Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la

cartea Proorocului Iezechiil

 

Omilia a V-a (Iezechiil 1, 12-14)

1. O, cât de minunată este adâncimea cuvintelor lui Dumnezeu. Este îngăduit să ne întoarcem cugetele către ea, să-i pătrundem tainele, cu harul drept călăuza noastră. De fiecare dacă când o cercetăm prin înţelegerea noastră, ce este aceasta dacă nu a intra în umbra pădurii, ca să ne putem ascunde în răcoarea ei de arşiţa acestui veac ? Acolo noi culegem – prin citire – ierburile cele mai verzi ale gândurilor; şi, cercetându-le, reflectăm asupra lor.

Preaiubiţi fraţi, în cuvântarea pe care v-am înfăţişat-o acum trei zile noi vorbeam despre cum fiinţele înaripate zugrăvite preînchipuie fie pe Mântuitorul nostru, fie pe cei patru evanghelişti ai Lui, şi pe toţi cei desăvârşiţi. Într-adevăr, virtutea acestor fiinţe vii este încă mai subtil exprimată, astfel încât chiar noi, deşi neputincioşi şi vrednici de dispreţ, ne putem întinde către a le imita, în măsura în care putem, prin darul harului Domnului. Fiindcă iată că este scris:

2. ,,Ori încotro mergea vântul, mergeau şi ele” (Iezechiil 1, 12 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Încotro mergea îndemnul duhului, într-acolo mergeau şi ele”). Îndemnurile se deosebesc la cei aleşi de cei nemernici. Într-adevăr, la cei aleşi Scriptura VT 50îndemnul este al duhului, iar la cei nemernici al trupului. Fiindcă îndemnul trupului mână sufletul către ură, mândrie, necurăţie, jefuire, slavă exterioară, cruzime, trădare, deznădejde, mânie, ceartă, plăceri. Cu adevărat, îndemnul duhului mână mintea către milostenie, smerenie, înfrânare, belşug de milă, sporire lăuntrică, către lucrările evlaviei, credinţa în cele veşnice, nădejdea bucuriei ce va să vină, răbdare, linişte, către cercetarea acestei vieţi trecătoare, şi către lacrimi.

 

Sfântul Grigorie Dialogul, papa Romei

 

Este necesar ca noi să luăm aminte întotdeauna cu mare grijă la tot ceea ce facem, cine ne călăuzeşte îndemnurile, dacă gândirea noastră este condusă de îndemnul trupului sau de cel al duhului. Fiindcă a iubi lucrurile pământeşti, a prefera vremelnicia veşniciei, a dori să stăpâneşti bunuri exterioare – nu pentru folosinţa esenţială, ci pentru plăcere –, a căuta răzbunare asupra unui duşman, a te bucura de căderea unui rival, sunt îndemnuri ale trupului. Dimpotrivă, a iubi cele cereşti, a dispreţui pe cele pământeşti, a căuta lucrurile trecătoare – nu pentru bucuria plăcerii, ci pentru întrebuinţarea necesară –, a fi întristat de moartea unui duşman, sunt îndemnuri ale duhului. Şi fiindcă toţi cei desăvârşiţi lucrează în orice împrejurare aceste virtuţi, pe drept se spune acum despre fiinţele sfinte: ,,Încotro mergea îndemnul duhului, într-acolo mergeau şi ele”.

3. Dar noi trebuie să fim conştienţi că îndemnul cărnii este adeseori ascuns sub vălul îndemnului duhovnicesc şi chiar cugetarea se înşală pe sine că face în chip duhovnicesc ceea ce face (în realitate) în chip trupesc. Căci adesea cineva, biruit de imboldul mâniei, se înflăcărează mai mult decât este necesar de râvna de a cere dreptate împotriva vinovaţilor şi, trecând hotarul dreptăţii către răzbunare, acţionează cu cruzime fiindcă socoteşte că acţionează pe bună dreptate. Prin urmare, îndemnul trupului este tăinuit de el sub veşmântul duhului, când ceea ce crede că face cum trebuie nu este controlat de cârma discernământului.

Şi adesea altul, urmărind clemenţa excesivă, vede neajunsurile subalternilor săi şi nu primeşte să-i îndrepte cu ardoarea râvnei; şi, nelucrând îndreptarea, înmulţeşte cu cruzime aceste neajunsuri în ei, făcând din această milă un duşman al lui însuşi şi al subalternilor săi, prin aceea că, deoarece o socoteşte (n.tr.: pe milă) răbdare, el retrage insensibilitatea minţii sale de la îndemnul duhului în direcţia îndemnului trupului. De aceea, primul gând trebuie să ne deştepte către a ne scruta inimile, ca nu cumva să fim conduşi către anumite fapte prin imboldul evident al trupului, ca nu cumva mintea, sedusă de plăcerile desfrânate, să le recunoască a fi rele, deşi încă le săvârşeşte. Într-adevăr, grija imediat următoare trebuie să ne facă vigilenţi, ca nu cumva imboldul trupului să ne subjuge în ascuns, ca să spunem aşa, sub chipul imboldului duhului, şi păcatele pe care le săvârşim să fie pentru noi virtuţi.

4. Cu adevărat, trebuie ştiut că păcatele care imită virtuţile în chip prefăcut sunt grave, deoarece, când nu sunt ascunse, acestea aruncă sufletul în ruşinare şi duc la pocăinţă, pe când acelea (n.tr.: care sunt ascunse sub chipul virtuţii) nu numai că nu umilesc către pocăinţă, ci chiar înalţă mintea făptuitorului, de vreme ce ele sunt socotite a fi virtuţi. Dar ceea ce s-a spus mai înainte despre fiinţele sfinte, pentru a putea fi statornicit mai profund, este repetat din nou:

5. ,,Şi nu se întorceau” (Iezechiil 1, 12). Căci toţi cei aleşi năzuiesc astfel către bine, pentru ca ei să nu se mai poată întoarce la săvârşirea răului. Fiindcă ,,cela ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui” (Matei 10, 22). Aşadar, este spus prin Solomon: ,,Căile drepţilor, ca lumina luminează, merg şi luminează până când se plineşte ziua” (Pildele lui Solomon 4, 18). Fiindcă, cu adevărat, dorinţa fierbinte pentru bine şi perceperea luminii lăuntrice din sufletele lor sunt deja parte din acea zi; dar deoarece înaintează în virtute chiar până la sfârşitul vieţii, ei ajung deci la acea zi deplină, când, conduşi către tărâmurile cereşti, nu vor fi aflaţi lipsiţi de acea lumină pe care o doresc. Apoi urmează:

6. ,,Şi în mijlocul hiarelor vedere era ca de cărbuni de foc arzător, şi ca o vedere de făclii” (Iezechiil 1, 13). Vederea sfintelor fiinţe este asemuită cu cărbunii de foc arzător şi făclii. Fiindcă oricine atinge un cărbune este ars, fiindcă cel care se lipeşte de un om sfânt, din statornicia viziunii sale, întrebuinţarea graiului său, pilda faptelor sale, el primeşte să fie aprins de dragostea pentru adevăr, pentru a pieri întunericul păcatelor sale, pentru a fi aprins de dorinţa pentru lumină, şi deja arde cu dragoste adevărată cel care mai înainte zăcea ca mort în păcat, fiindcă era rece.

Făcliile adevărate îşi răspândesc lumina lor departe şi când ele sunt într-un loc luminează în altul. Fiindcă renumele celui care este puternic în duhul proorociei, în cuvântul învăţăturii, în harul minunilor, luminează pretutindeni asemenea unei făclii; şi cei care aud de faptele sale bune, pentru că prin aceasta ei se înalţă către a iubi lucrurile cereşti, în măsura în care se arată pe sineşi prin fapte bune, ei luminează ca şi cu o lumină de făclie.

Prin urmare, deoarece sfinţii, ca şi cum ar atinge, aprind pe cei care sunt în preajmă cu dragostea pentru Împărăţia Cerurilor, ei sunt cărbuni. Şi fiindcă sunt o lumină pentru cei care sunt departe, ei devin făclii pentru călătoria lor, ca nu cumva aceştia să se grăbească cu capul înainte în întunericul păcatelor lor. Aceasta este, într-adevăr, deosebirea dintre cărbuni şi făclii: cărbunii ard cu adevărat, dar nu îndepărtează întunericul din locul în care se află, pe când făcliile, fiindcă luminează cu lumina mare a flăcărilor, pun pe fugă întunecimea dimprejur.

7. În această chestiune, trebuie să se observe că cei mai mulţi sfinţi sunt atât de neprihăniţi şi retraşi, ascunzându-se în aşezări mai mici cu multă linişte, astfel că, prin viaţa lor, ei pot fi deosebiţi cu greu de ceilalţi. Ce sunt atunci aceştia, dacă nu cărbuni ? Care, cu toate că prin ardoare au căldura duhului, nu au totuşi flacăra exemplului. Nici nu biruiesc întunericul păcatelor din inimile celorlalţi, căci ei evită cu orice preţ ca vieţile lor să fie făcute cunoscute. Ei sunt, într-adevăr, înflăcăraţi pentru ei înşişi, dar nu sunt asemenea unei lumini pentru ceilalţi. Dar aceia care mai întâi cer pilde de virtuţi, şi arată clar lumina faptelor bune prin viaţa lor şi cuvântul lor către călători, sunt pe drept numiţi făclii, deoarece prin căldura dorinţei lor şi flacăra cuvântului, ei îndepărtează întunericul greşelii din inimile păcătoşilor.

Deci, un om care duce o viaţă frumoasă în taină, dar este de foarte puţin folos pentru sporirea altuia, este un cărbune. Dar cel care, aşezat în imitarea sfinţeniei, arată cu limpezime multora lumina dreptăţii este o făclie, fiindcă el şi arde pentru el însuşi, şi luminează pentru alţii.

Apoi urmează:

8. ,,Şi în mijlocul hiarelor vedere era ca de cărbuni de foc arzător, şi ca o vedere de făclii învârtindu-se în mijlocul hiarelor, şi lumină de foc, şi din foc ieşea ca un fulger” (Iezechiil 1, 13 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Aceasta era vederea alergând încoace şi încolo în mijlocul fiinţelor vii, foc luminos şi fulger ieşind din foc”). Focul pare că aleargă încoace şi încolo în mijlocul fiinţelor sfinte căci dacă aceste fiinţe înaripate nu ar fi primit căldura de la focul adevărului, ele nu ar arde asemenea cărbunilor şi făcliilor. Fiindcă prin cuvântul ,,foc” se obişnuieşte a se înţelege Sfântul Duh. Despre aceasta, Domnul spune în Evanghelie: ,,Foc am venit să arunc pre pământ, şi ce voiesc, dacă acum s-a aprins ?” (Luca 12, 49)

Fiindcă atunci când o minte trupească primeşte Sfântul Duh, înflăcărată de dragoste duhovnicească, deplânge răul pe care l-a săvârşit. Şi pământul arde atunci când inima unui păcătos este arsă pe banca acuzării conştiinţei sale, şi este mistuită în osteneala pocăinţei. De aici, din nou este scris: ,,Domnul Dumnezeul tău este foc mistuitor” (A Doua Lege 4, 24). Deoarece El curăţeşte de mana păcatului sufletul pe care l-a umplut, se spune despre Ziditorul nostru că este foc mistuitor.

Prin urmare, se spune că Sfântul Duh aleargă încoace şi încolo, ca lumina focului în mijlocul fiinţelor vii şi fulgerul care iese din foc, fiindcă umplând Biserica Universală în inimile celor aleşi, liberează din El Însuşi flăcările dragostei, astfel că, asemenea fulgerului, El poate impresiona inimile indiferente prin spaimă şi să le aprindă cu dragostea Sa.

9. Dar fiindcă Sfântul Duh este Dumnezeu cel mai înainte de toate veacurile, împreună-veşnic cu Tatăl şi Fiul, trebuie să ne întrebăm de ce se spune despre El că aleargă încoace şi încolo. Pentru că oricine aleargă încoace şi încolo vine într-un loc în care nu a fost şi pleacă dintr-un loc în care a fost. Din ce motiv spunem noi că Duhul aleargă încoace şi încolo, când toate lucrurile sunt prin El şi nu există nici un loc în care El să nu fie ? Deoarece este scris: ,,Duhul Domnului a umplut lumea” (Înţelepciunea lui Solomon 1, 7). Şi încă, atunci când este zugrăvită slava înţelepciunii, s-a adăugat: ,,Că este într-însa duh de înţelegere, sfânt, curat, de multe feluri, subţire, mişcător” (Înţelepciunea lui Solomon 7, 21) şi puţin mai încolo ,,iubitor de oameni, statornic” (7, 22).

10. Din aceste cuvinte se iveşte o mare întrebare: de ce se spune despre Duhul care umple toate lucrurile că este totodată mişcător şi statornic ? Dar dacă ne întoarcem la uzanţa omenească, noi găsim îndată cugetul celui care vorbeşte. Într-adevăr, un om care aleargă încoace şi încolo, de la un capăt la celălalt al zonei în care se află, fără îndoială apare pretutindeni la orizont şi este întâlnit brusc unde nu era aşteptat. De aceea, se spune despre Duhul atotputernic că este şi mişcător, şi statornic pentru a indica prezenţa Lui pretutindeni. Statornic, fiindcă prin natură El cuprinde toate lucrurile, dar mişcător fiindcă El vine pretutindeni să-i întâlnească chiar şi pe cei care nu-L cunosc. Prin urmare, ţinând toate lucrurile, El este numit statornic; şi arătându-Se pe Sine prezent în tot locul, mişcător.

Astfel, lumina focului şi fulgerul ce iese din foc aleargă încoace şi încolo în mijlocul fiinţelor înaripate, deoarece Sfântul Duh este aproape în acelaşi timp pentru fiecare în parte şi pentru toţi oamenii, şi aprinde pe cei pe care i-a atins şi luminează pe cei pe care îi înflăcărează, astfel că, aprinşi după răceala lor dinainte, ei ard şi dau înapoi, prin focul dragostei pe care au primit-o, flăcări de exemple. Cu adevărat, fulgerul ce iese din foc impresionează minţile inerte, şi izbindu-le le deşteaptă şi le înflăcărează, astfel că arzând în acelaşi fel după dragostea Sa, ele pot alerga luminând încoace şi încolo.

Prin urmare, este scris în altă parte: ,,Scaunul lui pară de foc, roatele lui foc arzător” (Daniil 7, 9). Fiindcă celor care sunt păzitorii sufletelor şi care şi-au asumat răspunderea hrănirii turmei lor nu li se îngăduie să-şi schimbe locul. Dar deoarece, aşezaţi într-un loc, ei poartă prezenţa dumnezeirii înlăuntrul lor şi sunt aprinşi, se spune despre scaunul lui Dumnezeu că este ca o pară de foc. Însă cei care aleargă încoace şi încolo pentru a propovădui, prin dragostea Domnului, sunt focul arzător al roatelor Lui, fiindcă ei aleargă prin diverse locuri din dragoste pentru El, din care ei înşişi ard şi îi înflăcărează pe alţii.

11. Alergarea şi mobilitatea Duhului pot fi înţelese din cercetarea altei reflecţii. Deoarece în inimile sfinţilor, El sălăşluieşte întotdeauna alături de anumite virtuţi, şi tăinuit de altele, deşi pe punctul de a Se retrage El vine, şi pe punctul de a veni Se retrage. El sălăşluieşte în credinţă, nădejde şi milostenie şi în alte virtuţi fără de care nu este cu putinţă a ajunge în Împărăţia Cerurilor, precum smerenie, curăţie, dreptate şi milă.

El nu părăseşte inimile celor desăvârşiţi. Însă în virtutea proorociei, în elocvenţa învăţăturii, în săvârşirea de minuni, El este câteodată prezent pentru aleşii Săi şi câteodată Se retrage. Duhul este prezent ca ei să poată fi înălţaţi şi Se retrage ca ei să poată fi smeriţi. Este prezent ca El să-i poată preamări pe ei prin arătarea virtuţii şi Se retrage ca ei să se poată recunoaşte pe ei înşişi odată ce virtutea Sa este retrasă. Este prezent ca El să poată arăta ceea ce sunt ei cu El şi Se retrage ca să poată face cunoscut cine sau ce fel de oameni rămân fără El.

De aceea, în acele virtuţi fără de care abia este cu putinţă a dobândi viaţa, Sfântul Duh sălăşluieşte în inimile aleşilor Săi, de unde El este pe drept numit ,,statornic”. Dar în cele prin care este arătată virtutea sfinţeniei, El este câteodată prezent plin de milostivire, şi câteodată plin de milostivire Se retrage, de unde El este numit pe bună dreptate ,,mişcător”.

În consecinţă, Duhul este zugrăvit ca mişcător şi alergând încoace şi încolo pentru că El nu este păstrat neîncetat în semne şi virtuţi tăinuite de rugăciunea fiecăruia. Dar se spune corect despre El că aleargă încoace şi încolo în mijlocul fiinţelor sfinte. Fiindcă a alerga încoace şi încolo ţine de repeziciune. Astfel, Duhul aleargă încoace şi încolo în mijlocul celor desăvârşiţi, căci deşi El S-a retras pentru o clipă din inimile lor, Se întoarce cu repeziciune.

Apoi urmează:

12. ,,Şi hiarele mergeau şi se învârteau ca o vedere de fulger” (Iezechiil 1, 14 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Şi fiinţele vii alergau şi se întorceau ca o vedere de fulger”). Dacă s-a spus mai înainte: ,,Mergeau şi ele, şi nu se întorceau” (Iezechiil 1, 12), de ce se spune acum: ,,Alergau şi se întorceau” ? Aceste spuse par să fie puternic contradictorii, că ele nu se întorceau când mergeau, şi ele alergau şi se întorceau. Dar noi realizăm degrabă cum trebuie să fie înţelese, dacă distingem cu atenţie cele două căi ale vieţii, şi anume cea activă şi cea contemplativă.

Pentru că noi putem rămâne statornici într-una, dar cu nici un chip nu ne poate ajuta să avem intenţia minţii în cealaltă. Căci atunci când părăsim insensibilitatea noastră şi ne deşteptăm către lucrarea faptelor bune, încotro mergem dacă nu către viaţa activă ? Din aceasta trebuie să nu ne întoarcem nicidecum, fiindcă cel care revine după aceea la insensibilitatea neglijenţei, la neruşinarea îndărătniciei pe care le-a lăsat în urmă, fără îndoială nu ştie cum să fie o fiinţă cerească.

Dar cu adevărat, când ne înălţăm din viaţa activă către viaţa contemplativă, deoarece mintea nu trage folos din a sta multă vreme în contemplare, ci vede ca printr-o oglindă şi în ghicitură, în chip tainic şi în treacăt, tot ceea ce percepe din veşnicie; sufletul, respins din pricina propriei neputinţe din imensitatea unei aşa de mari înălţimi, se retrage în el însuşi. Şi este necesar ca ea (n.tr.: fiinţa) să se întoarcă la viaţa activă şi să se aplece neîncetat către săvârşirea faptelor bune, astfel că atunci când mintea unui om nu trage folos din a se înălţa către contemplarea celor cereşti, el nu refuză să facă faptele virtuoase de care este capabil. Şi aşa se întâmplă că, ajutată de propriile fapte bune, mintea sa se ridică din nou către înălţimile contemplaţiei şi primeşte hrana dragostei din hrana adevărului contemplat.

Deoarece însăşi neputinţa stricăciunii sale nu poate rezista mult timp acolo, întorcându-se din nou la faptele bune, el se desfătează cu amintirea bunătăţii lui Dumnezeu şi este hrănit din afară de fapte evlavioase şi dinlăuntru, într-adevăr, de dorinţe sfinte. De aici, se spune despre cei desăvârşiţi că se întorc după contemplarea lor: ,,Pomenirea mulţimii bunătăţii tale vor vesti” (Psalmi 144, 7). Căci, fiindcă ei sunt oarecum capabili, prin gustarea dinainte, să ajungă la dulceaţa bunătăţii lăuntrice, ca dintr-o vedere de fulger, ei se străduiesc neîncetat în contemplare şi grăiesc pentru a exprima amintirea acesteia.

Astfel, psalmistul ne reaminteşte în mod potrivit: ,,Lumină au răsărit dreptului, şi celor drepţi cu inima veselie. Veseliţi-vă drepţilor întru Domnul, şi vă mărturisiţi pomenirii sfinţeniei lui” (Psalmi 96, 12-13). El spune încă o dată: ,,Cât este de mare mulţimea bunătăţii tale Doamne” (Psalmi 30, 19). Bineînţeles, el nu şi-ar fi putut da seama cu nici un chip cât de mare este, dacă nu ar fi gustat-o cumva prin contemplare. De aceea, el spune din nou: ,,Iar eu am zis întru uimirea mea: lepădat sunt de către faţa ochilor tăi” (Psalmi 30, 23). Căci dacă stând în extaz nu ar fi cunoscut dulceaţa bunătăţii veşnice, încă întemniţat în această lume, el nu şi-ar fi putut da seama cât de lepădat era.

Prin urmare, fiinţele vii din vedenie mergeau şi nu se întorceau când mergeau, şi alergau şi se întorceau, pentru că sfinţii nu aleargă în chip nechibzuit din viaţa activă pe care au îmbrăţişat-o către faptele nedreptăţii, şi se retrag din viaţa contemplativă, pe care nu o pot păstra neîncetat, către viaţa activă. Fiindcă, întocmai precum s-a spus, copleşiţi de însăşi greutatea neputinţei lor, se întorc respinşi către ei înşişi, pentru ca mergând ei să poată învăţa ceea ce-şi doresc, şi întorcându-se să cunoască unde se află. Mergând, ei înţeleg unde nu sunt încă, şi întorcându-se, ceea ce ar putea fi.

13. Dar modul în care se întorc aceste fiinţe sfinte este arătat prin adăugirea: ,,ca o vedere de fulger”. Întoarcerea fiinţelor sfinte este pe drept asemuită cu o vedere de fulger, fiindcă sfinţii, atunci când se înalţă către contemplarea lucrurilor cereşti, când leagă primele roade ale duhului lor în dragostea pentru împărăţia cerească, dar împovăraţi de greutatea vieţii omeneşti se întorc în ei înşişi, mărturisesc fraţilor lor virtuţile cereşti pe care le-au putut contempla, măcar ca într-o oglindă, şi înflăcărează cugetele lor către dragostea luminării lăuntrice, pe care ei nu se bucură să o vadă aşa cum este, nici să o descrie aşa cum au văzut-o. Dar vorbind cu propriile cuvinte, ei impresionează şi aprind inimile ascultătorilor lor.

Aşadar, ei se întorc ca fulgerul care, atunci când vorbesc despre lucruri cereşti, deoarece lumina dumnezeiască licăreşte înainte prin ei, învăpăiază minţile ascultătorilor lor cu dragostea pentru împărăţia cerească. Astfel, când trăsnesc cu cuvintele asemenea fulgerelor, ei răspândesc focul dorinţei duhovniceşti.

14. De asemenea, fiinţele sfinte pleacă şi se întorc din altă direcţie. Fiindcă ele pleacă când sunt trimise pentru a picura harul darului ceresc în propovăduire, şi ca să poată atrage către credinţă, lucrează minuni înaintea ochilor necredincioşilor, dar se întorc fiindcă, punând acestea pe seama atotputernicului Dumnezeu, nu şi le atribuie lor înşişi. Căci atunci când săvârşesc fapte minunate, ele fulgeră, fiindcă şochează, înfricoşează, luminează şi înflăcărează inimile celor care le privesc.

De aici este scris: ,,Întru lumină săgeţile tale vor merge, întru strălucirea fulgerului armurii tale” (Avacum 3, 11). Fiindcă săgeţile Domnului sunt cuvintele sfinţilor, care lovesc inimile păcătoşilor. Dar aceste săgeţi au armură. Fraţilor, voi ştiţi că ostaşii trag cu săgeata, dar sunt apăraţi de armură. Prin urmare, când adaugă minuni la cuvinte, se apără pe ei înşişi ca şi cum ar avea armură, ca nu cumva să fie loviţi. ,,Întru lumină săgeţile tale vor merge”, deoarece cuvintele lui Dumnezeu merg la suprafaţă. Dar pentru că se obişnuieşte ca lucrarea minunilor să însoţească propovăduirea oamenilor învăţaţi, pe drept este spus în continuare: ,,întru strălucirea fulgerului armurii tale”, fiindcă atunci când le adaugi lor armura minunilor, minţile celor care-i urmăresc sunt lovite de fulger, ca ei să nu aibă îndrăzneala de a le urma.

Deci, fiinţele sfinte pleacă şi se întorc asemenea fulgerelor, deoarece după ce sfinţii lucrează minuni printre oameni, după ce înflăcărează inimile ascultătorilor lor cu lumina răspândită, se întorc pentru a da slavă Ziditorului lor, pentru a-I aduce laudă Lui, prin care cunosc cum să facă asemenea lucruri.

15. Astfel, după ce l-a tămăduit pe omul care era olog din pântecele mamei sale, când a săvârşit minunea de care s-au mirat tare toţi cei ce au auzit de ea, Petru a spus: ,,Ce vă minunaţi de aceasta ? Sau ce căutaţi la noi, ca şi cum cu a noastră putere sau cucernicie am fi făcut pre acesta să umble ? Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac şi al lui Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri, au proslăvit pre pruncul său Iisus” (Faptele Apostolilor 3, 12-13). Şi puţin mai târziu: ,,Întru credinţa numelui lui, pre acesta pre care îl vedeţi şi îl ştiţi, l-a întărit numele lui” (Faptele Apostolilor 3, 16).

Fiindcă săvârşind minunea, el a orbit cu lumina minunii ochii celor care-l urmăreau, dar şi-a păzit smerenia şi a dat laudă Autorului, ca şi cum s-ar fi întors de unde a venit, fiindcă lumina fulgerului s-a arătat unde a fost el. Aşadar, când vin pentru a lucra minuni şi când se întorc înlăuntrul lor pentru a da slavă Ziditorului lor, fiinţele sfinte fulgeră, căci arătând minuni şi dând pilde de smerenie, ele impresionează şi aprind cugetele celor care privesc la ele.

16. Dar în tot ceea ce fac, ele se întorc întotdeauna către a-L lăuda pe Ziditor, ca să poată persevera cu adevărată statornicie în această virtute pe care au primit-o. Căci dacă şi-ar atribui lor înşişi vreo virtute, ele nu ar putea rămâne în ceea ce au primit. De aceea, este pe drept spus prin Solomon: ,,La locul de unde ies râurile, acolo se întorc, ca iar să iasă” (Eclesiastul 1, 7). Fiindcă, fie în virtuţi, fie în învăţătură, ce sunt sfinţii dacă nu râuri a căror apă adapă pământul pârjolit al inimilor trupeşti ?

Dar fie în lucrările pe care le înfăptuiesc, fie în cuvintele învăţăturii lor, ei ar seca curând dacă nu s-ar întoarce întotdeauna conştiincios în intenţia inimilor lor în locul de unde vin. Căci dacă ei nu se întorc înlăuntrul inimii, nici nu se leagă pe ei înşişi, încătuşându-şi dorinţele din dragoste pentru Ziditorul lor, mâna s-ar opri în acţiunea ei şi limba s-ar usca de la cuvintele pe care le-a grăit. Dar ei se întorc neîncetat înlăuntru prin dragoste, şi ceea ce revarsă în public în cuvinte şi fapte, scot în taină din izvorul dragostei lor. Fiindcă ei învaţă prin dragoste ceea ce exprimă prin învăţătură.

Prin urmare, râurile se întorc în locul de unde au ieşit pentru a curge din nou, deoarece ele scot întotdeauna apa înţelepciunii de unde izvorăsc, ca nu cumva atunci când curg, să sece. Astfel, de la tot ceea ce facem, haideţi să ne întoarcem cu cuget neadormit către izvorul adevăratei lumini. Haideţi să mulţumim Ziditorului nostru pentru binecuvântările pe care le-am primit şi să spunem cu smerenie cu Proorocul Isaia: ,,Că toate ne-ai dat nouă” (Isaia 26, 12). Pentru că faptele noastre bune sunt ale Lui, la al Cărui sân nu ar fi ajuns să ne înălţăm noi, dacă nu S-ar fi plecat El Însuşi pentru noi. Căci dacă Dumnezeu împreună-veşnic cu Tatăl înainte de veci nu a devenit Om sub vreme, cum ar gusta omul vremelnic veşnicia ? Aşadar, Pogorârea Adevărului este înălţarea smereniei noastre. Haideţi să-I dăm slavă, haideţi să-L proslăvim pe El, care vieţuieşte împreună cu Tatăl într-o Unime cu Sfântul Duh, Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.