Cuvânt panegiric la Adormirea Născătoarei de Dumnezeu

 
Stătut-a împărăteasa de-a dreapta ta, în
haină aurită îmbrăcată, împodobită
(Psalmi 44, 11)

 

Cuvintele acestea sunt cele mai vii şi cele mai potrivite pentru a ne face o icoană despre mutarea la ceruri a Maicii lui Dumnezeu, pe care împăratul profet a zugrăvit-o cu pana de Dumnezeu mişcată. Şi pentru privirea acestei icoane rog astăzi privirile evlavioasei voastre minţi, o, adunare iubitoare de prăznuire ! Nu vă uitaţi aici jos la acele stricăcioase semne ale morţii, acolo adică unde se arată un trup mic, întins pe un pat, prohodit cu respect de sfinţii apostoli, adunaţi în chip minunat de la marginile pământului. Cu privire la prea sfânta Fecioară toate au fost mai presus de om. Numai adormirea ei a arătat că era de fire omenească, pentru că astăzi pare că este de fire muritoare. Dar şi în aceasta s-au arătat prerogativele harului dumnezeiesc, pentru că după cum atunci când prea curata Maria a zămislit, zămislirea a fost fără de sămânţă, iar când a născut, naşterea a fost fără de stricăciune, tot astfel când a murit, moartea ei a fost nemuritoare.

Moartea Fecioarei nu-i moarte, acel tiran al neamului nostru, fiul blestemului şi tatăl stricăciunii, care în împărăţia lui întunecată ţine roabă moştenirea lui Adam, ci un somn dulce, prin care a voit prea curata Stăpână să se odihnească puţin oarecum la sfârşitul acestei vieţi vremelnice, ca să înceapă calea celeilalte, celei veşnice, sau o minunată încremenire a dragostei dumnezeieşti, în care acel prea fericit suflet, grăbindu-se să ajungă cât mai repede la iubitul ei Fiu dumnezeiesc, a lăsat pentru puţin timp trupul cu care a trăit. Dar şi acesta a fost luat de căruţa heruvimică, a urmat acelaşi drum şi s-a urcat slăvită la ceruri.

Uitaţi-vă la mormântul din satul Ghetsimani, şi-l veţi găsi gol, pentru că mormântul nu poate să încapă pe Maica vieţii, vasul dumnezeirii întrupate, al cărui loc potrivit este tronul slavei dumnezeieşti. Sus, pe un astfel de tron, în dreapta Împăratului Dumnezeu, fiind mutată Maica lui Dumnezeu, şade ca împărăteasă a celor cereşti şi a celor pământeşti superioară oricărei făpturi: ,,Stătut-a împărăteasa de-a dreapta ta”. Împărăteasa celor pământeşti: Biserica credincioşilor îi dă după Dumnezeu cinstiri de adorare de al doilea rang. La picioarele ei prea curate împăraţii evlavioşi îşi aruncă sceptrurile şi diademele. Obştea ortodocşilor îi înconjoară tronul ei înalt; unul cere sănătate în boale, altul cere izbăvire de primejdii; acesta mângâiere în necazuri, acela ajutor în nenorociri; toţi cer milă de la izvorul milei; iar cel care se roagă ia, cel care caută găseşte, pentru că oceanul harurilor este nesecat, izvorul bunătăţilor este neistovit. Împărăteasă celor cereşti: Pe ea o cinstesc şi ei i se închină toate cetele celor netrupeşti; îngerii, cea mai curată oglindă a curăţeniei; arhanghelii, cel mai de preţ semn al descoperirilor dumnezeieşti; stăpânirile, tăria cea atotputernică a credincioşilor; puterile, zidul nebiruit al Bisericii; începătoriile, începutul mântuitor al izbăvirii întregii lumi; domniile, domnia cea mai înaltă a universului; tronurile, tronul însufleţit al Împăratului slavei; heruvimii, iniţiaţii de Dumnezeu, învăţaţii celei mai înalte cunoştinţe; serafimii, lumina nestinsă a celei mai curate dragoste dumnezeieşti. Împărăteasă, pe care o salută însăşi dumnezeirea în trei sori: Duhul cel Sfânt pe Mireasa nenuntită, Fiul şi Cuvântul pe Maica neispitită de bărbat, Dumnezeu şi Tatăl pe iubitul copil dumnezeiesc. ,,Stătut-a împărăteasa de-a dreapta ta”.

Dar împărăteasa slăvită a cerului şi a pământului, spune Scriptura ,,este îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată”, adică îmbrăcămintea ţesută de Dumnezeu a fericirii cu care este împodobită, este aurită din pricina strălucirii care depăşeşte orice frumuseţe a luminii apropiate. Este împestriţată, este distinsă prin diferite culori, cu alte cuvinte după cum în Fecioară, pe când trăia pe pământ, erau toate diferitele chipuri ale virtuţilor, pe care harul le întipăreşte în sufletele tuturor sfinţilor, tot aşa în Fecioara, când s-a mutat la cer, sunt toate diferitele culori ale strălucirilor dumnezeieşti, cu care lumina prea fericită a slavei dumnezeieşti le zugrăveşte pe feţele tuturor fericiţilor.

Când soarele ajunge la mijlocul bolţii cerului, lumina razelor se revarsă deopotrivă peste toate părţile, dar nu se luminează deopotrivă toate corpurile luminate; după cum sunt mai rare sau mai dese, tot aşa primesc, mai mult sau mai puţin, strălucirea aruncată de lumina soarelui: cele curate strălucesc cu totul, cele transparente strălucesc senin, iar cele tari şi compacte reflectă lumina atât numai cât să fie văzute; dar dacă se întâmplă ca soarele să-şi arunce razele sale pe o oglindă fără de pată, nu numai că o luminează, ci se pare că intră în ea tot soarele şi se închide în aşa fel încât oglinda nu mai pare un cristal care este luminat, ci este însuşi soarele care luminează. Aceasta este deosebirea dintre celelalte corpuri luminate şi oglindă: celelalte corpuri iau numai lumina soarelui, oglinda ia chiar tot soarele şi reflectează ca soarele.

Tot aşa soarele cel neapus al dreptăţii, care străluceşte în strălucirea sfinţilor, îşi revarsă deopotrivă lumina cea neînserată a slavei dumnezeieşti în toate duhurile fericiţilor, dar nu sunt luminate toate deopotrivă; fiecare ia aceeaşi măsură a revărsării de lumină, ca o culoare specială a fericitei străluciri; şi primeşte sau mai multă sau mai puţină, din această lumină dumnezeiască, după cât este de primitor, adică după treapta şi analogia propriei lui curăţiri. Astfel, altfel sunt luminaţi sfinţii îngeri, care sunt duhuri imateriale; altfel oamenii, care sunt de firi mai groase. Dar chiar printre îngeri, tronurile sunt luminate deosebit de domnii, heruvimii de tronuri, serafimii de heruvimi; iar printre oameni, apostolii de profeţi, mucenicii de mărturisitori, fecioarele de sihaştri. Toţi sunt stele ale tăriei spirituale şi pentru aceea pe bună dreptate drepţii strălucesc ca stelele, dar, după cum se spune, stea de stea se deosebeşte în slavă.

Prea sfânta Fecioară este, printre toţi fericiţii, oglinda fără de pată a neprihănirii şi curăţeniei: toată bună, toată fără de prihană, după cum o numeşte în Cântarea Cântărilor Duhul cel Sfânt: ,,Toată eşti frumoasă, iubita mea, şi întinăciune nu este întru tine !” Este incomparabil mai frumoasă decât oamenii şi decât îngerii. Pentru aceasta nu numai că revarsă în ea lumina fericirii, ci în ea intră, şi oarecum se închide, tot, tot acel izvor îmbelşugat al luminii, tot, tot Soarele slavei, în aşa fel încât, ca un al doilea soare al slavei, reflectă fericitul chip al prea sfintei Fecioare şi face îndoită lumina zilei neînserate. Înţelegeţi deosebirea fericirii de care se bucură duhurile celorlalţi drepţi şi a fericirii de care se bucură dumnezeiasca Maică Maria: aceia primesc în parte lumina dumnezeieştii slave, pe când ea primeşte pe tot soarele slavei. Aceia iau aici pe pământ parţial harul şi după măsura harului primesc şi acolo slava; aceasta este acolo vas primitor al întregii slave, după cum aici a fost vasul primitor al întregului har. Pentru aceea pe pământ a fost, după cum a numit-o arhanghelul ,,plină de har”, avea adică toată plinătatea harului dumnezeiesc. O mărturiseşte şi Grigorie Teologul: ,,Harul se dă în parte fiecăruia dintre cei aleşi; iar Fecioarei se dă toată plinătatea harului”. În cer este slăvită, are adică toată deplinătatea slavei dumnezeieşti, după cum a văzut-o Iezechiil: ,,Şi am văzut şi iată casa Domnului plină de slavă”. ,,Stătut-a împărăteasa de-a dreapta ta, în haină aurită îmbrăcată şi prea înfrumuseţată”.

Este cu neputinţă, creştini, să ne închipuim acea lumină nespus de strălucitoare, prin care străluceşte fericita Fecioară în rai; luna, soarele sunt lucruri întunecoase în comparaţie cu acea frumuseţe nespusă pe care o văd sfinţii şi nu se satură. Ce frumoasă, ce strălucitoare, ce dumnezeiască privelişte în ochii serafimilor !

Pe această dumnezeiască privelişte a vrut s-o vadă un tânăr care avea foarte multă evlavie faţă de Fecioara şi i-a făcut această rugăminte: ,,Marie, prea dulce nume, pe care după Dumnezeu te cinstesc şi mă închin, cu toată dorinţa şi evlavia sufletului meu, pentru că eşti mângâierea şi bucuria sufletului meu; dacă am găsit har înaintea ta eu, smeritul robul tău, te rog să-mi faci un har: printre alte binefaceri, să mă învredniceşti să te văd aşa cum eşti în rai. Învredniceşte-mă, pururea Fecioară, învredniceşte-mă, Maica milei, să te văd şi sunt mulţumit să-mi pierd unul din ochii mei”. Stăpâna prea curată a ascultat de rugăciunea evlaviosului ei rob, i s-a arătat cu totul strălucitoare într-o noapte în vis, cu toată acea lumină a slavei cu care străluceşte în cer. S-a deşteptat tânărul şi într-adevăr a pierdut unul din ochii lui, dar de bucuria ce-o avea că a fost învrednicit să vadă pe împărăteasa cerului şi a pământului, nu se întrista deloc, că a fost lipsit de lumina lui. Mai mult încă, iarăşi o roagă să o vadă încă odată şi este mulţumit să-şi piardă şi celălalt ochi, ce-l mai avea. Şi iarăşi a fost învrednicit şi iarăşi a văzut-o. Dar ce socotiţi, creştini ? Că a rămas oare orb de amândoi ochii ? Maica lui Dumnezeu cea prea milostivă, când i s-a arătat a doua oară, nu numai că nu l-a lipsit de singurul ochi ce-i mai rămase, dar i l-a întors şi pe celălalt pe care-l pierduse. S-a deşteptat tânărul acela şi cu amândoi ochii teferi şi cu totul minunat de îndoita bucurie, cu multe lacrimi de veselie duhovnicească, a dat mii de mulţumiri Maicii lui Dumnezeu.

Împărăteasă plină de har şi slăvită ! Din acea îmbelşugată strălucire a luminii dumnezeieşti, de care te bucuri, stând în dreapta Unului-Născut Fiul tău, trimite aici jos şi nouă evlavioşilor tăi robi, o rază fericită, care să fie şi lumină în întunecata noastră minte, şi flacără în voinţa noastră îngheţată, ca să vedem să mergem cu râvnă pe calea dreptăţilor dumnezeieşti. Noi, după Dumnezeu, în tine, Maica lui Dumnezeu şi Maica noastră, avem nădejdea mântuirii noastre ! De la tine nădăjduim biruinţe prea blândei domnii, trofee credincioşilor împăraţi, întărirea Bisericii, ajutor neamului ortodox, acoperământ acestei ţări credincioase, care este afierosită ajutorului tău celui nebiruit. Da, prea sfântă Fecioară Marie, nume, care este bucuria, mângâierea, lauda creştinilor; primeşte postul şi rugăciunea acestor sfinte zile, pe care le-am făcut în cinstea ta, ca o jertfă bine mirositoare, şi învredniceşte-ne, după cum aici în biserică sărutăm cu evlavie această sfântă şi făcătoare de minuni icoană a ta, tot aşa şi acolo în rai să vedem însuşi chipul tău cel fericit, căruia să ne închinăm împreună cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Sfântul Duh, în vecii nesfârşiţi. Amin.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 5/august 1999