Cuvânt la Naşterea Născătoarei de Dumnezeu

 
Cine este aceasta care se iveşte ca zorile ?
(Cântarea cântărilor, IV, 9)

 

Feciorească prăznuire, fecioare prăznuiţi ! Slavă Maicii Domnului, maicilor slăviţi ! Bucurie dumnezeieştilor părinţi, părinţi bucuraţi-vă ! Veselie a toată lumea, toate cele din lume împreună vă veseliţi ! Voi, cete strălucitoare ale ierarhiei cereşti, voi privighetori melodioase ale raiului, cu voci neîntrerupte cântaţi naşterea Fecioarei. Dacă spun miturile că la naşterea din capul lui Zeus a zeiţei înţelepciunii, Palas Atena, s-a coborât din ceruri, în formă de ploaie, mulţime de aur, acum când se naşte, nu din capul spart al unui zeu fals, ci din mintea dumnezeească şi nemărginită a adevăratului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru, preacurata Marie, Maica prea sfântă a Cuvântului dumnezeiesc şi izvorul viu al înseşi înţelepciunii, acum zic, picuraţi, ceruri, ploile de aur ale elocinţei, şi prefăcând în tot atâtea limbi de foc stelele voastre strălucitoare, rostiţi cuvânt de laudă Împărătesei de curând născute !

Bucură-te acum şi tu, prea sfântă pereche, dumnezeieştilor părinţi, Ioachim şi Ana ! Faţa cerului nu-i totdeauna aceeaşi. Faţa lui senină se acoperă când cu nori foarte întunecoşi, când iarăşi se arată aurie şi strălucitoare. Într-adevăr mare a fost întristarea voastră, mare şi ruşinea voastră înaintea oamenilor. Dar în sfârşit: ,,Ochii Domnului spre drepţi şi urechile lui spre rugăciunea lor”. A fost auzită cererea voastră ! Iată la câtă bucurie şi cinste vă înălţaţi astăzi ! Bucurie că vi s-a născut o fiică, care va fi vasul Dumnezeirii şi tronul aurit al Împăratului slavei; cinste, pentru că aţi fost învredniciţi să vă înrudiţi chiar cu Dumnezeu. Şi după cum mai înainte eraţi făcuţi de ruşine ca unii ce eraţi sterpi şi fără copii, acum toţi vi se închină şi vă cinstesc, ca pe nişte părinţi ai Maicii Domnului şi ai preacurate fiice Fecioara.

Şi tu, Fecioară de curând născută, Marie de Dumnezeu înţelepţită, tu care ai să naşti pe Cuvântul dumnezeesc al Tatălui celui fără de început, fă să se nască acum cuvinte în gura mea, ca să pot să te laud după vrednicie. Şi după cum odată un serafim, luând din jertfelnic cu cleştele un cărbune şi apropiindu-l de buzele lui Isaia, i-a curăţit necurata lui gură – precum însuşi spune: ,,Şi a fost trimis unul din Serafimi şi în mână avea un cărbune, pe care l-a luat cu cleştele din jertfelnic şi l-a atins de gura mea” – tot aşa şi tu, cleştele cel tainic, care ai să ţii cărbunele tainic, pe Mântuitorul lumii, pe cel ce este Înţelepciunea enipostaziată a Tatălui, înţelepţeşte-mi necuratele şi pângăritele mele buze, atingându-le cu el, ca să poată astăzi să împletească din diferite laude o cunună vrednică de capul tău prea curat. Tu care vorbeşti mai frumos decât Demostene şi în general decât toţi oratorii, care ai cuprins într-un singur cuvânt, printr-un rezumat foarte fericit, toate frumuseţile elocinţei, dăruieşte, prin minunata ta atotputernicie, putere glasului meu şi glas neexercitatei mele limbi, ca să pot neîmpiedicat să sărbătoresc cinstita şi sfânta ta naştere. Cu toate că sunt începător în învăţătură şi slab la fire, totuşi îndrăznesc să te prăznuiesc, nădăjduind în căldurosul tău ajutor.

Multe şi diferite sunt numirile, prin care sfânta adunare a învăţătorilor bisericeşti, s-au silit să laude pe Stăpâna pururea Fecioară, voind să tălmăcească slăvile ei cele mari. Unul a numit-o soare, pentru că încununată cu razele harului dumnezeesc străluceşte mai mult decât toate luminile cerului. Altul a numit-o lună, pentru că este închinată ca împărăteasă de toată ceata stelelor mistice din pricina marei şi prea minunatei ei străluciri. Este numită izvor, care adapă Biserica prin izvoarele harurilor cereşti. Se numeşte chiparos, care s-a arătat totdeauna departe de orice stricăciune, din pricina parfumului ei natural. Se numeşte crin, care n-a pierdut niciodată frumuseţea ei cea albă cu toate că a răsărit între spinii nefericirii universale. Se numeşte grădină închisă, în care şarpele satanic n-a îndrăznit să-şi verse veninul său ucigător. Se numeşte munte înalt al sfinţeniei, pe care niciodată nu l-a acoperit potopul păcatului.

Dar niciuna din aceste numiri nu i se potriveşte atât de mult Fecioarei ca acela prin care o numeşte Duhul cel Sfânt în Cântarea Cântărilor, zori: ,,Cine este aceasta care se iveşte ca zorile ?” şi într-adevăr cât de mare asemănare este între Fecioară şi zori ! Zorile aducătoare de lumină, cu degetele pline de trandafiri, se naşte din poarta strălucitoare a răsăritului cu faţa colorată în roşu, împodobită cu trandafiri, înfrumuseţată cu flori şi cu fruntea încununată de crini. Se naşte şi astăzi din misticul răsărit, din pântecele sfinţit al dumnezeeştii maici, a Anei, porfirogenita împărăteasă a stelelor, preacurata Fecioară, purtând pe chipul ei trandafirii unei frumuseţi cereşti nepângărite, în pieptul ei crinii unei nevinovăţii veşnic curate, încât pare un rai însufleţit al graţiilor. Zorile dau naştere soarelui, iar la naşterea lui stelele îşi iau rămas bun, păsările cântă armonios, întunericul fuge, luna cea nestatornică îşi acoperă faţa de ruşine şi aşa luminează ziua cea strălucitoare ca aurul.

Naşte şi preacurata Maria pe soarele mistic, care luminează pe tot omul ce vine în lume, iar la naşterea lui îşi ia rămas bun politeismul idolilor falşi; gurile sfinţilor strămoşi nu mai contenesc cu cântecele lor pline de teologie ale unei doxologii neîntrerupte; pier cu totul simbolurile foarte întunecate ale legii vechi, iar ceaţa nestatornică a necredincioşilor se acoperă de ruşine cu acoperământul tăcerii şi aşa noaptea întunecoasă a necunoştinţei se preface în zi luminoasă a cunoştinţei, în zi de creere din nou, în zi de mântuire. ,,Cine este aceasta care se iveşte ca zorile ?” O sfântă şi aducătoare de lumină auroră ! Tu eşti frumoasa înainte mergătoare a soarelui slavei; tu eşti boarea cea răcoroasă a dumnezeeştii lumini; tu eşti cea mai graţioasă vestitoare a celei mai fericite zile ! ,,Cine este aceasta care se iveşte ca zorile ?”

Dar eu sunt nedumerit în multe privinţe şi mă minunez cum Duhul cel Sfânt, care ştie toate, pe cele trecute, pe cele prezente şi pe cele viitoare, care cercetează inimile şi rărunchii, Duhul cel Sfânt înaintea căruia toate tainele cele mai ascunse sunt mai luminoase decât însăşi lumina, cum Duhul cel Sfânt acum nu ştie şi întreabă: ,,Cine este aceasta care se iveşte ca zorile ?” Nu ştie pe aceea pe care şi-a ales-o ca mireasă dintre toate femeile ? Pe aceea despre care în Cântarea Cântărilor spune: ,,Iată frumoasă eşti iubita mea !” Vă voi spune ! Dumnezeeasca Scriptură povesteşte că împăratul Saul, acel iad însufleţit al furiilor, din pricina marii iubiri ce-o avea pentru David, l-a îmbrăcat odată cu hainele lui împărăteşti, l-a încununat cu diadema lui de aur şi i-a pus pe el porfira. David a ieşit afară din palat, îmbrăcat ca împărat şi când poporul l-a văzut şi nu l-a cunoscut a început să se minuneze şi să se întrebe unul pe altul: ,,Cine este acesta ?” Cine este acest împărat de curând încununat ? Cine este acest om îmbrăcat cu porfiră ?

Acum înţelegeţi pentru ce Sfântul Duh întreabă aşa ! Împăratul împăraţilor şi Domnul, Tatăl cel mai înainte de veci a iubit foarte mult pe Stăpâna pururea Fecioara şi a voit pentru a-i face mai multă cinste s-o îmbrace cu propriile lui haine. Care este îmbrăcămintea lui Dumnezeu ? Lumina ! O spune David: ,,Cel care te îmbraci cu lumina ca cu o haină”. Iar Matei: ,,Şi a strălucit chipul lui ca soarele, iar îmbrăcămintea lui s-a făcut albă ca lumina”. Prin urmare Fecioara se împodobeşte cu lumina ca o împărăteasă, încât se arată ca un cer însufleţit: ,,Stătut-a împărăteasa de-a dreapta ta în haină aurită”. Şi aceasta o mărturiseşte vulturul teologiei care zboară în înălţimi, Ioan: ,,Şi semn mare s-a arătat în cer, femee îmbrăcată cu soarele şi luna sub picioarele ei; iar pe capul ei cunună de douăsprezece stele”.

Când s-a ivit aşa de strălucitor îmbrăcată această împărăteasă plină de lumină şi când a văzut-o Duhul cel Sfânt aşa de minunată şi de frumoasă, se minunează şi întreabă: ,,Cine este aceasta care se iveşte ?” Cine este aceasta care se ridică împodobită cu atâta graţie ? Înfrumuseţată cu atâta frumuseţe ? Plină de strălucirea tuturor frumuseţilor lumii ? Cine este aceasta care are în sfânta ei voinţă, statornicia pământului ? În feciorie, curăţenia apei ? În inimă, seninul aerului ? În trupul ei fără de prihană, uşurătatea focului ? ,,Cine este aceasta care se iveşte ?” Cine este aceasta care are cuvioşia îngerilor, măreţia arhanghelilor, cinstea cea mare a începătoriilor, supunerea tronurilor, puterea de a porunci a stăpânirilor, puterea de conducere a Domniilor, tăria puterilor, cunoştinţa heruvimilor, dragostea serafimilor, şi toate harismele Sfintei Treimi ? şi în sfârşit cine este aceasta un mănunchi bogat de virtuţi şi un minunat rezumat al tuturor harurilor ? ,,Cine este aceasta care se iveşte ca zorile ?”

O, măreţii ale Fecioarei, care fac fără de glas limba ! O, labirinte în care se pierde mintea ! O, slave, în adâncul cărora se cufundă cugetarea oamenilor ! Dacă deci şi Duhul cel Sfânt văzând măreţiile tale, o, Fecioară, se minunează şi se spăimântează ce voi putea spune eu neînvăţatul şi omul lipsit de orice talent poetic ! ,,Pe ritorii cei vorbăreţi îi vedem ca pe nişte peşti fără de glas cu privire la tine, Născătoare de Dumnezeu” ! Pentru aceea ce va face smerita mea limbă, pe care după cum bine ştii şi după cum am spus mai înainte, Maică Fecioară, din pricina slăbiciunii firii mele, n-am exercitat-o multă vreme în astfel de teme ? Acest mic cuvânt pe care l-am compus acum spre lauda ta, l-am făcut ca semn al smeritei mele evlavii ce am faţă de tine şi al supusei ascultări ce am faţă de cei care mi-au poruncit.

Dar tu, dacă şi prin minunata ta putere, care tămăduieşti totdeauna cele slabe, vei lumina întunecata mea minte cu vreo rază de învăţătură, atunci într-adevăr ,,să se lipească limba mea de grumazul meu de nu-mi voi aduce aminte de tine”. Era vechi obicei la egipteni ca atunci când se înalţă soarele de la răsărit, dacă nu puteau să-l laude în cuvinte, i se închinau în tăcere. Aşa voi face şi eu acum când te naşti tu, aleasă ca soarele, pentru că şi prin lumina nemărginită a graţiilor tale îmi orbeşti privirile minţii mele, trec sub tăcere minunatele tale virtuţi, ştiind că nici un alt lucru nu-ţi tulbură sufletul decât cântecul propriilor tale laude.

Şi aici, căzând la sfinţitele tale picioare, nu doresc alt lucru de la tine, decât apărarea ta nebiruită. Tu, care eşti împărăteasa cerului, care pe bună dreptate ai numele de povăţuitoare, condu şi povăţuieşte pe cei binecredincioşi, dăruindu-le victorie deplină şi triumf contra duşmanilor spre slava Fiului tău şi Dumnezeului nostru. Iată, Fecioară, ,,duşmanii tăi s-au întărâtat şi cei ce te urăsc şi-au ridicat capul, urzesc planuri împotriva poporului tău şi pun la cale rele împotriva sfinţilor tăi”. Marie, Născătoare de Dumnezeu, ,,să piară cel necredincios, ca să nu vadă slava Domnului” şi ca să se slăvească totdeauna numele tău cel sfânt, împreună cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Sfântul Duh, în vecii vecilor, Amin.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 6/septembrie 1999