O nouă erezie: nevolnicia

de Sfântul Simeon Noul Teolog

 

Despre faptul că nu trebuie să se spună că acum este cu neputinţă ca acela, care vrea, să ajungă
pe culmile virtuţii şi să rivalizeze cu sfinţii din vechime. Şi că tot cel ce învaţă cele potrivnice
dumnezeieştilor Scripturi, acela dogmatiseşte celor ce-l ascultă o nouă erezie. Şi despre
lacrimi, că lacrimile ne sunt inerente prin fire

 

PARTEA I

Absenţa trupească a lui Hristos este spre folosul nostru

Fraţilor şi părinţilor, mulţi spun în fiecare zi şi-i auzim şi noi zicând: ,,Dacă am fi fost în zilele apostolilor şi ne-am fi învrednicit să-L vedem pe Hristos ca aceia, am fi devenit şi noi sfinţi ca şi aceia”, neştiind că Acelaşi este Cel ce a grăit şi grăieşte şi atunci şi acum în întreaga lume; căci dacă Cel din vechime şi Cel de acum nu este Acelaşi, fiind Scriptura 35Dumnezeu deopotrivă şi întru toate, fie şi în lucrări şi în riturile liturgice, cum se arată atunci Tatăl în Fiul şi Fiul în Tatăl (potrivit Ioan 10, 38; 14, 10-11) zicând prin Duhul aceasta: ,,Tatăl meu până acum lucrează şi eu lucrez” (Ioan 5, 17) ?

Dar poate va zice cineva: ,,Nu este acelaşi lucru faptul de a-L fi văzut pe Acela atunci, şi de a auzi acum numai cuvintele Lui şi de a fi învăţat (de către alţii) cele privitoare la Acela şi la Împărăţia Lui”. Şi eu zic că ceea ce este acum nu e deloc acelaşi lucru cu ceea ce era atunci, pentru că ceea ce e acum e mult mai mult şi ne duce mult mai uşor spre o credinţă şi o certitudine mai mare, mai presus decât faptul de a-L fi văzut şi auzit atunci trupeşte.

Fiindcă atunci El apărea iudeilor celor nerecunoscători ca un om de jos, iar acum este propovăduit Dumnezeu adevărat. Atunci petrecea şi mânca trupeşte împreună cu vameşii şi păcătoşii (potrivit Matei 9, 10), acum însă şade de-a dreapta lui Dumnezeu (potrivit Marcu 16, 19), El, Cel ce niciodată şi nicidecum n-a fost despărţit de El, şi este crezut că hrăneşte lumea toată şi despre care spunem, dacă credem, că ,,fără El nimic nu s-ar fi făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3).

Atunci era dispreţuit şi de către cei mai de jos care ziceau: ,,Oare nu este acesta fiul Mariei (Marcu 6, 3) şi al lui Iosif, teslarul (Matei 13, 55) ?”, iar acum este închinat ca Fiu al Dumnezeului Celui adevărat şi Dumnezeu adevărat de împăraţi şi dregători, şi a slăvit şi slăveşte pe cei ce ,,se închină Lui în Duh şi în Adevăr” (Ioan 4, 24) – chiar dacă de multe ori îi şi mustră atunci când păcătuiesc – făcându-i toiege de fier peste toate neamurile care sunt sub cer, şi care sunt ca nişte vase de lut (potrivit Psalmi 2, 8-9; Apocalipsa 2, 27).

Atunci era socotit ca un om oarecare între ceilalţi oameni, stricăcios şi muritor, şi lucru mare era a recunoaşte într-un trup omenesc pe Dumnezeu Cel fără chip şi nevăzut care în El a luat chip în mod neschimbat şi nemutat şi a fost văzut om întreg, neavând nimic mai mult faţă de ceilalţi oameni în lucrurile văzute, ci mâncând, bând (potrivit Matei 11, 19), dormind (potrivit Matei 8, 24), asudând (potrivit Luca 22, 44) şi ostenind (potrivit Ioan 4, 6) şi făcând toate cele omeneşti, afară de păcat (potrivit Evrei 4, 15), şi a crede că acesta este Dumnezeu Cel ce a făcut cerul şi pământul şi toate cele dintr-însele (potrivit Faptele Apostolilor 4, 24).

Căci pentru aceasta l-a fericit Stăpânul pe Petru când a zis: ,,Tu eşti Fiul Dumnezeului Celui viu” (Matei 16, 16), zicând: ,,Fericit eşti, Simon bar Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie acestea – adică să vezi şi să spui – ci Tatăl meu care este în ceruri” (Matei 16, 17).

Astfel încât cel care-L aude acum strigând în fiecare zi prin Sfintele Evanghelii şi vestind voia Tatălui Lui Celui binecuvântat, şi nu-L ascultă cu frică şi cutremur (potrivit Efeseni 6, 5) şi nu păzeşte cele poruncite de El, n-ar fi suportat nicidecum să creadă în El, chiar dacă ar fi fost de faţă, L-ar fi văzut şi L-ar fi auzit învăţând; mai mult, teamă mi-e că, necrezând defel, l-ar fi hulit socotindu-l potrivnic al lui Dumnezeu şi nu Dumnezeu adevărat.

 

Asprimea vremurilor de odinioară

Acestea le spun cei ce sunt mai groşi la înţelegere decât alţii. Ce spun însă cei mai evlavioşi decât aceştia ? ,,Dacă am fi fost în vremurile Sfinţilor Părinţi, ne-am fi luptat şi noi. Căci, privind la vieţuirea lor cea bună şi la luptele lor, ne-am fi aprins şi noi de zel. Acum însă, vieţuind cu oameni leneşi şi uşuratici, suntem duşi şi târâţi împreună cu ei şi, fără să vrem, pierim împreună cu ei”, neştiind, nici ei, pe cât se pare, că noi, mai mult decât aceia, suntem la liman. Căci în vremurile Părinţilor noştri erau multe erezii – să audă şi aceştia ! – mulţi hristoşi mincinoşi (potrivit II Corinteni 11, 13), mulţi învăţători mincinoşi (potrivit II Petru 2, 1) care umblau de jur-împrejur cu îndrăzneală semănând neghina celui rău (potrivit Matei 13, 25), şi care, prinzând pe mulţi cu cuvintele lor şi amăgindu-i, au trimis la pieire sufletele lor.

Că acest fapt este adevărat veţi găsi citind din vieţile Sfinţilor Părinţilor noştri Eftimie, Antonie şi Sava. Căci stă scris că odinioară Antonie, îmbrăcând o haină mai strălucitoare deasupra celei pe care o îmbrăca de obicei şi urcându-se pe un loc înalt, s-a arătat pe sine însuşi şi s-a înfăţişat lumii, desigur ca, făcându-se arătat, să fie prins şi omorât de eretici; deci n-ar fi făcut aceasta dacă n-ar fi existat prigoană. Iar la naşterea Sfântului nostru Părinte Eftimie nu stă scris că pe atunci a fost dăruită Bisericilor ,,bucurie” de la Dumnezeu, încetând adică atunci prigoanele şi ereziile ? Iar la sfârşitul vieţii Cuviosului Părintelui nostru Sava n-aţi auzit cât s-a luptat pentru Biserică şi împotriva ereziilor, şi câţi dintre monahii de atunci nu s-au lăsat atraşi de eretici ? Iar cele ce s-au petrecut cu Sfântul Ştefan cel Nou ce altceva au fost decât o prigoană foarte grea şi aspră ?

Sau nu vă gândiţi la furtuna ce s-a făcut atunci şi la valurile care i-au acoperit pe monahi ? Dar ce să le mai expun pe toate ? Căci atunci când îmi aduc aminte de aceştia, de cele petrecute cu Marele Vasilie, după cum istoriseşte Marele Grigorie de Nazianz, şi de cele petrecute cu Ioan cel cu gura de aur şi cu Sfinţii Părinţi de după el, mă socotesc pe mine însumi un nefericit şi mi-e milă de cei ce nu se gândesc la acestea, fiindcă nu cunosc exact că toată vremea care a trecut a fost mai înfricoşătoare decât cea de acum şi în chip vădit plină de neghina celui rău (potrivit Matei 13, 38).

Cu toate acestea însă, deşi cele ce au trecut au fost mai înfricoşătoare decât cele de azi, şi viaţa de acum are mulţi eretici, mulţi lupi, vipere şi şerpi care petrec împreună cu noi, numai că nu mai au o putere împotriva noastră (potrivit Ioan 19, 11), ci unii ca aceştia stau ascunşi în noaptea răutăţilor, iar pe cei ce merg împreună cu ei şi ajung în întunericul lor îi răpesc şi-i mănâncă, dar celor ce umblă în lumina (potrivit Ioan 1, 7; Psalmi 118, 105) dumnezeieştilor Scripturi şi merg pe calea poruncilor lui Dumnezeu nu cutează să le stea înainte, ci, văzându-i trecând, fug din faţa lor ca de foc (potrivit Psalmi 67, 2-3).

 

O nouă erezie: a ne crede incapabili de a păzi Evanghelia ca cei din vechime

Ci vorbesc despre aceia, şi-i numesc eretici pe cei care zic că nu există cineva în timpurile noastre şi în mijlocul nostru care să poată păzi poruncile evanghelice şi să devină asemenea cu Sfinţii Părinţi: adică mai întâi de toate credincios şi făptuitor - căci credinţa se arată prin fapte (potrivit Iacov 2, 18) aşa cum se arată asemănarea feţei în oglindă -, apoi contemplativ şi văzător-de-Dumnezeu pentru faptul de a fi fost adică luminat şi a fi primit Duhul Sfânt şi de a fi văzut prin El pe Fiul împreună cu Tatăl. Cei ce zic deci că aceasta este cu neputinţă nu au numai o anume erezie ci, dacă se poate spune aşa, au toate ereziile la un loc, aceasta din urmă depăşindu-le şi acoperindu-le prin lipsa ei de evlavie şi excesul blasfemiei ei pe toate acelea.

Cel ce zice aceasta răstoarnă toate dumnezeieştile Scripturi. În zadar, socotesc, zice zadarnicul acela, se mai citeşte Sfânta Evanghelie, în zadar, dă el mărturie, se mai citesc ori s-au scris scrierile Marelui Vasilie şi ale celorlalţi preoţi şi cuvioşi. Deci, dacă ne este cu neputinţă a face cu lucrul şi a păzi neîncetat cele ce le spune Dumnezeu şi pe care toţi sfinţii le-au făptuit mai întâi ei înşişi toate, iar apoi, scriindu-le, ni le-au lăsat spre povăţuirea noastră (potrivit I Corinteni 10, 11), pentru ce s-au mai ostenit aceia să le scrie şi se mai citesc acum în biserici ?

Cei ce zic acestea închid cerul (potrivit Matei 23, 13) pe care ni l-a deschis Hristos şi taie calea spre Acela, pe care El Însuşi ne-a înnoit-o (potrivit Evrei 10, 19-20). Căci, în vreme ce Acela Dumnezeu fiind peste toţi credincioşii strigă şi zice prin Sfânta Evanghelie: ,,Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28), potrivnicii lui Dumnezeu aceştia sau, mai bine zis, aceşti potrivnici ai lui Hristos zic: ,,Este cu neputinţă aceasta, este cu neputinţă !” Către aceştia Stăpânul zice pe drept cuvânt cu glas mare: ,,Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor ! Vai vouă, călăuze oarbe că nu intraţi în Împărăţia lui Dumnezeu şi pe cei ce vor să intre îi împiedicaţi !” (Matei 23, 13-15)

În vreme ce Acela fericeşte în mod deschis pe cei ce plâng (potrivit Matei 5, 4), aceştia spun că este cu neputinţă ca cineva să plângă şi să se întristeze în fiecare zi. O, ce nesimţire şi ce gură nepăzită care scoate din ea astfel de glăsuiri întinate împotriva Dumnezeului Celui preaînalt şi face ca oile lui Hristos pentru care Şi-a vărsat sângele Însuşi Fiul Cel Unul-Născut al lui Dumnezeu să devină pradă fiarelor. Cu adevărat bine zice David, părintele lui Dumnezeu, proorocind despre unii ca aceştia: ,,Fiii oamenilor, dinţii lor sunt arme şi săgeţi şi limba lor sabie ascuţită” (Psalmi 56, 5).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 35/mai-iunie 2007

 

 

 

PARTEA A II-A

Să nu tăgăduim curăţia şi lacrimile

Pentru ce este cu neputinţă, spune-mi ? Prin ce alt mijloc au strălucit pe pământ sfinţii şi s-au făcut luminători în lume (potrivit Filipeni 2, 15) ? Dacă ar fi fost cu neputinţă, nici aceia n-ar fi putut să le înfăptuiască vreodată. Căci oameni erau şi aceia, ca şi noi, şi nu aveau nimic mai mult decât noi, decât voinţă spre bine, râvnă, răbdare, smerenie şi dragoste faţă de Dumnezeu. Acestea deci câştigă-le şi tu, şi sufletul care acum îţi este de piatră ţi se va face izvor de lacrimi. Iar dacă nu vrei să suferi necaz şi strâmtorare, cel puţin nu spune că lucrul este cu neputinţă. Căci cel ce spune aceasta tăgăduieşte curăţirea; pentru că fără lacrimi nu s-a auzit din veac să se fi curăţit de întinăciunea păcatului vreun suflet care a păcătuit după botez; pentru că prin botez a şters Dumnezeu toată lacrima de pe faţa pământului (Isaia 25, 8) revărsând Duhul Lui cel Sfânt (potrivit Tit 3, 6) cu bogăţie.Scriptura 36

Dar, precum am auzit din dumnezeiasca Scriptură, unii adulţi ce se botezau lăcrimau în însuşi momentul botezului fiind străpunşi la inimă prin venirea Duhului; nu cu lacrimi de durere sau chin, ci cu lacrimi care, prin lucrarea Sfântului Duh şi darul Aceluiaşi, erau mai dulci decât mierea, vărsându-le din ochi oarecum fără chin şi fără zgomot. Cei ce s-au învrednicit cândva să aibă experienţa unor asemenea lacrimi vor cunoaşte cele spuse de mine că sunt adevărate, aşa cum va da mărturie pentru mine şi glasul Sfântului Grigorie Teologul, căci el spune: ,,Să aducă tot omul o jertfă; unul ceva, altul altceva”, şi după ce a enumerat multe, la sfârşit, după toate a strigat: ,,Toţi însă să aducă lacrimi, toţi curăţire, toţi urcuşul şi tinderea spre cele dinainte” (potrivit Filipeni 3, 13)”.

 

Sfinţii Cuvioşi Simeon Noul Teolog şi Simeon Evlaviosul

 

Lacrimile sunt absolut necesare vieţii

Oare spunând acestea a deosebit sau separat unele lucrări de altele, zicând că unele sunt cu putinţă, iar altele cu neputinţă ? Oare a zis Marele Grigorie, cum ziceţi voi fără pricepere – ca unii ce sunteţi netăiaţi împrejur la inimi şi la urechi (potrivit Faptele Apostolilor 7, 51) – că unii au moştenit de la soartă o fire mai dură şi de aceea nu pot să aibă străpungerea inimii şi să plângă ? Să nu fie ! Că firea omului nu ar avea în mod natural lacrimile, plânsul şi întristarea aceasta n-a spus-o nici sfântul acesta, nici altul dintre sfinţi. Că plânsul ne este inerent tuturor prin fire, să te înveţe înşişi pruncii ce se nasc. Căci de îndată ce au ieşit din pântecele mamei lor şi au căzut pe pământ plâng, iar acest fapt le apare moaşelor drept un semn de viaţă. Căci dacă pruncul nu va plânge nu se zice nici că trăieşte, dar plângând el arată prin însuşi acest fapt că, de la naştere, firea are cu necesitate o urmare a însăşi existenţei ei şi plânsul dimpreună cu lacrimile. Iar cum spunea sfântul părintele nostru Simeon Studitul, cu un astfel de plâns trebuie omul să-şi trăiască viaţa de faţă şi să moară cu el, dacă vrea să se mântuiască şi să intre în viaţa veşnică, pentru că lacrimile de la naştere sugerează lacrimile din viaţa noastră prezentă, de aici. Căci, aşa cum hrana şi băutura sunt necesare pentru trup, tot aşa şi lacrimile sunt necesare sufletului, astfel încât cel ce nu plânge în fiecare zi îşi strică şi îşi pierde sufletul, lăsându-l să moară de foame.

 

Lacrimile, chezăşie a vederii lui Dumnezeu

Deci, dacă plânsul şi lacrimile sunt o urmare necesară a însăşi existenţei firii, precum s-a dovedit, nimeni să nu tăgăduiască acest bun al firii, nimeni să nu se lipsească prin trândăvie şi uşurătate de un astfel de bine, nimeni să nu se trufească cu răutate, viclenie şi mândrie, şi să se transforme, împotriva firii, în duritatea unei pietre, ci, cu preafrumoasă osârdie spre poruncile lui Dumnezeu, să păzească, rogu-vă, acest mare dar neatins în inima lui, păzindu-l în umilinţă şi smerenie, în nerăutate şi simplitatea sufletului, în răbdarea ispitelor şi în meditaţia neîncetată a dumnezeieştilor Scripturi, pocăindu-se mereu şi aducându-şi aminte tot timpul de greşelile proprii; nimeni să nu fie cu nepăsare faţă de o astfel de lucrare.

Iar dacă cineva, deznădăjduind de mântuirea lui, zace în patul trândăviei, să nu spună cel puţin celor osânditori că aceasta este cu neputinţă. Pentru că cel ce zice aceasta ne încuie nouă tuturor poarta Împărăţiei cerurilor. Căci, de suprimi lacrimile, suprimi împreună cu ele şi curăţirea; iar fără curăţire nu este nimeni care să se mântuiască, nimeni care să fie fericit de către Domnul, nimeni nu va vedea pe Dumnezeu (potrivit Matei 5, 8; Evrei 12, 14).

 

Să ascultăm Scriptura

Iar dacă astfel de lucruri urmează celor care nu plâng după porunca Domnului, cum nu este aceasta erezie mai rea decât toţi ereticii, spune-mi ! Fiindcă atunci, după voi, urmează că în zadar s-a făcut pogorârea şi urcarea lui Dumnezeu, nelucrătoare s-a făcut propovăduirea apostolilor, nelucrătoare învăţăturile tuturor sfinţilor care pururea ne cheamă la plângere. Toată Scriptura insuflată de Dumnezeu (potrivit II Timotei 3, 16) a ajuns nefolositoare, precum văd, pentru voi, care sunteţi şi gândiţi aşa. Căci, astupându-vă urechile ca o viperă surdă (potrivit Psalmi 57, 4), atribuiţi mântuirea sufletelor voastre numai mantiei, culionului şi analavului, iar unii chiar şi bărbii foarte mari şi venerabile, îndrăznind şi lăudându-vă în acestea. Dar credeţi-mă, goi şi dezbrăcaţi (potrivit Evrei 4, 13) vom sta înaintea judecăţii lui Hristos, ca fiecare să ia fie bune, fie rele (potrivit II Corinteni 5, 10) după cele ce a făcut în trup.

 

Neajunsurile monahilor în faţa judecăţii lui Dumnezeu

Iar dacă aceasta se va întâmpla cât de curând tuturor, unde va fi atunci haina care acoperă şi împodobeşte trupurile noastre ? Unde analavele cele arătoase ? Unde mantiile cele strălucitoare şi străvezii ? Unde sandalele cele frumoase şi solide ? Unde curelele asemenea cingătorilor femeieşti ? Unde întâlnirile cu dregătorii ? Unde preferinţa în saluturi ? Unde luptele pentru şederea pe scaunul dintâi ? Unde luxul meselor ? Unde – ca să o spun şi pe aceasta – faptul de a o lua înaintea fratelui şi a apuca bucăţile cele mai mari şi mai de cinste din cele ce sunt puse înainte, lucru de care pătimim mai întâi eu şi cei vanitoşi ca mine ? Unde vor fi atunci fumurile şi trufia noastră şi faptul de a stăpâni şi de a fi stăpânit ? Unde chiliile cele largi şi înfrumuseţate în chip strălucitor ca nişte săli de nuntă ? Unde preferinţa pentru slujirea şi funcţiile prin care socotim că o luăm înaintea altora ? Unde râsul cel nestăvilit şi indecent ? Unde cinele cele luxoase şi târzii şi conversaţiile nepotrivite de la acestea ? Unde numele cele mari ? Unde sfinţenia pe care suntem socotiţi sau pe care socotim acum că o avem ? Unde linguşitorii şi ironicii care ne numesc sfinţi şi tulbură urma paşilor noştri ? Unde scaunele înălţate şi cei ce cred că prin ele sunt mai de vază decât alţii ? Unde demersurile, graba şi râvna de a ajunge în posesiunea unei stăpâniri oarecare sau a uneia mai mari ? Unde împotrivirea în cuvânt şi nesupunerea, şi faptul de a nu voi să te arăţi al doilea faţă de altul ? Unde ataşamentul faţă de rude ? Unde vaza oamenilor din lume şi a dregătorilor care vin pe la noi, prin care mai întâi eu, nenorocitul, socot şi cred că ajung mai de vază decât alţii ? Unde păruta înţelepciune a celor cu vază în cunoştinţa şi înţelepciunea lumii (potrivit I Corinteni 1, 20; Coloseni 2, 3) ? Unde părerea de sine şi iluzia de a fi ceva, când nu suntem nimic (potrivit Galateni 6, 3) ? Unde limba cu întorsături frumoase şi frazele retorice care curg ca dintr-un izvor ? Unde va fi atunci, sau mai degrabă acum, înţeleptul, cărturarul, cercetătorul veacului acestuia, să se apropie, să vină, să şedem împreună şi să ne sfătuim împreună despre Ziua cea înfricoşătoare şi ceasul acela, şi, punând în mişcare toate cele bune în noi înşine şi în dumnezeieştile Scripturi şi cercetându-le întocmai să ne lăsăm învăţaţi de aici şi să învăţăm ce anume va putea să ne fie într-adevăr de folos atunci, şi acel lucru să ni-l alegem cu toată osârdia.

 

Îndemn final

Cu adevărat, fraţii mei preaiubiţi, aşa cum strigă limpede întreaga Scriptură, mare nevoie, mare frică şi cutremur (potrivit Psalmi 54, 5) îi va cuprinde în ceasul acela pe cei leneşi, moi şi uşuratici ca mine. Fericit este însă, fraţilor, cel ce acum se află mai prejos decât toată zidirea, întristându-se, plângând ziua şi noaptea înaintea lui Dumnezeu, căci atunci va sta îmbrăcat. Fericit cel ce aude acestea şi nu lasă să treacă timpul vieţii sale fără folos, gemând numai şi amânând din zi în zi, ci care îndată ce a auzit pe Domnul zicând: ,,Pocăiţi-vă !” (Matei 4, 17), îndată începe şi lucrul. Căci unul ca acesta va fi miluit ca un rob ascultător şi recunoscător şi nu se va osândi cu cei neascultători: acum va fi izbăvit de toate patimile şi se va face lucrător încercat al tuturor virtuţilor, iar în veacul viitor se va desfăta de bunurile cele negrăite ale lui Dumnezeu împreună cu toţi cei ce au bineplăcut Lui, pe care fie să le dobândim noi toţi cu harul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia fie slava în vecii vecilor. Amin.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 36/iulie-august 2007