Tâlcuiri la Noul Testament

Comentarii la Evanghelia după Luca

de Sfântul Ambrozie al Milanului

 

Cartea a IV-a

(Luca 4, 1 - 5, 2)

1. Noi am isprăvit, după cum credem, o sarcină slăvită cu privire la genealogia Domnului; a fost fără îndoială plin de folos a zăbovi o vreme asupra strămoşilor Domnului. Căci dacă cei care se pregătesc să traverseze o mare largă navigând aproape de ţărm, evitând ca noi din pricina lipsei de încredere scurtătura unui drum mai greu, robiţi de frumuseţea porturilor, privesc adesea cu invidie către ţărm şi oraşele înşirate de-a lungul coastei, cu cât mai mult ar trebui ca noi, într-o sete adâncă nu de cunoştinţe, ci de fapte cereşti, să alegem locurile învecinate şi să iubim călătoriile dese, ca nu cumva istovit de oboseala unei călătorii lungi cineva să nu-şi poată înfrâna vărsătura dispreţului.

Cu siguranţă, dacă cineva va fi perceput lipsurile înşelătoare ale unui vas nedemn de încredere, el poate strânge velele urechilor sale, ca să spunem aşa, atunci când întâlneşte un port plin de cărţi şi poate arunca ancora citirii. Cel care intră în port nu este văzut ca abandonând corabia sa, ci ca sfârşindu-şi călătoria.

2. Şi în multe locuri, probabil, frumuseţea însăşi atrage pe trecător. Căci dacă acel Ulise, aşa cum istorisesc legendele – deşi un prooroc a spus de asemenea: ,,Acolo se vor odihni sirene” (Isaia 13, 21), şi dacă proorocul nu a spus aşa, totuşi nimeni nu ar putea învinui pe drept când Scripturile au inclus titanii şi Valea Titanilor (potrivit II Împăraţi 5, 22; 23, 13) –; dacă, atunci, mâncătorii de lotus ar fi putut, cu dulceaţa fructului lor, să-l ţină pe acel Ulise, după 10 ani de surghiun în care a fost dus războiul în Troia, şi grăbindu-se după 10 ani de peregrinări către patria mamă; dacă grădinile lui Alcinous l-au făcut să întârzie; dacă, în final, sirenele aproape l-au amăgit, fermecat de cântecul lor, către acea renumită epavă a plăcerii; dacă el nu ar fi astupat cu ceară urechile oamenilor lui la sunetele cântecului lor seducător; cu cât mai mult se cade ca oamenii religioşi să se desfete admirând faptele cereşti !

Şi, aici, nu dulceaţa boabelor este cea care trebuie mâncată, ci Pâinea care S-a pogorât din cer (potrivit Ioan 6, 50-51); nu plantele lui Alcinous trebuie contemplate, ci Taina lui Hristos; pentru că ,,cel slab legume mănâncă” (Romani 14, 2). Prin urmare, urechile nu trebuie astupate, ci deschise, astfel ca glasul lui Hristos să poată fi auzit; acela care l-a auzit nu se va teme de epavă, dar duhul său trebuie să nu fie legat cu lanţurile trupeşti ca Ulise de catarg, ci trebuie să fie legat cu legăturile duhovniceşti de Lemnul Crucii, ca nu cumva să fie mişcat de ademenirea desfrânării spre a-şi abate cursul firii sale în primejdia plăcerii senzuale.

3. Pentru că legenda este colorată cu imagini poetice, astfel că fecioarele sunt arătate a fi trăit pe un ţărm stâncos; dacă ele i-au silit pe toţi cu cântecul lor dulce să se abată din călătoria lor prin plăcerea urechilor lor, ele i-au condus în ape puţin adânci tainice, i-au amăgit către un loc de ancorare înşelător, şi i-au sortit a fi o epavă nenorocită. Dar ce mare este mai periculoasă ca lumea, atât de înşelătoare, atât de nestatornică, atât de vastă, atât de furtunoasă cu suflările duhurilor necurate ? Ce semnifică imaginea fecioarelor dacă nu ispitirile plăcerii femeieşti, care necinsteşte statornicia minţii robite ?

Apoi, ce sunt apele puţin adânci dacă nu greutăţile mântuirii noastre ? Fiindcă nimic nu este atât de tainic precum primejdia dulceţii lumeşti, care atunci când înmoaie duhul, copleşeşte sufletul şi zdrobeşte înţelegerea minţii de stâncile trupului (potrivit Matei 4, 1-2; Luca 4, 1-3).

4. Dar în mod potrivit, în postul Său în pustie, Domnul nostru Iisus Hristos ne învaţă împotriva ispitirii dorinţelor, şi Domnul tuturor suferă ispitire de la diavol (potrivit Luca 4, 1-2), ca noi cu toţii să învăţăm să biruim prin El. Deci haideţi să remarcăm că evanghelistul nu a înfăţişat fără scop 3 principii poruncite de Domnul. Pentru că există 3 lucruri care sunt de folos mântuirii omului: taina, pustia şi postul; fiindcă cineva ,,nu se încununează, de nu se va lupta după lege” (II Timotei 2, 5), ci nimeni nu este admis în lupta pentru virtute dacă nu este întâi curăţit de toată prihana păcatelor şi sfinţit prin darul harului ceresc.

Deci, Domnul vine la botez, astfel că prin harul tainei El poate fi văzut de noi prin apariţie şi percepţie. Şi deoarece Legea este vestită a mărturisi în cer şi pe pământ (potrivit A Doua Lege 30, 12-13), ca tu să poţi crede că mai degrabă taina dumnezeirii decât Legea a fost ascunsă din veac în Dumnezeu (potrivit Coloseni 1, 26), cerul deja nu este chemat ca mărturie, ci martorul foloseşte ceremonia, când glasul lui Dumnezeu este coborât din cer (potrivit II Împăraţi 22, 14; Psalmi 17, 13).

În acelaşi timp, ca nu cumva tu să întâmpini taina credinţei în îndoiala minţii, nevăzutul este arătat ţie văzut la lucru (potrivit Evrei 11, 3).

5. Sic.

6. Domnul a venit la botez, deoarece El S-a făcut toate de dragul tău (potrivit I Corinteni 9, 20-21). Celor care erau sub Lege, ca şi cum El era sub Lege. Deşi El Însuşi nu era sub Lege, El S-a tăiat împrejur, ca să-i poată câştiga pe cei ce erau sub Lege, şi El S-a alăturat unui praznic cu cei care erau fără de Lege, ca El să-i poată câştiga pe cei ce vieţuiau fără Lege. El S-a făcut neputincios pentru cei neputincioşi prin patima Trupului Său, ca El să-i poată câştiga (potrivit I Corinteni 9, 22); în sfârşit, El S-a făcut toate tuturor, sărac pentru cei săraci, bogat pentru cei bogaţi (potrivit II Corinteni 8, 9), un om care plânge pentru cei ce plâng (potrivit Romani 12, 15), un flămând pentru cei flămânzi, un însetat pentru cei însetaţi (potrivit I Corinteni 4, 11), o curgere pentru cei îmbelşugaţi.

El este în temniţă cu cei săraci (potrivit Matei 25, 36), El plânge cu Maria (potrivit Ioan 11, 35), El prăznuieşte cu apostolii (potrivit Matei 26, 20), El însetează cu femeia samarineancă (potrivit Ioan 4, 7), El flămânzeşte în pustie (potrivit Matei 4, 2), astfel că hrana primului om pe care el a gustat-o prin păcat a fost mistuită de foamea Domnului. Adam şi-a stins foamea de cunoştinţa binelui şi răului spre primejduirea noastră (potrivit Facerea 2, 9); El a primit foamea spre folosul nostru.

7. ,,Atunci dus a fost Iisus în pustie de Duhul, ca să se ispitească de diavolul” (Matei 4, 1). Se cuvine să fie observat cum primul Adam a fost izgonit din rai în pustie (potrivit Facerea 3, 23-24; I Corinteni 15, 45), ca tu să poţi remarca cum cel de-al doilea Adam S-a întors din pustie în rai. Căci tu vezi cum precedentele sunt dezlegate prin legămintele Sale şi binefacerile dumnezeieşti sunt refăcute în paşii Săi.

 

Scriptura NT 70

Ispitirea lui Hristos în pustie

Mozaic din Catedrala San Marco, Veneţia, secolul al XII-lea

 

Adam din pământ virgin (potrivit Facerea 2, 7; Iov 38, 14; Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 17, 1; 33, 10), Hristos dintr-o fecioară; el, făcut după chipul lui Dumnezeu (potrivit Facerea 1, 27), El ca chip al lui Dumnezeu (potrivit II Corinteni 4, 4); el, având întâietate înaintea tuturor animalelor iraţionale (potrivit Facerea 1, 28), El, având întâietate înaintea tuturor fiinţelor vii – nerozie prin femeie (potrivit Facerea 3, 6), înţelepciune prin fecioară; moarte prin pom, viaţă prin cruce –; el, dezbrăcat de cele duhovniceşti, s-a acoperit cu frunzele unui pom (potrivit Facerea 3, 7), El, dezbrăcat de cele lumeşti, nu a dorit capcanele trupului. Adam în pustie, Hristos în pustie: fiindcă El ştia unde l-ar putea găsi pe cel pierdut pe care, cu greşeala ştearsă, l-ar putea rechema în rai.

Dar deoarece nu s-ar putea întoarce înveşmântat în capcanele lumeşti, nici nu ar putea fi un locuitor al raiului decât dezbrăcat de vină, el s-a lepădat de omul vechi şi s-a îmbrăcat în cel nou (potrivit Coloseni 3, 9-12), astfel că deoarece hotărârile dumnezeieşti nu pot fi abrogate, s-ar putea schimba mai degrabă persoana decât sentinţa.

8. Însă, pentru că în rai, fără un conducător, el a pierdut calea pe care a primit-o, cum ar fi putut găsi din nou calea din pustie, unde există multe ispite, o luptă grea pentru virtute, o cădere uşoară în greşeală, când natura virtuţii este aceeaşi cu cea a dumbrăvilor: astfel încât dacă un puiet se înalţă neîncetat de la cele pământeşti către cele cereşti, cu toate că vârsta înseamnă maturizarea cu frunziş fraged, fiind stricat de otrava dinţilor feroce, el poate fi cu uşurinţă tăiat sau ars; dar dacă este întemeiat pe o rădăcină adâncă şi se susţine cu o bogăţie de ramuri, în zadar este încercat un copac puternic de dinţii fiarelor sălbatice, loviturile fermierilor, sau vijeliile feluritelor vânturi.

9. Apoi, ce conducător ar fi rânduit El împotriva atât de multor ademeniri lumeşti, atât de multor meşteşugiri ale diavolului, când El ştia că lupta noastră este mai întâi ,,împotriva trupului şi a sângelui”, apoi ,,împotriva începătoriilor şi a domniilor, şi a stăpânitorilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutăţii întru cele cereşti” (Efeseni 6, 12) ? Ar fi rânduit un înger ? Şi el a căzut; legiunile de îngeri cu siguranţă nu slujesc tuturor (potrivit IV Împăraţi 6, 17-18; Matei 26, 53). Ar trimite un serafim ? Şi unul a venit pe pământ în mijlocul unui popor care avea buze necurate, şi atingându-le cu un cărbune a curăţit buzele unui prooroc (potrivit Isaia 6, 6-7).

Trebuie căutat alt conducător pe care l-am urma cu toţii. Cine ar fi un conducător atât de mare încât să facă bine tuturor, decât Cel ce este mai mare decât lumea (potrivit Ioan 3, 31) ? Cine ar fi un conducător atât de mare încât să domnească asupra tuturor: bărbat şi femeie, iudeu şi grec, barbar şi scit, rob şi slobod, decât Singurul care este toate şi întru toţi (potrivit Coloseni 3, 11) ?

10. Deoarece există multe curse oriunde mergem: diavolul întinde curse în trup, curse în Lege, curse pe aripile bisericilor (potrivit Luca 4, 9), curse în temeliile zidurilor, curse în filozofi, curse în plăceri – pentru că ochiul curvei este o cursă pentru păcătos –, o cursă în bani, o cursă în religie, o cursă în râvna pentru curăţie. Pentru că mintea omenească este aplecată de pricini neînsemnate şi adeseori mânată încolo şi încoace de viclenia unui instigator.

Diavolul vede un om credincios, închinându-se cu evlavie lui Dumnezeu şi preţuind ce este sfânt, incapabil de a jigni; el îl prinde pe picior greşit în însăşi religia sa, pentru a-l face să nu creadă că Fiul lui Dumnezeu a luat asupra Sa cu adevărat această carne a noastră, acest trup al nostru, această slăbiciune a mădularelor noastre, când fără îndoială a existat Patima Trupului şi dumnezeirea a rămas fără de vătămare. Astfel, vina decurge din religie, fiindcă ,,tot duhul care nu mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu nu este” (I Ioan 4, 3).

El vede un om teafăr, un om al curăţiei, neatins; îl determină să condamne căsătoria (potrivit I Timotei 4, 3), fapt prin care el este izgonit din Biserică, şi prin râvna pentru curăţie s-a separat de un Trup curat. Altul aude că ,,un Dumnezeu este, Tatăl, dintru care sunt toate” (I Corinteni 8, 6), pe care să-L adori şi să I te închini; diavolul stă la pândă pentru el şi îi închide urechile, ca nu cumva el să audă că există ,,şi unul Domn Iisus Hristos, prin care sunt toate” (I Corinteni 8, 6); aşa, el îl sileşte să fie lipsit de evlavie având evlavie în exces, astfel că deşi el Îl separă pe Tatăl de Fiul, Îl confundă pe Tatăl cu Fiul, şi gândeşte Persoana – nu puterea – a fi una. În consecinţă, deoarece nu cunoaşte măsura credinţei, cade în încercarea grea a necredinţei.

11. Deci, cum vom ocoli aceste curse, astfel ca noi, de asemenea, să putem spune: ,,Sufletul nostru ca o pasăre s-a izbăvit din cursa vânătorilor. Cursa s-a sfărâmat şi noi ne-am izbăvit” (Psalmi 123, 6-7) ? David nu spune, nu a îndrăznit să spună: ,,Am sfărâmat cursa”, ci ,,ajutorul nostru este întru numele Domnului” (Psalmi 123, 8), pentru a arăta de unde a fost desfăcută cursa, pentru a prooroci că va veni în această viaţă Cel care va strica lucrurile diavolului (potrivit I Ioan 3, 8).

12. Dar o cursă nu ar putea fi mai bine sfărâmată decât dacă i s-a dat vreo pradă diavolului; astfel, în timp ce se grăbeşte către pradă, este prins în propriile curse, ca eu să pot spune: ,,Cursă au gătit picioarelor mele (...), şi au căzut într-însa” (Psalmi 56, 8-9). Ce pradă ar fi putut fi, dacă nu trupul ? Deci, era potrivit ca această înşelare să se întâmple diavolului, ca Domnul nostru Iisus Hristos să ia un trup, chiar acest trup stricăcios (potrivit I Corinteni 15, 53), un trup neputincios, ca El să fie răstignit prin slăbiciune. Căci dacă trupul ar fi fost duhovnicesc, El nu ar fi spus: ,,Duhul este osârduitor, iar trupul neputincios” (Matei 26, 41).

Apoi, ascultă ambele glasuri, al trupului neputincios şi al duhului osârduitor: ,,Părintele meu, de este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta” (Matei 26, 39); acesta este glasul trupului. ,,Însă nu precum voiesc eu, ci precum tu” (Matei 26, 39); tu ai râvna şi tăria duhului. De ce dispreţuieşti bunăvoinţa Domnului ? Este un semn de bunăvoinţă că El S-a îmbrăcat cu trupul meu, este un semn de bunăvoinţă că El S-a îmbrăcat cu neputinţele mele, El S-a îmbrăcat cu slăbiciunea mea, care cu siguranţă Firea lui Dumnezeu nu ar putea-o simţi, deoarece şi firea omului s-a deprins să o dispreţuiască sau să o susţină şi să o rabde.

Şi, în acest chip, haideţi să-L urmăm pe Hristos, după cum este scris: ,,După Domnul Dumnezeul vostru să umblaţi ... şi de dânsul să vă lipiţi” (A Doua Lege 13, 4). De care mă voi lipi, doar de Hristos, precum a spus Pavel: ,,Iar cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este” (I Corinteni 6, 17). Atunci, haideţi să călcăm pe urmele Lui, ca să putem să ne întoarcem din pustie în rai.

13. Tu vezi pe ce căi (noi) ne întoarcem. Acum Hristos este în pustie, El călăuzeşte omul, îl învaţă, îl lămureşte, îl antrenează, îl unge cu untdelemn duhovnicesc; de îndată ce l-a văzut a fi mai puternic, El îl călăuzeşte printr-o semănătură bogată, când evreii s-au plâns că ucenicii Lui au smuls spice de grâu (potrivit Matei 12, 1-2) – pentru că El îi aşezase deja pe apostolii Săi într-un câmp cultivat şi la o misiune rodnică. După aceea, El i-a aşezat pe ei în Rai în vremea Patimii Sale; pentru că tu ai: ,,Acestea grăind Iisus, au ieşit împreună cu ucenicii săi de ceea parte de pârâul Chedrilor unde era o grădină, întru care au intrat el şi ucenicii lui” (Ioan 18, 1).

Pentru că proorocul ne învaţă în Cântarea Cântărilor că o grădină este de preferat unui câmp roditor, spunând: ,,Grădină închisă este sora mea mireasă, grădină închisă, izvor pecetluit. Odraslele tale sunt un rai” (Cântarea Cântărilor 4, 12-13). Fecioria curată şi neprihănită a sufletului este cea care nu este depărtată de credinţă prin nici o teroare a pedepselor, prin nici o ademenire a plăcerilor lumeşti, prin nici o dragoste de viaţă.

Apoi, acest evanghelist mai presus de toţi mărturiseşte că omul a fost chemat prin puterea dumnezeiască, fiindcă doar el Îl înfăţişează pe Domnul spunându-i tâlharului: ,,Amin zic ţie: astăzi împreună cu mine vei fi în rai” (Luca 23, 43).

14. Prin urmare, Iisus Hristos, plin de Duhul Sfânt, este dus în pustie cu un scop (potrivit Luca 4, 1), pentru a-l provoca pe diavol – căci dacă el nu ar fi fost înfruntat, El nu l-ar fi biruit pentru mine – într-o taină, astfel ca El să-l elibereze pe primul Adam din surghiun, ca un exemplu, pentru a ne arăta nouă că diavolul îi pizmuieşte pe cei care se străduiesc spre mai bine. Şi apoi cu atât mai mult va fi evitat, ca nu cumva slăbiciunea minţii să surpe darul tainei.

 

Scriptura NT 71

Mântuitorul Hristos ispitit de diavolul

Frescă din biserica Mânăstirii Dionisiou, Muntele Athos

 

15. Dar ,,patruzeci de zile” (Luca 4, 2); tu recunoşti numărul mistic. Fiindcă tu îţi aminteşti că apele adâncului s-au revărsat vreme de patruzeci de zile (potrivit Facerea 7, 12); şi liniştea unui cer calm a fost restabilită după ce proorocul s-a curăţit postind vreme de patruzeci de zile (potrivit III Împăraţi 19, 8); Sfântul Moisi s-a învrednicit să primească Legea după un post de patruzeci de zile (potrivit Ieşirea 34, 28); rătăcind vreme de 40 ani în pustie (potrivit Numerii 14, 33-34), părinţii au dobândit pâine îngerească şi darul hranei cereşti (potrivit Psalmi 77, 28-29; Înţelepciunea lui Solomon 16, 20), nici nu s-au învrednicit ei să intre în Ţara Făgăduinţei până când nu s-a împlinit timpul numărului mistic (potrivit Evrei 11, 9); prin postul de patruzeci de zile al Domnului, intrarea către Evanghelie stă deschisă înaintea noastră.

De aceea, cine doreşte să dobândească slava Evangheliei sau rodul Învierii trebuie să nu încalce postul mistic pe care atât în Legea lui Moisi, cât şi în Evanghelia Sa, prin autoritatea ambelor Testamente, Hristos l-a aşezat ca pe o probă credincioasă a virtuţii.

16. Căci ce semnifică că evanghelistul a spus că Domnul a flămânzit (potrivit Luca 4, 2), când noi nu vedem nici un astfel de comentariu cu privire la postul lui Moisi sau al lui Ilie ? Fără îndoială, răbdarea oamenilor nu este mai mare decât al lui Dumnezeu. Dar cel care nu ar putea posti vreme de patruzeci de zile arată că El a flămânzit nu de hrana trupului, ci de mântuire, în acelaşi timp în care El l-a provocat pe vrăşmaşul, deja înfricoşat, care fusese rănit prin cele patruzeci de zile de post.

Şi, din acest motiv, foamea Domnului este o înşelăciune evlavioasă, astfel încât în măsura în care diavolul, temându-se de lucruri mai mari, era deja circumspect, şi înşelat de apariţia foamei, L-a ispitit ca pe un Om, ca nu cumva să fie împiedicată biruinţa sa. În acelaşi timp, învaţă că taina, adică lucrarea Sfântului Duh, a fost o judecată dumnezeiască, astfel ca Hristos să Se dea pe Sine spre a fi ispitit de diavolul.

17. ,,Şi a zis lui diavolul: de eşti Fiul lui Dumnezeu, zi pietrei acesteia să se facă pâine” (Luca 4, 3). Ni se vorbeşte despre trei arme principale cu care diavolul obişnuieşte să se înarmeze pentru a răni cugetul omului: prima – a lăcomiei pântecelui, cea de-a doua – a laudei de sine, cea de-a treia – a ambiţiei. Dar de unde începe, de acolo el şi biruieşte. Şi, de aceea, eu încep să biruiesc în Hristos de acolo de unde am fost învins în Adam, cu condiţia ca Hristos, chipul Tatălui (potrivit II Corinteni 4, 4; Coloseni 1, 15), să fie pentru mine o pildă de virtute.Scriptura NT 72 1

Deci haideţi să învăţăm să ne păzim de lăcomia pântecelui, să ne păzim de extravaganţă, deoarece este o armă a diavolului. O cursă este întinsă când este pregătită masa împărătească a unui praznic, care adesea schimbă statornicia cugetului. Pentru că noi trebuie să ne ferim de cursă, nu numai când auzim cuvintele diavolului, ci şi când vedem bogăţiile lui.

Aşadar, tu ai învăţat despre armele diavolului; ia pavăza credinţei, pieptarul înfrânării (potrivit Efeseni 6, 14, 16).

18. Dar care este semnificaţia unui asemenea preambul: ,,De eşti Fiul lui Dumnezeu” (Luca 4, 3), decât că el ştia că va veni Fiul lui Dumnezeu ? Dar nu a crezut că El venise, din cauza acestei slăbiciuni a Trupului Său. Una este să încerci, alta să ispiteşti, să mărturiseşti credinţa în Dumnezeu, şi să încerci să păcăleşti un Om.

19. Dar priveşte armele lui Hristos cu care El a biruit pentru tine, nu pentru Sine. Căci Cel care a arătat că pietrele ar putea fi preschimbate în pâine prin puterea Sa, prin transformarea într-o natură diferită, învaţă că tu nu trebuie să faci nimic la porunca diavolului, nici pentru scopul vădirii virtuţii.

În acelaşi timp, ia cunoştinţă de viclenia ingenioasă a diavolului din însăşi ispita. Astfel, el ispiteşte ce poate încerca; astfel, el încearcă ce poate ispiti. Spre deosebire de el, Domnul amăgeşte ca să poată birui; El biruieşte ca să poată amăgi. Căci dacă El a schimbat natura, El L-a trădat pe Ziditorul Său. Drept urmare, El a răspuns neutru, spunând: ,,Scris este, că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot graiul lui Dumnezeu” (Luca 4, 4).

 

Sfântul Prooroc Moisi

Mânăstirea Pantocrator, Muntele Athos

 

Scriptura NT 72 220. Tu vezi ce fel de arme foloseşte El pentru a-l apăra pe om, îngrădit şi protejat împotriva ademenirilor poftei, împotriva atacului răutăţii duhovniceşti (potrivit Efeseni 6, 12). Pentru că El nu exercită puterea ca Dumnezeu – căci ce bun ar fi aceasta pentru mine ? –, ci ca Om El recurge la ajutorul comun pentru Sine, astfel că dorind hrana citirii dumnezeieşti, El trece cu vederea foamea trupului şi dobândeşte hrana Cuvântului ceresc. Doritor de acesta, Moisi nu a dorit pâine (potrivit Ieşirea 24, 18); doritor de acesta, Ilie nu a simţit foamea unui post lung (potrivit III Împăraţi 19, 4). Căci cel care urmează Cuvântul nu poate dori pâine pământească, când el primeşte chintesenţa pâinii cereşti (potrivit Ioan 6, 32, 50) – deoarece nu există îndoială că dumnezeiescul covârşeşte omenescul, aşa cum duhovnicescul covârşeşte trupescul.

Şi, prin urmare, cel care doreşte adevărata viaţă aşteaptă acea Pâine care prin chintesenţa sa imperceptibilă ,,inima omului o întăreşte” (Psalmi 103, 17). Totodată, când spune: ,,Nu numai cu pâine va trăi omul” (Luca 4, 4), El arată că Omul este ispitit, adică acceptarea de către El a trupului nostru, nu dumnezeirea Sa.

 

Sfântul Prooroc Ilie, hrănit în pustie de corb

Insula Patmos, Grecia

 

21. Apoi urmează arma laudei, prin care urmează căderea, deoarece când oamenii doresc să se fălească cu slava virtuţii lor, ei părăsesc locul şi condiţia vredniciilor lor. Se spune: ,,Şi l-a dus pre el în Ierusalim şi l-a pus pre dânsul pre aripa bisericii” (Luca 4, 9).

22. Fiindcă lauda este de aşa natură încât, atunci când cineva crede că se urcă către înălţimi, prin uzurparea faptelor alese, el este dus către adâncimi. ,,Şi i-a zis lui: de eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te pre sineţi de aici jos” (Luca 4, 9).

23. Cu adevărat, un glas diavolesc, care se străduieşte să prăbuşească cugetul omului de pe treapta mai înaltă a virtuţilor sale. Căci ce este atât de caracteristic pentru diavol ca aceea de a îndemna pe fiecare să se arunce jos ?

24. Tu învaţă şi să-l biruieşti pe diavol. Duhul te călăuzeşte, urmează Duhul. Nu lăsa atracţia trupului să te cheme înapoi; plin de Duh, învaţă să dispreţuieşti plăcerile. Iute, dacă tu doreşti să biruieşti. Este potrivit că diavolul cugetă că tu trebuie să fii ispitit prin om. Hristos, ca un puternic, este ispitit faţă către faţă, dar tu prin om. Şi este o lucrare a diavolului când un om spune: ,,Tu eşti puternic; mănâncă şi bea, şi rămâi acelaşi”. Nu te crede în tine însuţi, nu-ţi fie ruşine că ai nevoie de mijloace de apărare de care Hristos nu a avut nevoie. Şi, încă, El nu le-a trecut cu vederea, pentru a te învăţa pe tine, spunând: ,,Ci luaţi aminte de sinevă, ca să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia” (Luca 21, 34).

Pavel nu s-a ruşinat, care a spus: ,,Aşa dau război, nu ca şi cum aş fi bătând văzduhul” (I Corinteni 9, 26). Într-adevăr, apostolul nu a bătut văzduhul, ci a biciuit puterile văzduhului. El spune: ,,Ci îmi chinuiesc trupul meu, şi îl supun robiei; ca nu cumva altora propovăduind, însumi să mă fac netrebnic” (I Corinteni 9, 27).

25. Totodată, diavolul îşi vădeşte propria neputinţă şi rea voinţă, deoarece diavolul nu poate face rău nimănui decât dacă el însuşi îi îngăduie. Fiindcă cel care a părăsit cerescul şi a ales pământescul a atras asupra sa surparea de bunăvoie a unei vieţi şubrede.

În acelaşi timp, întrucât diavolul a văzut arma sa tocită, cel care a supus toţi oamenii sub puterea sa a început să-L considere pe El a fi mai mult decât un om. Dar Domnul încă o dată a socotit că nici măcar proorociile cu privire la El nu trebuie să se împlinească la porunca diavolului, însă cu autoritatea dumnezeirii Sale păstrată, S-a opus vicleniei lui astfel că, deoarece el a adus mărturie exemplul Scripturilor (potrivit Luca 4, 10-11), trebuia biruit prin pildele din Scripturi (potrivit Luca 4, 12). Pentru că puterea lui Dumnezeu este de a birui; Scriptura biruieşte pentru mine.

26. Învaţă, aici, de asemenea, că satana se preface în înger de lumină (potrivit II Corinteni 11, 14), şi din Sfintele Scripturi însele găteşte adeseori cursă pentru cei credincioşi. Astfel el face eretici, astfel el risipeşte credinţa, astfel el atacă îndatoririle evlaviei. Prin urmare, să nu laşi un eretic să pună stăpânire pe tine pentru că el poate cita câteva pilde din Scripturi, nici să nu-l laşi pe cel care pare învăţat să şi le aroge. Diavolul, de asemenea, întrebuinţează mărturia Scripturilor (potrivit Luca 4, 10-11), însă nu cu scopul de a învăţa, ci de a prinde în cursă şi de a înşela.

El recunoaşte pe cel absorbit de religie, renumit pentru virtuţile sale, şi foarte puternic cu semnele şi minunile; el găteşte cursa laudei, pentru a umple un astfel de om cu mândrie, astfel încât el nu se încrede în evlavia sa, ci se încrede în laudă, nici nu o (evlavia) atribuie lui Dumnezeu, ci o ia pentru sine. Şi, de aceea, apostolii le-au poruncit demonilor nu în numele lor, ci în numele lui Hristos (potrivit Luca 10, 17), ca nu cumva să li se pară că-şi arogă ceva. Astfel, Petru îl vindecă pe cel şchiop, spunând: ,,Întru numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală şi umblă” (Faptele Apostolilor 3, 6).

Învaţă de asemenea de la Pavel să te fereşti de laudă. El spune: ,,Ştiu pre acest om (sau în trup, nu ştiu, sau afară de trup, nu ştiu; Dumnezeu ştie); că s-a răpit în Rai şi a auzit cuvinte nespuse, care nu este slobod omului a le grăi. Pentru unul ca acesta mă voiu lăuda; iar pentru mine nu mă voiu lăuda, fără numai întru neputinţele mele” (II Corinteni 12, 3-5).

27. În consecinţă, chiar aici diavolul, întrucât a recunoscut un Om puternic, a invocat lauda, care îl înşeală şi pe cel puternic. Dar Domnul i-a răspuns: ,,Să nu ispiteşti pre Domnul Dumnezeul tău” (Luca 4, 12); tu ştii din aceasta că Domnul şi Dumnezeu Iisus Hristos, atât Tatăl cât şi Fiul, sunt de o putere, după cum este scris: ,,Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30). Şi, de aceea, dacă diavolul invocă pe ,,Unul”, (Tatăl şi Fiul) îi răspund lui că este scris: ,,Noi suntem” şi deosebesc ,,Unul”, ca nu cumva tu să împarţi puterea; deosebesc ,,Unul” ca nu cumva tu să desparţi pe Tatăl de Fiul. ,,Şi suindu-l pre el diavolul într-un munte înalt, i-a arătat lui toate împărăţiile lumii, într-o clipeală de vreme” (Luca 4, 5).

28. Cele vremelnice şi cele pământeşti sunt în mod potrivit arătate într-o clipeală de vreme. Deoarece iuţeala privirii nu este vestită, pe cât de mult este exprimată fragilitatea stăpânirii vremelnice, fiindcă toate împărăţiile se scurg într-o clipă (potrivit Înţelepciunea lui Solomon 5, 9), şi adesea cinstea lumii s-a dus înainte de a fi sosit. Căci ce poate dura într-o viaţă, când vieţile însele nu sunt veşnice ? Noi suntem învăţaţi aici să dispreţuim rafalele ambiţiei prosteşti, pentru că toată demnitatea lumească este supusă stăpânirii diavolului, neputincioasă în ce ne priveşte şi seacă în ce priveşte rodul.

29. Dar cum dă aici diavolul (stăpânirea), şi în altă parte tu citeşti că ,,nu este stăpânire fără numai de la Dumnezeu” (Romani 13, 1) ? Cine poate sluji la doi stăpâni sau cine poate primi stăpânire de la doi (potrivit Matei 6, 24) ? Atunci, este cu siguranţă contradictoriu ? Câtuşi de puţin. Ci vezi că toate lucrurile sunt de la Dumnezeu. Nici nu este lumea fără Dumnezeu, deoarece ,,lumea printr-însul s-a făcut” (Ioan 1, 10); dar cu toate că lumea a fost făcută de Dumnezeu, lucrările ei sunt rele, deoarece vremurile sunt pornite către răutate, iar rânduiala lumii este de la Dumnezeu, dar lucrările lumii de la cel rău (potrivit I Ioan 5, 19).

Astfel, şi rânduiala stăpânirilor este de la Dumnezeu, ambiţia stăpânirii de la cel rău. Apoi, se spune: ,,Nu este stăpânire fără numai de la Dumnezeu, şi stăpâniile care sunt, de la Dumnezeu sunt rânduite” (Romani 13, 1); nu date, ci rânduite, şi ,,cel ce se împotriveşte stăpânirii, rânduielii lui Dumnezeu se împotriveşte” (Romani 13, 2). Chiar dacă se poate spune aici, de asemenea, că diavolul dă stăpânire, nu se neagă că toate aceste lucruri îi sunt îngăduite doar până la o vreme. Aşadar, Cel care a îngăduit, a rânduit, nici nu este stăpânirea rea, ci cel care abuzează de stăpânire. Apoi, ,,voieşti să nu-ţi fie frică de stăpânire ? Fă bine şi vei avea laudă de la dânsa” (Romani 13, 3). Deci, stăpânirea nu este rea, ci ambiţia.

În sfârşit, rânduirea stăpânirii este a lui Dumnezeu, întrucât cel care foloseşte stăpânirea cum trebuie este un slujitor al lui Dumnezeu. Se spune: ,,Că slujitor al lui Dumnezeu este ţie spre bine” (Romani 13, 4). Prin urmare, nu este vină în slujbă, nici nu poate displăcea rânduirea slujitorului lui Dumnezeu, ci fapta celui care slujeşte. Căci pentru a lua pildă de la cele cereşti pentru cele pământeşti, Împăratul dă cinstea şi are slava. Dar dacă unul a abuzat de cinste, Împăratul nu trebuie învinuit, ci judecătorul. Verdictele au acuzaţii lor, deoarece nu stăpânirea, ci propria răutate implică pe fiecare.

30. Atunci, cum ? Este bine a exercita puterea, a urmări cinstea ? Este bine, dacă este dată, nu dacă este răpită. Deosebeşte încă acest bine în sine. Pentru că există o practică bună în lume şi alta a virtuţii desăvârşite; căci este bine ca râvna de a cunoaşte dumnezeirea să nu fie stingherită de nici o ocupaţie. Deoarece chiar dacă există multe lucruri bune, există însă doar o viaţă veşnică. ,,Aceasta este viaţa cea veşnică, ca să te cunoască pre tine unul adevăratul Dumnezeu şi pre care ai trimis, pre Iisus Hristos” (Ioan 17, 3).

Şi, în consecinţă, cea mai mare răsplată este cea a vieţii veşnice, şi Dumnezeu singur este Dătătorul vieţii veşnice; haideţi să-L cinstim doar pe Dumnezeul şi Domnul nostru, şi haideţi să-I slujim doar Lui (potrivit A Doua Lege 6, 13; Matei 4, 10), astfel încât doar El să ne răsplătească cu rod îmbelşugat; haideţi să fugim de tot ce este supus puterii diavolului, ca nu cumva tiranul cel rău, ca să spunem aşa, să folosească cruzimea acestei puteri primite împotriva celor pe care-i găseşte pe tărâmul său.

31. Deci, puterea nu este de la diavol, ci expusă curselor diavolului. Nici nu este rânduirea puterilor rea, fiindcă puterile sunt vulnerabile la rău; căci este bine să-L cauţi pe Dumnezeu, dar abaterea şi eroarea căutării înseşi este înşelătoare; căci dacă printr-o interpretare pervertită, un cercetător ajunge la sacrilegiu, ofensa celui care caută devine mai mare decât dacă el nu ar fi căutat. Totuşi nu este greşeala căutării, ci a celui care caută; nici nu este căutarea supusă celui rău, ci înclinaţia celui care caută. Dar dacă cel care-L caută pe Dumnezeu este adeseori ispitit prin slăbiciunea trupului şi îngustimea minţii, cu cât mai vinovat este cel care caută lumea !

Şi ambiţia este cu atât mai distrugătoare, deoarece este o susţinătoare convingătoare a rangurilor, şi face adeseori criminali din cei pe care nici un viciu nu-i desfătează, nici o extravaganţă nu i-ar putea mişca, nici avariţia nu-i doboară. Fiindcă ea are farmecul pieţei şi întâi născoceşte răutate domestică, astfel încât să poată fi prezentată cu cinste, şi în timp ce doreşte să fie măreaţă devine neatentă, de vreme ce, fiindcă se distinge, este străină în însăşi puterea ei, fiindcă stăpâneşte legile, aranjează pentru sine.

32. Poate că cineva va spune că doar cel care a făcut rău se teme; cu toate acestea, cel care navighează pe mare se teme mai mult, şi, dimpotrivă, când este ancorat în port nu obişnuieşte să se teamă de un naufragiu: dar dacă el trebuie să meargă pe mare ar întâmpina primejdii mai numeroase. Prin urmare, fugi de marea acestei vremi: tu nu te vei teme de naufragiu. Chiar dacă rafalele vânturilor bat adesea peste vârfurile copacilor, nici unul puternic înrădăcinat nu este doborât la pământ; dar când furtuna se dezlănţuie pe mare, chiar dacă nu s-ar abate deloc naufragiul, există primejdie pentru oricine.

Mai mult, nimeni, pe uscat sau pe mare, nu este la adăpost de vânturile potrivnice ale răutăţii duhovniceşti (potrivit Efeseni 6, 12), şi corăbiile Tarsisului sunt adeseori sfărâmate de un duh silnic (potrivit Psalmi 47, 6).

33. Acestea sunt spuse despre moralitate. Altminteri, în ce priveşte rânduiala mistică, tu vezi că lanţurile vechii greşeli sunt dezlegate la picioarele Sale, şi cursele, în primul rând ale pântecelui, în al doilea rând ale păcatului trupesc, şi în al treilea rând ale ambiţiei, sunt desfăcute. Căci Adam a fost ispitit prin mâncare, şi încălcând porunca cu consimţirea voinţei în ce priveşte pomul din care a fost oprit să mănânce, el a atras asupra sa şi acuzaţia de ambiţie nesocotită, întrucât a năzuit la asemănarea cu dumnezeirea (potrivit Facerea 3, 5). Şi, în consecinţă, Domnul în primul rând a plătit datoria străvechii greşeli, pentru ca scuturând jugul robiei noi să putem învăţa să depăşim greşelile noastre cu ajutorul Scripturilor.

34. Dar dacă Domnul Iisus Hristos nu a căutat slava Sa, de ce tu o cauţi pe a altuia ? Dacă Făcătorul tuturor a dispreţuit slava lumii pentru virtutea sărăciei, de ce tu batjocoreşti ceea ce ai primit la naştere şi cauţi ceea ce nu se cuvine ? De ce tu ceri ca lucrurile care nu pot fi de lungă durată pentru folosul tău să fie de lungă durată pentru pedepsirea ta ? Fereşte-teScriptura NT 73 de înşelătorie, fereşte-te de amăgire. Şi deoarece diavolul clatină întreaga lume cu înşelăciunea, pentru a corupe omul, şi se luptă cu toate momelile acestui veac, tu trebuie să te păzeşti cu atât mai mult de dezmierdările lui.

 

Adam şi Eva în rai

 

Nu mâncarea a convins-o pe Eva, nici uitarea poruncilor nu a dezbrăcat-o pe ea. Dacă ea ar fi vrut să se închine numai Domnului, ea nu ar fi căutat ceea ce nu se cuvenea. Şi, din acest motiv, este dat un leac, prin care este tocită săgeata ambiţiei, astfel ca noi să-I slujim doar Domnului; pentru că devotamentul evlavios este lipsit de ambiţie.

35. ,,Şi sfârşind diavolul toată ispita, a fugit de la dânsul până la o vreme” (Luca 4, 13). Aceste trei soiuri de păcate sunt arătate a fi aproape întotdeauna izvoarele tuturor fărădelegilor; deoarece Scripturile nu ar spune: ,,Şi sfârşind diavolul toată ispita”, dacă esenţa tuturor fărădelegilor nu ar fi fost în acestea trei, de ale căror seminţe trebuie să ne păzim de la bun început. Astfel, sfârşitul ispitelor este sfârşitul dorinţelor, deoarece pricinile ispitelor sunt pricinile dorinţelor. Apoi, cauzele dorinţelor sunt plăcerea trupească, înfăţişarea slavei, şi setea de putere. Cât de evlavios pare ca tu să nu te opui amintirii unei femei creştine ! Dar adeseori prin aceasta se naşte o ispită.

Dacă diavolul a văzut oameni aţintiţi către Dumnezeu, el i-a stârnit spre amăgire; dar tu, chiar dacă eşti încrezător în ce priveşte ţelul tău, fereşte-te de ispită, cunoscând natura ei. Dacă îţi aminteşti, de asemenea, Apostolul Pavel i-a îndemnat pe credincioşi să evite acestea trei, descriindu-le ca trei feluri de păcate; fie ca cel care este slobod de ele să aştepte cununa dreptăţii (potrivit II Timotei 4, 8). ,,Că – se spune – niciodată întru cuvânt de măgulire am fost la voi, precum ştiţi nici prin prilej de lăcomie; Dumnezeu este martor; nici căutând de la oameni slavă” (I Tesaloniceni 2, 5-6), şi, astfel, el l-a biruit pe diavol şi a căutat cununa.

36. Aşadar, tu vezi că diavolul însuşi nu este statornic în râvnă, ci are obiceiul de a ceda în faţa adevăratei virtuţi. Şi dacă el nu încetează să privească cu neîncredere, totuşi se teme să stăruie, deoarece evită în mod constant să fie înfrânt. Deci având numele lui Dumnezeu, se spune: ,,A fugit de la dânsul până la o vreme”, pentru ca după aceea el să vină nu pentru a ispiti, ci pentru a da luptă.

37. Prin urmare, Sfânta Scriptură te învaţă că lupta ta nu este împotriva trupului şi sângelui (potrivit Efeseni 6, 12), ci împotriva curselor duhovniceşti. Tu vezi nobleţea unui creştin care luptă cu domnii lumii, şi cu toate că se află pe pământ, se luptă prin virtutea duhului împotriva duhurilor răutăţii care sunt întru cele cereşti (potrivit Efeseni 6, 12). Deci nu ne luptăm pentru lucruri pământeşti, pentru care putem lupta pe pământ; dar atunci când răsplăţi duhovniceşti din împărăţia lui Dumnezeu şi moştenirea lui Hristos sunt aşezate înaintea noastră (potrivit Efeseni 5, 5), este de trebuinţă ca mai întâi să fie depăşite piedicile duhovniceşti. Cununa stă înaintea noastră, dar trebuie răbdate încercările grele (potrivit I Corinteni 9, 25).

Nimeni nu poate fi încununat dacă nu a biruit; nimeni nu poate birui dacă nu s-a luptat mai întâi (potrivit II Timotei 2, 5). Mai mult, roada cununii înseşi este mai mare atunci când strădania este mai mare, ,,că largă este uşa şi lată calea, ceea ce duce în pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră printr-însa; că strâmtă este uşa şi îngustă calea, care duce în viaţă, şi puţini sunt cei ce o află pre ea” (Matei 7, 13-14). Şi, din acest motiv, ar trebui să nu ne temem câtuşi de puţin de ispită, fiindcă este pricina victoriei, izvorul biruinţelor.

38. Bogatul care nu a cunoscut ispita în lume este în muncă în iad, pe când săracul Lazăr care a fost atât de năpăstuit şi zdrobit de sărăcie şi boală încât rănile sale erau linse de câini, prin truda vieţii sale nenorocite a căutat cununa slavei veşnice (potrivit Luca 16, 19-31); fiindcă ,,multe sunt necazurile”, nu ale tuturor oamenilor, ci ale ,,drepţilor” (Psalmi 33, 18). În plus, pe aceia care îi iubeşte Domnul, adeseori îi ceartă (potrivit Pildele lui Solomon 3, 12; Evrei 12, 6). Petru a fost ispitit, ca el să se lepede; el s-a lepădat, ca să poată plânge (potrivit Luca 22, 54-60). Şi ce voi spune despre restul ?

Într-adevăr, Iov a fost încercat de Dumnezeu (potrivit Iov 1, 8; 2, 3), dar deşi a fost încercat, nu a fost biruitor. Evlavia sa a fost încercată, dar el nu avea răsplata virtuţii, şi, de aceea, el este dat spre a fi ispitit (potrivit Iov 1, 12; 2, 6), cu scopul ca el să fie mai slăvit.

39. De asemenea, este important ca tu să remarci dimensiunea acestei lupte. Diavolul nu are doar un proiectil: el montează săgeţi, ca să poată birui fie prin răsplată, fie prin scârbă. El răneşte întâi cu dorinţă, apoi cu evlavie, apoi cu cumpătare; fiindcă el luptă cu rănile minţii şi ale trupului deopotrivă. Mai mult, însăşi diversitatea ispitelor este pentru diversitatea celor care luptă. Un bogat este asediat de răul zgârceniei, un tată de pierderea fiilor, un om de întristări, un trup de răni. Cât de multe sunt aceste proiectile !

Aşadar, Domnul a refuzat să aibă ceea ce ar distruge, dar a venit ca un Om sărac (potrivit II Corinteni 8, 9), ca nu cumva El să aibă ceva ce diavolul ar putea răpi. Vrei să ştii tu cât de adevărat este acest lucru ? Ascultă-L pe Domnul Însuşi spunând: ,,Vine stăpânitorul lumii acesteia şi întru mine nu are nimic” (Ioan 14, 30). Mai mult, El a refuzat să fie Tatăl câtorva (potrivit Iov 29, 16), pentru a fi Tatăl tuturor – dar Cel care a dispreţuit toate patimile trupului a fost în zadar ispitit cu rănile trupului – în acelaşi timp, pentru a ne arăta nouă că odată ce vrăjmaşul a fost respins, biruinţa nepătată a trupului i S-a datorat Lui.

Scriptura NT 75Dar Iov, ca un om, este ispitit prin el însuşi, Hristos prin judecători; moştenirea lui Iov este luată de la el, lui Hristos Îi este oferită împărăţia lumească. Nici nu s-a temut diavolul să-L provoace pe Fiul lui Dumnezeu pe de-a întregul fără înşelăciune; el îl ispiteşte pe Iov cu nedreptăţi, el Îl ispiteşte pe Hristos cu răsplăţi. Iov, asemenea unui rob, spune: ,,Domnul au dat, Domnul au luat” (Iov 1, 21); Hristos, conştient de Firea şi moştenirea Sa, râde când I Se oferă ceea ce este al Său. Dar pentru a ne întoarce la Iov, vestitor vine după vestitor (potrivit Iov 1, 14-18), rănile sunt înteţite, şi încă viteazul luptător nu este tulburat în cuget.

O femeie este folosită ca momeală în prima capcană (potrivit Iov 2, 9); Cel care S-a născut dintr-o Fecioară nu a avut soţie supusă greşelii. Prietenii lui Iov sunt folosiţi pentru a-l împila pe luptător cu sfaturi rele (potrivit Iov 2, 11-13), dar ,,întru toate acestea ce s-au întâmplat lui, nu a greşit Iov cu buzele sale înaintea lui Dumnezeu” (Iov 2, 10).

 

Dreptul Iov înconjurat de prietenii săi

 

40. Fiindcă faptul că el a blestemat ziua, spunând: ,,Piară ziua în care m-am născut” (Iov 3, 3), şi, mai târziu: ,,Să o blesteme pre ea, cel ce blestemă ziua aceea, cel ce va să prinză chitul cel mare” (Iov 3, 8) aparţine proorociei, deoarece Domnul nostru Iisus Hristos a împilat pe diavolul ca pe chitul cel mare al acestui veac, şi râvneşte ca ziua zămislirii Sale după trup să piară, astfel ca ziua Sa să poată fi numărată în reînviere. ,,Piară ziua lumii”, se spune, ca ziua Duhului să se poată ivi. Deci, Sfântul Iov vorbea taine în ispita sa, fiindcă cel care a biruit lumea L-a văzut pe Hristos.

41. Apoi, fie ca noi să nu ne temem de ispite, ci, mai degrabă, fie ca noi să ne lăudăm în ele, spunând: ,,Când slăbesc, atunci sunt tare” (II Corinteni 12, 10), fiindcă atunci este ţesută cununa dreptăţii (potrivit II Timotei 4, 8). Poate că aceste cuvinte i se potrivesc Sfântului Apostol Pavel, dar noi, deoarece sunt mai multe cununi, trebuie să nădăjduim la oricare din ele. În această lume, o cunună înseamnă lauri, o cunună este o pavăză. Dar, cu adevărat, o cunună a mângâierii este pusă înaintea ta, deoarece ,,te acoperă cununa mângâierii” (Pildele lui Solomon 4, 9). Şi în alt loc: ,,Cu arma bunei voiri ne-ai încununat pre noi” (Psalmi 5, 12 – însă citatul folosit de Sfântul Ambrozie este următorul: ,,El te va înconjura cu pavăza voii Sale”), şi pe cel pe care l-a iubit Domnul l-a încununat cu slavă şi cinste (potrivit Psalmi 8, 6).

Prin urmare, Cel care doreşte să dăruiască o cunună aduce ispite, şi dacă tu eşti vreodată ispitit, cunoaşte că îţi este pregătită o cunună. Poartă luptele mucenicilor, tu vei purta cununile; poartă chinurile, tu vei purta binecuvântările.

42. Nu este ispita lui Iosif afierosirea virtuţii, nu este greşeala întemniţării lui cununa curăţiei sale (potrivit Facerea 39, 7-15, 20) ? Cum ar fi putut fi numit ocârmuitor al Egiptului (potrivit Facerea 41, 43; I Macavei 2, 53) dacă nu ar fi fost vândut de fraţii săi (potrivit Facerea 37, 28; Înţelepciunea lui Solomon 10, 13-14) ? Iosif însuşi ne arată nouă că aceasta a fost prin voia lui Dumnezeu, ca el să fie vădit a fi drept, spunând: ,,Ca să fie precum astăzi, ca să se hrănească popor mult” (Facerea 50, 20).

Deci, noi nu trebuie să ne temem de ispitele acestui veac ca fiind nişte rele cu care sunt asemuite răsplăţile bune, ci mai degrabă să cerem în contemplarea firii omeneşti căzute ca noi să putem suferi acele ispite pe care le putem duce.

43. ,,Şi s-a întors Iisus întru puterea Duhului în Galileea” (Luca 4, 14). Aici este împlinită proorocia lui Isaia, care spune: ,,Ţara Zavulonului, pământul Neftalimului şi ceilalţi, care locuiesc pre lângă mare şi de ceea parte de Iordan Galileea neamurilor. Poporul cel ce umbla întru întuneric a văzut lumină mare” (Isaia 9, 1-2). Dar Cine este această Lumină Mare, dacă nu Hristos care luminează pe tot omul ce vine în această lume (potrivit Ioan 1, 9) ?

44. Apoi, El a luat Cartea (potrivit Luca 4, 17), pentru a arăta că El Însuşi este Cel care a grăit prin prooroci, şi pentru a îndepărta sacrilegiul necredincioşilor care spun că există un Dumnezeu al Vechiului Testament şi altul al Noului Testament, sau că începutul lui Hristos a fost de la Fecioara; căci cum ar fi început de la Fecioara Cel care mai înainte de Fecioara a spus: ,,Duhul Domnului preste mine” (Isaia 61, 1) ? Tu vezi că Treimea este împreună-veşnică şi desăvârşită.

45. Scriptura vorbeşte despre Iisus Hristos Însuşi, Dumnezeu şi Om, desăvârşit în ambele firi; ea vorbeşte despre Tatăl şi Sfântul Duh. Deoarece Sfântul Duh este arătat ca Persoană când El pogoară în chip trupesc ca un porumbel asupra lui Hristos, când Fiul lui Dumnezeu este botezat în râu, şi Tatăl vorbeşte din cer (potrivit Luca 3, 22). Deci ce mărturie mai mare căutăm, decât că El a făcut cunoscut cu glasul Său că El este Cel care a grăit prin prooroci (potrivit II Petru 1, 21) ?

El este uns cu untdelemn duhovnicesc şi virtute cerească pentru a înroura sărăcia firii omeneşti cu comoara veşnică a Învierii, pentru a izgoni robia minţii, pentru a lumina orbirea duhurilor, pentru a propovădui anul Domnului întins peste toate veacurile (potrivit Luca 4, 18-19), care nu se poate întoarce în cercul caznei, pentru a dărui reînnoirea rodului şi păcii oamenilor. Dar El S-a supus într-atât la toată ascultarea, încât El nu a dispreţuit nici măcar slujba citeţului (potrivit Luca 4, 16); dar noi, într-adevăr, suntem neascultători, cei care am tăgăduit că credinţa în dumnezeire trebuie să fie agonisită în contemplarea trupească prin minunile lucrărilor.

46. ,,Amin grăiesc vouă, că nici un prooroc nu este primit în patria sa” (Luca 4, 24). Invidia este demascată nu în mică măsură, care, neglijentă faţă de dragostea pentru aproapele, perverteşte pricinile dragostei la ură amarnică. În acelaşi timp, prin această pildă şi proorocie este arătat deopotrivă că tu aştepţi în zadar comoara milostivirii cereşti dacă pofteşti roadele virtuţii altuia; pentru că Domnul nu-l place pe cel invidios şi întoarce minunile puterii Sale de la cei care urmăresc binecuvântările dumnezeieşti dăruite altora.

Într-adevăr, acţiunile Domnului întrupat sunt o icoană a dumnezeirii Sale, şi atributele Sale nevăzute ne sunt arătate prin cele care sunt văzute (potrivit Romani 1, 20).

47. Deci, Mântuitorul lămureşte în mod voit de ce El nu a săvârşit minuni ale puterii în patria Sa (potrivit Luca 4, 23-24), ca nu cumva, din întâmplare, cineva să poată crede că afecţiunea pentru patria noastră ar trebui să fie mai puţin preţioasă pentru noi. Pentru că nici nu putea Cel care i-a iubit pe toţi oamenii să nu-i iubească pe compatrioţii Lui; dar cei care invidiază patria Sa se lipsesc singuri de dragoste, fiindcă ,,dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se semeţeşte” (I Corinteni 13, 4). Şi nici nu este patria Sa lipsită de binecuvântări dumnezeieşti. Căci ce minune este mai mare decât aceea că Hristos S-a născut acolo ? Apoi, tu vezi ce măsură a răutăţii aduce invidia. Patria Sa este socotită nevrednică din pricina invidiei, patria în care El a trudit ca cetăţean, care a fost vrednică ca Fiul lui Dumnezeu să Se nască acolo.

48. ,,Şi într-adevăr grăiesc vouă: multe văduve erau în zilele lui Ilie în Israil” (Luca 4, 25). Nu fiindcă erau zilele lui Ilie, ci fiindcă erau zilele în care Ilie lucra, sau pentru că el a făcut ca în acele zile cei care vedeau în faptele lui lumina harului duhovnicesc să se întoarcă la Domnul. Şi, de aceea, cerul era deschis pentru cei care văd tainele dumnezeieşti şi veşnice (potrivit Facerea 28, 12; Ioan 1, 51); şi era închis când era foamete, deoarece nu era belşugul recunoaşterii dumnezeirii (potrivit III Împăraţi 17, 1 şi 18, 1).

49. Dar noi am scris despre aceasta mai pe larg în cartea despre văduve. ,,Şi mulţi leproşi erau în zilele lui Elisei Proorocului în Israil, şi nici unul dintr-înşii nu s-a curăţit, fără numai Neeman Sirianul” (Luca 4, 27). Această pildă folositoare a Domnului nostru ne învaţă şi ne încurajează să râvnim la proslăvirea dumnezeirii, deoarece nimeni nu este arătat ca fiind tămăduit şi nimeni nu este slobozit de boala unui trup pângărit, decât cel care a căutat curăţia cu evlavie dumnezeiască; pentru că binecuvântările dumnezeieşti nu sunt dăruite celor care dorm, ci celor care veghează.

Şi aroganţa cetăţenilor invidioşi este în chip potrivit îmblânzită printr-un exemplu iscusit de comparaţie; şi este arătat că faptele Domnului sunt în acord cu Vechiul Testament, deoarece noi citim de asemenea în Cartea Împăraţilor că păgânul Neeman a fost într-o proorocie curăţit de bubele leprei (potrivit IV Împăraţi 5, 14), când lepra deopotrivă a minţii şi a trupului rodea pe foarte mulţi dintre evrei, pentru că, într-adevăr, istoria spune de asemenea că cei patru care, siliţi de foame, şi-au făcut drum către tabăra primului împărat al Siriei erau leproşi (potrivit IV Împăraţi 7, 3-16).

Deci, de ce nu i-a tămăduit proorocul pe fraţii săi ? De ce nu i-a vindecat pe compatrioţii săi ? De ce nu i-a vindecat pe tovarăşii săi ? Când i-a tămăduit pe străini, el i-a vindecat pe cei care nu respectau Legea şi nu erau fraţi de credinţă cu el, decât că tămăduirea este a voinţei, nu a poporului, şi darul dumnezeiesc este prilejuit de rugăciuni, nu dăruit prin dreptul natural ? Învaţă să ceri ceea ce doreşti să dobândeşti: binefacerile darurilor cereşti nu sunt date celui trufaş.

50. Dar cu toate că o explicaţie simplă dă formă unei dispoziţii morale, harul tainei nu este ascuns. Şi, într-adevăr, când cel din urmă provine din prima, atunci de asemenea prima este adăugată celui din urmă. Deoarece am spus în altă carte (despre văduve) că Biserica a fost preînchipuită de văduva la care a fost trimis Ilie. Poporul corespunde Bisericii, pentru a urma. Poporul, adunat din străini; poporul, odinioară lepros; poporul, odinioară murdar, înainte de a fi fost botezat în râul mistic, acelaşi popor, curăţit după taina botezului de prihana trupului şi minţii, începea acum să nu mai fie un lepros, ci o fecioară neîntinată, fără pată (potrivit Efeseni 5, 27).

Atunci, pe bună dreptate, Neeman este descris ca ,,mare înaintea domnului său şi minunat la faţă” (potrivit IV Împăraţi 5, 1-27), deoarece prin icoana sa este declarată viitoarea mântuire a neamurilor; el – care prin sfatul unei sfinte fecioare care din pricina înfrângerii compatrioţilor ei a ajuns în mâna duşmanului, a primit poruncă să nădăjduiască mântuire de la prooroc – este vindecat nu prin autoritatea unui împărat lumesc, ci prin mărinimia îndurării dumnezeieşti.Scriptura NT 76

51. De ce i se porunceşte să se spele de un număr mistic de ori ? De ce este ales râul Iordanului ? ,,Au doar nu sunt mai bune Avana şi Farfar apele Damascului, decât Iordanul ?” (IV Împăraţi 5, 12). Dar el le-a preferat pe acestea cuprins de mânie, însă după ce a cugetat a ales Iordanul, fiindcă mânia este necunoscătoare a tainei; credinţa o cunoaşte.

 

Tămăduirea lui Neeman Sirul în râul Iordanului (1150)

 

Cunoaşte harul botezului folositor sănătăţii: cel care s-a afundat pe când era lepros a ieşit din apă fiind credincios. Învaţă că tainele sunt numite duhovniceşti. Se caută o vindecare a trupului, se dobândeşte o tămăduire a minţii. Trupul este spălat, firea este spălată. Căci eu văd că a fost curăţită lepra minţii tot atât de mult ca cea a trupului, când izbăvit de rămăşiţele vechii greşeli după botez, el refuză să dea dumnezeilor străini jertfele pe care le făgăduieşte Domnului (potrivit IV Împăraţi 5, 17).

52. Cunoaşte, de asemenea, învăţăturile virtuţii armonioase; a încercat credinţa care a refuzat răsplata. Cunoaşte din fiecare indicaţie a cuvintelor şi faptelor ce ar trebui să urmezi. Tu ai învăţătura Domnului, liber să primeşti exemplul preotului, liber să dai şi nu să vinzi (potrivit Matei 10, 8), ci să oferi slujirea; pentru că harul lui Dumnezeu nu este apreciat a avea preţ, nici nu se caută câştigul din taine, ci ascultarea preotului.

53. Cu toate acestea, nu este de ajuns ca tu însuţi să nu cauţi câştigul; mâinile familiei tale trebuie de asemenea să fie înfrânate. Şi nu numai aceasta ţi se cere, ca tu să te păstrezi singur curat şi nepângărit, pentru că apostolul nu a spus: ,,Doar pre tine”, ci ,,Pre tine curat te păzeşte” (I Timotei 5, 22). Astfel, nu este căutată doar curăţia ta de un asemenea negoţ, ci şi cea a casei tale, pentru că ,,se cade preotului să fie fără de prihană, (...) casa sa bine chivernisindu-şi, feciori având ascultători cu toată cucernicia; că de nu ştie cineva a-şi chivernisi casa sa, cum de Biserica lui Dumnezeu va purta grijă ?” (I Timotei 3, 2, 4-5).

Deci, învaţă-ţi casa, îndrum-o, păzeşte-o, şi dacă vreo slugă te înşală – căci eu nu exclud aptitudinile omeneşti – las-o, mirat de exemplul proorocesc, să fie repudiată. Lepra urmează cu repeziciune răsplata ruşinoasă şi câştigurile necinstite pângăresc atât trupul, cât şi sufletul. ,,Acum ai luat argintul”, se spune, şi ,,să cumperi cu ele grădini şi măslineturi şi vii şi oi şi boi şi slugi şi slujnice. Şi lepra lui Neeman se va lipi de tine şi de sămânţa ta în veac” (IV Împăraţi 5, 26-27).

Tu vezi că şirul urmaşilor este condamnat de fapta strămoşului lor. Deoarece vina pentru vinderea unei taine nu poate fi ispăşită şi plata pentru harul ceresc trece la urmaşi. Aşa, moavitenii şi ceilalţi nu vor intra (întru adunarea Domnului) chiar până la al treilea şi la al patrulea neam (A Doua Lege 23, 3), atât de mult, într-adevăr, dacă trebuie să interpretăm aceasta în mod simplu, până când şirul multor generaţii aboleşte vina strămoşilor.

54. Dar când vedem că cei care au păcătuit împotriva lui Dumnezeu prin eroarea idolatriei au fost pedepsiţi până la al patrulea neam, cu siguranţă sentinţa pentru lăcomie, pentru care sămânţa lui Ghiezi este pedepsită în veac prin puterea proorocului, pare prea aspră, mai cu seamă când Domnul nostru Iisus Hristos, prin renaşterea din botez (potrivit Tit 3, 5) a dat iertare păcatelor tuturor, decât dacă tu o înţelegi ca fiind mai degrabă sămânţa păcatelor decât a neamului. Fiindcă exact aşa cum cei care sunt fiii făgăduinţei sunt număraţi ca sămânţă bună (potrivit Romani 9, 8; Galateni 4, 28), tot astfel cei care sunt fiii erorii sunt număraţi drept sămânţă rea. Căci chiar evreii sunt ai tatălui lor diavolul (potrivit Ioan 8, 44), neîndoios nu prin descendenţă, ci prin fărădelegea lor.

Aşadar, toţi desfrânaţii, toţi lacomii deţin cu avuţiile lor lepra lui Ghiezi, şi prin câştigurile lor necinstite strâng nu un patrimoniu de realizări, ci mai degrabă un tezaur de fărădelegi pentru câştig scurt şi pedeapsă veşnică. Pentru că în timp ce bogăţiile sunt vremelnice, pedeapsa este veşnică, deoarece nici lacomul, nici beţivul, nici închinătorul la idoli nu va moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (potrivit I Corinteni 6, 9-10).

,,Şi s-au umplut toţi de mânie în sinagogă, auzind acestea. Şi sculându-se l-au scos pre el afară din cetate” (Luca 4, 28-29).

55. El spune că sacrilegiile evreilor, pe care Domnul le-a prezis cu multă vreme în urmă prin profetul şi a arătat în versetul unui psalm ce va pătimi când Se va întrupa, spunând: ,,Răsplătit-au mie rele pentru bune” (Psalmi 34, 11), sunt împlinite în Evanghelie. Căci atunci când El Însuşi a împărţit binecuvântări printre oameni, ei au proferat injurii. Nu-i de mirare că cei care Îl alungă pe Mântuitorul din hotarele lor pierd mântuirea (potrivit Matei 8, 34). Pentru că Domnul este moral, şi El care i-a învăţat pe ucenicii Săi prin propria pildă că Se face toate pentru toţi (potrivit I Corinteni 9, 22) nici nu-l respinge pe cel binevoitor, nici nu-l sileşte pe cel încăpăţânat, nici nu Se împotriveşte celor care-L izgonesc, nici nu-i părăseşte pe cei care-L roagă.

Astfel, în alt loc, El îi părăseşte ca fiind slabi şi nerecunoscători pe gadarenii care nu puteau suporta virtuţile Lui (potrivit Luca 8, 37).

56. Totodată, înţelege că Patima Trupului Său nu a fost din obligaţie, ci de bunăvoie; nici nu a fost El luat de evrei, ci S-a dat pe Sine. Şi, cu adevărat, El este luat când vrea El, Se strecoară când vrea (potrivit Ioan 18, 7-8), este prins când vrea, nu este ţinut când nu vrea aceasta. Şi, aici, El a urcat pe sprânceana muntelui ca să fie aruncat jos, dar, iată, minţile oamenilor mânioşi au fost deodată schimbate sau tulburate, şi El a coborât prin mijlocul lor (potrivit Luca 4, 29-30); fiindcă nu venise încă ceasul Patimii Sale (potrivit Ioan 8, 20).

Într-adevăr, El a preferat ca mai degrabă să-i tămăduiască pe iudei decât să-i nimicească, astfel ca din rezultatul infructuos al turbării lor să înceteze să dorească ceea ce n-ar putea dobândi. Astfel, tu vezi, de asemenea, că ceea ce El a făcut într-un rând a fost al dumnezeirii, iar în alt rând El a fost prins din voia Sa proprie. Căci cum ar putea Cel care nu poate fi ţinut de o mulţime de oameni să fie prins de câţiva ? Dar voia Sa nu a fost de a îngădui sacrilegiul multora. Deci El a întors răutatea Crucii asupra autorilor vinii şi a fost într-adevăr răstignit de puţini, dar a murit pentru întreaga lume.

,,Şi în sinagogă era un om, care avea duh de drac necurat” (Luca 4, 33), şi, apoi, ,,sculându-se din sinagogă, au intrat în casa lui Simon. Iar soacra lui Simon era cuprinsă de friguri mari” (Luca 4, 38).

57. Vezi milostivirea Domnului şi Mântuitorului nostru. Nici mişcat de indignare, nici iritat de răutatea lor, nici jignit de fărădelegea lor, El nu i-a părăsit pe iudei; nu, ci mai curând, uitând injuria, luând aminte la a fi milostiv, acum prin învăţătură, acum prin izbăvire, acum prin tămăduire, El înmoaie inimile mulţimii necredincioase. Şi bine a făcut Sfântul Luca că a pus înaintea noastră întâi bărbatul izbăvit de un duh de răutate, apoi tămăduirea unei femei. Fiindcă Domnul a venit să vindece ambele sexe, şi cel care a fost cel dintâi zidit trebuia să fie primul vindecat, nici nu trebuia trecută cu vederea ea, care a păcătuit mai degrabă din cauza nestatorniciei minţii decât din desfrânare.

58. El descrie lucrările tămăduirii dumnezeieşti începute sâmbăta (potrivit Luca 4, 31), pentru a arăta dintru început că noua zidire începea unde încetase vechea zidire, şi că Fiul lui Dumnezeu nu este sub Lege, ci mai presus de Lege, nici Legea nu trebuie distrusă, ci împlinită (potrivit Matei 5, 17). Fiindcă lumea a fost făcută nu prin Lege, ci prin Cuvânt, precum citim: ,,Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit” (Psalmi 32, 6). Deci, Legea nu este distrusă, ci împlinită, ca să poată avea loc reînnoirea omului, deja în greşeală. Din acest motiv, apostolul spune de asemenea: ,,Dezbrăcându-vă de omul cel vechi dimpreună cu faptele lui; şi îmbrăcându-vă întru cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă după chipul celui ce l-au zidit pre el” (Coloseni 3, 9-10; Efeseni 4, 22, 24).

Şi El a început în mod potrivit sâmbăta, ca El să Se poată arăta pe Sine ca Ziditor, El care a ţesut lucrări cu lucrări şi a completat lucrarea pe care El a început-o deja, tot aşa cum un tâmplar se hotărăşte să renoveze o casă şi începe să-i risipească bătrâneţea nu de la temelii, ci de la acoperiş. Astfel, întâi el pune mâna acolo unde s-a oprit mai înainte.

59. Apoi, el începe cu cele mai puţin însemnate, ca să poată ajunge către cele mai mari. Oamenii, de asemenea, se pot izbăvi de diavolul, chiar dacă cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu, dar numai puterea dumnezeiască poate porunci învierea din morţi.

60. Nici nu ar trebui să se mire cineva că în această Carte se istoriseşte că diavolul a rostit pentru prima oară numele lui Iisus din Nazaret (potrivit Luca 4, 33-34). Dar Hristos nu a primit de la el numele pe care îngerul l-a adus din cer Fecioarei (potrivit Luca 1, 31); este un semn al obrăzniciei diavolului că el întâi uzurpă ceva printre oameni şi apoi îl aduce oamenilor ca şi cum ar fi nou, pentru a insufla teroarea puterii sale. Apoi, în Facere, de asemenea, el este cel dintâi care-L vesteşte pe Dumnezeu omului, fiindcă de aceea tu ai: ,,Şi a zis şarpele către femeie: ce este, că au zis Dumnezeu să nu mâncaţi din tot pomul Raiului ?” (Facerea 3, 1). Deci fiecare este înşelat de diavol, dar tămăduit de Hristos.

61. Urmăreşte cu atenţie celelalte şi învaţă tainele fragmentului din Evanghelie şi, în vindecarea amândurora (potrivit Luca 4, 35, 39), recunoaşte Taina mântuirii lor comune. Fiindcă ,,precum întru Adam toţi mor, aşa întru Hristos toţi vor învia” (I Corinteni 15, 22). Cine din sinagogă avea duhul necurat al unui drac (potrivit Luca 4, 33) dacă nu poporul evreu, care ca şi cum ar fi fost legat cu funii încolăcite şi încurcat în cursele diavolului, a murdărit curăţia părută a trupului cu josniciile minţii lăuntrice ? Şi omul care a avut duhul necurat era în mod potrivit în sinagogă, deoarece el pierduse Sfântul Duh. Fiindcă diavolul a intrat acolo de unde Hristos a plecat (potrivit Ioan 13, 27).

Totodată, natura diavolului nu este arătată ca infamă, ci lucrările sale ca fiind rele. Pentru că el Îl tăgăduieşte în lucrările sale pe Cel pe care prin natura sa mai înaltă Îl mărturiseşte ca Domn. Şi răutatea sa se vădeşte în josnicia evreilor, deoarece el inculcă orbirea cugetului nesănătos printre oameni într-atât de mult, încât poporul Îl tăgăduieşte pe Cel pe care demonii Îl mărturisesc (potrivit Iacov 2, 19). O soartă a ucenicilor mai rea decât cea a învăţătorului lor ! El Îl ispiteşte pe Domnul cu cuvinte, ei cu fapte; el spune: ,,Aruncă-te pre sineţi” (Luca 4, 9), ei se ridică să-L arunce pe El (potrivit Luca 4, 29).

62. Dacă noi cugetăm la aceste cuvinte mai profund, trebuie să înţelegem integritatea duhului şi trupului, astfel că mai întâi este izbăvit duhul care a trudit în amăgirile şarpelui. Fiindcă trupul nu va pune stăpânire nicicând pe suflet, decât dacă acesta din urmă a fost mai întâi ispitit de diavolul. Pentru că de vreme ce sufletul pune în mişcare, animă, şi guvernează trupul, cum ar putea fi prins în laţurile sale, decât dacă nu ar fi fost el însuşi legat cu lanţurile unei puteri mai mari ? Aşa Eva nu a flămânzit până când viclenia şarpelui nu a ispitit-o, şi, prin urmare, medicina mântuirii ar trebui să lucreze întâi împotriva autorului păcatului însuşi.

 

Scriptura NT 77 1

Mântuitorul Hristos o vindecă pe soacra lui Petru

Frescă din biserica Mânăstirii Chora, Constantinopol

 

63. Poate că în imaginea acelei femei, soacra lui Simon şi Andrei, trupul nostru s-a îmbolnăvit cu felurite friguri şi atacuri (potrivit Luca 4, 38), şi ardea de ispitele nestăpânite ale dorinţelor diverse. Nici nu aş spune că fierbinţeala dragostei este mai mică decât cea a căldurii de vară. Astfel, cea dintâi febră încinge sufletul, cealaltă trupul; pentru că pofta noastră este o fierbinţeală prin care sunt stârnite dorinţele. Din acest motiv, apostolul spune de asemenea: ,,Iar de nu se vor putea ţine, să se căsătorească; că mai bine este să se căsătorească decât să arză” (I Corinteni 7, 9).

Fiindcă extravaganţa noastră este o febră, firea noastră iute este o febră, care cu toate că sunt năravuri ale trupului, implică foc în oase şi cotropesc mintea, duhul şi simţurile. Mintea este prima tulburată de meşteşugul diavolului. Într-adevăr, puterea de convingere a diavolului este un câmp roditor, un veşmânt, o salbă. Darul cinstirilor, preamărirea puterilor, dulceaţa ospeţelor, chipul unei curve, este o cursă a diavolului (potrivit Pildele lui Solomon 7, 21); mai mult, cuvintele ademenitoare ale răutăţii duhovniceşti (potrivit Efeseni 6, 12), care prin momirea trupului este numaidecât descurajată de nestatornicia feminină, de asemenea, ca să spunem aşa, descurajează duhul în atitudinea sa.

Pentru că duhul nu doreşte frumuseţea unei femei înainte ca ochiul trupului să o dorească (potrivit III Esdra 4, 18-19; Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 9, 8). Aşadar, tu nu vei iubi ceea ce nu ai văzut, dar când trupul simte dorinţă, statornicia duhului, suferind împreună cu el, slăbeşte de asemenea, şi mintea este coruptă de frăţia dragostei – fiindcă ,,vor fi amândoi un trup” (Facerea 2, 24; Matei 19, 5; I Corinteni 6, 16) –, şi, astfel, moartea se strecoară prin săvârşirea păcatului, deoarece diavolul ispiteşte şi trupul convinge.

64. Dar fierbinţeala duhului este mai cumplită decât cea a trupului, şi, de aceea, de dragul plăcerii duhului, sănătatea trupului este adeseori dispreţuită, nici nu este înfrânat de la pericole. Din acest motiv, nu pare irelevant a aminti cum Teotim, când a suferit de o boală gravă şi îşi iubea soţia, deşi medicul îi interzisese să se culce cu ea, nerăbdător din cauza dorinţei şi stăpânit de fierbinţeala poftei, nu s-a putut înfrâna. Pe deplin conştient că şi-ar pierde vederea, în chiar focul dorinţei arzătoare şi pregătindu-se să se împreune, înainte de a se culca cu soţia sa, a spus: ,,Rămas bun, lumină prietenoasă”. Prin urmare, pofta este mai fierbinte decât febra, şi descurajează şi aţâţă mai cu putere.

65. Dar când un om îşi revine din turbare, atunci se deschide priveliştea conştiinţei lăuntrice, apare pocăinţa pentru faptă, şi el se ruşinează de purtarea sa scandaloasă. Atunci, se teme de Dumnezeu, şi cel păcătos doreşte să se ascundă, dar nu poate; atunci, trupul este mustrat ca fiind codoaşa păcatului, diavolul este acuzat ca fiind autorul greşelii. Mârşăvia este vădită, pentru că fiecare taină este dezvăluită înaintea lui Dumnezeu, nici nu sunt acoperite tainele faptelor ruşinoase de frunzele de smochin (potrivit Facerea 3, 7), adică, printr-un acoperământ trupesc sau fanfaronadă lumească.

Şi fiecare se teme de judecata dumnezeiască cu cugetul conştient de păcat, spunând ,,munţilor: acoperiţi-ne pre noi, şi dealurilor: cădeţi preste noi”, ca ,,să intre în ... crăpăturile pietrelor de faţa fricii Domnului şi de slava puterii lui, când se va scula să piarză pământul” (potrivit Osie 10, 8; Isaia 2, 21; Luca 23, 30). Atunci, trupul pricinuieşte spini şi Scriptura NT 77 2pălămidă pentru duh (potrivit Facerea 3, 18; Osie 10, 8), adică, înţepăturile şi arsurile grijilor şi neliniştilor pe care duhul şi le-a pricinuit prin înclinaţia către plăcerea trupească. Într-adevăr, sufletul este lipit de plăcerile trupeşti ca şi cu piroane, şi odată ce se lipeşte de dorinţele pământeşti, lipsindu-se de bunăvoinţa lui Dumnezeu, poate doar cu multă greutate să zboare înapoi către înălţimile de unde a coborât. Fiindcă copleşit de cursele propriilor fapte şi de ademenirile desfătărilor lumeşti, este deja socotit vrednic de pedeapsă.

 

Adam şi Eva ispitită de şarpe în Edem

Pictură din Biserica de lemn din Larga, judeţul Maramureş, secolul al XVIII-lea

 

66. Astfel, Domnul a venit să izbăvească pe acest Adam, această Evă, unul din ei zidit după chipul lui Dumnezeu (potrivit Facerea 1, 27), celălalt, primind virtutea de la bărbatul ei, până când ea s-a supus unei puteri mai mari; ei au purtat în duh o voinţă, plăcând lui Dumnezeu, şi aşezaţi în Raiul lui Dumnezeu care producea hrana vieţii cereşti. Dar după ce trupului a început să-i placă un mod diferit de viaţă şi să încalce legea potrivită lui, alungaţi din rai din cauza păcatului lor, ei au căzut pe drept în acest loc mai jos, cufundat.

Şi fie ca nimeni să nu creadă nepotrivit că Adam şi Eva sunt socotiţi chipurile sufletului şi trupului, deoarece ei sunt consideraţi icoanele Bisericii şi a lui Hristos. Deoarece atunci când apostolul a spus că ei erau doi într-un trup, el a adăugat: ,,Taina aceasta mare este; iar eu zic de Hristos şi de Biserică” (Efeseni 5, 32). Cu cât este mai mare Taina lui Dumnezeu de sus, cu atât mai mare poate fi cea a duhului nostru.

67. Dar duhul se lipeşte, este prins în cursă, şi aprins de fierbinţelile trupeşti, se îmbolnăveşte prin suferinţa sa împreună cu trupul. Trebuie căutat un medic. Dar ce medic este atât de mare, încât să tămăduiască rănile unei minţi bolnave ? Ce om este atât de mare, încât să poată ajuta pe alţii când el nu se poate ajuta pe sine ? Cine poate salva vieţile celorlalţi când el însuşi nu poate scăpa de moarte ? Fiindcă ,,întru Adam toţi mor” (I Corinteni 15, 22), deoarece ,,printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea; şi aşa la toţi oamenii a trecut, întru acela, prin care toţi au păcătuit” (Romani 5, 12).

Aşadar, vina sa este moartea tuturor. Apoi, sfinţii au fost trimişi, proorocii de asemenea au fost trimişi, pentru a grăi proorocii dumnezeieşti, nici nu puteau ei împlini nimic. Deci, haideţi să căutăm un doctor printre îngeri sau arhangheli. Dar cum mă pot ajuta ei pe mine, să nu păcătuiesc, când un arhanghel însuşi nu s-a putut înfrâna de la păcat ? Cum poate un înger să mă cheme înapoi în rai (potrivit Iuda 1, 6), când satan însuşi şi toţi îngerii lui nu şi-au putut păstra lăcaşul pe care l-au primit ?

,,Şi intrând într-o corabie, care era a lui Simon, l-au rugat pre el să o depărteze puţin de la pământ” (Luca 5, 3).

 

Scriptura NT 78

Pescuirea minunată

Frescă de la Mânăstirea Suceviţa, începutul secolului al XVII-lea

 

68. Când Domnul a dăruit multe feluri de tămăduiri (potrivit Luca 4, 40-41), mulţimea nu a putut fi stăpânită nici de timp, nici de loc de la dorinţa ei arzătoare de a fi vindecată (potrivit Luca 4, 42). S-a lăsat seara; oamenii L-au urmat. Iezerul era înaintea lor; ei Îl îmbulzeau (potrivit Luca 5, 1). Şi, de aceea, El a intrat în corabia lui Simon Petru (potrivit Luca 5, 3). Aceasta este corabia care este încă înviforată potrivit lui Matei (potrivit Matei 8, 24), este plină de peşte potrivit lui Luca (potrivit Luca 5, 6-7), ca tu să poţi cunoaşte începuturile Bisericii înviforate şi viitorul ei îmbelşugat. Deoarece peştii sunt cei care navighează prin această viaţă.

Acolo, Hristos doarme încă printre ucenicii Săi (potrivit Matei 8, 24); aici, El le porunceşte (potrivit Luca 5, 4): fiindcă El doarme pentru cei care se tem, şi stă de veghe pentru cei desăvârşiţi. Dar tu ai auzit cum Hristos doarme; tu ai aflat de la proorocul care spune: ,,Eu dorm şi inima mea priveghează” (Cântarea Cântărilor 5, 3).

69. Şi Sfântul Matei a crezut pe bună dreptate că semnul puterii Sale veşnice, când El porunceşte vânturilor, nu ar trebui trecut sub tăcere (potrivit Matei 8, 26). Pentru că nu este învăţătură omenească, deoarece tu ai auzit că evreii spun: ,,Ce este cuvântul acesta ? Căci, cu stăpânire şi cu putere porunceşte duhurilor” (Luca 4, 36), ci blazonul majestăţii Sale cereşti. Deoarece marea tulburată este liniştită, stihiile ascultă de porunca glasului dumnezeiesc, şi lucrurile nesimţitoare primesc sensul ascultării, taina harului dumnezeiesc este dezvăluită.

Deoarece freamătul acestui veac creşte lin, duhul necurat coboară tăcut odată cu cuvântul; unul nu este respins, ci fiecare este lăudat. Tu ai minunea în stihii, tu ai dovada în taine.

70. Prin urmare, pentru că Sfântul Matei a menţionat aceste lucruri mai înainte, Sfântul Luca a ales pentru sine corabia în care Petru mergea să pescuiască (potrivit Luca 5, 3). Corabia pe care se află Petru nu este înviforată, dar corabia care-i cuprindea pe evrei este. Chiar dacă numeroasele virtuţi ale ucenicilor au înălţat velele ei, totuşi vânzarea trădătorului a tulburat-o. Petru este în ambele, dar cel care este neclintit prin propriile virtuţi este tulburat de cele ale altora. Deci, haideţi să ne ferim de necredincios, haideţi să ne ferim de trădător, ca nu cumva noi cei mulţi să şovăim din cauza unuia; apoi, această corabie în care călătoreşte chibzuinţa nu este tulburată, necredinţa lipseşte, şi încrederea adie peste noi. Căci cum a putut fi tulburat el, al cărui Stăpân este Cel care este temelia Bisericii (potrivit Matei 16, 18) ? Astfel, tulburarea domneşte acolo unde credinţa este puţină (potrivit Matei 8, 26).

71. Siguranţă este aici unde există dragoste desăvârşită. Apoi, deşi altora li se porunceşte să-şi arunce năvoadele, doar lui Petru i se spune: ,,Depărtează-o la adânc” (Luca 5, 4), adică, în adâncul argumentărilor. Căci ce este atât de adânc încât să vezi culmile bogăţiei (potrivit Romani 11, 33), să cunoşti pe Fiul lui Dumnezeu (potrivit I Corinteni 2, 2), şi să primeşti vestea întrupării dumnezeieşti ? Deşi mintea omenească nu poate cuprinde aceasta prin cercetare cu raţiune întreagă, totuşi plinătatea credinţei o primeşte. Căci deşi nu îmi este îngăduit să ştiu cum S-a născut, nu îmi este îngăduit să nu ştiu că S-a născut. Nu cunosc neamul Lui (potrivit Isaia 53, 8; Faptele Apostolilor 8, 33), dar recunosc autoritatea acestuia. Noi nu am fost de faţă când Fiul lui Dumnezeu S-a născut din Tatăl Său, dar eram acolo când Tatăl a spus că El este Fiul lui Dumnezeu (potrivit Luca 3, 22). Dacă noi nu-L credem pe Dumnezeu, pe cine credem ?

Căci tot ceea ce credem, noi credem prin vedere şi auzire. Vederea este adeseori înşelată, dar auzirea este în credinţă. Sau este contestată identitatea Celui care L-a vestit pe El ? Dacă bărbaţi buni ar fi vorbit, am socoti greşit să nu-i credem; Dumnezeu afirmă, Fiul dovedeşte, soarele ce dispare mărturiseşte (potrivit Matei 27, 45; Luca 23, 44-45), pământul ce se cutremură dă mărturie (potrivit Matei 27, 51). Biserica este depărtată de Petru la acest adânc al argumentărilor, ca ea să-L poată vedea pe Fiul lui Dumnezeu sculându-Se din nou aici, şi Sfântul Duh revărsându-Se mai departe de acum încolo.

72. Dar ce sunt năvoadele apostolilor pe care li se porunceşte să le arunce (potrivit Luca 5, 4), dacă nu ţesătura cuvintelor, şi, ca să spunem aşa, întorsăturile cuvântării şi învârtirea argumentelor, care nu-i pierd pe aceia pe care i-au prins ? Şi uneltele apostoleşti sunt numite în mod potrivit năvoade de peşte (mreje), care nu omoară pe cei pe care-i prind, ci îi salvează, şi îi aduc dintru adânc la lumină, şi îi îndreaptă pe cei care şovăie din cele mai joase către cele mai înalte.

73. Există de asemenea încă un mod apostolesc de a pescui, prin care Domnul îi porunceşte numai lui Petru să pescuiască, zicând: ,,Aruncă undiţa, şi peştele care vei prinde întâi, ia-l” (Matei 17, 27). Într-adevăr, este o lecţie mare şi duhovnicească, prin care bărbaţii creştini sunt învăţaţi să se supună puterilor mai mari, ca nu cumva cineva să creadă că alcătuirea unei împărăţii pământeşti trebuie suprimată. Căci dacă Fiul lui Dumnezeu a plătit dajdia, de ce sunteţi voi atât de importanţi încât să credeţi că nu ar trebui plătită ? Şi Cel care nu avea nimic a plătit dajdia (potrivit Matei 17, 24); dar de ce voi care căutaţi câştigul lumesc nu recunoaşteţi supunerea lumească ? De ce vă puneţi pe voi înşivă mai presus de lume prin aroganţa duhului, când voi sunteţi supuşi lumii prin dorinţa de nimic ?

74. Astfel este plătită dajdia, care ca preţ al mântuirii noastre şi al trupului nostru, a fost stabilită de la început în Lege (potrivit IV Împăraţi 12, 4-16), tâlcuită în Evanghelie, şi nu fără rost găsită în gura unui peşte, pentru că ,,din cuvintele tale te vei îndrepta” (Matei 12, 37). Într-adevăr, preţul nemuririi pentru noi este mărturisirea noastră, deoarece, precum este scris, ,,cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Romani 10, 10).

75. Şi, probabil, acest dintâi peşte, având în gura sa didrahma, preţul dajdiei, este cel dintâi mucenic. Hristos este didrahma noastră. Astfel, acel dintâi mucenic, Ştefan, bineînţeles, a avut o măsură în gura sa când a grăit despre Hristos la pătimirea sa (potrivit Faptele Apostolilor 7, 55-56). Dar haideţi să ne întoarcem la fragmentul dinaintea noastră, şi haideţi să învăţăm smerenia apostolică.

76. ,,Învăţătorule, toată noaptea ostenindu-ne, nimic nu am prins, dar după cuvântul tău voiu arunca mreaja” (Luca 5, 5). Doamne, eu, de asemenea, ştiu că este noaptea mea când Tu nu porunceşti. Nimeni nu şi-a spus încă numele său, încă este noapte. Am aruncat săgeata glasului meu în zori, şi nu am prins încă nimic. Am aruncat ziua. Aştept porunca Ta; la cuvântul Tău eu voi coborî mrejele. O, îngâmfare deşartă, o, umilinţă zadarnică ! Aceia care mai înainte nu au prins nimic au pescuit la cuvântul Domnului o mare mulţime de peşti (potrivit Luca 5, 6). Aceasta nu este lucrarea iscusinţei omeneşti, ci darul unei chemări de Sus (potrivit Filipeni 3, 14). Discuţiile oamenilor încetează, poporul Său crede prin credinţă.

77. Năvoadele sunt rupte, şi nu se pierde nici un peşte. Însoţitorii lor din altă corabie sunt chemaţi spre ajutor (potrivit Luca 5, 6-7). Ce este această altă corabie, fără numai probabil Iudeea, din care Ioan şi Iacov au fost aleşi (potrivit Luca 5, 10) ? Pentru că ,,făcutu-s-au Iudeea sfinţirea lui” (Psalmi 113, 2). Deci ei au venit din sinagogă în corabia lui Petru, adică, în Biserică, pentru a umple cele două corăbii; pentru că toţi, fie evreu sau elin, au plecat genunchiul întru numele lui Iisus Hristos (potrivit Filipeni 2, 10): ,,toate şi întru toţi Hristos” (Coloseni 3, 11). Dar pentru mine acea mulţime este suspectă, ca nu cumva din cauza plinătăţii lor corăbiile să fie cât pe ce să se scufunde; fiindcă trebuie să fie şi eresuri, ca oamenii buni să poată fi încercaţi (potrivit I Corinteni 11, 19).

78. Cu toate acestea, noi putem înţelege altă Biserică prin corabia celorlalţi, deoarece multe Biserici sunt derivate din Una. Iată altă grijă a lui Petru, căruia propria pradă îi era deja suspectă. Dar omul desăvârşit, care ştie să adune cele risipite, ştie cum poate salva cele tăinuite. El readuce Cuvântului cele pe care le-a prins prin cuvânt; nu primeşte prada sa, nu acceptă darul său.

79. ,,Ieşi de la mine, că om păcătos sunt Doamne” (Luca 5, 8). Pentru că era înspăimântat de darurile dumnezeieşti (potrivit Luca 5, 9), şi cu cât mai mult se învrednicea de ele, cu atât mai puţin credea aceasta. Spune şi tu: ,,Ieşi de la mine, că om păcătos sunt Doamne”, ca Domnul să-ţi poată răspunde: ,,Nu te teme” (Luca 5, 10). Nu te teme să mărturiseşti păcatul tău Domnului tău milostiv; nu te teme nici să aduci cele ce sunt ale tale Domnului, deoarece El ne-a dat nouă cele ce sunt ale Lui. El nu poate pizmui, El nu poate răpi, El nu poate fura. Tu vezi cât de bun este Domnul, Cel care a dăruit atât de multe oamenilor, ca ei să aibă puterea de a se întoarce la viaţă.