Tâlcuiri la Noul Testament

Comentarii la Evanghelia după Luca de

Sfântul Ambrozie al Milanului

 

Sfântul Ambrozie s-a născut în prima jumătate a secolului al IV-lea, se pare în anul 337 sau 339, la Traver (în Germania de astăzi), unde tatăl său, pe nume tot Ambrozie, fusese numit de împăratul Constantin cel Mare prefect proconsular al Galiei. El provenea dintr-o veche familie de senatori romani, convertită la creştinism încă din perioada prigoanelor.

Sfântul Ambrozie a fost al treilea şi ultimul copil al guvernatorului Galiei, având o soră şi un frate. După moartea timpurie a tatălui său, mama sa a plecat la Roma, unde cei doi fii ai săi au primit o aleasă cultură literară şi juridică. Scriptura NT 22Ei s-au bucurat de protecţia a doi mari magistraţi ai Romei, anume Probus care era păgân, dar se bucura de popularitate datorită modului în care administra cetatea, şi Simahus, care era un creştin foarte bogat, cunoscut pentru binefacerile sale şi viaţa sa deosebită.

Sfântul îşi începe ucenicia în administraţie, alături de Probus, la prefectura pretoriului, fiind numit retor în prefectura Sirmium, unde studiază Sfânta Scriptură şi scrierile creştine din acea vreme. Văzând darurile cu care era înzestrat tânărul magistrat, prefectul Probus propune împăratului Valentinian să îl numească pe acesta guvernator, cu titlul de consul, al provinciilor Liguria şi Aemilia, cu capitala la Mediolan (oraşul Milano de astăzi).

 

Sfântul Ierarh Ambrozie al Milanului

 

Astfel, Sfântul Ambrozie devine guvernator al Liguriei şi Aemiliei, aflate în nordul Italiei. După moartea împăratului Constantin cel Mare, nordul Italiei cunoscuse multe tulburări generate atât de probleme de ordin politic, cât şi de ordin religios. Printre acestea din urmă se numărau disputele dintre ortodocşi şi semiarieni, ultimii fiind sprijiniţi de unele autorităţi politice. Mediolanul devenise cel mai important centru politic apusean, acolo avându-şi reşedinţa guvernatorul provinciei, ca şi împăratul roman. Înainte să plece spre nordul Italiei, tânărul Ambrozie primeşte ultimele sfaturi din partea învăţătorului şi protectorului său, Probus. Toate sfaturile sale erau rezumate în următoarele cuvinte, consemnate în actul de numire: ,,Fiul meu, mergi şi să te comporţi nu ca un judecător, ci ca un episcop”.

Nordul Italiei avea, într-adevăr, nevoie de un episcop. Împăratul Constantin trimisese în exil pe episcopul locului, Dionisie, creştin, punând în locul lui pe semiarianul Avxentie. Acesta a rămas în scaun 20 de ani, prezenţa lui dând naştere la numeroase dispute.

Ambrozie a sosit la Mediolan în 372. În 373, la moartea episcopului Avxentie, s-au iscat controverse între ortodocşi şi arieni. Solicitat să aleagă un episcop dintr-una dintre cele două facţiuni, împăratul Valentinian I avea să spună: ,,Alegerea este dincolo de puterile mele. Vouă vă revine să îl cunoaşteţi pe cel vrednic de demnitatea episcopală”.

Aşteptând să fie ales un episcop, oamenii din Mediolan au ocupat biserica oraşului, iar episcopii regiunii şi clerul oraşului s-au adunat în sfântul altar. Încingându-se spiritele, tânărul Ambrozie a venit la faţa locului în calitate de prefect pentru a potoli mulţimea, îndemnând la răbdare şi înţelegere până la alegerea noului episcop. El era cunoscut oamenilor pentru comportamentul său exemplar, pentru viaţa austeră şi dragostea sa de oameni.

Mulţimea a făcut linişte pentru a asculta cuvântul guvernatorului. Deodată s-a auzit vocea unui copil care a strigat: ,,Ambrozie episcop !” Toţi au văzut în acest lucru voinţa lui Dumnezeu, iar vocile celor două facţiuni s-au unit într-un cor strigând: ,,Ambrozie episcop !” Era un omagiu adus personalităţii guvernatorului, dar şi o responsabilitate pentru care acesta nu se pregătise şi de care nu se simţea vrednic. În plus, existau două piedici serioase: Ambrozie nu era creştin, nici măcar catehumen, iar împăratul Constantin cel Mare dăduse o lege prin care se interzicea magistraţilor unui oraş să facă parte din clerul aceluiaşi oraş.

Ambrozie a încercat să evite demnitatea arhierească, ascunzându-se, dar poporul şi-a susţinut cu fermitate dorinţa. Împăratul Valentinian, care îl preţuia în mod deosebit, a confirmat alegerea sa ca episcop şi a dat dispoziţie vicarului Italiei să pună ordinul în practică cu orice preţ.

Ca urmare, tânărul Ambrozie a primit botezul şi a fost hirotonit în anul 374 şi înscăunat episcop. A doua zi, noul arhiereu şi-a împărţit averea săracilor, a renunţat la proprietăţile sale, locuind alături de ceilalţi clerici ai oraşului.

Din demnitatea imperială pe care o deţinea, sfântul a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a ajuta Biserica să se dezvolte şi a intervenit cu autoritatea sa ecleziastică pentru a îndrepta abuzurile şi neregulile de ordin politic. Cu o înţelepciune aleasă, el a reuşit să ţină sub control erezia ariană, iar atunci când a fost cazul şi-a riscat chiar viaţa pentru apărarea dreptei credinţe. Pe de altă parte, a luptat împotriva păgânismului agonizant ai cărui susţinători, atunci când erau în joc avantaje politice, pactizau cu ereticii arieni.

După moartea împăratului Valentinian I, în 375, la tronul imperial a urmat soţia sa Iustina, ce era ariană, iar mai apoi fiul său, Graţian. Sfântul Ambrozie ajunge sfetnicul împăratului Graţian, mijlocind pe lângă acesta pentru întărirea Ortodoxiei mai ales în partea răsăriteană a imperiului, atacată de erezia ariană.

În anul 381, când la Constantinopol avea loc cel de-al doilea Sinod Ecumenic, Sfântul Ambrozie a convocat un sinod la Aquileea, pentru a-i depune pe episcopii arieni, pentru ca, tot în 381, să prezideze un sinod la vicariatul Italiei unde a fost condamnat apolinarismul.

În 383, împăratul Graţian este asasinat în Galia, urmându-i la tron fratele său, Valentinian al II-lea. La începutul domniei lui, episcopul Mediolanului a avut serioase dispute atât cu păgânismul, cât şi cu arianismul care reapărea în forţă susţinut de împărăteasa Iustina. Aceasta voia să impună în Mediolan un episcop arian, cerând Sfântului Ambrozie să cedeze noua catedrală a oraşului. Episcopul nu numai că a respins această cerere, dar nu a cedat ereticilor nici o biserică, refuzând, cu preţul vieţii, să îndeplinească cele două solicitări ale Iustinei.

Împotriva eforturilor împărătesei, Sfântul Ambrozie a opus o rezistenţă demnă şi categorică, care a mers până la baricadarea în biserică împreună cu credincioşii. Era o măsură extremă, care a determinat-o pe împărăteasă să cedeze, mai ales datorită faptului că armata trecuse de partea episcopului. Acesta nu s-a temut nici de ameninţările cu exilul, nici de atentatele organizate împotriva sa atât de eretici, cât şi de păgâni. De asemenea, el s-a opus hotărârilor sinodului arian de la Rimini, care impunea arianismul şi care, sub pedeapsa cu moartea, interzicea ortodocşilor orice opoziţie.

La moartea împărătesei Iustina, Sfântul Ambrozie a devenit sfătuitorul şi învăţătorul tânărului împărat Valentinian al II-lea, fiind de altfel şi un apropiat al conducătorului părţii de răsărit a imperiului, Teodosie. În 374, după moartea timpurie a lui Valentinian al II-lea, acesta a devenit împărat al întregului imperiu cu capitala la Mediolan, colaborând în mod deosebit cu Sfântul Ambrozie.

Această prietenie nu l-a împiedicat pe sfânt să îl supună pe împărat la penitenţă pentru masacrul ordonat la Tesalonic, ca pedeapsă pentru uciderea guvernatorului oraşului de către mulţime în timpul unei revolte. Cu toate acestea, Sfântul Ambrozie s-a bucurat de o deosebită cinste şi de un profund respect din partea împăratului, care spunea: ,,Nu cunosc decât un singur om vrednic de demnitatea episcopală, iar acesta este Ambrozie”.

În 395, la moartea împăratului Teodosie, sfântul i-a rostit cu durere necrologul. El nu i-a supravieţuit decât doi ani, mutându-se la Domnul la 4 aprilie 397 şi fiind înmormântat în biserica ce îi poartă de atunci numele.

Sfântul Ambrozie a lăsat posterităţii multe scrieri teologice, fiind un bun cunoscător al Sfintelor Scripturi şi al Părinţilor greci ai Bisericii. Cele mai cunoscute comentarii ale sale pe marginea Sfintei Scripturi sunt la diverse cărţi ale Vechiului Testament, ca şi la Evanghelia după Luca, iar dintre celelalte scrieri teologice ale sale cea mai cunoscută este ,,De institutione Virginis et sanctae Mariae virginitate perpetua” (,,Învăţătură despre pururea-fecioria Sfintei Fecioare Maria”).

Printre lucrările morale şi ascetice ale sfântului se numără ,,De officiis ministrorum” (,,Îndatoririle slujitorilor sfântului altar”, un manual de morală creştină pentru clericii din eparhia sa), trei lucrări dedicate fecioriei şi una văduviei.

De asemenea, Sfântul Ambrozie a scris multe lucrări cu caracter dogmatic, ce au fost formulate ca răspuns la o serie de solicitări concrete şi nu ca tratate teologice. Aceste lucrări sunt de două feluri: cele scrise împotriva arienilor, ,,De fide ad Gratianum Augustum” (,,Despre credinţă, dedicată împăratului Graţian”), ,,De Spiritu Sancto” (,,Despre Duhul Sfânt”) şi ,,De incarnatione dominicae Sacramento” (,,Despre Taina Întrupării”) şi cele în care se referă la sfintele taine, ,,De mysteriis” (,,Despre taine”), ,,De sacramentis” (,,Despre mărturisirea de credinţă”), ,,Explanatio Symboli ad initiandos” (,,Explicarea Simbolului de credinţă catehumenilor”) şi ,,De poenitentia” (,,Despre pocăinţă”).

În scrierile sale, sfântul se dovedeşte a fi un om care cere totul de la el şi de la toţi cei care îi înţeleg gândirea. El şi-a folosit toate darurile: cele ale unui aristocrat cu o excelentă educaţie, cele ale unui avocat, guvernator, episcop şi om cu autoritate care trebuie să mustre mândria şi să fie un exemplu al smereniei. Prin aceleaşi daruri, el aşteaptă de la fiecare creştin să-şi înmulţească talanţii, să cugete la cuvintele Evangheliei, să le trăiască şi să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a-I sluji Domnului.