Despre îndreptarea inimii

de Sfântul Teofan Zăvorâtul

 

PARTEA I

Fii ai celui căzut, zămisliţi în fărădelege şi ieşiţi la lumină cu o fire stricăcioasă, în sfânta cristelniţă a botezului noi renaştem spre viaţa cea sfântă, iar în taina mirungerii primim puterea Sfântului Duh pentru o viaţă sfântă. De aceea, dacă nimeni nu se poate lăuda cu neprihănirea şi cu lipsa de păcate, totodată nu poate renunţa, fără să-l mustre conştiinţa, la sacra datorie de a se înfăţişa ca un sfânt înaintea lui Dumnezeu. Atunci, ce anume trebuie să facă fiecare pentru a-şi trezi şi încălzi în inimă nimic altceva decât hotărârea însufleţită de autoîndreptare şi râvna dumnezeiască pentru curăţirea inimii de tot ce este potrivnic lui Dumnezeu ?

Dar formarea în noi a tot ce este sfânt este atât de anevoioasă şi de complicată, iar calea spre bine trece printr-o aşa mulţime de răspântii ascunse, încât cel ce se apucă de nevoinţa cea bună a îndreptării de sine trebuie negreşit să-şi plănuiască mai întâi în minte ce şi cum anume trebuie să îndrepteze, şi să ţină neîncetat în minte şi în inimă acest plan, pentru ca, avându-l alături ca pe o călăuză credincioasă, să poată duce la capăt fără piedici şi cu mai multă siguranţă lucrarea începută.

 

Aşadar, ce anume trebuie să îndreptăm în noi ? Aproape tot ce este în noi. Păcatului îi place stăpânirea deplină. Dacă este îndrăgit de inima noastră, atunci el pune deja stăpânire în întregime pe ea şi învăluie omul cu forţa lui malefică. Pentru omul păcătos şi pentru omenire stă scris un singur lucru: De la picioare până la cap nu este într-însul întregime (Isaia l, 6). Oricine se poate lesne convinge de aceasta, dacă îşi aţinteşte privirea înlăuntrul inimii păcătoase. Acolo va vedea sămânţa izvorâtoare a răutăţii, va vedea principalele tulburări ale păcatului, precum şi lucrurile în care aceasta se descoperă.

Sămânţa întregului rău moral este iubirea de sine. Ea zace chiar în străfundul inimii. Prin menirea lui, omul ar trebui să uite de sine în viaţa şi în activitatea sa, ar trebui să trăiască doar pentru Dumnezeu şi pentru semenii săi. Sfinţindu-şi lucrarea prin înălţarea vieţii sale ca jertfă de mulţumire Mântuitorului Dumnezeu, omul ar trebui să-şi pună în întregime viaţa în folosul semenilor şi să reverse asupra lor tot ceea ce primeşte de la Dăruitorul Dumnezeu. Nu pot exista una fără cealaltă: nu-L poţi iubi pe Dumnezeu fără să-ţi iubeşti semenii, şi nu-ţi poţi iubi semenii fără să-L iubeşti pe Dumnezeu; tot aşa, iubind pe Dumnezeu şi pe aproapele, nu se poate să nu te jertfeşti pe tine pentru slava lui Dumnezeu şi pentru binele aproapelui. Dar, când omul îşi întoarce faţa de la Dumnezeu cu gândul, cu inima şi cu dorinţa şi, ca urmare, îşi întoarce faţa şi de la semenii lui, atunci, în mod firesc, el se opreşte cu gândul doar asupra sa, se pune pe sine ca punct central către care îndreaptă totul, fără să-i pese nici de legile lui Dumnezeu, nici de binele semenilor.

Iată rădăcina păcatului ! Iată sămânţa întregului rău moral ! Ea se ascunde adânc în măruntaiele inimii. Crescând şi urcând mai aproape de suprafaţa inimii, această sămânţă iese din inimă sub trei înfăţişări, ca din trei trunchiuri, pătrunse de puterea ei şi încărcate de viaţa ei: în înălţarea de sine, în lăcomie şi în iubirea de desfătări. Prima îl obligă pe om să rostească în inima sa: „Cine este ca mine ?!”, cea de-a doua: „Pe toate vreau să le stăpânesc !”, iar a treia: „Vreau să trăiesc aşa cum îmi place !”

 

„Cine este ca mine ?!” Care suflet nu a simţit înlăuntrul său o atare mişcare ? Nu numai cei care au fost înzestraţi de la natură cu înalte desăvârşiri sau cei care, prin osteneala lor, au reuşit să facă ceva important şi folositor, ajung să se înalţe cu gândul deasupra celorlalţi. Mărirea de sine se întâlneşte la toate vârstele, rangurile şi stările sociale; ea urmăreşte omul pe toate treptele desăvârşirii lui morale şi spirituale; ea nu se supune nici unor relaţii exterioare şi, chiar dacă omul ar trăi singur, necunoscut şi departe de toţi, el nu ar fi scutit nicicând şi niciunde de această ispită a preamăririi de sine. Din clipa în care a pus la inimă prima linguşire a şarpelui: veţi fi ca nişte dumnezei (Facerea 3, 5), din acel moment, omul a început să se înalţe pe sine deasupra celorlalţi, ca un dumnezeu, a început să se ridice deasupra hotarului pe care a fost aşezat de natură şi societate: aceasta este boala comună a tuturor şi a fiecăruia în parte. În fond, ce-i aşa de rău să mă las încântat de gândul că sunt mai presus de unul, de altul, de un al treilea ? Dar iată cât rău şi câte consecinţe tenebroase decurg din acest gând care este, după părerea noastră, lipsit de însemnătate !

Cel ce s-a înălţat cu mintea şi cu inima deasupra tuturor, orice face, face nu la imboldul raţiunii şi al conştiinţei, nici la sfatul celor înţelepţi sau sub înrâurirea cuvântului lui Dumnezeu, ci după propriile consideraţii, fiindcă aşa vrea el, căci este samavolnic. Dacă aduce la împlinire ceea ce a hotărât, se bazează doar pe el însuşi, căci este încrezător în propriile puteri, îngâmfat; când împlineşte ceva, pe toate şi le atribuie sieşi şi, din această pricină, este trufaş, mândru, pretenţios, nerecunoscător. În relaţiile cu ceilalţi, doreşte ca pretutindeni şi în toate să se împlinească voia lui, ca toate să se mişte la un semn dat de el, căci este dornic de stăpânire şi înclinat spre violenţă; în atitudinea faţă de cei din jur, el nu le poate răbda influenţa, oricât ar fi de neînsemnată, fiindcă este dispreţuitor şi refractar: dacă vede că îi este încălcată voia, îşi iese din fire, ofensat, şi se aprinde de dorinţa de răzbunare. Este însetat de cinstire şi slavă atunci când are un caracter puternic, şi este prefăcut şi trufaş, când este slab sufleteşte. Este îndrăzneţ, capricios, îngâmfat, înclinat către prejudecăţi, atunci când este josnic. Iată în ce forme apare mărirea de sine, iată câte mişcări păcătoase sunt pricinuite de apariţia lor ! Este foarte puţin probabil ca cineva să nu se descopere în acestea, într-o formă sau alta.

 

„Vreau ca toate să fie ale mele !” gândeşte cel lacom – iată cea de-a doua ramură a răului moral înrădăcinat. Aici duhul iubirii de sine se dezvăluie în chipul cel mai pronunţat. El se manifestă oarecum de sine stătător, fiindcă omul interesat nu va spune nici un cuvânt, nu va face nici un pas, nici o mişcare, dacă nu are nimic de câştigat din acestea. Totul la el este astfel calculat, totul este astfel rânduit, tuturor li s-a dat un asemenea curs, încât şi timpul, şi locul, şi lucrurile, şi persoanele – toate de care se atinge mâna sau mintea lui – aduc un tribut pentru cămara lui. Câştigul personal, interesul este un stimulent fundamental pentru el, care îi pune în mişcare cu repeziciune întreaga fiinţă oriunde şi oricând, fiind gata să transforme totul într-un mijloc de împlinire a ţelurilor sale.

Va căuta cele mai înalte trepte ale demnităţilor şi onorurilor, dacă este avantajos pentru el; îşi va asuma cea mai grea sarcină, dacă este mai profitabilă decât altele. Este în stare de orice, să nu mănânce, să nu bea, numai să câştige. Este ori lacom, ori strângător, ori zgârcit şi numai sub influenţa puternică a vanităţii poate iubi strălucirea şi luxul. Tot ce-i aparţine îi este mai scump decât propria persoană, mai scump decât semenii şi poruncile lui Dumnezeu. Sufletul îi este parcă înghiţit de lucruri şi nu trăieşte prin el, ci prin aceste lucruri. Iată puterea şi domeniul celei de-a doua ramuri a sămânţei celei rele, iubirea de sine ! Dar cine nu are astfel de lucruri, de care îl doare tot atât de mult să se despartă, ca şi cum şi-ar pierde inima, ca şi cum s-ar despărţi de fericire ?

 

„Vreau să trăiesc aşa cum îmi place !” spune cel înrobit de trup şi care trăieşte după bunul său plac. Sufletul i se înglodează în trup şi în simţuri. La cer, la trebuinţele sufletului, la cerinţele conştiinţei şi datoriei nu se gândeşte, nu vrea şi nici nu poate să se gândească (potrivit Romani 8, 7). El a cunoscut doar felurite moduri de desfătare, numai cu ele ştie să se descurce, doar despre ele ştie să vorbească şi să gândească. Câte bunătăţi sunt pe pământ, câte trebuinţe există în trupul său, câte domenii pline de satisfacţii sunt pentru cel dedat senzualităţii, şi pentru fiecare dintre acestea se naşte în el o înclinaţie aparte. De aici lăcomia, multa mâncare, răsfăţul, luxul, trândăvia, desfrâul – înclinaţii a căror forţă este egală cu forţa legii naturii, care constrânge libertatea.

Când vrea să-şi desfete gustul devine voluptuos, jocul culorilor îl învaţă preţiozitatea, iar varietatea sunetelor vorbăria. Nevoia de a se hrăni îl conduce la multa mâncare, nevoia de auto-conservare la trândăvie, iar alte nevoi la desfrâu. Aflându-se, prin trup, într-o vie legătură cu natura, cel sufleteşte supus trupului se adapă din ea cu satisfacţii prin tot atâtea canale câte funcţii sunt în trup şi, împreună cu desfătările, el absoarbe şi duhul fundamental al naturii, duhul acţiunilor mecanice involuntare. De aceea, cu cât omul cunoaşte mai multe desfătări, cu atât cercul libertăţii lui este mai strâmt, iar cel ce s-a înrobit cu totul desfătărilor, putem să spunem că este cu totul înlănţuit în mrejele trupului.

Iată cum creşte în noi răul dintr-o sămânţă mică, aproape neobservată. Precum am văzut, sămânţa răului – iubirea de sine – se află în adâncul inimii, şi de la aceasta pornesc trei ramificaţii pătrunse de puterea ei, trei ipostaze ale ei: mărirea de sine, lăcomia şi senzualitatea. Acestea trei nasc deja o mulţime nenumărată de patimi şi înclinaţii vicioase: întocmai cum într-un pom, din ramurile principale se desprind o mulţime de alte ramuri şi lăstari, aşa şi în noi se formează un întreg pom al răului care, înrădăcinându-se în inimă, se răspândeşte apoi în toată fiinţa noastră, iese în afară şi acoperă tot ce ne înconjoară. Putem spune că un astfel de pom există în orice om a cărui inimă iubeşte cât de cât păcatul, cu singura deosebire că la unii se arată mai dezvoltată o latură, în timp ce la alţii o altă latură a copacului.

Dar care este motivul pentru care noi, cel mai adesea, nu observăm răul din noi şi adesea credem şi spunem fără ruşine, cu voce tare: „Ce am făcut rău ?” sau „Ce neajuns am ?” Cauza este extrem de firească, şi anume, o nouă izbucnire a păcatului ce trăieşte în noi. Nu observăm pentru că nu putem. Nu ne îngăduie păcatul: el este foarte ager şi prevăzător. Pomul răului, neacoperit cu frunze, cum l-am înfăţişat mai sus, dacă s-ar arăta aşa de prima dată în faţa ochilor minţii, ar putea să fie respins de oricine; de aceea, păcatul se grăbeşte să-l îmbrace cu frunze, să-i acopere urâţenia, şi-l acoperă atât de bine încât sufletul în care creşte acest pom nu-i mai poate desluşi nu numai rădăcinile şi trunchiul, dar nici ramurile.

Aceste înfrunziri sunt risipirea şi grija de multe. Celui risipit nu-i place să trăiască adunat în sine, cel cu multe griji nu are nici o clipă de timp liber. Unul nu poate, altul nu are când să observe ce se întâmplă înlăuntrul său. Odată cu trezirea din somn, sufletul lor iese afară din ei: la primul pleacă în lumea fantasmelor, la cel din urmă se cufundă în oceanul de treburi, pasămite, foarte necesare. Prezentul nu există pentru ei, ceea ce le caracterizează de fapt întreaga viaţă. Unul preferă să trăiască într-o lume creată de el, iar cu realitatea are de-a face rareori, din întâmplare şi superficial; celălalt este şi cu gândul şi cu inima mereu înainte. Se grăbeşte să termine cât mai repede cu putinţă orice lucru început pentru a trece la altul; începe alt lucru şi zoreşte spre un al treilea; în general, cu prezentul se ocupă la el doar mâinile, picioarele, limba şi celelalte, dar gândurile îi sunt aţintite în întregime spre viitor. Dacă acesta este cursul mişcărilor lor lăuntrice, cum ar putea ei să observe ce li se ascunde în inimă ?

Dar păcatul nu se mulţumeşte cu acest acoperământ de frunze: prin frunziş se mai poate pătrunde, frunzele pot fi date la o parte de vântul supărărilor şi al zdruncinărilor lăuntrice ale conştiinţei, dezvăluind astfel urâţenia păcatului care se ascunde sub frunziş. De aceea, păcatul urzeşte din sine însuşi un fel de acoperământ de nepătruns, asemenea apei stătute tulbure, în care îşi afundă trunchiul cu frunzele lui. Acest acoperământ este alcătuit din necunoaştere, nesimţire şi nepăsare. Nu cunoaştem pericolul ce ne paşte, de aceea nici nu-l simţim; nu-l simţim, de aceea suntem cuprinşi de nepăsare. Şi orice aţi face pentru îndreptarea unui astfel de păcătos, totul va fi zadarnic. El este adânc cufundat în păcat, ca într-o mare. Dacă produceţi sunete deasupra apei, oricât ar fi ele de puternice, cel ce se află în apă nu aude nimic. Încercaţi să-l înfricoşaţi în vreun fel pe păcătosul nesimţitor, el nu se va tulbura deloc. Zugrăviţi-i starea sa sufletească, el vă va spune: „Nu sunt eu acesta !” Înfăţişaţi-i pericolul de moarte care îl paşte, el vă va încredinţa că nu îl priveşte pe el. Treziţi-l din adormire, el nu se va ruşina să declare: „Eu lucrez !” Atât de des este, până la urmă, acoperământul în care se ascunde păcatul de privirile celui care îl poartă !

Iată, în linii generale, tot ce trebuie să schimbăm în noi, iată largul ogor al lucrării în sfânta nevoinţă a îndreptării de sine. Trebuie să dărâmăm acoperământul care ascunde păcatul: trebuie să alungăm din suflet nepăsarea, nesimţirea, auto-amăgirea, risipirea şi grija de multe; trebuie să-i retezăm ramurile: toate patimile şi dispoziţiile păcătoase; în sfârşit, păcatul trebuie smuls din rădăcini şi trebuie alungată trufia prin lepădarea de sine. Această lucrare nu este nici mică, nici uşoară ! Necurăţia păcatelor, înfăţişată mai înainte, acoperă sufletul nu ca un praf, care poate fi scuturat la o uşoară adiere a aerului. Ea ne-a pătruns în toată fiinţa, s-a altoit pe ea, a devenit parte din ea. De aceea, a ne elibera de ea este acelaşi lucru cu a ne desprinde de noi înşine, a ne scoate un ochi sau a ne tăia o mână. Însă, o atare greutate nu trebuie să ne oprească, ci să ne scoată din lâncezeală. Cel ce îşi doreşte sincer mântuirea nu se uită la piedici, ci ele îl fac să-şi ia mai mare avânt, să înceapă mai hotărât şi mai cu râvnă lucrarea mântuitoare a îndreptării de sine.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 47/ianuarie-februarie 2009 

 

 

 

PARTEA A II-A

Cum să săvârşim, aşadar, această lucrare ? Cu ce să începem, ce să facem apoi, care va fi, în general, cursul îndreptării de sine lăuntrice ?

Inima omului este adâncă. Cum putem afla ce se petrece în ea şi, mai ales, ce trebuie să se petreacă în anumite împrejurări ? Fiecare îşi are caracterul său, dispoziţia sa, înclinaţiile pătimaşe, predispoziţiile şi obiceiurile lui. De aceea, la fiecare, cursul auto-îndreptării lăuntrice trebuie să fie altul; nu putem deloc stabili un singur traseu general, pentru toţi. Îndreptarea de sine nu este o treabă a raţionamentelor reci, ci este o lucrare vie şi plină de râvnă, săvârşită în adâncul inimii. Creştinismul este o taină, nu numai în temeiul lui, ci şi în modul său de practicare. Cursul dezvoltării lui în inimă este Scriptura 49asemănător mersului pe un drum subteran ascuns şi încurcat. Celui ce se încumetă la acest drum i se spune: „Iată calea !”, şi cel ce s-a hotărât să meargă pe el, merge singur. Cine, aşadar, poate fi mântuit ? se va întreba cineva, imaginându-şi toate greutăţile îndreptării de sine. Răspundem cu răspunsul Mântuitorului la o întrebare asemănătoare: La oameni aceasta este cu neputinţă, iar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă (Matei 19, 25-26).

 

Sfântul Teofan Zăvorâtul (1815-1894)

 

Cel ce s-a hotărât să înceapă o viaţă creştină, va primi prin sfintele taine harul Duhului, care sfinţeşte, întăreşte şi alină. Petrecând nedespărţit de om, el îl călăuzeşte în modul cel mai înţelept şi mai precaut pe tot parcursul primejdioasei sale călătorii pământeşti. Şi cine, oare, poate nădăjdui să-şi îndrepte singur inima sa ? Oare, în această sfântă lucrare poate cineva să se aştepte ca izbânda să vină de la ajutorul omenesc şi de la iscusinţa omenească ? Ascultaţi ce spune Domnul: Şi voi stropi peste voi apă curată şi vă veţi curăţi de toate necurăţiile voastre, şi de toţi idolii voştri voi curăţi pe voi. Şi voi da vouă inimă nouă, şi duh nou voi da întru voi, şi voi lua inima cea de piatră din trupul vostru şi voi da vouă inimă de carne. Şi duhul meu voi da întru voi (Iezechiil 36, 25-27).

Toate sunt de la Domnul, deci Lui să ne încredinţăm. Să ne înfăţişăm înaintea Lui, să ne supunem – ca un amestec necurat şi diform – lucrării Lui pline de har, ca să facă din noi, precum artistul, vas bun în cinstea înfăpturii lucrării celei bune. Din noi înşine, putem aşeza înaintea lui Dumnezeu doar dorinţa sinceră de auto-îndreptare şi deplina hotărâre de a ne supune îndrumărilor Lui. Ce se întâmplă cu acela pe care îl vizitează harul Domnului ? Şi cum anume îl va călăuzi acesta pe calea curăţirii, până la starea de curăţie şi neprihănire ? Acestea ni le-a zugrăvit Mântuitorul în parabola despre fiul rătăcitor.

Mai înainte de toate, harul îl învaţă pe om cum să-şi demaşte şi să-şi arunce de pe el acoperămintele: altfel, cum ar fi cu putinţă să începi să lucrezi, fără să vezi asupra a ce anume ai de lucrat ? În această lucrare, dispare de pe ochii minţii orbirea, în inimă se întoarce simţirea, iar voinţa se trezeşte din nepăsarea în care dormea. Totodată, fără voie, sufletul îşi opreşte atenţia asupra sa şi se concentrează înlăuntrul său: durerea şi frica, ducând sufletul dincolo de mormânt, la scaunul Judecăţii, îl rup de lume şi îi oferă un alt ţel, înalt şi veşnic, de care să se îngrijească.

Pomul desfrunzit al păcatului stă acum înaintea ochilor minţii păcătosului, în toată goliciunea sa hidoasă, şi acum – ceea ce nu-i este propriu ! – rodeşte osândire de sine, acoperă cu ruşine, arde cu judecată acuzatoare şi cu mustrări de conştiinţă. Raza milostivirii lui Dumnezeu naşte în sufletul smerit căldura umilinţei şi izvorăşte şuvoaie de lacrimi de pocăinţă; belşugul de lacrimi necurmate smulge din inimă, în cele din urmă, întregul pom al păcatului, cu rădăcini cu tot. Astfel se petrece totul. Omul stă acum pe pământul curat al neprihănirii şi râvneşte la sfânta cucernicie.

Prezentată într-o descriere, lucrarea îndreptării de sine este scurtă şi uşoară; dar, în realitate, nu este atât de scurtă şi uşoară. Nevoile noastre sunt felurite, felurite sunt şi lucrările oblăduitoare ale harului în noi: pe unul îl primeşte direct într-o linişte fericită, îl aduce în pajiştea duhului, îl paşte şi îl desfată; pe altul îl încearcă prin multe ocolişuri şi abia după felurite peregrinări îl duce acolo, ca pe un călător istovit şi împovărat.

Că curmeziş umblă cu dânsul întâi, temere şi frică va aduce peste el. Şi-l va chinui pe el cu învăţătura sa, până ce va crede sufletului lui, şi-l va ispiti pe el întru îndreptările sale. Şi iarăşi se va întoarce drept la el, şi-l va veseli pe el şi îi va descoperi lui ascunsele sale (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 4, 18-20).

Să ne grăbim, aşadar, către această linişte plină de har, spre locul veselirii duhovniceşti, în tainiţele cele mai ascunse ale lucrării şi sfinţirii dumnezeieşti ! E greu ! Dar ce se face fără trudă ? De când pământul împreună cu muncile lui a fost blestemat din pricina omului, omul îşi câştigă cu sudoarea frunţii bunurile trupului şi, mai ales, pe cele ale duhului. În schimb, câte mângâieri vin la dobândirea lor, în cele din urmă ! Femeia când naşte, întristare are, căci a sosit ceasul ei; iar dacă naşte copilul, nu-şi mai aduce aminte de scârbă, pentru bucuria, căci s-a născut om în lume (Ioan 16, 21). Că nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum de a se asemăna cu slava cea viitoare, care va să se descopere întru noi (Romani 8, 18) – care se vor vedea şi aici, în duh, şi acolo, în toată fiinţa noastră.

Şi ce altceva ne mai poate sluji ca mângâiere ? Faptul că lucrarea de auto-îndreptare nu este atât de anevoioasă în realitate, pe cât ni se pare la început. Ea pare de necuprins numai privită din afară, atâta timp cât nu ne-am apucat de ea. Şi aici, ca şi în lucrurile obişnuite, totul depinde de însufleţirea cu care fiecare se apucă de treabă. Întrebaţi pe orice om de acţiune nefăţarnic, întrebaţi-l de greutatea muncii lui: el vă va răspunde acelaşi lucru, că eforturile lui pot fi socotite şi cântărite doar de alţii, iar pentru el acestea nu există şi nu le observă. Însufleţirea, punându-i neîntârziat în mişcare toate puterile, îi absoarbe toate neliniştile, îl ridică deasupra tuturor piedicilor şi el păşeşte printre neajunsuri ca pe un drum neted şi larg.

La fel este şi în lucrarea mântuirii: strâmtă este calea către împărăţie, anevoios ne pare jugul lui Hristos, dar numai atâta timp cât rămânem în afară, cât timp ne imaginăm şi plănuim cursul noii vieţi. Dar din momentul în care hotărârea mântuitoare încolţeşte în inimă şi se înfiripă, ea aduce cu sine şi însufleţirea pentru lucrarea cea bună. Însufleţitul urmaş al lui Hristos merge pe urmele Lui, bucurându-se şi binecuvântând cele primite de la El. Din afară va fi văzut trudindu-se, plin de răni şi de îndârjire, dar el, ca înaintea Cunoscătorului de inimi, mărturiseşte în numele tuturor cu voce tare, că el şi toţi cei asemenea lui trăiesc ca nişte necunoscuţi şi cunoscuţi, ca cei ce murim, şi iată suntem vii; ca nişte pedepsiţi, şi nu omorâţi. Ca nişte întristaţi, iar pururea bucurându-ne; ca nişte săraci, iar pe mulţi îmbogăţind; ca nimic având, şi toate avându-le (II Corinteni 6, 9-10).

Veţi întreba de unde să luaţi o asemenea însufleţire. Să ne rugăm, şi rugăciunea credinţei va face să se pogoare acest foc dumnezeiesc. Să ne rugăm pentru însufleţire, pentru hotărâre şi pentru trezirea din somnul păcatului. Mai aproape este nouă mântuirea acum decât când am crezut. Că noaptea a trecut, iar ziua s-a apropiat (Romani 13, 11-12). Că Dumnezeu, care au zis să lumineze dintru întuneric lumina, Acela au strălucit întru inimile noastre, spre luminarea cunoştinţei slavei lui Dumnezeu în faţa lui Iisus Hristos (II Corinteni 4, 6); fie ca Dumnezeul nădejdii să ne umple pe noi de toată bucuria şi pacea crezând, spre a prisosi noi întru nădejde, cu puterea Duhului Sfânt (Romani 15, 13).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 49/mai-iunie 2009