Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la

cartea Proorocului Iezechiil

 

Omilia a III-a (Iezechiil 1, 6-19)

1. Cele patru fiinţe sfinte, care sunt întrezărite prin duhul proorociei, sunt descrise prin cuvintele: ,,Şi patru feţe la una, şi patru aripi la una” (Iezechiil 1, 6). Ce este exprimat prin feţe dacă nu cunoaşterea, şi ce prin aripi dacă nu zborul ? Pentru că fiecare este cunoscut prin faţa sa, şi trupurile sunt înălţate prin aripi către înălţimile păsărilor. Prin urmare, faţa se referă la credinţă, iar aripa la contemplare. Pentru că noi suntem cunoscuţi prin credinţa noastră de către Atotputernicul Dumnezeu, după cum spune El despre oile Sale: ,,Eu sunt Păstorul cel bun, şi cunosc pre ale mele, şi mă cunosc de ale mele” (Ioan 10, 14). Iarăşi, El spune: ,,Eu ştiu pre care i-am ales” (Ioan 13, 18). Cu adevărat, deoarece noi suntem înălţaţi deasupra noastră înşine prin contemplare, ca să zicem aşa, suntem ridicaţi în aer.

Prin urmare, fiecare are patru feţe, fiindcă dacă întrebi cum înţelege Matei întruparea  Domnului, fără îndoială că vei afla că el o înţelege la fel ca Marcu, Luca Scriptura VT 34şi Ioan. Dacă cercetezi ce simte Ioan, vei afla neîndoios că el simte asemenea lui Luca, Marcu şi Matei. Dacă întrebi despre Marcu, atunci vei afla că el este asemenea lui Matei, Ioan şi Luca. Dacă întrebi ce înţelege Luca, atunci vei afla că el pricepe la fel ca Ioan, Matei şi Marcu. Aşadar, fiecare are patru feţe, deoarece cunoaşterea credinţei, prin care ei sunt cunoscuţi de Dumnezeu, este aceeaşi într-unul ca şi în patru deodată. Atunci orice vei găsi într-unul, vei vedea, după cum se cuvine, în acelaşi timp la toţi patru.

 

Sfântul Prooroc Iezechiil

 

2. ,,Şi patru aripi la una” (Iezechiil 1, 6), fiindcă ei propovăduiesc într-un glas pe Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel Atotputernic, şi, înălţându-şi ochii minţilor lor către dumnezeirea Lui, ei zboară cu aripile contemplării. De aceea, faţa evangheliştilor mărturiseşte despre umanitatea Domnului, şi aripa despre dumnezeirea Lui, pentru că ei îşi întorc faţa, ca să zicem aşa, către Cel pe care Îl văd în trup. Şi când ei spun că El este necircumscris şi nematerial în dumnezeirea Lui, sunt înălţaţi cu ajutorul aripilor contemplării ca şi cum ar fi în aer.

Astfel, deoarece credinţa în întruparea Lui este una în toţi, şi contemplarea dumnezeirii Sale egală în fiecare, este pe drept spus acum: ,,Şi patru feţe la una, şi patru aripi la una” (Iezechiil 1, 6). Dar ce virtute ar fi dacă propovăduitorii Domnului, având credinţă şi contemplare, nu ar avea sfintele Sale fapte ? Apoi urmează:

3. ,,Şi fluierele picioarelor lor drepte” (Iezechiil 1, 7). Ce se înţelege prin picioare, dacă nu cursul faptelor ? Din această pricină, picioarele celor patru fiinţe vii sunt descrise ca fiind drepte, deoarece faptele sfinţilor evanghelişti şi cele ale tuturor sfinţilor care au luptat până la capăt împotriva păcatului nu sunt strâmbe. Dar aceia care s-au întors la relele lumii, pe care le lăsaseră în urmă, nu au picioare drepte. Despre ei este scris: ,,Câinele s-a întors la borâtura sa şi porcul scăldat la mocirla tinei” (II Petru 2, 22).

Mâhnindu-se din cauza unora care îşi strâmbară mersul drept al picioarelor lor, un învăţător ales le-a spus spre mustrare: ,,Cum vă întoarceţi iarăşi la cele slabe şi sărace stihii, cărora iarăşi de iznoavă voiţi a le sluji ? Zilele păziţi, şi lunile, şi vremile şi anii. Mă tem de voi, ca nu cumva în zadar să mă fi ostenit la voi” (Galateni 4, 9-11). El îi ceartă pe alţii, spunând: ,,Pentru aceea mâinile cele slăbite, şi genunchele cele slăbănoage vi le îndreptaţi. Şi cărări drepte faceţi picioarelor voastre” (Evrei 12, 12-13). Dar pentru ca cinstea vieţii, tăria sufletească şi discernământul să se poată face simţite în aceşti sfinţi propovăduitori, este pe drept adăugat:

4. ,,Şi copita piciorului lor era asemenea copitei piciorului de viţel” (Iezechiil 1, 7). Căci deoarece sfinţii propovăduitori sunt numiţi cu numele de boi, Pavel Apostolul învaţă, tâlcuind mărturia Legii: ,,Să nu legi gura boului ce treieră” (I Corinteni 9, 9). De aceea, copita piciorului la sfinţii propovăduitori este asemenea celei de viţel, cu alte cuvinte mergând înainte la vremea cuvenită, cu curaj şi despicat, deoarece fiecare are cinste la maturitate, tărie sufletească în faptă şi despicarea copitei în discernământ. Pentru că propovăduirea lui nu este primită cu uşurinţă dacă el se arată neserios în conduita sa. Şi nu ar fi nici o dovadă de maturitate dacă curajul faptei nu ar fi la îndemână împotriva tuturor relelor. Dar chiar tăria sufletească în faptă atenuează valoarea virtuţii dacă nu este despicată în înţelegere.

Fiindcă, iată, citim Sfânta Scriptură: dacă trebuia să înţelegem toate lucrurile în mod literal am fi pierdut virtutea discernământului; dacă reducem toate lucrurile la alegorie duhovnicească, suntem de asemenea încătuşaţi de stupiditatea lipsei de discernământ. Deoarece sfinţii propovăduitori citesc Scripturile şi uneori primesc semnificaţia literală a istoriei, dar alteori urmăresc duhul printre tâlcurile literei. Şi acum ei imită faptele bune ale părinţilor de dinaintea lor, exact aşa cum le găsesc istorisite, acum înţeleg duhovniceşte anumite lucruri care nu trebuie să fie săvârşite potrivit istoriei, şi se străduiesc să meargă înainte. Deci ce altceva despică sfinţii propovăduitori în lucrarea lor, dacă nu copita piciorului ? Încă este potrivit spus despre ei:

5. ,,Şi scântei ca arama ce luceşte” (Iezechiil 1, 7). Arama este un metal tare răsunător. Şi glasurile propovăduitorilor sunt pe drept asemănate cu arama, deoarece ,,în tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor” (Psalmi 18, 4). Atunci arama este potrivit descrisă ca fiind strălucitoare, pentru că viaţa propovăduitorilor răsună şi arde: arde de dorinţă, răsună de Cuvânt. De aceea, arama ce luceşte este propovăduirea înflăcărată. Iar din arama ce luceşte sar scântei, căci din povăţuirile lor curg cuvinte de foc către urechile celor ce-i ascultă. Deoarece cuvintele propovăduitorilor sunt pe drept cuvânt numite scântei, pentru că ele îi înflăcărează pe cei ale căror inimi le-au atins. De asemenea, trebuie să nu pierdem din vedere că scânteile sunt extrem de fine şi delicate, căci atunci când sfinţii propovăduitori vorbesc despre Împărăţia cerurilor, ei nu o dezvăluie atât de mult în cuvinte, cât vor să aprindă dorinţa către ea.

Prin urmare, cuvântul lor ajunge la noi, ca să zicem aşa, ca nişte scântei, pentru că în glasul lor se recunoaşte cu greu ceva gingaş din tărâmul ceresc, ceva ce este iubit de ei cu tărie. Astfel, ei nici nu ajung să vadă slava cerească pe cât de mare este, nici nu pot vorbi cu limpezime pe cât de mult văd. Din această pricină, arama ce luceşte răspândeşte scântei, fiindcă propovăduitorul abia poate să mărturisească cu voce slabă ce l-a înflăcărat cu putere pe el însuşi. Pentru că el este mişcat de evlavia dumnezeiască, astfel încât din aceleaşi scântei firave este aprins şi duhul celui ce ascultă, deoarece există aceia care auzind fleacuri sunt inundaţi din nou de o dorinţă mai mare şi apoi ard desăvârşit cu dragoste pentru Dumnezeu, pe când ei abia au primit cele mai mici scântei ale cuvintelor.

6. Deoarece cuvântul propovăduitorului este semănat în inima celui ce ascultă. Şi un bun ascultător dă mai târziu, înlăuntrul lui, o recoltă mare a cunoaşterii, de unde el a primit mai înainte o sămânţă mică a cuvântului. Aceasta este într-un gând cu minunea făcută de Proorocul Elisei cu văduva care, ca nu cumva să-şi piardă cei doi fii când împrumutătorul ei i-a luat cu sine, a ascultat cuvintele lui şi puţinul untdelemn pe care-l avea într-un vas l-a vărsat în vase goale, care toate s-au umplut din nou până la refuz, iar prin reumplerea lor a fost izbăvită de datoria către împrumutătorul ei (potrivit IV Împăraţi 4, 1-7).

Într-adevăr, ce altceva semnifică femeia decât Sfânta Biserică, mama celor două popoare, anume evreii şi neamurile, ca şi cum ar fi mama a doi fii ? Odinioară, ca o consecinţă a faptelor îndărătnice, convinsă fiind de duhul duşmănos, ea a primit, ca să zicem aşa, o monedă a păcatului de la un împrumutător şi s-a temut că o să-şi piardă cei doi fii pe care i-a născut în credinţă. Dar ascultând de cuvintele proorocului, adică de învăţăturile Sfintei Scripturi, ea a reumplut vasele goale din puţinul untdelemn pe care-l avea, deoarece atunci când minţile goale ale multora ascultă doar un pic din dragostea dumnezeiască din gura unui om învăţat, prin harul îmbelşugat, ei se îndestulează întru totul cu untdelemnul dragostei dumnezeieşti. Şi deja acum inimile multora, care mai înainte erau vase goale, sunt umplute cu untdelemnul duhului, care datorită puţinătăţii untdelemnului păreau a fi doar umezite. Căci, în vreme ce credinţa este dată unora şi primită de la alţi ascultători, femeia din Sarepta, adică Sfânta Biserică, nu mai este legată prin datorie de împrumutătorul ei.

Apoi urmează:

7. ,,Şi mână de om sub aripile lor de câte patru părţile lor” (Iezechiil 1, 8). În acest pasaj, cele patru părţi pot fi privite ca fiind cele patru regiuni ale lumii, adică est, vest, nord şi sud, pentru că propovăduirea sfinţilor din porunca Domnului a ieşit la toate marginile lumii.

8. În plus, putem neîndoios să considerăm că cele patru părţi semnifică cele patru virtuţi principale din care izvorăsc toate celelalte, anume chibzuinţa, tăria sufletească, dreptatea şi cumpătarea. Aceste virtuţi le acceptăm pe deplin întru adevăr când păzim ordinea lor. Deoarece chibzuinţa este prima, tăria sufletească a doua, dreptatea a treia şi cumpătarea a patra. Căci ce folos poate aduce chibzuinţa dacă lipseşte tăria ? Pentru că este o pedeapsă mai degrabă decât o virtute ca un om să ştie ceea ce nu este în stare să facă. Dar cel care înţelege în mod chibzuit ceea ce poate să facă, şi cu tărie face ceea ce a înţeles, este deja fără tăgadă drept; dar cumpătarea trebuie să urmeze dreptăţii sale, deoarece prea adesea dreptatea, dacă nu cunoaşte hotare, cade în cruzime.Scriptura VT 35

Prin urmare, dreptatea însăşi este cu adevărat dreptatea care se încinge pe ea însăşi cu frâul cumpătării, astfel ca fiecare om să fie, de asemenea, cumpătat în râvna cu care arde: ca nu cumva dacă el va fi prea zelos să piardă dreptatea, ale cărei hotare le ignoră.

9. Acum, există două feluri de a vieţui ale sfinţilor propovăduitori, cel activ, bineînţeles, şi cel contemplativ, însă cel activ îl precede pe cel contemplativ în timp, de vreme ce contemplaţia se naşte dintr-o lucrare bună. Căci cel contemplativ aduce o mai mare vrednicie decât cel activ, pentru că ultimul se nevoieşte în practica lucrării stăruitoare, în timp ce primul gustă cu adevărat odihna viitoare ce are o savoare tainică.

 

Sfântul Grigorie cel Mare

Frescă din biserica mânăstirii noastre

 

Atunci ce se înţelege prin mână, dacă nu viaţa cea activă, şi ce prin aripi, dacă nu viaţa contemplativă ? Pentru că ei aveau o mână de om sub aripile lor; adică, virtutea lucrării sub zborul contemplaţiei. Aceasta este cu adevărat bine înfăţişată prin cele două femei din Evanghelie, Marta şi Maria: ,,Iar Marta se silea spre multă slujbă; ... Maria, (...) şezând lângă picioarele lui Iisus, asculta cuvintele lui” (Luca 10, 40, 39). Aşadar, una era îndreptată spre acţiune, cealaltă spre contemplaţie. Una slujea în mod activ prin slujba exterioară, cealaltă slujea contemplativ prin sprijinirea inimii ei pe Cuvânt.

Şi deşi viaţa activă este bună, cea contemplativă este încă mai bună, fiindcă prima îndepărtează caracterul muritor, în vreme ce ultima înmugureşte în viaţa veşnică. De aceea se spune: ,,Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la dânsa” (Luca 10, 42). Astfel, deoarece viaţa activă aduce o mai mică vrednicie decât cea contemplativă, pe drept se spune acum: ,,Şi mână de om sub aripile lor” (Iezechiil 1, 8). Căci chiar dacă putem săvârşi ceva bun prin acţiune, cu toate acestea zburăm către bucuria cerească prin contemplaţie. Din acest motiv, în scrierile lui Moisi viaţa activă este numită robie şi cea contemplativă libertate.

10. Şi de vreme ce amândouă felurile de vieţuire sunt daruri ale harului, în măsura în care noi trăim printre semenii noştri, unul este al nostru din necesitate, celălalt prin voinţă. Căci cine, mărturisindu-L pe Dumnezeu, intră în Împărăţia Lui dacă nu I-a slujit Lui mai înainte cu credinţă ? Prin urmare, cei care s-au îngrijit a sluji binele pe cât de mult le-a stat în putinţă pot intra în Împărăţia cerurilor fără viaţa contemplativă; dar fără viaţa activă, ei nu pot intra, dacă nu au izbutit să săvârşească fapte bune pe cât au putut.

Aşadar, una constă în necesitate, cealaltă în voinţă. Una sălăşluieşte în robie, cealaltă în libertate. Căci de aceea este spus de către Moisi: ,,De vei cumpăra rob evreu, şase ani să slujească ţie; iar în al şaptelea an îl vei lăsa pre el în dar. Cu ce veşmânt a intrat el, cu acelaşi să-l laşi să iasă; iar de va intra şi femeia împreună cu dânsul, va ieşi şi femeia lui. Iar de va da lui femeie stăpânul, şi va naşte lui femeia feciori şi fete, femeia şi pruncii vor fi ai stăpânului său, numai el singur va ieşi. Iar de va răspunde robul, zicând: iubesc pre stăpânul meu şi pre femeie şi pruncii mei, nu mă voiu duce slobod. Să-l aducă pre el stăpânul lui la judecata lui Dumnezeu, şi atunci să-l aducă pre el la uşă pre prag, şi să-i găurească stăpânul lui urechea cu sula, şi îi va sluji lui în veci” (Ieşirea 21, 2-6).

Noi dăm o mărturie puţin mai largă, în scopul de a arăta diferenţa dintre robie şi libertate în fiecare viaţă. Dar n-ar trebui să fie împovărător dacă continuăm cu această explicaţie prin care putem adeveri chestiunile pe care le-am expus mai sus.

11. Prin evreu se înţelege un om care şade într-un loc o perioadă de timp. Iar printr-un rob evreu care este cumpărat se înţelege cineva care a trecut deja cu mintea din această vreme şi intră în slujba Atotputernicului Dumnezeu. Căci, într-adevăr, cel care caută să slujească lui Dumnezeu a învăţat să se depărteze cu mintea de acest veac. În acest chip, Moisi a mers pentru a vedea vedenia. În acest chip, David văzut-a ,,pre cel necurat preaînălţându-se, şi ridicându-se ca chedrii Livanului. Şi am trecut, şi iată nu era” (Psalmi 36, 35-36). Fiindcă, probabil, noi credem că puterile celui rău sunt mari, până nu trecem cu mintea către viaţa veşnică.

Dar un rob evreu, odată cumpărat, are datoria de a sluji şase ani, ca să poată ieşi slobod în al şaptelea. Atunci, ce se înţelege prin numărul şase, dacă nu desăvârşirea vieţii active ? Ce este exprimat prin şapte, dacă nu viaţa contemplativă ? Aşadar, el slujeşte şase ani şi iese slobod în al şaptelea cel care trece prin viaţa activă, pe care şi-a condus-o desăvârşit, către libertatea vieţii contemplative. Şi ar trebui remarcat că el iese slobod fără răsplată, deoarece pentru aceia care, după ce au făcut toate lucrurile, se înfăţişează pe ei înşişi drept slugi netrebnice, aşa cum viaţa activă a fost fără tăgadă un dar, aşa şi cea contemplativă va veni prin har.

,,Cu ce veşmânt a intrat el, cu acelaşi să-l laşi să iasă”, fiindcă este întru totul de trebuinţă ca fiecare dintre noi să persevereze în ceea ce a început şi să continue până la sfârşitul lucrării sale având scopul cu care a început-o. Pentru că trece cu bine către viaţa contemplativă cel care în viaţa activă nu şi-a schimbat veşmântul intenţiei sale cu ceva mai rău. Şi sunt unii care, înainte de a fi părtaşi la sfânta vorbire în slujirea Atotputernicului Dumnezeu, iubesc deja a săvârşi fapte bune. Fireşte, sunt alţii care devin familiari cu fapta bună după ce au venit către slujirea Atotputernicului Dumnezeu. Din această pricină, cel care s-a străduit să facă fapta bună chiar dinainte ca el să fi venit către slujirea Domnului este un rob evreu cumpărat cu femeia sa.

12. Şi foarte adesea un astfel de om este capabil să treacă către viaţa contemplativă fără a o părăsi pe cea activă. De aceea, este adăugat: ,,Iar de va intra şi femeia împreună cu dânsul, va ieşi şi femeia lui”. Pentru că femeia sa iese cu el de asemenea către libertate, când cel care atinge contemplaţia nu lasă deoparte împlinirea faptei bune prin care îi poate ajuta pe alţii.

,,Iar de va da lui femeie stăpânul, şi va naşte lui femeia feciori şi fete, femeia şi pruncii vor fi ai stăpânului său, numai el singur va ieşi”. Stăpânul dă robului său cumpărat o femeie aşa cum fiecare învăţător uneşte cu faptele bune pe cel pe care l-a încredinţat Legii Atotputernicului Dumnezeu. Deoarece învăţătorii sunt numiţi şi stăpâni, precum i s-a spus lui Elisei Proorocul cu privire la învăţătorul său: ,,Ştii că ia astăzi Domnul pre domnul (n.tr.: stăpânul) tău deasupra capului tău ?” (IV Împăraţi 2, 3) Neîndoios, femeia unui rob cumpărat poartă fii şi fiice, întrucât o faptă bună zămisleşte roade puternice sau delicate. Însă o femeie care a fost dată de stăpân rămâne, împreună cu copiii ei, cu acelaşi stăpân; doar robul însuşi iese cu veşmântul său, pentru că o faptă bună sau roadele acesteia sunt socotite ca fiind răsplata învăţătorului. Şi cu adevărat, perseverând în intenţia dorinţei sale, iese slobod către contemplaţie prin harul peste fire.

,,Iar de va răspunde robul, zicând: iubesc pre stăpânul meu şi pre femeie şi pruncii mei, nu mă voiu duce slobod”. Robul îşi iubeşte stăpânul când păzeşte cuvintele învăţătorului în mintea sa râvnitoare. Iubindu-şi, de asemenea, femeia şi copiii, el refuză să iasă slobod, deoarece iubind viaţa activă şi roadele ei nu este dornic de a trece la viaţa contemplativă fiindcă, socotind că are fapte bune în robia slujirii sale, şovăie în a se retrage către liniştea libertăţii.

,,Să-l aducă pre el stăpânul lui la dumnezei, şi atunci să-l aducă pre el la uşă pre prag, şi să-i găurească stăpânul lui urechea cu sula, şi îi va sluji lui în veci”. Căci cel care s-a hotărât să-şi continue viaţa activă este adus de stăpânul său la dumnezei când el a fost iniţiat de învăţătorul său în cuvintele părinţilor din vechime, care erau preoţii noştri pe calea Atotputernicului Dumnezeu. Şi este adus la uşa şi în pragul cortului mărturiei, ca el să poată auzi ceva mai mare din uşa către locuinţa cea cerească şi limpede să înţeleagă ziua înfricoşătoarei judecăţi, ca nu cumva prin faptele bune pe care le săvârşeşte, să se străduiască fierbinte să placă oamenilor.

Şi aşa urechea acestui om este găurită cu o sulă când mintea lui este zdruncinată de pătrunderea fricii de Dumnezeu, astfel că, străpuns de discernământul cuvântului în tot ceea ce face, el să poată şti mereu să aştepte venirea Împărăţiei şi, ca să zicem aşa, poartă urechea sa străpunsă din uşa şi pragul cortului mărturiei.

13. El va fi rob în această lume ca să poată fi liber în cea viitoare. Fiindcă, într-adevăr, este rob în această lume cel care a hotărât să slujească omenirea prin viaţa sa activă, pentru ca după această vreme de aici să se poată folosi să ajungă la adevărata libertate. Pavel spune despre aceasta: ,,Că şi singură zidirea aceasta se va slobozi din robia stricăciunii întru slobozenia slavei fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 21). Deoarece adevărata libertate va fi printre noi, atunci, când înfierea noastră va ajunge la slava fiilor lui Dumnezeu.

Dar acum, nu numai viaţa activă este în robie, ci însăşi acea contemplaţie, prin care suntem răpiţi dincolo de noi înşine, nu posedă încă pe deplin libertatea minţii, dar o imită, întrucât acea linişte lăuntrică este văzută în obscuritate. Cu toate acestea, chiar liniştea, din orice fel de mărginire a contemplaţiei ar fi alcătuită, este încă mult mai largă şi înaltă decât viaţa activă, şi trece către o anume libertate a minţii când cugetă la lucrurile veşnice, nu la cele vremelnice. Fiindcă, prin aceea că viaţa contemplativă zboară către înălţimi şi este cu mult deasupra vieţii active prin, ca să zicem aşa, o oarecare vrednicie a propriei linişti, este potrivit spus: ,,Şi mână de om sub aripile lor”.

14. Dar dacă aici printr-un ,,om” se înţelege Mântuitorul nostru, ele aveau mâinile unui om sub aripile lor, căci dacă Dumnezeu nu S-ar fi făcut Om, Cel care a ridicat cugetele învăţătorilor către cer, acele fiinţe care se arată n-ar fi zburat. Nici nu este spus pe nedrept că ele aveau mâinile unui om sub aripile lor, pentru că este scris despre Mântuitorul nostru: ,,Care fiind strălucirea slavei, şi chipul ipostasului lui, şi purtând toate” (Evrei 1, 3). Prin urmare, mâna Sa poartă inimile noastre, mâna Sa ne înalţă în contemplaţie. Căci dacă, aşa cum este scris, Cuvântul Atotputernic nu S-ar fi făcut Om de dragul oamenilor, inimile oamenilor n-ar fi zburat către a contempla desăvârşirea Cuvântului. În acest fel, minţile oamenilor sunt purtate în înalturi pentru că Dumnezeu, cu smerenie, S-a arătat printre oameni. Aşadar, se poate spune despre fiinţele sfinte: ,,Şi mână de om sub aripile lor”. Despre ele se adaugă din nou:

15. ,,Şi feţele lor şi aripile acelor patru ţinându-se una de alta” (Iezechiil 1, 9). Ele aveau feţe şi aripi pe cele patru părţi fiindcă în toate părţile lumii, propovăduitorii au mărturisit tot ceea ce ei au înţeles despre umanitatea şi dumnezeirea Mântuitorului nostru. Fiindcă propovăduind pretutindeni pe Dumnezeu întrupat, ei arată faţa Sa în toate cele patru colţuri ale lumii. Şi când Îl mărturisesc pe El a fi una cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, ei zboară pretutindeni pe aripa contemplaţiei. Aripile uneia sunt unite cu cele ale alteia pentru că întreaga lor virtute, întreaga înţelepciune prin care întrec restul omenirii în zborul contemplării lor, este rând pe rând unită laolaltă în pace şi conglăsuire. De aceea este scris: ,,Iar înţelepciunea cea de sus întâi este curată, apoi făcătoare de pace” (Iacov 3, 17).

Prin urmare, Adevărul spune către aceiaşi propovăduitori ai săi: ,,Aveţi întru voi sare, şi pace aveţi între voi !” (Marcu 9, 50). Aşadar, aripile fiinţelor vii sunt unite una cu alta pentru că virtutea şi înţelepciunea sfinţilor învăţători sunt, la rândul lor, legate în pacea milostivirii şi armoniei. Încă aripile ar fi despărţite una de alta dacă, în măsura în care fiecare goneşte după înţelepciune, nu vrea să facă pace cu celălalt. Apoi urmează:

16. ,,Şi feţele celor patru nu se întorceau când umblau ele, fiecare în preajma feţei sale umbla” (Iezechiil 1, 9). Când fiinţele înaripate, adică sfinţii învăţători, merg, nu se întorc defel fiindcă ei trec de la faptele pământeşti către lucrurile duhovniceşti, astfel că nu se întorc la ceea ce au lăsat în urmă. Ca şi cum, într-adevăr, se cuvenea lor să meargă pe o anume cale, cu mintea mişcându-se întotdeauna către lucruri mai bune. De aici, obiecţia cu privire la apostaţi, pentru că ei tânjeau după Egipt.

Şi Adevărul Însuşi spune: ,,Nimeni punându-şi mâna sa pre plug, şi căutând înapoi, este îndreptat întru împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 9, 62). Fiindcă a pune mâna pe plug înseamnă a ara pământul inimii cuiva ca şi cu fierul de plug al remuşcării, pentru a produce roade. Dar caută în urma plugului cel care după ce a început a săvârşi fapta bună, se întoarce la relele pe care le-a lăsat în urmă. Fiindcă aceasta arareori se întâmplă celui ales de Dumnezeu, pe drept este spus acum de către prooroc: ,,Şi feţele celor patru nu se întorceau când umblau ele”.

17. El arată de ce ele nu se întorceau când umblau, adăugând: ,,Fiecare în preajma feţei sale umbla”. Întrucât veşnicia se întinde înaintea noastră, cele vremelnice înapoia noastră, căci noi o întâlnim pe prima pe măsură ce mergem şi, îndepărtându-ne, le lăsăm, ca să zicem aşa, pe ultimele în spatele nostru. De aceea, acea mare fiinţă înaripată a spus că ea s-a înălţat chiar până la tainele celui de-al treilea cer: ,,Ci numai una fac, cele dinapoi uitându-le, şi la cele dinainte întinzându-mă. La semn alerg, la răsplătirea chemării celei de sus” (Filipeni 3, 13-14).

Într-adevăr, în întinderea după lucrurile care sunt dinainte, el le-a uitat pe cele care stau în urmă, căci dispreţuind pe cele care stau sub vreme, el le-a căutat doar pe cele veşnice. Prin urmare, sfintele fiinţe umblă fiecare drept, pentru că ele nu privesc înapoi cu dorinţă la ceea ce au lăsat în urmă, ci sădesc piciorul faptelor lor bune sub ochii contemplării lor la lucrurile veşnice pe care le caută.

18. Aşadar, oricine a hotărât să umble drept trebuie să reflecteze serios asupra faptului că una este să priveşti înapoi în faptă, şi alta în cugetare. Pentru că există, cu siguranţă, aceia care cumpănesc multe lucruri şi, conştienţi de păcatele lor, se dedică ei înşişi în a împărţi multă milostenie din averile lor, astfel ca ei să-şi poată răscumpăra greşelile înaintea ochilor lui Dumnezeu prin adâncimile milosteniei lor. De îndată ce ei încep a face aceste lucruri, şi foarte adesea când le săvârşesc, frica sărăciei loveşte duhurile lor astfel ca, temându-se de lipsuri, ei să devină zgârciţi faţă de nevoiaşi şi să se întoarcă de la fapta bună pe care au început-o.

Cu adevărat aceştia s-au întors de cum umblau, pentru că nu au vrut să umble drept. Despre ei, Solomon spune potrivit: ,,Ocărându-se leneşul nu se va ruşina; aşa este şi cel ce împrumutează grâu la seceră” (Pildele lui Solomon 20, 4). Fiindcă cel care, din spaima şi nepăsarea minţii, neglijează a face fapte bune, când soarele dreptăţii străluceşte cu putere în judecată ca la seceriş, el cerşeşte viaţa, dar nu o primeşte, căci de teamă el a dispreţuit a face fapte bune.

Altul, nesocotind dorinţele trupeşti, se hotărăşte să lase totul în urmă şi se pune pe sine în slujba Atotputernicului Dumnezeu şi decide să se încingă pe sine cu frâul înfrânării şi al curăţiei, dar când vede că alţii au căzut din curăţie se teme grozav să urmeze însăşi rânduiala pe care o gândeşte. Astfel, se întâmplă că cel care se întoarce înapoi prin cugetare este acela care, privind către lucrurile dinainte, mergea deja către înălţimi cu paşii minţii sale. Despre el este bine spus prin Solomon: ,,Cel ce păzeşte vântul nu va semăna, şi cel ce se uită la nori nu va secera” (Eclesiastul 11, 4). Pentru că vântul înseamnă duhul rău care împinge mintea în ispite; într-adevăr, păcătosul este înfăţişat ca un nor care se mişcă sub impulsul ispitei.

Prin urmare, cel care se uită după vânt nu seamănă, şi cel care ţine seama de nori nicicând nu seceră, pentru că cel care – temându-se de ispitirile duhului rău şi văzând căderile celui păcătos – deznădăjduieşte de el însuşi nici acum nu se îndeletniceşte cu sămânţa bună a faptei, nici după aceea nu este rezidit prin darul răsplăţii drepte. Într-adevăr, sunt unii care săvârşesc faptele bune pe care le cunosc, şi făcând acestea, au în vedere lucruri mai bune, dar, dând înapoi, transformă lucrurile mai bune pe care le-au contemplat şi, fără doar şi poate, fac faptele bune pe care le-au început, dar se abţin de la lucrurile mai bune pe care aveau de gând să le facă. Aceştia, fără îndoială, par judecăţii omeneşti a persevera în lucrare, dar în ochii Atotputernicului Dumnezeu cad în intenţie.

De aceea, se întâmplă adeseori că şi o faptă bună de-a lor este mai puţin plăcută lui Dumnezeu deoarece, când piciorul minţii lor este aşezat în mod capricios pe o treaptă mai înaltă a intenţiei, însăşi nestatornicia cugetării aduce această acuzaţie. Dar deoarece toţi cei ce sunt desăvârşiţi se deosebesc ei înşişi prin marea fineţe a discreţiei lor, ca nu cumva să cadă vreodată în lucruri mai rele cu fapta sau cu gândul, şi în mod statornic se gândesc cât de multe pot împlini zi de zi, este pe drept spus despre ei: ,,Şi feţele celor patru nu se întorceau când umblau ele, fiecare în preajma feţei sale umbla”.

19. Între timp, pentru a face astfel de lucruri, ne este îngăduit să cumpănim cine suntem şi de unde venim, şi să cercetăm îndeaproape la ce taine ale sfintei elocvenţe suntem înălţaţi. Cu adevărat, în vremea înaintaşilor noştri, eram închinători la idoli; dar iată, prin duhul harului, pricepem deja graiuri cereşti. De unde ne vin nouă acestea ? Ci Mântuitorul neamului omenesc a împlinit ceea ce s-a spus prin proorocul: ,,Şi pustiile celor robiţi le vor mânca mieii” (Isaia 5, 17). Aceste pustii pomenite de prooroci erau printre evrei, fiindcă ei nu vroiau să cultive aceste lucruri cercetând prin discernământul mistic. Dar ele sunt preschimbate în rodnicie pentru noi, deoarece prin harul lui Dumnezeu, potrivit istoriei, ele au o mireasmă duhovnicească în cugetele noastre şi, deşi străini, ne hrănim deja cu ceea ce cetăţenii Legii refuză să mănânce. Să mulţumim Celui Unul-Născut, să lăudăm Înţelepciunea cea veşnică care fiinţează şi împărăţeşte cu Tatăl într-o unime cu Sfântul Duh, Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.