A patra omilie duhovnicească a Sfântului Macarie Egipteanul

 

Se cuvine ca creştinii să străbată cu luare aminte şi cu grijă drumul

din stadionul acestei lumi, ca să obţină de la Dumnezeu şi de la îngeri laude cereşti

 

PARTEA I

1. Cei ce vor să ducă viaţă creştină, după toată rânduiala sunt datori să se îngrijească, înainte de toate, de facultatea judecăţii şi discernământului, care se află în suflet. Pentru că ajungând să discernem cu exactitate între bine şi rău, şi să deosebim totdeauna pe cele care împotriva firii, pătrund în firea noastră cea curată, vieţuim drept şi fără prihană. Folosindu-ne de puterea judecăţii, întocmai ca de ochi, să nu ne lăsăm amăgiţi de insinuările celui rău. Atunci vom fi socotiţi demni să primim harul divin şi să ne facem vrednici de Domnul. Să luăm un exemplu din lumea văzută, pentru că este asemănare între trup şi suflet, între lucrurile trupului şi cele ale sufletului, între cele văzute şi cele nevăzute.

2. Trupul are povăţuitor ochiul şi dacă acesta vede bine îl conduce pe drumul cel bun. Să presupunem că cineva străbate nişte locuri stufoase şi năpădite de spini şi mlaştini. Printre ele se înalţă limbi de foc, săbii înfipte cu limba în sus, se deschid prăpăstii şi se află multă apă. Cel care este sprinten şi atent, şi are ochiul povăţuitor, trece cu multă prudenţă, prin acele locuri rele, ferindu-şi din toate părţile haina, cu mâinile şi cu picioarele, ca să nu fie ruptă de tufe şi de spini, să nu fie murdărită de noroi, nici tăiată de sabie. Acelaşi ochi – care este lumina trupului – îl păzeşte pe acesta ca să nu se prăbuşească în prăpăstii, să nu fie înghiţit de ape, sau să fie de vreun rău vătămat. Prin urmare, cel ce trece astfel de locuri, repede şi cu prudenţă, ţinându-şi strâns veşmântul, fiind călăuzit de ochiul său pe drumul cel bun, se păzeşte pe sine nevătămat şi-şi păstrează haina fără a fi ruptă şi nearsă.

Iar dacă prin aceleaşi locuri trece un alt om, neatent, cu pas molatec şi leneş, fluturându-şi haina încoace şi încolo, fie că o sfâşie pe aceasta prin tufe şi prin mărăcini, fie că o arde – pentru că n-o ţine strâns lângă el – fie că o taie în săbiile care îi sunt înfipte în preajmă, fie că o murdăreşte în noroi, într-un cuvânt, îşi strică numaidecât haina cea nouă şi frumoasă, din cauza neatenţiei, a moliciunii şi a lenei sale. Iar dacă, în continuare nu este atent şi nu dă ascultare ochiului, el însuşi cade în prăpastie, sau în ape şi se îneacă.

3. În acelaşi chip trebuie să se poarte şi sufletul, care poartă învelişul trupului, întocmai ca pe o haină frumoasă. Folosindu-se de puterea judecăţii, care conduce atât sufletul, cât şi trupul, să treacă printre tufele şi spinii acestei vieţi, prin noroi, prin foc şi peste prăpăstii, adică prin poftele, dezmierdările şi necuviinţele acestui veac. Este dator ca, de pretutindeni, cu bărbăţie, sârguinţă şi luare aminte să se păzească şi să se protejeze pe sine însuşi şi haina trupului, ca nu cumva să se sfâşie de tufele şi mărăcinii lumii acesteia, - adică de grijile, preocupările, îndeletnicirile pământeşti - şi de focul poftei să nu fie arsă. Sufletul astfel îmbrăcat, abate ochiul ca să nu vadă pe cele rele, întoarce urechea ca să nu audă clevetirea, fereşte limba ca să nu grăiască cele deşarte, opreşte mâinile şi picioarele de la săvârşirea faptelor rele. El dispune de voinţă pentru a întoarce şi a împiedica mădularele trupului de priveliştele cele rele, de la auzirea cuvintelor celor necuviincioase şi de la îndeletnicirile lumeşti şi viclene.

4. În acelaşi timp sufletul se fereşte pe sine de visările cele rele, îşi păzeşte inima şi împiedică cugetul să hălăduiască prin lume. Nevoindu-se şi sârguindu-se, şi oprind din toate părţile şi cu luare aminte mădularele trupului de la răutăţi, sufletul păzeşte nespintecată, nearsă, neîntinată şi bună haina trupului şi se păzeşte şi pe sine prin puterea de a cunoaşte, de a înţelege şi de a discerne, şi mai ales datorită puterii lui Dumnezeu. Deci, îndepărtându-se pe cât poate de orice poftă lumească şi ajutat fiind şi de Domnul, este păzit cu adevărat de relele pe care le-am pomenit. Pentru că, atunci când Domnul vede pe cineva ferindu-se cu zel de desfătările vieţii, de grijile materiale, de legăturile pământeşti şi de cugetele cele zadarnice, îi dă harul Său, care păzeşte nevătămat acest suflet încât el parcurge bine acest veac al răutăţii. Şi astfel acest suflet dobândeşte laudele lui Dumnezeu şi ale îngerilor, pentru că a păstrat bine haina sufletului şi pe sine însuşi, respingând, pe cât i-a fost cu putinţă orice poftă a acestei lumi, că ajutat fiind de Dumnezeu, a străbătut cu bine calea din stadionul lumii acesteia.

5. Iar dacă cineva se complace în viaţa aceasta în trândăvie şi în nepăsare, şi în chip voit nu se fereşte de orice poftă lumească şi nu caută cu tot sufletul numai pe Domnul, unul ca acesta se încurcă în spinii şi în tufele lumii acesteia, iar haina cea trupească o arde cu focul poftelor şi o întinează cu noroiul dezmierdărilor. Un astfel de suflet va fi fără îndrăzneală în ziua judecăţii, pentru că n-a putut să-şi păstreze neîntinată haina sa, ci a stricat-o cu amăgirile veacului acestuia. Din această pricină va fi îndepărtat dintre fiii împărăţiei. Pentru că, ce altceva va face Dumnezeu celui care, în chip voit, se dedă lumii, se lasă înşelat de dezmierdările ei şi rătăceşte în visări materialiceşti ? Numai pe acela îl va ajuta Domnul, care evită poftele trupeşti şi obiceiurile de mai înainte, care tinde totdeauna către Domnul, care se leapădă de sine şi numai pe Domnul Îl caută. Numai pe acela îl ţine, care se păzeşte pretutindeni de cursele şi lanţurile lumii materiale, care cu frică şi cu cutremur îşi lucrează mântuirea (Filipeni 1, 12), care trece cu toată luarea aminte printre cursele, laţurile şi poftele acestui veac, care caută ajutorul Domnului şi speră să fie mântuit prin mila şi harul Său.

 

Scriptura 38

Hristos şi cele 10 fecioare. Frescă de la Mânăstirea
Curtea de Argeş, secolul al XIV-lea

 

6. Se spune că cele cinci fecioare înţelepte, rămânând treze şi stăruind în lucrul cel străin de firea lor cea omenească, luând untdelemn în candelele inimilor lor, adică harul cel de sus al Duhului, au putut veni întru întâmpinarea Mirelui în cămara cea cerească. Celelalte, însă, fără de minte fiind şi rămânând la firea lor, n-au privegheat şi nu s-au sârguit să primească untdelemnul bucuriei în candelele lor, pentru că erau încă în trup, şi oarecum au adormit din neglijenţă, din moleşeală, din trândăvie, din neştiinţă, sau pentru că au socotit că aşa este drept să facă. De aceea au şi fost excluse de la cămara Împărăţiei, ca unele care n-au putut să placă Mirelui ceresc. Că înlănţuite fiind de lume şi de iubirea faţă de cele pământeşti, n-au arătat toată dragostea şi afecţiunea lor faţă de Mirele ceresc, nici n-au adus cu ele untdelemn.

Pentru că sufletele care caută sfinţenia Duhului – acel lucru străin de firea lor – se leagă cu toată dragostea lor de Domnul; întru El umblă, Lui I se roagă, la El se gândesc, pe toate celelalte trecându-le cu vederea. De aceea, unele ca acestea se învrednicesc a primi untdelemnul harului ceresc şi pot vieţui fără prihană şi să placă, în chip desăvârşit, Mirelui ceresc. Iar sufletele care rămân la firea lor, se târăsc cu cugetul pe pământ, şi pe pământ le petrece mintea. Acestea au iluzia că aparţin Mirelui şi că se pot împodobi cu faptele trupului. Unele ca acestea însă nu s-au născut de la Duhul şi n-au primit untdelemnul bucuriei.

7. Dacă cele cinci simţuri ale sufletului primesc darul cel de sus şi sfinţenia Duhului, sunt cu adevărat fecioare înţelepte, pentru că au primit înţelepciunea cea de sus, care vine de la har. Iar dacă rămân la firea lor, se arată nesăbuite şi fiice ale lumii acesteia pentru că nu s-au dezbrăcat de duhul lumii, chiar dacă vor să pară prin vorbe şi prin înfăţişare că sunt miresele Mirelui. Că după cum sufletele care sunt cu totul ataşate Domnului, către El le este cugetul, Lui I se roagă, întru poruncile Lui umblă şi numai pe Domnul Îl iubesc; tot aşa se întâmplă şi cu sufletele, care iubesc lumea şi vor să trăiască din plin viaţa pe pământ: la aceasta le este mintea şi după legile ei se poartă, ele nici nu pot fi întoarse, de Duhul către gândul cel bun. De aceea, trebuie ca acel lucru străin de firea noastră – mă refer la harul cel ceresc – să se unească şi să se contopească cu firea noastră, pentru ca să putem intra cu Domnul în cămara de nuntă cea cerească şi să dobândim mântuirea veşnică.

8. În urma neascultării primului om, a intrat în noi ceva străin de firea noastră, a intrat răutatea patimilor, care prin mult exerciţiu şi obişnuinţă ne-a devenit a doua fire. Se cuvine, deci ca iarăşi s-o îndepărtăm, cu ajutorul darului Duhului, al acelui element străin de firea noastră - şi să fim readuşi la curăţia cea dintâi. Dar dacă nu ne vom împărtăşi de iubirea Duhului din cer stăruind în multă rugăciune, în cerere, în credinţă şi în dispreţul lumii acesteia – dacă nu ne vom alipi de iubire, care este Domnul, şi nu se va sfinţi de Duhul iubirii, dacă nu vom stărui până la sfârşit întru toate poruncile Lui, nu vom putea dobândi împărăţia cea cerească.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 38/noiembrie-decembrie 2007

 

 

 

PARTEA A II-A

9. Un cuvânt subtil şi adânc vreau să vă spun – după puterea care mi s-a dat – de aceea vă rog să fiţi cu luare aminte. Dumnezeu cel nemărginit, nepătruns cu mintea şi necreat, pentru bunătatea Sa cea nemărginită şi mai presus de cuvânt, S-a făcut trup, S-a micşorat, – să zic aşa – din slava Lui cea nepătrunsă, pentru ca să se poată uni cu creaturile Sale cele văzute, adică cu sufletele sfinţilor şi ale îngerilor, ca acestea să se poată împărtăşi de viaţa dumnezeirii. Pentru că fiecare, după firea sa, este trup: îngerul, sufletul şi demonul. Acestea, deşi fine prin firea şi alcătuirea lor, sunt, totuşi, trupuri, trupuri fine, după cum trupul nostru cel văzut este dens. Aşa se face că sufletul, fin fiind, străbate ochiul cu care vede, urechea cu care aude, limba cu care vorbeşte, mâna şi, într-un cuvânt, tot trupul. Şi cuprinzând sufletul toate mădularele trupului, se amestecă cu ele şi săvârşeşte prin ele toate faptele vieţii.

10. În acelaşi timp şi Dumnezeu, Cel nemărginit şi necuprins, arătând iubire faţă de oameni, S-a micşorat pe Sine şi coborându-Se din slava Sa cea de negrăit, a îmbrăcat mădularele trupului acestuia. Deci, arătând blândeţe şi iubire faţă de oameni, Se întrupează, Se amestecă şi cuprinde sufletele cele bineplăcute, sfinte şi credincioase, cu Scriptura 43care devine «un Duh», aşa cum spune Apostolul Pavel (I Corinteni 6, 17). Sufletul se amestecă să zic aşa, cu sufletul, ipostasul cu ipostasul, pentru ca sufletul să poată fi mereu tânăr, să trăiască viaţa cea nemuritoare şi să se facă părtaş de slava cea veşnică, cea vrednică de El şi bineplăcută Lui. Pentru că dacă El a adus la existenţă din nefiinţă această lume văzută, atât de diferită şi de variată – care mai înainte nu era – numai voind, a făcut numaidecât, dintru nefiinţă lucruri dense şi tari – mă refer la munţi, copaci; vezi, doar, care este alcătuirea firii, iar la mijloc a pus apele, din care a poruncit să se nască peşti şi păsări ! El a creat, de asemeni, elemente mai fine ca focul şi vânturile, şi altele care nu pot fi văzute din cauza fineţei lor.

 

Sfântul Macarie Egipteanul. Frescă din Catedrala Schimbarea la Faţă a Domnului din Novgorod, pictată de Teofan Grecul, secolul al XIV-lea

 

11. O, cât de nemărginită şi de negrăit este înţelepciunea lui Dumnezeu, care a creat din nimic atât elementele cele dense, cât şi pe cele fine şi le-a făcut să existe prin voia Sa ! Cu cât mai mult El Însuşi – care este precum vrea şi ceea ce vrea – se schimbă şi micşorează arătând milă şi bunătate, mai presus de orice cuvânt. Prin urmare, întrupându-Se, Se aseamănă sufletelor celor sfinte, vrednice şi credincioase, pentru ca să fie văzut de ele, El, Cel nevăzut, să Îi simtă dulceaţa, iar sufletul să se desfăteze direct de bunătatea şi de Lumina cea negrăită. Când voieşte, devine foc, care mistuie toată patima cea rea, care s-a strecurat în suflet; pentru că s-a zis: Dumnezeul nostru este foc mistuitor (A Doua Lege 4, 24; Evrei 12, 29). Când voieşte, devine odihnă adâncă şi de negrăit, pentru ca sufletul să se odihnească în odihna divină, iar când voieşte, devine bucurie şi pace, care încălzeşte şi ocroteşte sufletele.

12. Iar dacă voieşte să se asemene uneia dintre creaturi – pentru bucuria şi desfătarea creaturilor raţionale – adică să devină cetatea luminii, Ierusalimul, sau muntele ceresc, El poate tot ceea ce voieşte, după cum s-a spus: V-aţi apropiat de muntele Sion şi de cetatea lui Dumnezeu celui viu, de Ierusalimul cel ceresc (Evrei 12, 22). Este uşor pentru El să ia toate formele pe care le voieşte, de dragul sufletelor vrednice şi credincioase Lui. Este nevoie doar să se nevoiască cineva să fie iubit şi să-I placă Lui, ca să cunoască direct bunurile cele cereşti, să se desfăteze cu o desfătare de negrăit, să obţină bogăţia cea nemărginită a dumnezeirii, acele bunuri pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit (II Corinteni 2, 9), adică pe Duhul Sfânt, care este odihnă, veselie, desfătare şi viaţă veşnică pentru sufletele vrednice.

Domnul Se întrupează, de asemeni, în mâncare şi în băutură, aşa cum s-a scris în Evanghelie: Cel ce mănâncă pâinea aceasta, va trăi în veac (Ioan 6, 51) – ca să sature şi să umple sufletul de bucuria cea duhovnicească şi de negrăit. Pentru că zice: Eu sunt pâinea vieţii (Ioan 6, 35). De asemeni, El Se transformă şi în unda băuturii celei cereşti, aşa cum a zis: Iar cel ce va bea din apa, care Eu voiu da lui, nu va înseta în veac; ci apa, care Eu voiu da lui, se va face întru dânsul izvor de apă săltătoare întru viaţă veşnică (Ioan 4, 14). Sau după cum zice Apostolul: Şi toţi din aceeaşi băutură ne-am adăpat (I Corinteni 10, 4).

13. Fiecăruia dintre Părinţii Sfinţi S-a arătat după cum a voit şi după cum le era de folos: altfel S-a arătat lui Avraam, altfel lui Isaac, altfel lui Iacov, altfel lui Noe, altfel lui Daniil, altfel lui David, altfel lui Solomon, altfel lui Isaia, altfel fiecăruia dintre Sfinţii Prooroci, altfel lui Ilie şi altfel lui Moisi. Mai mult decât atât, eu socotesc că Moisi, pe când se afla în munte, în vremea postului celor 40 de zile, a mers tot timpul de s-a desfătat din masa cea duhovnicească. Fiecăruia dintre sfinţi S-a arătat după cum a voit, pentru a le da odihnă, a-i mântui şi a-i aduce la cunoaşterea lui Dumnezeu. Pentru că toate câte voieşte poate să le facă şi – după cum vrea – Se micşorează, Se întrupează, Se transformă, este văzut întru slava Sa cea neapropiată de cei care-L iubesc, Se arată, – din multa şi negrăita Lui iubire – celor vrednici, după a Lui putere. Pentru că sufletul, care s-a învrednicit prin multă dorire, prin credinţă, nădejde şi iubire să primească acea putere de sus, adică iubirea cea cerească a Duhului şi focul cel ceresc al vieţii celei nemuritoare, este cu adevărat dezlegat de dragostea cea lumească şi se eliberează de orice legătură a răutăţii.

14. După cum fierul sau plumbul, aurul sau argintul, atunci când este pus în foc se topeşte şi din tare devine moale, iar dacă stă mai mult timp în foc se topeşte şi-şi pierde duritatea sa naturală, din cauza acţiunii căldurii focului, tot aşa se întâmplă şi cu sufletul, care se leapădă de lume şi doreşte numai pe Domnul, care-L caută cu multă râvnă, osteneală şi luptă, şi arată în El credinţă şi nădejde neclintită, care primeşte acel foc ceresc al dumnezeirii şi al dragostei Duhului: un astfel de suflet se descătuşează cu adevărat de iubirea lumii, se eliberează de răutatea patimilor, se leapădă de toate, îşi schimbă firea cea învârtoşată de păcat, pe toate le socoteşte de prisos şi numai către Mirele cel ceresc, pe care L-a primit priveşte, odihnindu-se în iubirea Lui cea fierbinte şi de negrăit.

15. Îţi spun, însă, ţie că un astfel de suflet chiar şi pe fraţii cei prea iubiţi de el, pe care-i are înaintea ochilor, dacă-l împiedică de la acea dragoste, îi îndepărtează, să zic aşa – de la sine. Că întru aceasta constă viaţa şi odihna Lui, în comuniunea tainică şi de negrăit cu Împăratul ceresc (Matei 19, 5; Efeseni 5, 31). Într-adevăr, dragostea izvorâtă din comuniunea trupească desparte pe om de tată, de mamă şi de fraţi, toţi aceştia se fac, ca şi străini pentru cugetul lui, iar dacă îi iubeşte, ca pe nişte străini îi iubeşte. Toată dragostea lui către soţia lui se îndreaptă, după cum zice Apostolul: De aceea va lăsa omul pe tatăl şi pe mama sa şi se va uni cu soţia sa şi vor fi amândoi un singur trup (Efeseni 5, 31). Or, dacă dragostea cea trupească dezleagă pe oricare altă dragoste, cu atât mai mult aceia care s-au învrednicit să se împărtăşească, cu adevărat, de Duhul cel Sfânt, ceresc şi iubit se vor dezlega de orice dragoste lumească. Copleşiţi de dorinţa cerească de a se uni cu El, toate celelalte li se vor părea de prisos. De aceea, pe El Îl doresc, la El se gândesc, după poruncile Lui trăiesc, cu El se întreţin mereu cugetele lor, stăpâniţi de o dragoste divină şi cerească şi de un dor duhovnicesc.

16. Drept aceea, iubiţi fraţi, pentru că astfel de bunuri ne stau înainte şi pentru că astfel de făgăduinţe ne-au fost făcute de către Domnul, să îndepărtăm de la noi toate piedicile şi să renunţăm la toată dragostea cea lumească şi numai către acel bun să îndreptăm căutarea şi dorinţa noastră, ca să putem dobândi acea negrăită iubire a Duhului, spre care, fericitul Pavel ne-a îndemnat a ne osârdui, zicând: Căutaţi dragostea (I Corinteni 1, 41). În felul acesta vom putea schimba învârtoşarea inimii noastre şi ne vom învrednici să stăm de-a dreapta Celui Preaînalt, să ne apropiem de liniştea şi odihna cea duhovnicească, copleşiţi de dragostea Duhului celui dumnezeiesc. Pentru că Domnul, iubind mult pe oameni, Se milostiveşte, atunci când ne întoarcem cu totul la El şi ne eliberăm de toate puterile cele potrivnice. Că deşi noi – din pricina multei noastre neştiinţe, a lipsei de maturitate şi a deprinderii cu răutatea – ne îndepărtăm de viaţă, ne punem multe piedici şi nu vrem să ne pocăim cu adevărat, El Se milostiveşte de noi, fiind îndelung-răbdător, atunci când ne întoarcem şi, venind El, şi omul nostru cel lăuntric îl luminăm, pentru ca să nu se ruşineze feţele noastre în ziua judecăţii.

17. Iar dacă acest lucru ni se pare greu de împlinit – din pricina exerciţiului aspru al virtuţii, sau mai degrabă din pricina sugestiei, ori a sfatului celui potrivnic – iată El Se îndură şi aşteaptă îndelung întoarcerea noastră; păcătuind, El ne suferă şi aşteaptă să ne pocăim; căzând iarăşi, nu se ruşinează ca iarăşi să ne primească, după cum a spus Proorocul: Oare acela care cade nu se mai scoală, iar cel ce se abate nu se mai întoarce ? (Ieremia 8, 4). Se cuvine, doar, ca noi să avem cuget curat şi să ne întoarcem – îndată şi definitiv – şi să cerem ajutorul Lui; pentru că El este gata să ne mântuiască. El aşteaptă avântul arzător al voinţei noastre îndreptată către El – atât cât ne este cu putinţă – buna credinţă şi osârdia ce depinde de voinţa noastră. Îndreptarea, însă, toată, El o săvârşeşte întru noi.

Să ne sârguim, deci, fraţilor, ca unii ce suntem fii ai lui Dumnezeu, să ne dezbrăcăm de toată deprinderea cea rea, de nepăsare şi trândăvie şi să fim gata şi demni a-L urma ; să nu amânăm acest lucru de la o zi la alta, furaţi de răutate. Că nu ştim când va avea loc ieşirea noastră din trup.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 43/iulie-august 2008 

 

 

 

PARTEA A III-A

Mari şi nespuse sunt făgăduinţele creştinilor pentru că slava şi frumuseţea şi plăcerea celor văzute nu echivalează credinţa şi valoarea unui suflet.

18. Cum, deci, să nu dăm ascultare întru totul acestor îndemnuri şi promisiuni ale Domnului şi să nu venim la El, să nu renunţăm, aşa cum ni se spune în Evanghelie, la toate, şi chiar la viaţa noastră şi numai pe El să-L iubim, şi pe nimeni altul în afară de El ?

Să luăm aminte, apoi, la toate câte a făcut pentru noi şi câtă cinste ni s-a dat ! Câte orânduieli ale Domnului au avut loc încă de pe vremea Părinţilor şi a Proorocilor ! Câte făgăduinţe nu s-au făcut ! Câte îndemnuri ! Câtă milă a arătat Domnul faţă de noi de la început ! În cele din urmă Şi-a arătat nespusa Sa milostivire faţă de noi, prin venirea şi prin răstignirea Sa, prin care ne-a mutat, pe noi cei care ne-am întors de la purtarea cea păcătoasă, la viaţă.

Dar noi nu ne depărtăm de sfatul voii noastre, de iubirea lumii, de deprinderile şi de obiceiurile cele rele şi ne arătăm puţin credincioşi sau mai degrabă necredincioşi.

Cu toate acestea, iată că El Se milostiveşte faţă de noi, ne păzeşte, ne ocroteşte în chip nevăzut, şi nu ne lasă, până în sfârşit, după păcatele noastre, pradă răutăţii, nici să ne pierdem în amăgirile lumii, ci arată îndelungă răbdare şi ne aşteaptă să ne întoarcem la El.

19. Dar mă tem ca nu cumva să se împlinească cu noi, cei care avem cuget defăimător şi umblăm în deprinderi rele, cuvântul Apostolului, care zice: Oare dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi a îndelungii lui răbdări neştiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă ? (Romani 2, 4). Pentru că, dacă noi, profitând de îndurarea, bunătatea şi răbdarea Lui, adăugăm şi mai multe păcate, ne vom agonisi osândă şi mai mare – din cauza neglijenţei şi a dispreţului nostru – şi se va împlini întru noi cuvântul: Dar după învârtoşarea ta şi după inima ta cea nepocăită îţi aduni mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu (Romani 2, 5). Multă bunătate şi o îndurare de nespus arată Dumnezeu faţă de neamul omenesc ! Este, însă, necesar, pentru a putea dobândi mântuirea, să vrem să ne pocăim şi să ne sârguim a ne întoarce la El.

20. Iar, dacă vrei să cunoşti îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu şi bunătatea Lui cea multă, să aflăm acest lucru din Sfintele Scripturi, de Dumnezeu inspirate. Priveşte la poporul lui Israil, din care se trag Părinţii, cărora li s-au făcut făgăduinţele, din care se trage Hristos, după trup, cărora li s-a încredinţat cultul şi Testamentul: câte păcate n-au săvârşit ! De câte ori nu s-au abătut ! El, însă, nu i-a părăsit pentru totdeauna, ci le-a trimis, spre folosul lor, la vremea cuvenită, pedepse – vrând să înmoaie învârtoşarea inimii lor, prin necazuri – iar când ei s-au întors, i-a mângâiat şi le-a trimis prooroci. De câte ori n-au păcătuit şi nu s-au poticnit, iar El i-a răbdat, şi când s-au întors, i-a primit cu bucurie ! Şi iarăşi abătându-se ei, nu i-a lăsat, ci i-a chemat la pocăinţă prin prooroci. Deci, de multe ori abătându-se, apoi întorcându-se, de multe ori i-a răbdat cu bunăvoinţă şi i-a primit cu iubire, până când în cele din urmă, în mare greşeală au căzut, punându-şi mâinile pe Însuşi Stăpânul, pe care Îl aşteptau, aşa cum se spusese de Părinţi şi Prooroci, ca izbăvitor, mântuitor, împărat şi prooroc. Că venind, ei nu L-au primit, ci din contră, I-au făcut multe lucruri necinstitoare iar în cele din urmă L-au pedepsit cu moarte pe cruce. Dar săvârşind ei o greşeală atât de mare şi decăzând atât de mult, au pus vârf păcatelor lor. De aceea, au fost părăsiţi de Duhul Sfânt, atunci când catapeteasma templului s-a rupt (potrivit Matei 27, 51). Apoi, templul lor s-a năruit, a fost dat neamurilor şi pustiit, după cum spusese Domnul: Nu va rămâne piatră pe piatră, care să nu se risipească (Matei 24, 2). În cele din urmă, ei au fost daţi pe mâna neamurilor, au fost risipiţi pe tot pământul, de către cei ce i-au robit şi li s-a interzis să se mai întoarcă la locurile lor.

21. Tot aşa şi acum, la fel se poartă Dumnezeu cu fiecare dintre noi: deşi vede cât greşeşte fiecare, fiind bun şi milostiv, rabdă îndelung şi aşteaptă în linişte să ne pocăim. Iar când cineva se pocăieşte şi se hotărăşte să nu mai greşească, îl primeşte pe acesta cu multă dragoste şi bucurie. Pentru că se spune: Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte (Luca 15, 10). Şi iarăşi: Nu este voia Tatălui Meu, ca să piară vreunul dintr-aceştia mici (Matei 18, 14). Iar dacă cineva – deşi Dumnezeu îi arată atâta bunătate şi îndelungă-răbdare – nu porneşte la îndepărtarea treptată a păcatelor, a celor ascunse şi a celor văzute, ci priveşte şi stă liniştit, ca şi când Dumnezeu ar trebui să se pocăiască; – şi arătând mult dispreţ faţă de bunătatea dumnezeiască – adaugă păcate peste păcate, nepăsare peste nepăsare, greşeli peste greşeli, umple măsura păcatelor –, în cele din urmă va ajunge într-o stare de nelegiuire atât de mare, încât nu se va mai putea ridica şi fiind dat pe mâna celui rău, se va pierde.

22. Aşa s-a întâmplat cu locuitorii Sodomei. Aceştia au săvârşit multe păcate şi nu s-au întors de la calea lor. În cele din urmă au purtat gând rău îngerilor, vrând să săvârşească cu ei fapte nefireşti. Întrucât nu s-au pocăit, au fost pierduţi; umplând şi întrecând măsura păcatelor, judecata dumnezeiească i-a dat pradă focului. Aşa s-a întâmplat şi pe vremea lui Noe: multe rele săvârşind contemporanii acestuia şi nepocăindu-se, în cele din urmă, la atât de mari păcate au ajuns că tot pământul a fost nimicit din pricina lor. La fel s-a întâmplat şi cu egiptenii. Aceştia au păcătuit şi multe nelegiuiri au săvârşit împotriva poporului lui Dumnezeu, însă Dumnezeu S-a milostivit şi n-a trimis peste ei pedepse atât de mari, care să-i nimicească. Pentru întoarcerea, cuminţirea şi pocăinţa lor, i-a biciuit cu acele plăgi mici, dar a îndurat îndelung şi a aşteptat să se pocăiască. Întâi, după ce au săvârşit multe nelegiuiri împotriva poporului lui Dumnezeu s-au pocăit, dar după aceea, iarăşi au căzut în vechea necredinţă şi au chinuit amarnic pe poporul lui Dumnezeu. Mai târziu, când Dumnezeu, săvârşind multe minuni, a scos pe poporul Său din Egipt prin Moisi, ei au săvârşit o mare greşeală că au urmărit acest popor. De aceea, în cele din urmă, judecata dumnezeiască i-a condamnat şi i-a pierdut, înecându-i în ape, pentru că nu i-a mai socotit vrednici să trăiască.

23. La fel s-a întâmplat, precum s-a zis mai înainte, şi cu poporul lui Israil. Acesta a săvârşit multe păcate şi greşeli: pe proorocii lui Dumnezeu i-a ucis şi multe alte rele au făcut, însă Dumnezeu a răbdat de fiecare dată şi a aşteptat să se pocăiască. Dar în cele din urmă au căzut sub un păcat atât de mare, că zdrobindu-se nu s-au mai ridicat. Au îndrăznit să-şi ridice mâinile împotriva Stăpânului. De aceea, au fost părăsiţi şi lepădaţi de la faţa lui Dumnezeu şi s-a luat de la ei proorocia, preoţia şi cultul şi s-au dat neamurilor celor ce au crezut, precum a zis Domnul: Se va lua de la voi împărăţia şi se va da poporului, care face roadele ei (Matei 21, 43). Dacă până atunci Dumnezeu i-a suferit şi milostivindu-Se de ei, nu i-a părăsit, când au împlinit măsura păcatelor şi le-au pus vârf, ridicându-şi mâinile împotriva Stăpânului, atunci, în sfârşit, au fost părăsiţi de Dumnezeu.

24. Iubiţilor, am expus toate acestea pe larg, pentru a învăţa din paginile Scripturii că trebuie să ne întoarcem cât mai degrabă de la deprinderile cele rele şi să ne sârguim a urma pe Domnul. El este bun şi aşteaptă întoarcerea noastră şi pocăindu-ne ne primeşte cu multă bucurie. Am spus toate acestea, ca nu cumva să crească zi de zi răutatea noastră şi greşelile noastre să se înmulţească, şi să vină asupra noastră mânia lui Dumnezeu.

Să ne sârguim, deci, să venim la El cu inima deschisă, fără a ne pierde nădejdea în mântuire. Pentru că şi aceasta este o iscodire a celui viclean şi rău: acesta aminteşte de păcatele de mai înainte, pentru a duce pe om la deznădejde, lâncezeală şi nepăsare, ca nu cumva acesta întorcându-se şi venind la Domnul, să dobândească mântuirea – dat fiind că Domnul arată atâta bunătate neamului omenesc.

25. Iar dacă ni se pare lucru greu, ba poate chiar imposibil a ne îndepărta de la multele noastre păcate, de care am fost cuprinşi – fapt care, precum am zis, este o iscodire a celui rău şi o piedică în calea mântuirii noastre – să ne aducem aminte că Domnul, venind în lume, a făcut, întru bunătatea Sa, pe cei orbi să vadă, a vindecat pe cei slăbănogi, a tămăduit toată boala din popor, a înviat pe cei morţi care deja intraseră în putreziciune şi descompunere, a făcut pe surzi să audă, a scos o legiune de demoni dintr-un om şi l-a făcut bine pe acesta, pe care îl cuprinsese o atât de mare nebunie. Deci, cu cât mai vârtos Domnul se va apleca către sufletul care se întoarce spre El şi-I cere mila şi ajutorul Său, îl va aduce la bucuria nepătimirii, la starea de-a împlini toată virtutea şi la înnoirea minţii; îl va aduce de la orbirea şi surzenia necredinţei, a neştiinţei şi a netemerii de Dumnezeu la cuminţenia virtuţii şi la curăţia inimii. Că El a făcut şi trupul şi sufletul. Şi după cum, venind pe pământ, a dat cu belşug şi bunătate, vindecare şi ajutor – ca un bun şi singur doctor – celor ce se apropiau de El şi-I cereau aceasta, la fel va face şi cu bunurile cele duhovniceşti.

26. Că dacă de trupurile, care mor şi se risipesc, atât de mult S-a milostivit, şi fiecăruia i-a împlinit cererea, degrabă şi cu bunătate, cu cât mai vârtos Se va milostivi şi va vindeca numaidecât sufletul cel nemuritor, care nu se strică, nici nu se descompune, dar care este cuprins de boala necunoştinţei, a răutăţii, a necredinţei, a netemerii de Dumnezeu şi de celelalte feţe ale păcatului; care se apropie de El, îi cere ajutorul, priveşte spre îndurarea Lui, dorind să primească de la El harul Duhului, pentru a se răscumpăra şi mântui şi pentru a scăpa de toată răutatea şi de toată patima, precum El Însuşi a spus: Cu cât mai mult, Tatăl cel ceresc va face dreptate celor ce strigă către El ziua şi noaptea ? (Luca 18, 7). Şi adaugă, zicându-i: Vă spun vouă că le va face dreptate curând (Luca 18, 8). Iar în alt loc adaugă: Cereţi şi vi se va da vouă, că oricine cere, va primi şi cel ce caută, află, iar celui ce bate i se va deschide (Matei 7, 7-8). Apoi, continuând, adaugă: Cu atât mai mult, Tatăl vostru cel ceresc va da pe Duhul Sfânt celor ce I-l cer (Luca 11, 13). Amin zic vouă, chiar dacă nu i-ar da pentru că îi este prieten, pentru îndrăzneala lui, însă, sculându-se, îi va da cât îi trebuie (Luca 11, 8).

27. Deci, prin toate acestea ne-a îndemnat să cerem de la El fără sfială şi neîncetat darul harului Său. Pentru că El a venit pentru ca pe cei păcătoşi să-i întoarcă la El şi să vindece pe cei ce cred într-Însul. Se cuvine dar, ca noi să ne depărtăm de deprinderile cele rele pe cât ne este cu putinţă; să urâm lucrurile cele deşarte şi înşelăciunile lumii, să ne întoarcem de la cugetele cele viclene şi să ne alipim totdeauna şi pe cât ne este cu putinţă de El. Iar El este gata să ne dea ajutorul Lui. Este milostiv şi dătător de viaţă, vindecă dureri care nu se vindecă şi dă mântuire celor ce-L cheamă şi se întorc la El; celor care – de bunăvoie şi pe cât le este cu putinţă – se leapădă de toată dragostea lumească şi-şi abat cugetul de la cele pământeşti, celor care se alipesc de El cu dor fierbinte. Dar numai sufletul care pe toate le socoteşte de prisos, care nu-şi găseşte odihna întru nimic din cele lumeşti, care aşteaptă să guste şi să se odihnească în liniştea bunătăţii Sale, numai acela se învredniceşte de ajutorul Său. Sufletul care arată o astfel de credinţă dobândeşte darul ceresc; dorinţa lui îi este împlinită, cu prisosinţă, prin har; el slujeşte împăcat şi de voie Duhului Sfânt, sporeşte zilnic în bine, stăruie pe calea dreptăţii, rămâne neînduplecat şi fără nici o legătură cu cel rău şi nu întristează cu nimic harul. Un astfel de suflet se învredniceşte de mântuirea veşnică, împreună cu toţi sfinţii, al căror tovarăş şi însoţitor s-a făcut prin imitaţie, în lume. Amin.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 44/septembrie-octombrie 2008