavei 2, 17), cei în care nu există nici un rod al dreptăţii adevărate, care, înşelători cu podoabele pieţei, plini de obligaţii, răsunători făcând zgomot în van, de nici un folos şi iritând adesea, urmăresc cele zadarnice înlăuntru şi cele amăgitoare în afară. Noi suntem trestii, neavând o rădăcină de o natură mai viguroasă, şi dacă ar fi să sufle o adiere uşoară a unei izbânzi mai mari, ne biciuim semenii din capriciu ca pentru a-i îmboldi, neputând a-i ajuta, înclinaţi către a-i vătăma. Trestiile iubesc râurile şi cele vremelnice; lucrurile pieritoare ale pământului ne desfată.

105. Dar dacă cineva culege această trestie din răsadniţa pământului şi o dezbracă de ceea ce este de prisos, şi dezvelind omul cel vechi dimpreună cu faptele lui (potrivit Coloseni 3, 9) îl îmblânzeşte în mâna unui scriitor ce scrie degrabă (Psalmi 44, 2), începe să nu mai fie o trestie, ci un condei care imprimă învăţăturile Sfintei Scripturi în cugetul lăuntric şi le sapă pe tablele inimii (potrivit II Corinteni 3, 2). Referitor la acest condei, tu ai: ,,Limba mea este trestia scriitorului ce scrie degrabă” (Psalmi 44, 2), despre care alţii spun că se referă la Hristos. Aşadar, o singură frază include cuvântul, condeiul şi scriitorul; Cuvântul, deoarece S-a născut din taina zămislitoare a Tatălui – ,,Răspuns-a inima mea cuvânt bun” (Psalmi 44, 1 – însă citatul folosit de Sfântul Ambrozie este următorul: ,,Revărsat-a inima mea cuvânt bun”) –; o trestie, pentru că trupul lui Hristos a urmat voii Tatălui şi a împlinit poruncile limbii Domnului cu vărsarea Sfântului Lui Sânge; un scriitor, deoarece cu condeiul lui prin separarea indivizibilă a Vechiului şi Noului Testament, sau a dumnezeirii şi trupului, ne-a dezvăluit nouă tainele voii Tatălui.

106. Imită acest condei în înfrânarea trupului tău; nu înmuia condeiul tău, adică trupul tău în cerneală, ci în Duhul Dumnezeului celui viu, astfel ca ceea ce scrii să poată fi veşnic. Cu un asemenea condei a scris Pavel epistola despre care spune: ,,Sunteţi carte a lui Hristos (…), scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul lui Dumnezeu celui viu” (II Corinteni 3, 3). Înmoaie trupul tău în Sângele lui Hristos, precum este scris: ,,Pentru ca să se afunde piciorul tău în sânge” (Psalmi 67, 24). Deci, umezeşte urma piciorului duhului tău şi umbletul cugetului tău cu mărturisirea sigură a Crucii Domnului.

Tu afunzi trupul tău în Sângele lui Hristos când îţi speli patimile, te curăţeşti de păcate şi porţi moartea lui Hristos în trupul tău, precum ne-a învăţat apostolul, spunând: ,,Omorârea Domnului Iisus în trup purtând-o” (II Corinteni 4, 10). Nu te înclina înaintea celor pământeşti, ca nu cumva să-ţi frângi trestia. Şi pentru că El nu a putut fi îngenuncheat de cele pământeşti, s-a proorocit despre Hristos: ,,Trestia frântă nu o va zdrobi” (Isaia 42, 3), deoarece El a întemeiat cu virtutea Învierii trupul pe care păcatele îl frânseseră. O trestie bună este Trupul lui Hristos care a zdrobit capul diavolului ce se târa (potrivit Facerea 3, 15) şi ispitirile dorinţelor lumeşti cu jugul Crucii.

107. ,,Ce aţi ieşit în pustie să vedeţi ? Au trestie clătită de vânt ? Dar ce aţi ieşit să vedeţi ? Au om îmbrăcat în haine moi ?” (Luca 7, 24-25). Acest cuvânt al Domnului nu se referă la veşminte, deşi gândul hainelor mai moi întristează pe foarte mulţi care, ca şi cum nu ar putea purta povara lânii, îşi poartă veşmintele de mătase pe tot pământul, acoperind urma picioarelor lor şi, purtându-le, fac din obiceiul lor o povară. Dar acest cuvânt pare să se refere la alte acoperăminte, dacă nu greşesc, chiar la trupurile omeneşti în care este înveşmântat sufletul nostru.

Astfel, de asemenea, veşmântul lui Iosif a fost înmuiat în sânge preînchipuind Trupul Domnului (potrivit Facerea 37, 31), şi ce altceva arată cuvântul apostolic: ,,Dezbrăcând începătoriile şi domniile, i-au vădit de faţă” (Coloseni 2, 15) decât că trupul a slujit ca un acoperământ de care Domnul S-a dezbrăcat la Patima Lui, astfel încât dumnezeirea Sa a rămas liberă şi imună la vătămare ? Deci, acest fragment ne sfătuieşte cu pilda proorocească către virtutea de a ne supune pătimirii.

108. Apoi, El a adăugat: ,,Iată, cei ce sunt în haine scumpe şi petrec întru desfătare, în casele împărăteşti sunt” (Luca 7, 25). Haine moi sunt şi faptele şi purtarea molatice, astfel că apostolul ne îndeamnă să ne dezbrăcăm de omul vechi dimpreună cu faptele lui şi să ne îmbrăcăm în cel nou (potrivit Coloseni 3, 9-10). În el nu este ispitire dulce, nici distracţia desfrâului, ci practica şi roada lucrării, pentru că Palatul ceresc, către care urcuşul constă din trepte dure de virtute nevoitoare, nu-i va primi cu nici chip pe cei moleşiţi de grija delicată, depravarea trupului şi pofta desfrâului. Cu adevărat, cei ale căror mădulare vlăguite sunt tocite de plăceri sunt izgoniţi din Împărăţia cerească şi îmbătrânesc printre sălaşele acestei lumi; stăpânitorii acestei lumi şi ai întunericului (potrivit Efeseni 6, 12) – pentru că aceştia sunt împăraţii care au stăpânire prin autoritatea seculară – îi primesc pe ei ca imitatori ai lucrărilor lor.

109. ,,Dar ce aţi ieşit să vedeţi ? Au prooroc ? Adevăr grăiesc vouă: şi mai mult decât prooroc” (Luca 7, 26). Deci, de ce au dorit ei să vadă în pustie pe Ioan care era închis într-o temniţă (potrivit Marcu 1, 14) ? Cel pe care Domnul l-a pus înaintea noastră ca să ne fie pildă a gătit calea Domnului, nu numai în ordinea naşterii după trup şi ca un mesager al credinţei (potrivit Luca 7, 27), ci şi ca un Înaintemergător al slăvitei Lui Patimi. Cu adevărat, un prooroc mai mare întru care este sfârşitul proorocilor. Un prooroc mai mare pentru că mulţi au dorit să-L vadă pe Cel despre care a proorocit (potrivit Matei 13, 17), pe care L-a văzut, pe care L-a botezat.

110. Cu toate acestea, cu siguranţă el este chiar mai mare decât cel despre care Moisi a spus: ,,Prooroc din fraţii tăi ca pre mine va scula ţie Domnul Dumnezeul tău” (A Doua Lege 18, 15), despre care el a spus: ,,Şi omul care nu va asculta cuvântul lui, oricâte va grăi proorocul acela întru numele meu, eu voiu lua izbândă pentru el” (A Doua Lege 18, 19; Faptele Apostolilor 3, 23). Atunci, dacă Hristos este un prooroc, cum este Ioan mai mare decât toţi (potrivit Luca 7, 28) ? Cu siguranţă, noi nu tăgăduim că Hristos este un prooroc ?

Dimpotrivă, eu susţin atât că Domnul este proorocul proorocilor, cât şi că Ioan este mai mare decât toţi, dar dintre cei născuţi din femeie (potrivit Luca 7, 28), nu din Fecioară. Deoarece el a fost mai mare decât aceia cu care el ar fi putut fi egal prin condiţia naşterii. Dar există altă Fire care nu trebuie comparată cu zămislirile omeneşti. Nu poate exista comparaţie între om şi Dumnezeu, căci fiecare este preferat luişi. Astfel nu poate exista comparaţie între Ioan şi Fiul lui Dumnezeu, astfel încât el să fie socotit mai prejos decât îngerii (potrivit Psalmi 8, 6; Evrei 2, 7, 9).

111. Cu toate acestea, se spune: ,,Cel mai mic întru împărăţia lui Dumnezeu, mai mare decât el este” (Luca 7, 28). Cu adevărat, de vreme ce El a vorbit de un înger, el a fost pe drept preferat oamenilor, şi deoarece El l-a numit cel mai mare dintre cei născuţi din femeie, de aceea El a adăugat: ,,Iar cel mai mic întru împărăţia lui Dumnezeu, mai mare decât el este” (Luca 7, 28), astfel că el ştie că îngerii îl întrec.

Dar pe drept Ioan este preferat celor egali cu el, din ale cărui ,,zile (…) împărăţia cerurilor se sileşte” (Matei 11, 12). Această frază pare întrucâtva obscură, astfel încât noi am crezut că trebuie să îşi aibă originea în altă Evanghelie. Căci dacă urmăm litera, cu siguranţă, cel mai slab este constrâns de cel mai tare; dar Împărăţia cerului covârşeşte lucrurile omeneşti. Dar deoarece sunt lucruri despre care se spune că sunt comprimate prin presiune, nu este absurd că Împărăţia este silită când este frecventată de mulţi.

112. ,,Silitorii o răpesc pre ea” (Matei 11, 12). Dacă revenim la acel cuvânt al Domnului, care este scris când Fiul lui Dumnezeu spune: ,,Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este” (Luca 17, 21), observăm că Împărăţia cerească este întemeiată printre noi când Hristos, izgonind împărăţia prinţului lumii şi alungând plăcerile lumeşti, domneşte peste tainele duhurilor noastre. Astfel tăria este dată minţii omeneşti care, murdărită cu diferite ispitiri, fuge din cursă şi caută bucurie, când, silită de frica de pedeapsă sau stârnită de răsplată, se străduieşte să se cucerească pe sine şi, după ce pătimeşte curse şi lupte, cum s-ar spune, să înhaţe mâna care este retrasă de la el de mulţi rivali. Căci noi înhăţăm din această lume mâna mântuirii şi, ca şi cu o trudă mereu vigilentă, culegem roadele păzite de şerpi vigilenţi, astfel încât nu este un transport pe furiş, ci un cules biruitor.

Există şi un alt fel de cules, când noi furăm darurile oferite altora. Atunci, noi nu ne străduim să înţelegem cine sunt acei hoţi dacă ştim că ne tragem din Veniamin (care este) asemenea unui lup răpitor (potrivit Facerea 49, 27). Ioan a mers în frunte pentru a îndreptăţi poporul evreilor; Domnul Însuşi a venit la oile cele pierdute ale casei lui Israil Scriptura NT 89(potrivit Ieremia 50, 6), El i-a ales pe apostoli pentru a întemeia credinţa poporului iudeu pe dovezi sau pe semne şi minuni, dar când ei au fugit de darurile oferite lor, vameşii şi păcătoşii au început să creadă în Dumnezeu, să intre în credinţă (potrivit Matei 9, 10; 21, 31). Din mijlocul acestora, deci, prin proorocia apostolului (potrivit Luca 12, 12), Împărăţia cerurilor se sileşte şi se întăreşte prin strădania poporului credincios.

 

Hristos şi femeia care pătimea de curgerea sângelui

 

113. Femeia care a pătimit de curgerea sângelui a răpit Împărăţia, fiindcă atunci când Domnul mergea la fiica mai marelui sinagogii, cu atingerea tainică ea a pregustat leacul tămăduirii (potrivit Luca 8, 43-44). Femeia hananeancă a răpit Împărăţia, ea care a ieşit din hotarele ei şi a strigat, spunând: ,,Miluieşte-mă Doamne, Fiul lui David; fiica mea rău se îndrăceşte” (Matei 15, 22). Cu adevărat, această femeie a răpit Împărăţia, statornică în rugăciune, înţeleaptă în răspunsuri, credincioasă în cuvinte. Ea Îl cheamă înapoi în timp ce El trece, Îl roagă stăruitor în timp ce El tace, Îl imploră în timp ce El este şovăielnic, Îl roagă fierbinte când El refuză. Nu ţi se pare că ea fură când smulge ceea ce i s-a refuzat şi ia cu sine ceea ce este rezervat altora ? Pentru că Domnul a spus că pâinea fiilor nu trebuie aruncată câinilor; dar ea a încuviinţat şi, încuviinţând a cules, spunând: ,,Adevărat, Doamne, că şi câinii mănâncă din sfărâmăturile ce cad din masa domnilor săi” (potrivit Matei 15, 26-27).

114. Tu ai aflat cum este răpită Împărăţia cerului. Deci haideţi şi noi să o silim şi să o smulgem pentru noi înşine, fiindcă doar cel grăbiţi mănâncă Mielul pascal (potrivit Ieşirea 12, 11). Dar cine este cea care răpeşte Împărăţia ? Nu necinstea, nu imoralitatea, nu senzualitatea, ci cea despre care se spune: ,,Mare este credinţa ta; fie ţie precum voieşti” (Matei 15, 28). Iată, a răpit cea care a dobândit ce a dorit, care a smuls ce a cerut fierbinte. A răpit şi acea văduvă, care prin rugăciuni dese a făcut să fie ascultată, dacă nu pentru nevinovăţia ei, măcar pentru stăruinţa sa (potrivit Luca 18, 3-8).

115. Apoi, Biserica a furat Împărăţia de la sinagogă. Hristos este Împărăţia mea; eu L-am furat pe El care a fost trimis iudeilor sub Lege, născut în Lege, educat potrivit Legii (potrivit Galateni 4, 4), pentru a mă mântui pe mine care sunt fără Lege. Hristos este furat când El este făgăduit altora, menit altora; Hristos este furat deşi El este născut pentru alţii, îi sprijină pe alţii; Hristos este furat când El este omorât de alţii şi îngropat de noi; El este furat de cei care stau la pândă, El este furat de la cei care dorm. Noi avem propria lor mărturisire că noi L-am furat, şi că ei dormeau: ,,Spuneţi că ucenicii lui noaptea venind, l-au furat pre el, dormind noi” (Matei 28, 13).

Atunci, sculaţi-vă voi care dormiţi, ca nu cumva şi voi să-L pierdeţi pe Hristos în timp ce dormiţi: ,,Deşteaptă-te cel ce dormi, şi te scoală din morţi” (Efeseni 5, 14). Tu vezi că cei care dorm sunt morţi. Şi, de aceea, noi nu-i invidiem pe alţii, ci ne îngrijim de noi înşine, căci morţii nu i-ar putea mântui pe cei vii (potrivit Luca 24, 5).

116. Într-adevăr, cei care au dormit, chiar cei care L-au pierdut pe Hristos, se vor scula prea târziu. Hristos nu este pierdut, cu intenţia de a nu Se întoarce dacă totuşi El este căutat, ci El Se întoarce către cei ce priveghează şi este aproape de cei care stau în picioare (potrivit Matei 25, 13); nu, Cel care este pretutindeni este prezent pentru toţi, pentru că El umple toate lucrurile (potrivit Ieremia 23, 24). Dacă El lipseşte pentru unul, noi lipsim; eu spun, El nu lipseşte pentru nimeni, El este din belşug pentru toţi, fiindcă păcatul s-a înmulţit ca harul să prisosească (potrivit Romani 5, 20). Harul este Hristos, viaţa este Hristos, Hristos este Învierea (potrivit Ioan 11, 25). Atunci, cel care se scoală Îl găseşte pe El prezent.

117. Astfel, Împărăţia cerurilor este furată când Hristos este respins de compatrioţii Săi şi preaiubit de păgâni; El este furat când este repudiat de ei şi preaslăvit de noi; El este furat când nu este acceptat prin moştenire, ci dobândit prin adopţie.