Cuvânt la Sfânta Înălţare a Domnului

Al lui Ilie Miniat


Veniţi să ne suim în muntele Domnului şi în casa Dumnezeului lui Iacov (Mihea 4:2) ca să fim şi noi privitori slăvitei înălţări a lui Hristos ! Să ne suim printr-o contemplaţie evlavioasă la muntele de trei ori fericit al Măslinilor, acolo unde astăzi se deschide priveliştea prea minunată a slavei cuvenite lui Dumnezeu, unde Iisus cel înviat, purtătorul de trofee, nimicitorul nebiruit al iadului, înfăţişează triumful cel mai strălucit împotriva morţii. Acolo-i ceata apostolilor, care petrec pe prea dulcele lor Dascăl suindu-se la ceruri; acolo-s conducătorii cetelor puterilor spirituale, care preîntâmpină pe împăratul slavei; acolo-s mulţime de suflete de drepţi slobozite, care urmează dumnezeiescului Slobozitor. De pe Muntele Măslinilor Maica cea pământească se desparte de Fiul Dumnezeu-Om, care a împlinit stadiul mult dureros al iconomiei întrupării. De pe Muntele Măslinilor îl primeşte Tatăl cel ceresc şi dându-i stăpânirea cerului şi a pământului, îl aşează în dreapta lui întru cele cereşti. Cu adevărat strălucitoare şi luminată este, ascultători iubitori de prăznuire, sărbătoarea de astăzi ! Ea este începutul tuturor sărbătorilor Bisericii; este încununarea tainelor lui Hristos; este împlinirea mântuirii noastre. Astăzi se deschide pentru copii izgoniţi ai Evei intrarea în patria dorită a Ierusalimului celui de sus. Astăzi se face restabilirea noului Israil în împărăţia cerească. Astăzi cel căzut se înalţă mai presus de Serafimi, iar plămădeala cea muritoare se învredniceşte de îndoită cinste; după cum prin întruparea Cuvântului dumnezeiesc a ajuns părtaş firii dumnezeieşti, tot aşa prin înălţarea aceluiaşi ajunge părtaş slavei dumnezeieşti. Veniţi deci să ne urcăm în muntele Domnului, ca privind împrejurările prea cinstitei sărbători de astăzi să înţelegem măreţia binefacerilor lui Dumnezeu şi măririle firii noastre.

După ce Mântuitorul lumii a dezlegat legăturile morţii şi a înviat din morţi, a petrecut încă timp de patruzeci de zile pe pământ, arătându-se adesea ucenicilor lui şi încredinţându-i prin multe semne despre slăvita lui înviere. Şi nu era fără taină numărul celor patruzeci de zile. Mai întâi, la naşterea fără de sămânţă din Fecioară, după patruzeci de zile a fost dus de părinţi la templu şi, ca prim născut, a fost afierosit sfânt Domnului, după lege (Luca 2:22-39); la fel şi în învierea minunată din morţi, care este renaşterea şi ca o a doua naştere a lui, după patruzeci de zile se urcă în templul cel mai presus de ceruri, şi fiind oarecum primul născut dintre cei morţi, înfăţişează lui Dumnezeu şi Tatălui sfânta şi curata fire omenească în el, pârga întregii noastre firi. Iar când a venit sfârşitul celor patruzeci de zile, Iisus a scos pe ucenici până în Vitania, la muntele Măslinilor - se potriveşte locul Măslinilor, care este simbolul păcii, cu începutul păcii pentru că este simbol al păcii - s-a despărţit de ucenicii lui şi le-a lăsat testament nou, pacea lui. Dar şi proorocia dumnezeiescului Zaharia a propovăduit mai dinainte aceasta: ,,Iată vine ziua Domnului şi vor sta picioarele lui pe muntele Măslinilor, în faţa Ierusalimului”(Zaharia 14:4). Aici, după ce prin puterea dumnezeieştilor lui cuvinte a deschis mintea ucenicilor de a înţelege Scripturile, adică toate câte a spus mai dinainte Duhul cel Sfânt despre el în legea lui Moisi, în profeţi şi în psalmi, după ce le-a poruncit să predice la toată zidirea Evanghelia, adică cea mai frumoasă vestire a iertării şi a mântuirii, după ce i-a mângâiat de tristeţea despărţirii de el cu făgăduinţa Tatălui, poruncindu-le să rămână în Ierusalim, până ce se vor îmbrăca cu putere de sus, întinzându-şi mâinile le dă, ca o încredinţare a făgăduinţelor, cea din urmă binecuvântare de Stăpân.

Nu se săturau ochii ucenicilor uitându-se la acea faţă dumnezeiască, când încă ,,privind ei, s-a înălţat şi nor l-a luat dela ochii lor” (Faptele Apostolilor 1:9). În norul acesta eu văd ascunsă o taină, a cărei simbol l-a văzut mai dinainte Ilie Tesviteanul în acel nor mic care se suia, ca o urmă de om, din mare la cer (III Împăraţi 18:44); în urma acestui nor a plouat ploaie îmbelşugată care a săturat atunci pământul uscat de trei ani şi jumătate şi a săturat şi pe poporul înfometat cu rod din belşug. Norul de pe Muntele Măslinilor este acel minunat nor, care după ce a înălţat la ceruri pe Fiul slăvit al Omului, a plouat de acolo, în timpul Cincizecimii, ploaia cea îmbelşugată a Sfântului Duh, după urma căreia pământul fără de apă şi neroditor, adăpat din belşug, a odrăslit florile bine mirositoare ale virtuţilor creştineşti, a dat rod înşeptit de învăţătură adevărată şi a rodit belşugul predicării dumnezeieşti, despre care proorocea Profetul Împărat: ,,Ploaie de bună voie vei revărsa, Dumnezeule, peste moştenirea ta” (Psalmi 67:10). ,,Cercetat-ai pământul şi l-ai îmbătat pe el; râul Domnului s-a umplut de ape” (64:9-10). Aş vrea încă să spun că acest nor misterios era umbra Duhului de o fiinţă, care a răpit în chip văzut din locuinţa trecătoare pământească pe Soarele dumnezeiesc în sfera cerească, ca la propriul său centru, ca să lumineze de acolo în chip spiritual şi pe cele pământeşti şi pe cele cereşti, prin lumina neînserată a dumnezeieştii slave.

Această minunată întoarcere a acestui Soare spiritual a văzut-o mai dinainte în chip simbolic Ezechia, atunci când rugându-se cu lacrimi arzătoare să-l izbăvească de primejdia morţii, a văzut în ceasul de umbră cel mai frumos semn al sănătăţii lui, pe care i l-a arătat Dumnezeu prin profetul Isaia. A văzut că soarele s-a suit cu zece grade, de unde coborâse (Isaia 38:8). Şi Soarele cel neapus al dreptăţii, Fiul lui Dumnezeu, coborâse ca zece grade din dumnezeiasca lui vrednicie, pentru covârşitorul lui pogorământ, când a plecat cerurile şi a pogorât nouă grade cele nouă cete ale cetelor celor netrupeşti - ,,Micşoratu-l-ai puţin faţă de îngeri” (Evrei 2:7), după cum zice Pavel, ,,făcându-se om în chipul robului” (Filipeni 2:7) şi a ajuns la al zecelea grad, la această treaptă a oamenilor, smerindu-se mai mult decât omul, prin patima şi moartea de bună voie. Dar el, care s-a pogorât în cele mai de jos părţi ale pământului, a suit iarăşi cele zece grade prin slăvita lui înviere, ajungând mai presus decât oamenii şi îngerii, ,,mai pre sus de toată începătoria şi stăpânirea” (Efeseni 1:21), după cum spune acelaşi apostol, înălţat până în dreapta lui Dumnezeu şi Tatăl. ,,Eu, spune el însuşi, am ieşit dela Tatăl şi am venit în lume; dar iarăşi las lumea şi mă duc la Tatăl meu” (Ioan 16:28). Şi prin aceasta ne-a dat cel mai fericit semn al mântuirii şi al vieţii veşnice pentru neamul omenesc îmbolnăvit şi mort în păcat. Pentru aceea spune: ,,Este de folos ca eu să mă duc, căci dacă mă voi duce eu va veni la voi Mângâietorul” (Ioan 16:7).

Acesta a fost scopul Cuvântului dumnezeiesc care s-a întrupat; aceasta a fost ţinta iconomiei întrupării; pentru aceasta s-a făcut fiu al omului Fiul lui Dumnezeu; pentru aceasta a pătimit cel nepătimitor; pentru aceasta a murit cel nemuritor; pentru aceasta a înviat primul născut al morţilor, ca să înalţe pe cel căzut, ca să slăvească pe cel osândit, ca să îndumnezeiască omenirea. Vedeţi întrecerea ? Pe de o parte a urii pe care a aprins-o împotriva noastră diavolul, iar pe de altă parte a dragostei pe care a arătat-o faţă de noi Fiul lui Dumnezeu ? Diavolul pismuia fericirea veche a firii omeneşti şi a alungat-o din paradisul desfătării; Hristos a înălţat pe aceeaşi fire mai presus de ceruri şi a aşezat-o în tronul slavei dumnezeieşti. Diavolul nu suferea să vadă supusă sub picioarele ei toate cele pământeşti; Hristos a supus sub picioarele ei şi pe cele cereşti. Diavolul a făcut-o roabă morţii şi păcatului; Hristos a făcut-o cetăţeană a cerului, împreună şezătoare pe tron cu Dumnezeu, îmbrăcată cu îmbrăcămintea fericirii nemuririi, închinată de serafimi, răsplătind cu dobândă nemărginită paguba şi printr-o iscusinţă proprie lui Dumnezeu, înşelând pe înşelător.

Slăvita înălţare a Mântuitorului a ruşinat cu totul pe luciferul potrivnic lui Dumnezeu şi urâtor de oameni; acela, ca un vânător viclean, avea întinsă pe faţa pământului cursa nimicitoare a morţii, în care se prindeau, ca nişte păsări, nefericiţii urmaşi ai osânditului Adam, ale căror suflete le ţinea roabe în legăturile vechiului blestem. Iisus Dumnezeu-Omul a voit să fie prins în aceeaşi cursă, murind de bună voie, dar ca un vultur mare, zdrobind cu dumnezeiasca lui putere cursa şi dezlegând legăturile, el mai întâi a zburat, înviind a treia zi; dar au zburat împreună cu el şi sufletele drepţilor, cântând cântările de biruinţă împreună cu David: ,,Cursa s-a sfărâmat şi noi ne-am izbăvit” (Psalmi 123:7). Şi iarăşi, după cum vulturul voind să arate micilor săi pui, încă nedeprinşi, cum să zboare în drumul neobişnuit al văzduhului, îi conduce mergând înaintea lor, tot aşa, pe cărarea necălcată a cerului pe care încă nu s-a arătat urmă de om, a zburat Domnul înălţat, mergând înainte, conducând, ca pe nişte pui sufletele drepţilor. ,,Ca un vultur, a văzut mai dinainte Moisi, a înălţat pe puii săi conducându-i în zbor” (Deuteronom 32:11). Şi într-adevăr ,suindu-te la înălţime ai robit robia” (Psalmi 67:19); şi după cum căderea primului Adam ne-a deschis nouă intrarea în iad, astfel înălţarea noului Adam ne-a deschis nouă intrarea în cer. ,,Avem deci, spune Pavel, încredere că avem să intrăm în sfânta Sfintelor, pe o cale nouă şi vie, pe care ne-a înnoit-o prin catapeteasmă, adică prin trupul lui” (Evrei 10:19-20).

Vrăjmaşul apostat nu poate încă să înţeleagă şi se cutremură de înălţarea cu trupul la ceruri a acestui vultur tainic. Şi dacă Solomon spunea că trei sunt acelea pe care nu le înţelegem: drumul corăbiei pe mare, drumul şarpelui pe piatră, şi drumul vulturului spre cer (Pilde 30:19), apoi acea semeaţă minte cu mai multă dreptate poate să spună că nu înţelege deloc trei taine în iconomia întrupării Cuvântului dumnezeiesc. Mai întâi că după cum corabia străbate valurile mării şi nu lasă nici o urmă a trecerii ei, tot aşa şi trupul prea fericit al lui Hristos a trecut prin pântecele neispitit de bărbat al Fecioarei şi nu a lăsat semn de stricăciune în naşterea cea fără de sămânţă. Al doilea nu înţelege drumul şarpelui pe piatră, adică acelaşi trup, care a fost înmormântat, care a fost închis într-un mormânt nou, tăiat în piatră, care a fost acoperit cu o piatră mare, aşezată pe uşa mormântului, cu toate acestea a străbătut-o şi lăsând ca şarpele vechea îmbrăcăminte a stricăciunii, a înviat din morţi cu o îmbrăcăminte nouă a nestricăciunii, fără să lase vreun semn. Şi al treilea nu înţelege drumul vulturului spre cer, adică că acest trup se înalţă deasupra celor netrupeşti, că cel pământesc străbate cerurile, că firea omenească stă pe tronul slavei dumnezeieşti.

Dar nici fericiţii îngeri nu înţeleg înălţarea slăvită cu trupul a Mântuitorului; pentru aceea acum, văzându-l pe Împăratul slavei înălţându-se îl întâmpină să-i pregătească intrarea şi zic către căpeteniile cetelor superioare: ,,Ridicaţi, boieri, porţile voastre şi ridicaţi porţile cele veşnice !” (Psalmi 23:7); acum iarăşi văzându-l pe el că se înalţă îmbrăcat cu trup omenesc, şi acesta însemnat cu stigmatele rănilor şi înroşit cu prea curatul lui sânge ce a curs din coastă, stau la îndoială în faţa minunii străine şi întreabă: ,,Cine este acesta care vine din Edom ? Şi pentru ce sunt hainele tale roşii ?” (Isaia 63:1-2) Dar iconomie este ceea ce se vede; Stăpânul iubitor de oameni vrea să înfăţişeze şi în ceruri simboalele patimii, semne neşterse ale dragostei către noi şi ale biruinţei puternice împotriva stăpânitorului lumii. Sau mai bine să zicem: ,,Trebuia să sufere Hristos şi astfel să intre în slava lui” (Luca 24:26) ca să cunoaştem că prin valea strâmtă a suferinţelor şi a durerilor trebuie şi noi să intrăm în împărăţia cerească.

Şi trebuia negreşit să se înalţe Hristos la ceruri cu acelaşi trup pe care l-a luat; mai întâi, ca să fie mijlocitor între Dumnezeu şi om, arătând Tatălui cel fără de început trupul acela fără de păcat pe care l-a adus pe cruce jertfă curată şi nepângărită, ca să-l îmblânzească faţă de păcatele noastre. ,,Pentru că Hristos, spune Pavel, n-a intrat în Sfânta Sfintelor făcută de mâini, ci în însuşi cerul ca să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu pentru noi” (Evrei 9:24). Iar Ioan zice: ,,Dacă a păcătuit cineva avem mijlocitor către Tatăl pe Iisus Hristos cel drept” (I Ioan 2:1). Al doilea ca să avem noi, care am fost botezaţi în Hristos, care am trăit după Hristos, nădejde sigură şi neclătită a învierii în trup şi a slavei veşnice în trup; pentru că dacă Hristos a înviat în trup, dacă a fost slăvit în trup, el, care este capul credincioşilor, trebuia de asemenea să învie în trup ca să fie slăviţi în trup şi credincioşii, care sunt mădulare ale lui Hristos ca să fie mădulare analoage capului. Pentru aceea spune Pavel: ,,Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; şi cum este cel ceresc aşa sunt şi cei cereşti. Şi precum am purtat chipul celui pământesc, vom purta şi chipul celui ceresc” (I Corinteni 15:48-49). Şi iarăşi: ,,Avem mângâiere puternică cei cari am căutat scăpare la ţinerea nădejdii puse înainte, pe care o avem ca pe o ancoră tare şi sigură a sufletului şi care intră în cele mai dinăuntru ale catapitesmei unde a intrat ca Înainte Mergător pentru noi Iisus” (Evrei 6:18-20). Cât de neînţeleasă este măreţia binefacerilor lui Dumnezeu ! Cât sunt de înalte măririle firii noastre !

Dar chiar dacă dumnezeiescul nostru Tată şi Învăţător s-a înălţat de pe pământ la cer, totuşi nu ne-a lăsat orfani. Când Ilie Tesviteanul a fost înălţat cu căruţa de foc, ca să mângâie pe ucenicul său, pe Elisei, i-a lăsat cojocul (IV Împăraţi 2:11-13); la fel înălţându-se Domnul iubitor de oameni, ne-a lăsat ca mângâiere îmbrăcămintea Dumnezeirii lui, pe care a purtat-o pe când era om, adică trupul lui cel prea fericit în înfricoşătoarea taină a sfintei euharistii, ca să fie nedespărţit de noi; pentru aceasta ne mângâie zicându-ne: ,,Iată eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor”(Matei 28:20).

Nemuritorule Mire al sufletelor noastre, de acolo din dreapta lui Dumnezeu, unde azi te-ai aşezat împărat al veacurilor, trimite-ne făgăduinţa Tatălui, pe prea Sfântul Duh, care este legătura nedezlegată a dragostei, ca să fim nedespărţiţi de tine şi să ne învrednicim pe pământ, împărtăşindu-ne cu vrednicie cu prea curatul tău trup şi sânge, ca să fim totdeauna părtaşi harului tău dumnezeiesc; iar în cer, împărtăşindu-ne cu fericita ta faţă, ca să fim totdeauna, părtaşi slavei tale cele veşnice, Amin.


Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 2/mai 1999