Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la

cartea Proorocului Iezechiil

 

Sfântul Grigorie cel Mare ca papă al Romei

Sfântul Grigorie cel Mare, Dialogul, Papa Romei, s-a născut la Roma în anul 540, într-o familie nobilă şi cuvioasă. El a primit o educaţie clasică, potrivită rangului său, şi a devenit funcţionar public, în cele din urmă fiind numit pretor al Romei. În 573, când tatăl său, Gordian, a murit, iar mama sa Silvia s-a retras pentru a-I sluji lui Dumnezeu, Sfântul Grigorie şi-a împărţit averea săracilor şi a înfiinţat şapte mânăstiri pe domeniile familiei sale. Într-una dintre aceste mânăstiri, închinată Sfântului Apostol Andrei, el a intrat ca simplu monah.

Aşa cum mărturiseşte în scrierile sale, sfântul ar fi dorit să rămână un simplu monah, dar el a fost rechemat să slujească lumii, în 579, când a devenit diacon şi a primit responsabilitatea de a administra averile creştinilor din Roma. Nu mult după aceasta, el a fost trimis ca sol al episcopului Romei la Constantinopol, pentru a cere ajutorul împăratului în lupta împotriva lombarzilor, deoarece exarhul imperial de la Ravenna rămăsese impasibil în faţa ameninţării lor. În 590, când ciuma bubonică a făcut ravagii în oraş, Sfântul Grigorie a fost numit papă, sau episcop, al Romei.

Sfântul Grigorie s-a născut şi a crescut în vreme de război, suferinţă, devastare, boală şi durere. Italia a fost distrusă şi tulburată mulţi ani de ciumă, care a apărut prima oară aici în 543, de invaziile lombarzilor, care reprezentau o ameninţare politică şi spirituală, fiind atât păgâni cât şi eretici sau schismatici şi de inundaţii. De aceea, Sfântul Grigorie a avut toate motivele să creadă că sfârşitul lumii era aproape, şi acest lucru era, prin urmare, de o importanţă capitală pentru că poporul său se pocăia şi se întorcea cu faţa către Dumnezeu, pregătindu-se pentru judecata de apoi.

Ca papă al Romei, într-o perioadă în care Italia era condusă de la Constantinopol, iar exarhul imperial la Ravenna nu oferea un ajutor concret, Sfântul Grigorie era forţat să-şi asume din ce în ce mai multe responsabilităţi pentru bunăstarea materială a poporului său, apărarea militară a oraşului, aprovizionarea cu mâncare şi apă, protejarea intereselor italienilor în faţa funcţionarilor imperiali corupţi, răscumpărarea prizonierilor de război, grija refugiaţilor etc.

În acelaşi timp, el trebuia să administreze Biserica, să se asigure de alegerea unor buni episcopi, să trimită episcopi acolo unde scaunele episcopale erau vacante, să educe clerul - cel mai important lucru atunci când sfârşitul lumii părea iminent -, să păzească interesele vieţuitorilor din Biserică, să protejeze turma sa de influenţele ariene ale lombarzilor şi să fie ferm în faţa oricăror tendinţe de întoarcere la păgânism. Printre toate aceste griji, Sfântul Grigorie a stat ferm ca păstor al turmei sale. Faptele şi scrierile sale dovedesc supleţea minţii sale, profunzimea şi bunătatea sa. El a slujit Domnului cu dragoste şi credincioşie, arătând râvnă, fermitate şi bun simţ.

Din perspectivă ortodoxă, Sfântul Grigorie cel Mare, Dialogul, aparţine tradiţiei părinţilor greci. Deşi mulţi comentatori occidentali se grăbesc să citeze, ca dovadă a apartenenţei sale la lumea latină, lipsa aptitudinilor greceşti la Sfântul Grigorie, marea atenţie acordată scrierilor Fericitului Augustin şi participarea sa la viaţa unei societăţi romane complet separată de lumea părinţilor greci, argumentele lor sunt mult exagerate şi subiect de dispută.

În general, scrierile teologice ale Sfântului Grigorie, ca şi viziunea sa, reflectă unitatea consensuală cu părinţii greci. Într-adevăr, în mai multe rânduri, el demonstrează în scrierile sale cunoaşterea limbii greceşti. În plus, o exagerare a separării crescânde indiscutabile a Apusului latin de Răsăritul bizantin nu implică hegemonia bizantină, care, cu toate acestea, încă predomina în lumea mediteraneană a secolului al VI-lea. De fapt, Sfântul Grigorie a ocupat întotdeauna o poziţie onorabilă în Biserica Răsăriteană.

De asemenea, este important de înţeles că Biserica Răsăriteană a apreciat dintotdeauna ecleziologia Sfântului Grigorie, care exprimă cu precizie învăţătura ortodoxă cu privire la scaunul Romei, pe care el l-a ocupat. Biserica Ortodoxă a respins dintotdeauna ideea de primat papal, care a câştigat din ce în ce mai mult teren în Biserica Apuseană pe măsură ce aceasta devenea tot mai îndepărtată de rădăcinile sale răsăritene. Deşi multe din afirmaţiile sale au fost folosite pentru a susţine conceptul modern de supremaţie a Romei în Biserică, Sfântul Grigorie a atribuit foarte clar numai un primat de onoare duhovnicească scaunului Sfântului Petru - un primat pe care sfântul îl acordă şi Bisericii din Antiohia, pe care Sfântul Petru, conform tradiţiei, a păstorit-o câţiva ani înainte de a merge la Roma. De asemenea, el atribuie un primat de onoare scaunului Alexandriei, întemeiat de Sfântul Marcu, de când Sfântul Apostol Marcu a fost trimis în Alexandria de însuşi Petru. Opiniile sale cu privire la scaunul petrin corespund întru totul felului în care Biserica Ortodoxă înţelege primatul petrin ca pe un primat al mărturisirii credinţei că Iisus Hristos este Fiul Dumnezeului celui viu, deasupra cărei pietre este clădită Biserica. Ca episcop al Romei, Sfântul Grigorie şi-a exercitat autoritatea ca o expresie a datoriei sale de a păstra adevărurile credinţei ortodoxe şi unitatea în mărturisirea de credinţă, retrăgându-se în Scriptură pentru a afirma unitatea cu ceilalţi episcopi: ,,Ca toţi să fie una …”

Este de remarcat faptul că atunci când papa sau patriarhul (sensul actual al apelativului ,,papă”) Constantinopolului şi-a asumat titlul de ,,patriarh ecumenic”, cel care a obiectat primul împotriva acestui titlu a fost Sfântul Grigorie, nu pentru că acesta ar fi compromis presupusul primat al pontifului roman, ci pentru că se temea ca nu cumva scaunul Constantinopolului să intenţioneze, prin aceasta, să compromită egalitatea esenţială a tuturor episcopilor în Biserică. În zilele noastre, când supremaţia petrină a pontifului roman a devenit dogmă, iar patriarhul Constantinopolului a ajuns să considere simplul său primat de onoare într-un mod atât de eronat încât afectează egalitatea episcopilor pe care Biserica Ortodoxă a păzit-o întotdeauna cu multă grijă, ecleziologia Sfântului Grigorie capătă o nouă semnificaţie pentru noi. De aceea, nu este un lucru lipsit de importanţă a vedea scrierile sale larg răspândite, pentru a ne putea hrăni cu înţelepciunea sa şi pentru a încerca să ajungem a păzi cu străşnicie, precum el, temeliile duhovniceşti ale Bisericii.

Astăzi, când mari schimbări se întrevăd la orizont şi când societatea se confruntă cu provocări şi ameninţări pe care nu le-a mai cunoscut niciodată înainte, persoana Sfântului Grigorie are o importanţă deosebită pentru creştini în general - atât pentru ortodocşi, cât şi pentru heterodocşi. Scrierile sale sunt străbătute de un sentiment de grabă, reflectând confuzia şi tumultul propriei sale epoci. El anticipează mereu iminentul sfârşit a toate, punând multă nelinişte şi stres în nevoia fiecărui creştin de a-şi reînnoi viaţa duhovnicească şi a se pregăti pentru cealaltă lume.  Astfel, el atinge una din trăsăturile esenţiale ale creştinătăţii: poziţionarea permanentă şi fără de linişte faţă de împărăţia veşnică, care există dincolo de lumea păcatului şi la care sunt chemaţi creştinii din toate timpurile până la  sfârşitul veacului pe care-l implică inevitabilitatea morţii fiecărui om. Cu râvna sa apocaliptică, el neScriptura VT 22 îndeamnă să ne pregătim pentru moarte, aşa cum el cheamă epoca noastră, a confuziei şi a haosului, la o meditaţie profundă asupra realităţilor eshatologice pe care întreaga omenire le va anticipa prin pocăinţă sau le va trăi şi suferi prin rugăciune. (Notă: Comentariile de mai sus cu privire la Sfântul Grigorie cel Mare ca papă al Romei şi ecleziologia sa aparţin Prea Sfinţitului Hrisostom de Etna, California)

 

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la cartea proorocului Iezechiil

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la cartea proorocului Iezechiil au fost rostite ca predici la sfârşitul anului 593, când Roma era asediată de lombarzi. Există multe referiri la acest context istoric în omilii, deoarece Sfântul Grigorie deplânge pierderea gloriei şi a păcii în Italia. Prins de problemele cotidiene ce-l asediau, sfântul a lăsat predicile sale sub formă de notiţe, ca opt ani mai târziu, la cererea fraţilor, să le revizuiască în scopul de a fi redactate sub forma unui manuscris care să poată fi citit cu uşurinţă.

 

Iezechiil Proorocul. Frescă din Biserica Mânăstirii Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti, 1999

 

Textul revizuit cuprindea două cărţi, dintre care prima era dedicată episcopului Martinian, care îl întrebase pe Sfântul Grigorie de ele în acea vreme, iar a doua era dedicată chiar fraţilor care-l rugaseră pentru ele. Din cauza numeroaselor treburi ce-l presau, precum spune el însuşi, nu a putut explica întreaga carte a proorocului Iezechiil. El a prezentat numai capitolele 1 - 4, 3 (Cartea I) şi capitolul 40 (Cartea a II-a).