Tâlcuiri la Noul Testament

Comentarii la Evanghelia după Luca

de Sfântul Ambrozie al Milanului

 

CARTEA I

(Luca 1, 1-25)

1. ,,De vreme ce - scrie el - mulţi s-au apucat a alcătui povestire pentru lucruri” (Luca 1, 1). Foarte multe dintre problemele noastre se aseamănă cu cele ale evreilor de demult, fiind modelate de lucruri şi cauze asemănătoare, având aceeaşi folosinţă şi fiind consecinţa unor exemple similare, şi corespunzând începutului şi sfârşitului acestora. Precum mulţi dintre evrei au fost însuflaţi de Sfântul Duh şi au proorocit, iar alţii au făgăduit să proorocească şi prin minciună au lepădat făgăduinţa lor - pentru că ei erau falşi prooroci, precum Anania, fiul lui Azur (Ieremia 28, 1), şi astăzi, în Noul Testament, mulţi au încercat să scrie Evanghelii. Însă precum poporul avea harul de a discerne duhurile, astfel că oamenii ştiau pe cine să aşeze în rândul proorocilor (Deuteronomul 18, 21-22), şi pe cine, precum un bun zaraf, ar trebui să nu primească - căci în el sălăşluia corupţia mai degrabă decât splendoarea luminii ce vesteşte adevărul - şi acum în Noul Testament, bunii zarafi au judecat că, dintre Evanghelii, Una singură, împărţită în Patru Cărţi, ar trebui aleasă dintre toate.

2. Mai mult, se spune că există o altă evanghelie, scrisă de doisprezece. Vasilide, de asemenea, a îndrăznit să scrie o evanghelie, care se numeşte Evanghelia lui Vasilide. Se spune că ar exista şi o evanghelie scrisă după Toma. Eu ştiu o altă scriere după Matei. Am citit unele, care nu ar fi de citit; am citit unele, ca nu cumva să fim ignoranţi în ceea ce le priveşte; am citit unele, nu pentru a le accepta, ci pentru a le putea combate şi pentru a şti ce fel de lucruri sunt spuse, Scriptura NT 26cu care aceşti lăudăroşi îşi înalţă inimile lor (Psalmi 130, 1; Zaharia 11, 2; Daniil 11, 12, 36). Dar în timp ce Biserica are Patru Cărţi ale Evangheliei, ea abundă de evanghelişti în întreaga lume, în vreme ce ereziile, deşi au avut multe, nu au avut de fapt nici una. Căci ,,mulţi s-au apucat a alcătui” (Luca 1, 1) evanghelii, dar le-a lipsit harul lui Dumnezeu. În plus, foarte mulţi au înghesuit în una cuvinte din cele Patru Cărţi ale Evangheliei cu care, prin afirmaţii veninoase, s-au gândit să fie de acord. Prin urmare, Biserica, care are o singură Evanghelie, învaţă despre un Dumnezeu, însă cei care afirmă că există o dumnezeire în Vechiul Testament şi o alta în Noul Testament au făcut din mai multe evanghelii nu un Dumnezeu, ci mai mulţi.

 

Sfântul Evanghelist Luca

 

3. ,,De vreme ce mulţi s-au apucat” (Luca 1, 1), se spune. Cu siguranţă, mulţi au încercat, dar nu au putut să termine. Prin urmare, Sfântul Luca mărturiseşte că mulţi au început şi nu au terminat, spunând că foarte mulţi au încercat. Cei care au încercat să scrie prin propriile lor eforturi au încercat şi nu au reuşit. Iar prin mărinimia şi harul lui Dumnezeu acest lucru s-a făcut fără strădanii; căci stă în obicei harului să înroureze oriunde este răspândit, astfel că talentul scriitorului nu lipseşte, ci prisoseşte. Matei nu s-a străduit, Marcu nu s-a străduit, Ioan nu s-a străduit, Luca nu s-a străduit, căci Sfântul Duh dăruindu-le bogăţia tuturor cuvintelor, ei şi-au putut duce la îndeplinire fără eforturi făgăduinţele lor. Şi, astfel, potrivit se spune, ,,De vreme ce mulţi s-au apucat a alcătui povestire pentru lucruri” (Luca 1, 1), ,,cele ce au fost adeverite întru noi”, sau care prisosesc în noi.

4. Pentru că ceea ce prisoseşte nu lipseşte nimănui, şi nimeni nu se îndoieşte de ceea ce s-a săvârşit, când strădaniilor li se adaugă credinţa şi roade pe măsură. Prin urmare, Evanghelia se împlineşte şi se revarsă către toţi credincioşii din întreaga lume; ea luminează minţile tuturor şi întăreşte sufletele lor. Aşadar, cel care este clădit pe piatră şi a înţeles întreaga plinătate a credinţei şi temelia neclintirii (Luca 6, 48; Evrei 10, 22) pe drept spune: ,,Cele ce au fost adeverite întru noi” (Luca 1, 1). Pentru că cei care au istorisit faptele mântuitoare ale Domnului, sau care au călăuzit sufletul spre minunile Sale, disting adevărul de falsitate, nu prin semne şi proorocii, ci prin cuvânt. Căci ce este atât de înţelept când citeşti despre fapte ce sunt mai presus de om decât a crede că aparţin unei Naturi atotputernice; dar, cu adevărat, când citeşti despre lucruri ce sunt pieritoare, crezi că acestea sunt patimile trupului pe care El l-a luat ? Prin urmare, credinţa noastră este întemeiată pe cuvânt şi raţiune, nu pe semne.

5. ,,Precum - spune el - au dat nouă cei ce dintru început au fost singuri văzători şi slujitori cuvântului” (Luca 1, 2). Această exprimare nu este potrivită cu părerea noastră că slujirea cuvântului este mai mare decât auzirea acestuia. Dar pentru că nu este vorba despre cuvântul vorbit, ci despre Cuvântul primordial, care ,,trup s-au făcut şi s-au sălăşluit întru noi” (Ioan 1, 14), să înţelegem că apostolii au slujit nu cuvântului obişnuit, ci Cuvântului ceresc. Şi chiar este scris în Ieşire că ,,poporul vedea glasul” (Ieşirea 20, 18) Domnului, şi cu siguranţă o voce nu este văzută, ci auzită. Căci ce este vocea decât un sunet, care nu se discerne cu ochii, ci se percepe cu urechea ? Cu adevărat, în duhul cel mai înalt, Moise a dorit să spună că vocea lui Dumnezeu se vede, pentru că se vede cu vederea minţii lăuntrice; dar în Evanghelie, nu o voce, ci Cuvântul, care este mult mai deosebit decât o voce, se face văzut. De asemenea, Sfântul Ioan Evanghelistul spune: ,,Ce era dintru început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit, şi mâinile noastre au pipăit, de Cuvântul vieţii; (şi viaţa s-a arătat şi o am văzut şi mărturisim şi vestim vouă viaţa cea veşnică, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă)” (I Ioan 1, 1-2). Aşadar, Cuvântul lui Dumnezeu a fost văzut şi auzit de apostoli. Căci ei l-au văzut pe Domnul, nu numai fiind în trup, ci, de asemenea, fiind Cuvânt; pentru că ei, cei care au văzut, împreună cu Moise şi Ilie, slava Cuvântului, au văzut Cuvântul (Matei 17, 3). Căci ei, cei care L-au văzut pe El în slava Sa, L-au văzut pe Iisus; alţii care au putut vedea numai Trupul nu L-au văzut pe El, pentru că Iisus este văzut nu cu ochii trupeşti, ci cu cei duhovniceşti.

6. În fine, evreii care L-au văzut pe El nu L-au văzut pe El (Matei 13, 13). Avraam L-a văzut, pentru că stă scris: ,,Avraam părintele vostru a fost bucuros ca să vază ziua mea” (Ioan 8, 56). Prin urmare, Avraam L-a văzut, el care cu siguranţă nu L-a văzut pe Domnul în trup, dar el care a văzut în duh a văzut şi în trup; dar cel care a văzut în trup şi nu a văzut în duh, nu a văzut nici ceea ce a văzut el în adevăratul trup. Isaia L-a văzut pe El, şi pentru că el a văzut în duh, a văzut, de asemenea, în trup. De aceea, el spune: ,,N-avea chip, nici frumuseţe” (Isaia 53, 2). Evreii nu L-au văzut, pentru că ,,inima lor” nebună ,,era împietrită” (Marcu 6, 52). De asemenea, El Însuşi aduce mărturie că nu a putut fi văzut de către evrei, spunând: ,,Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila” (Matei 23, 24). Pilat nu L-a văzut, cei care au strigat: ,,Răstigneşte-L, răstigneşte-L” (Luca 23, 21) nu L-au văzut, ,,că de o ar fi cunoscut (n.r.: Înţelepciunea lui Dumnezeu), n-ar fi răstignit pre Domnul slavei” (I Corinteni 2, 8). Aşadar, cel care L-a văzut pe Dumnezeu L-a văzut pe Emanuil, adică el L-a văzut pe ,,Dumnezeu cu noi” (Matei 1, 23); dar cel care nu L-a văzut pe ,,Dumnezeu cu noi” nu L-a putut vedea pe Cel născut din Fecioară. Deci aceia care nu au crezut că El este Fiul lui Dumnezeu, nu au crezut nici că El este Fiul unei Fecioare.

7. Atunci, cum poate fi văzut Dumnezeu ? Eu nu aş putea să răspund. Întreabă Evanghelia, întreabă-L pe Domnul Însuşi, auzi-L pe El spunând: ,,Atâta vreme cu voi sunt, şi nu m-ai cunoscut pre mine Filipe ? Cel ce m-a văzut pre mine, a văzut pre Tatăl; şi cum tu zici: arată nouă pre Tatăl ? Nu crezi că eu întru Tatăl, şi Tatăl întru mine este ?” (Ioan 14, 9-10). Desigur, un trup nu este văzut într-un trup, nici un duh într-un duh, dar Tatăl singur este văzut în Fiul, sau Fiul este văzut în Tatăl: pentru că ce este diferit nu se vede în ceea ce este diferit, dar unde există unitate a lucrării şi a virtuţii, Fiul este văzut în Tatăl şi Tatăl în Fiul. ,,Că cele ce face El (n.r.: Tatăl)” - spune el - ,,acelea şi Fiul asemenea face” (Ioan 5, 19). Iisus este văzut în lucrări, şi Tatăl este discernut în lucrările Fiului. Cel care a văzut acea taină în Galileea L-a văzut pe Iisus, pentru că nimeni altul decât Domnul nu putea transforma materiile (Ioan 2, 9). Eu Îl văd pe Iisus când citesc că El a uns ochii orbului cu tină şi i-a redat vederea (Ioan 9, 6), pentru că Îl recunosc pe El care a plăsmuit omul din tină şi i-a dat lui suflare de viaţă (Facerea 2, 7), şi lumină pentru a vedea. Îl văd pe Iisus când El iartă păcatele, pentru că nimeni nu poate ierta păcatele decât numai Unul Dumnezeu (Marcu 2; 5, 7). Îl văd pe Iisus când El Îl scoală pe Lazăr (Ioan 11, 43-44), şi cei care au văzut nu au văzut. Îl văd pe Iisus, Îl văd, de asemenea, pe Tatăl, când îmi ridic ochii către cer, îi îndrept către mări, îi îndrept din nou către pământ. Pentru că ,,cele nevăzute ale lui de la zidirea lumii, din făpturi socotindu-se, se văd” (Romani 1, 20).

8. ,,Precum au dat nouă cei ce dintru început au fost singuri văzători şi slujitori cuvântului” (Luca 1, 2). Virtutea este dublă în omul desăvârşit, care poate fi atât ca intenţie, cât şi ca faptă. Sfântul Evanghelist atribuie fiecare virtute apostolilor; pentru că ei nu numai că au ,,văzut”, se spune, dar ei erau, de asemenea, ,,slujitori cuvântului” (Luca 1, 2). Intenţia vederii este slujirea faptei, dar scopul intenţiei este fapta, începutul lucrării este intenţia. Şi pentru a da un exemplu potrivit apostolilor, intenţia pe care au avut-o Petru şi Andrei, când au auzit vocea Domnului spunând: ,,Vă voiu face pre voi vânători de oameni” (Matei 4, 19), a fost de a-şi părăsi fără întârziere barca şi a urma Cuvântului.

Dar fapta nu a fost imediat în intenţie. Într-adevăr, nici nu este faptă, ci intenţie când Petru spune: ,,Doamne, pentru ce nu pot veni după tine acum ? Sufletul meu pentru tine voiu pune” (Ioan 13, 37). Deoarece aici este intenţia pătimirii, dar nu este încă în faptă; cu toate că poate exista deja fapta în posturi, privegheri, dispreţul faţă de plăcerile trupeşti: căci aceasta este lucrarea unui creştin. Dar, într-adevăr, intenţia şi fapta nu sunt simultan prezente în toate lucrurile; dar unde există fapta unuia, există încă intenţia altuia. Pentru că deşi Petru însuşi a perseverat în a pătimi multe lucruri cu virtute apostolică, încă după aceea când Domnul i-a spus lui: ,,Tu urmează mie” (Ioan 21, 22), el şi-a luat crucea sa, a urmat Cuvântului şi s-a supus acţiunii patimilor sale. Dar era în aceeaşi măsură intenţie şi lucrare în Petru, Andrei, Ioan şi restul apostolilor.

9. Dar a existat uneori mai mult intenţie decât faptă, sau mai mult faptă decât intenţie, aşa cum discernem că exista o diferenţă între Sfintele Maria şi Marta. Pentru că una a auzit cuvântul, iar cealaltă s-a grăbit a-I sluji. Ea a stat şi a zis: ,,Doamne, au nu socoteşti că sora mea singură m-a lăsat să slujesc ? Ci zi ei ca să-mi ajute. Şi răspunzând Iisus, au zis ei, Marto, Marto, te grijeşti şi spre multe te sileşti; ci un lucru trebuieşte, iar Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la dânsa” (Luca 10, 40-42). Astfel, râvna intenţiei a fost din abundenţă la una, iar slujirea faptei la cealaltă; încă râvna fiecărei virtuţi a fost prezentă la amândouă, deoarece Marta, dacă nu ar fi auzit cuvântul, nu şi-ar fi luat asupra sa slujirea, a cărei faptă este dovada intenţiei; şi Maria a răsplătit aşa de mult har prin desăvârşirea fiecărei virtuţi, căci ea a uns picioarele lui Iisus, le-a şters cu părul capului ei, şi a umplut întreaga casă cu mireasma credinţei ei (Ioan 12, 3).

Există uneori intenţie puternică, dar lucrare deşartă, ca în cazul în care cineva se îndreaptă cu sufletul către tămăduire, şi deşi cunoaşte toate principiile tămăduirii, totuşi nu-şi împlineşte îndatoririle, iar pentru că lucrarea este în zadar, aşa este şi intenţia. Există, de asemenea, faptă bogată, dar intenţie slabă, ca atunci când cinevaScriptura NT 29 primeşte botezul mântuitor şi refuză să-şi îndrepte atenţia către cunoaşterea principiilor diferitelor virtuţi, şi se întâmplă adesea că, din cauza neglijenţei intenţiei sale, pierde roadele lucrării sale. Prin urmare, noi trebuie să căutăm plinătatea fiecăreia dintre virtuţi, la care apostolii au ajuns, cei despre care se spune: ,,Cei ce dintru început au fost singuri văzători şi slujitori cuvântului” (Luca 1, 2), astfel că de vreme ce au văzut, au înţeles intenţia voinţei dumnezeieşti, şi de vreme ce erau slujitori, faptele lor sunt văzute.

10. ,,Părutu-mi-s-a şi mie” (Luca 1, 3), se spune. El spune că ceea ce lui îi pare bun nu poate să-i pară bun numai lui. Pentru că nu a părut a fi bun numai prin voinţa omului, ci a plăcut şi celui care spune, ,,Hristos care grăieşte întru mine” (II Corinteni 13, 3), care lucrează ca ceea ce este bun să ne pară, de asemenea, şi nouă a fi bun. Pentru că El, de asemenea, îl cheamă pe cel faţă de care-Şi arată milostivirea (Marcu 10, 48-49, Romani 9, 18, 24).

 

Sfântul Evanghelist Luca, mozaic din secolul al VI-lea. Biserica San Vitale, Ravenna

 

Astfel, când este întrebat de ce a vrut să fie creştin, cel care-I urmează lui Hristos poate să replice: ,,Părutu-mi-s-a şi mie a fi bine” (Luca 1, 3). Când spune aceasta, el nu neagă că a părut bun lui Dumnezeu, pentru că ,,se găteşte vrerea (oamenilor) de la Domnul” (Pilde 8, 35). Pentru că acesta este harul lui Dumnezeu, ca Dumnezeu să fie cinstit de cel sfânt. Prin urmare, foarte mulţi au dorit să scrie Evanghelia, însă numai celor patru, care s-au învrednicit de harul dumnezeiesc, li s-a dat a scrie.

11. ,,Părutu-mi-s-a şi mie a fi bine”, se spune, ,,urmând toate dintâiu cu de-amănuntul, pre rând a scrie ţie” (Luca 1, 3). Nimeni nu s-ar îndoi că această Carte a Evangheliei este mai cuprinzătoare decât celelalte. Prin urmare, se dezvăluie dorinţa nu pentru ceea ce este fals, ci pentru ceea ce este adevărat. Aşa el s-a învrednicit, de asemenea, de recunoaşterea hărniciei sale din partea Apostolului Pavel. Pentru că de aceea el îl laudă pe Luca: ,,A cărui laudă”, se spune, ,,întru Evanghelie este prin toate Bisericile” (II Corinteni 8, 18). Şi, cu adevărat, cel care s-a învrednicit a fi lăudat de atât de marele învăţător al neamurilor este demn de laudă.

Astfel, el nu spune că a ajuns la puţine lucruri, ci la toate, şi i s-a părut bine lui, ajungând la toate, a scrie nu totul, dar despre toate; pentru că el nu a scris toate lucrurile, ci a ajuns la ele, deoarece se spune: ,,Sunt încă şi altele multe câte au făcut Iisus, care de s-ar fi scris câte una, nici în lumea aceasta mi se pare că n-ar încăpea cărţile ce s-ar fi scris” (Ioan 21, 25). Căci vedem că el a omis cu bună ştiinţă lucrurile care au fost scrise de alţii, pentru ca în Evanghelie să poată străluci cu putere un har îmbelşugat, şi fiecare Carte să fie percepută prin anumite minuni distincte ale tainelor şi faptelor. Pentru că soldaţii au împărţit hainele lui Hristos între ei (Luca 23, 34), ceea ce se va explica mai deplin la timpul cuvenit.

12. Astfel Evanghelia a fost scrisă către Teofil, adică către cel pe care Dumnezeu îl iubeşte. Dacă îl iubeşti pe Dumnezeu, a fost scrisă pentru tine; dacă a fost scrisă pentru tine, uşurează misiunea unui evanghelist. Păstrează cu atenţie mărturia unui prieten despre tainele Duhului. Cugetă adesea şi adesea vorbeşte despre ,,lucrurile bune date spre păstrare credinţei tale prin Duhul Sfânt Care este dat nouă” (II Timotei 1, 14). Credinţa este prima condiţie a unei mărturii; silinţa urmează credinţei, ca nu cumva molia sau rugina să strice (Matei 6, 19-20) mărturiile încredinţate vouă; pentru că ceea ce este încredinţat vouă poate fi stricat. Evanghelia este o mărturie deosebită, dar aveţi grijă ca nici molia nici rugina să nu o distrugă în sufletele voastre.

13. Molia roade, dacă crezi puţin ceea ce ai citit bine. O molie este un eretic, o molie este Photinus, molia ta este Arie. Cei care separă Cuvântul de Dumnezeu sfâşie veşmântul. Photinus rupe veşmântul când el citeşte: ,,La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Dumnezeu era” (Ioan 1, 1); pentru că veşmântul este întreg dacă tu citeşti ,,Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1, 1).

Cei care-L separă pe Hristos de Dumnezeu sfâşie haina. Cei care citesc: ,,Şi aceasta este viaţa cea veşnică, ca să te cunoască pre Tine unul adevăratul Dumnezeu” (Ioan 17, 3), fără ca ei să-L cunoască pe Hristos rup, de asemenea, veşmântul. Pentru că viaţa veşnică este nu numai a-L cunoaşte pe Dumnezeu Tatăl ca Dumnezeu adevărat, dar şi a-L cunoaşte pe Hristos ca Dumnezeu adevărat: Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.

O molie este a-L cunoaşte pe Hristos fără a crede în dumnezeirea Sa sau în taina Trupului Său. O molie este un Arie, o molie este un Savelie. Aceste molii torturează sufletul celui zgâlţâit de furtună; aceste molii chinuie sufletul celui care nu crede că Tatăl şi Fiul sunt Una în dumnezeire. Cei care despart Unimea în două substanţe diferite rup ceea ce este scris: ,,Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30). Un suflet care nu crede că Iisus Hristos S-a întrupat este ros de această molie şi este el însuşi o molie; pentru că, se spune, el este însuşi antihrist (I Ioan 4, 2-3, II Ioan 1, 7). Dar cei care sunt ai lui Dumnezeu păstrează credinţa şi, prin urmare, nu pot fi roşi de molia care sfâşie veşmântul. Pentru că orice este divizat înlăuntrul său, precum împărăţia lui satan, nu poate fi veşnic (Matei 12, 25).

14. Mai mult, duhul este atacat de rugină când râvna intenţiei duhovniceşti slăbeşte din cauza pângăririi cu dorinţe lumeşti sau când puritatea credinţei este umbrită de un nor de necredinţă. Rugina minţii este dorinţa de familiaritate, rugina minţii este nepăsarea, rugina minţii este tânjirea după onoruri, dacă cea mai mare nădejde a vieţii actuale stă pe aceasta.

Prin urmare, haideţi să ne întoarcem către dumnezeire, haideţi să ne rafinăm caracterul nostru; haideţi să ne educăm dispoziţia noastră ca să putem dobândi acea sabie pentru care Domnul ne porunceşte să ne vindem haina şi să o cumpărăm (Luca 22, 36), lucitoare şi gata mereu pentru luptă, pusă în teaca minţii noastre. Căci soldaţii lui Hristos trebuie să aibă întotdeauna arme duhovniceşti puternice spre dărâmarea întăriturilor împotriva lui Dumnezeu (II Corinteni 10, 4), ca nu cumva când El va veni, Căpetenia oştilor cereşti (Iosua Navi 5, 13, Luca 2, 13), supărat de tocirea armelor noastre, să ne despartă pe noi de oştirile Lui.

,,Fost-a în zilele lui Irod, împăratul Iudeei, un preot oarecare anume Zaharia, din rândul preoţiei lui Avia, şi femeia lui din fetele lui Aaron, şi numele ei Elisavet. Şi erau drepţi amândoi înaintea lui Dumnezeu, umblând întru toate poruncile şi îndreptările Domnului, fără prihană” (Luca 1, 5-6).

15. Sfânta Scriptură ne spune că nu numai caracterul celor care sunt vrednici de laudă, ci şi părinţii lor trebuie lăudaţi, astfel ca, într-un fel, curăţia fără de prihană, moştenită, a celor pe care dorim să-i cinstim să poată fi slăvită. Căci ce altă intenţie ar avea acest pasaj din sfântul evanghelist, decât ca Sfântul Ioan Botezătorul să fie lăudat pentru părinţii săi, minunile, misiunea şi patima sa ? Tot aşa, Anna, mama Sfântului Samuil (I Împăraţi 1, 2) este lăudată; tot aşa, Isaac a primit de la părinţii lui nobleţea smereniei, pe care a lăsat-o moştenire urmaşilor săi. Prin urmare, preotul Zaharia nu este doar preot, ci este, de asemenea, din ceata lui Avia (potrivit I Paralipomene 24, 10), anume un nobil printre înaintaşii soţiei sale.

16. ,,Şi femeia lui”, se spune, ,,din fetele lui Aaron” (Luca 1, 5). Deci nobleţea Sfântului Ioan nu venea numai de la părinţii săi, ci şi de la înaintaşii lui, nu slăviţi datorită puterii lumeşti, ci venerabili datorită succesiunii ecleziastice. Pentru că Înaintemergătorul lui Hristos trebuia să aibă astfel de predecesori pentru ca el să fie văzut că propovăduieşte o credinţă în venirea Domnului său care nu este pe neaşteptate afirmată, ci moştenită de la înaintaşii săi şi mărturisită de însăşi legea naturii.

17. ,,Şi erau”, se spune, ,,drepţi amândoi înaintea lui Dumnezeu, umblând întru toate poruncile şi îndreptările Domnului, fără prihană” (Luca 1, 6). Ce răspund la aceasta cei care se justifică pentru păcatele lor, care cred că un om nu poate trăi fără a cădea adesea în păcat, care folosesc versetul scris în Iov: ,,Că cine va fi curat de întinăciune ? Nimeni, măcar şi o zi de va fi viaţa lui pre pământ, că numărate sunt de tine lunile lui, hotărât-ai vreme, şi nu întrece” (Iov 14, 4-5) ?

Mai întâi ar trebui să hotărască ce înseamnă ca un om să fie fără de păcat: dacă niciodată nu trebuie să păcătuiască sau dacă trebuie să înceteze a păcătui. Pentru că dacă ei cred că a fi fără de păcat înseamnă să înceteze a păcătui, eu însumi sunt de acord, pentru că ,,toţi au păcătuit, şi se lipsesc de slava lui Dumnezeu” (Romani 3, 23) – care-l salvează pe cel care s-a vindecat de păcatul cel vechi şi s-a schimbat pe sine către acea însuşire a vieţii graţie căreia se înfrânează de la a păcătui. Ei refuză să se înfrâneze de la a încălca legea; eu nu pot fi de acord cu opinia lor, când noi citim că ,,Hristos au iubit biserica, şi pre sine s-au dat pentru dânsa; ca pre ea să o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, ca să o pună înainte pre ea luişi slăvită biserică, neavând întinăciune, nici prihană, sau altceva de acest fel; ci ca să fie sfântă şi fără de prihană” (Efeseni 5, 25-27). Pentru că dacă Biserica este alcătuită din neamuri, adică din păcătoşi, cum poate fi ea fără de prihană decât că ea a fost întâi curăţită de păcatul ei prin harul lui Dumnezeu şi, apoi, graţie însuşirii de a nu păcătui, se înfrânează de la fărădelegi ? Aşadar, ea nu este fără de pată dintru început – pentru că aceasta este imposibil pentru firea umană – ci prin harul lui Dumnezeu şi prin propria sa însuşire, nu mai cade acum în păcat şi este văzută a fi fără de pată.

18. Nici nu spune evanghelistul în zadar ,,drepţi amândoi înaintea lui Dumnezeu, umblând întru toate poruncile şi îndreptările Domnului” (Luca 1, 6; potrivit Romani 2, 13), prin care a înţeles Tatăl cel Atotputernic şi Fiul. De asemenea, el Îl mărturiseşte pe Fiu a fi Cel ce a adus Legea şi a dat poruncile (potrivit Luca 6, 46-47). Şi, pe bună dreptate, ,,drepţi înaintea lui Dumnezeu” (Luca 1, 6): pentru că nu oricine care este drept înaintea oamenilor este drept înaintea lui Dumnezeu. Oamenii văd lucrurile într-un fel, dar Dumnezeu într-altul; oamenii caută la faţă, iar Dumnezeu la inimă (potrivit I Împăraţi 16, 7). Şi aşa se întâmplă că un om cu bunătate populară făţarnică îmi pare mie a fi drept, dar el n-ar fi drept înaintea lui Dumnezeu dacă dreptatea lui nu este plămădită din simplitatea minţii, ci prefăcută în linguşire; fiindcă omul s-ar putea să nu descopere tainele ascunse (potrivit Ecleziasticul 43, 37). Prin urmare, laudă desăvârşită este a fi drept înaintea lui Dumnezeu. De asemenea, apostolul a spus: ,,A cărui laudă nu este de la oameni, ci de la Dumnezeu” (Romani 2, 29).

Cu adevărat binecuvântat este cel care este drept înaintea lui Dumnezeu; binecuvântat este cel despre care Domnul binevoieşte a spune: ,,Iată cu adevărat Israiltean, întru care vicleşug nu este” (Ioan 1, 47). Pentru că un adevărat Israiltean este cel care-L vede pe Dumnezeu şi ştie că el este văzut de Dumnezeu şi-şi vădeşte sieşi ascunsurile inimii sale (potrivit I Corinteni 14, 25). Fiindcă desăvârşit este doar cel care este îngăduit de Cel care nu poate fi înşelat; pentru că ,,dreptăţile Domnului drepte” (Psalmi 18, 9) sunt, însă judecăţile oamenilor adeseori înşelătoare, astfel că de multe ori ei atribuie celui nedrept darul dreptăţii şi-l prigonesc pe cel drept cu ură sau îl necinstesc cu minciună. Dar ,,cunoaşte Domnul căile celor fără prihană” (Psalmi 36, 18), şi nici nu judecă pe cel vrednic după cel păcătos, nici pe cel păcătos ca pe cel vrednic, ci pe fiecare după măsura darurilor sale; pentru că acelaşi este Judecătorul minţii şi al faptei.

Judecăţile dumnezeieşti cântăresc virtutea dreptului după înclinaţia minţii sale, nu după unele consecinţe ale faptelor sale; fiindcă adesea o intenţie bună este sluţită de consecinţa unei fapte vrednice de dispreţ, sau un gând răutăcios este acoperit de o faptă agreabilă. Dar, de asemenea, dacă gândul tău a fost rău, dar ai făcut prin el o faptă bună, acesta nu poate fi osândit de judecata dumnezeiască; pentru că este scris ,,Drept să urmezi ce este drept” (Deuteronom 16, 20). Căci dacă n-ai fi urmat dreptatea cu nedreptate, nu s-ar fi spus niciodată ,,Drept să urmezi ce este drept” (Deuteronom 16, 20). Şi, într-adevăr, Însuşi Mântuitorul ne-a învăţat că dreptatea poate fi făcută cu nedreptate, zicând: ,,Deci, când faci milostenie, să nu trâmbiţezi înaintea ta” (Matei 6, 2) şi ,,când te rogi, nu fii ca făţarnicii” (Matei 6, 5). Fiindcă milostenia este bună, rugăciunea este bună (potrivit Tovit 12, 8), dar pot fi făcute cu nedreptate, dacă cineva face milostenie unui sărac în mod ostentativ, în scopul de a fi văzut de oameni.

19. Aşadar, sfântul evanghelist nu spune doar ,,drepţi înaintea lui Dumnezeu” (Luca 1, 6), şi ,,umblând întru toate poruncile şi îndreptările Domnului” (Luca 1, 6), ci, de asemenea, umblând ,,fără prihană” (Luca 1, 6). Aceasta în chip minunat este într-un duh cu proorocia lui Solomon, care a spus: ,,Să gândeşti bune înaintea Domnului şi a oamenilor” (Pildele lui Solomon 3, 4). Deci nu există prihană unde bunătatea intenţiei şi fapta sunt în armonie, şi foarte adesea o judecată mai strictă stârneşte osândirea oamenilor.

20. Într-adevăr, să observăm cum se potrivesc adevăratele sensuri ale cuvintelor şi cum sunt rânduite ele cu atenţie în frază. Evanghelistul spune: ,,Umblând întru toate poruncile şi îndreptările Domnului” (Luca 1, 6). Pentru că porunca este prima şi îndreptarea a doua. Deci, când noi ne supunem poruncilor cereşti, umblăm în poruncile Domnului (potrivit II Ioan 1, 6); când judecăm şi judecăm drept, suntem văzuţi a păstra îndreptările Domnului.

21. Prin urmare, laudă desăvârşită este cea care cuprinde naşterea, caracterul, slujba, faptele şi judecata: naşterea din strămoşi, caracterul în dreptate, slujba în preoţie, fapta în poruncă, judecata în îndreptare.

,,Şi a fost când a slujit el, în rândul săptămânii sale, înaintea lui Dumnezeu. După obiceiul preoţiei, i s-a întâmplat a tămâia, intrând în biserica Domnului. Şi toată mulţimea norodului era rugându-se afară, în vremea tămâierii” (Luca 1, 8-10).

22. Sfântul Zaharia pare a fi numit aici Marele Preot, deoarece, precum este scris, el a intrat din cortul cel dintâi, în care preoţii intrau întotdeauna pentru a săvârşi slujbele lor, în cel de-al doilea (adică, în Sfânta Sfintelor), unde se intra numai o dată în an: ,,Iar în cel de-al doilea, o dată în an singur arhiereul, nu fără de sânge, care aducea pentru sine şi pentru neştiinţele norodului” (Evrei 9, 7). Aici, el este Marele Preot care este ales prin tragere la sorţi (potrivit I Paralipomene 24, 5), pentru că Cel Adevărat este necunoscut încă; fiindcă cel ales prin tragere la sorţi nu cade sub judecata omenească. Prin urmare, unul a fost căutat şi Altul a fost preînchipuit. Adevăratul Preot Veşnic a fost căutat, Cel căruia i S-a spus: ,,Tu eşti preot în veac” (Psalmi 109, 4; Evrei 7, 21), Cel care a împăcat pe Dumnezeu Tatăl cu omenirea, nu prin sângele jertfelor, ci prin al Lui Propriu (potrivit Evrei 9, 12). Dar atunci sângele s-a vărsat în preînchipuire; în preînchipuire că preotul era hirotonit; dar acum că Adevărul a venit, să lăsăm preînchipuirea şi să urmăm Adevărul (potrivit Evrei 10, 1-2). Şi, într-adevăr, atunci existau căi, dar acum există veşnicie. De vreme ce, prin urmare, existau căi, exista desigur şi Acela ale cărui căi erau în devenire.

23. Deci preotul era ales prin tragere la sorţi pentru a intra în templu. Dacă, de asemenea, nimeni nu putea fi luat ca martor, în mod figurat, ce semnifica această alegere decât că va veni un Preot a cărui Jertfă nu va fi împărtăşită de ceilalţi, Cel care nu va jertfi pentru noi în temple făcute de mâini omeneşti (potrivit Faptele Apostolilor 17, 24), ci va spăla păcatele noastre în Templul Trupului Său (potrivit II Corinteni 6, 16). Deci preotul era căutat prin tragere la sorţi. Probabil din acest motiv, soldaţii au aruncat sorţi pentru veşmintele Domnului (potrivit Luca 23, 34). De vreme ce Domnul Se pregătea să aducă Jertfă pentru noi în Templul Său, aruncarea sorţilor în preajma Lui ar împlini, de asemenea, porunca Legii. Căci El a spus: ,,Nu am venit să stric (Legea), ci să plinesc” (Matei 5, 17), cu siguranţă pentru că El Însuşi era Cel care a fost văzut a fi aşteptat în Vechiul Testament şi ales prin porunca lui Dumnezeu. La fel sorţii au căzut pe Apostolul Matia (potrivit Faptele Apostolilor 1, 26), ca nu cumva alegerea unui apostol să poată părea că nu împlineşte porunca Vechii Legi.

24. ,,Şi i s-a arătat lui Îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii” (Luca 1, 11). Nu este un lucru nepotrivit că un înger a fost văzut în templu, pentru că Venirea Adevăratului Preot era vestită de acum, iar Jertfa cerească - căruia îngerii Îi slujeau - pregătită. Şi este bine spus că îngerul i s-a arătat lui, iar el l-a zărit dintr-odată; acesta este, în special, obiceiul întâlnit în Sfânta Scriptură cu privire la îngeri sau la Dumnezeu, anume că ceea ce nu poate fi prevăzut este spus a se arăta. Prin urmare, avem: ,,Şi s-au arătat Dumnezeu lui Avraam la stejarul lui Mamvri” (Facerea 18, 1). Pentru că Cel a cărui venire nu poate fi prevăzută, ci este văzut pe neaşteptate, este pomenit ca arătându-Se. Deoarece lucrurile perceptibile nu sunt văzute în feluri asemănătoare, iar El, de a cărui voinţă depinde a fi văzut, El, a cărui fire nu poate fi văzută, poate fi văzut cu voia Sa. Căci dacă El nu doreşte, nu este văzut, iar dacă doreşte, El este văzut.

Deci Dumnezeu S-a arătat lui Avraam pentru că El a dorit aceasta; altuia, pentru că nu a dorit, nu i S-a arătat. Cerul a fost văzut a se deschide către Ştefan, când el a fost ucis cu pietre de oameni, iar Iisus a fost văzut stând de-a dreapta lui Dumnezeu (potrivit Faptele Apostolilor 7, 55), şi El nu a fost văzut de popor. Isaia L-a văzut pe Domnul Oştirilor (potrivit Isaia 6, 1), dar altul nu L-a putut vedea pe El, pentru că El S-a arătat cui I-a plăcut Lui.

 

Scriptura NT 31

Îngerul vesteşte Proorocului Zaharia naşterea Sfântului Ioan Botezătorul
Frescă din Biserica Mânăstirii Adormirea Maicii Domnului, Bucureşti

 

25. Şi de ce vorbim despre oameni, când, de asemenea, avem scris despre acele virtuţi şi puteri cereşti că ,,pre Dumnezeu nimeni nu l-a văzut nici odinioară” (Ioan 1, 18), iar apostolul a continuat cu ceea ce covârşeşte puterile cereşti: ,,Cel unul născut Fiul, carele este în sânul Tatălui, acela au spus” (Ioan 1, 18) ? Deci se cuvine să cădem de acord că, deşi nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul a fost văzut în Vechiul Testament; şi fie ca ereticii să înceteze a vesti începutul existenţei Lui ca fiind din Fecioara, pentru că El a fost văzut înainte de a Se naşte din Fecioară; sau fără îndoială nu poate fi contestat faptul că fie Tatăl, fie Fiul, fie, într-adevăr, Sfântul Duh, dacă există o imagine a Sfântului Duh, este văzut în acea apariţie. Aceasta voinţa a ales şi nici firea nu a avut formă, de vreme ce noi am primit Duhul, de asemenea, ca un porumbel (potrivit Matei 3, 16). Prin urmare, nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu, pentru că nimeni nu a perceput acea plinătate a dumnezeirii care sălăşluieşte în Dumnezeu (potrivit Coloseni 2, 9), nimeni nu a cuprins-o cu mintea sau cu ochii (potrivit I Timotei 6, 16), pentru că ,,văzut” se referă la toate. Aşadar, când adaugă: ,,Cel unul născut Fiul, carele este în sânul Tatălui, acela au spus” (Ioan 1, 18), vorbeşte despre a vedea cu mintea, mai degrabă decât cu ochii; pentru că apariţia este văzută, dar virtutea este recunoscută; prima este percepută cu ochii, ultima cu mintea.

26. Dar de ce aş vorbi despre Treime ? Serafimul s-a arătat când a vrut el şi doar Isaia i-a auzit glasul (potrivit Isaia 6, 6). Un înger s-a arătat şi este de faţă, dar nu este văzut; pentru că nu este în puterea noastră a-l vedea, ci este în puterea lui a se arăta. Cu toate acestea, deşi puterea de a vedea lipseşte, există harul vredniciei de a putea vedea. Prin urmare, cel care a avut harul s-a învrednicit de plinătatea vederii; noi nu ne-am învrednicit de plinătate, pentru că noi nu avem harul de a-L vedea pe Dumnezeu.

27. Şi ce este de mirare că, în aceste vremuri, Domnul nu este văzut decât atunci când El doreşte aceasta ? Nici la Înviere nu le va fi uşor oamenilor să-L vadă pe Dumnezeu, afară de cei care sunt curaţi cu inima. Prin urmare, ,,fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pre Dumnezeu” (Matei 5, 8). Cât de mulţi au fost deja socotiţi fericiţi de către El, cărora nu le-a făgăduit putinţa de a-L vedea pe Dumnezeu ! Deci dacă cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu, cu siguranţă ceilalţi nu-L vor vedea; pentru că cel nevrednic nu-L va vedea pe Dumnezeu, nici cel nepregătit să-L vadă pe Dumnezeu nu-L poate vedea (potrivit III Ioan 1, 11). Iar Dumnezeu nu este văzut într-un loc anume, ci într-o inimă curată; şi El nici nu este circumscris prin vedere, nici cuprins prin atingere, nici cunoscut prin iscusinţă, nici simţit prin apropiere. Şi când El este crezut a nu fi de faţă, este văzut; şi când este de faţă, nu este văzut.

Nici unii dintre apostoli nu L-au văzut pe Hristos. Din acest motiv, El a spus: ,,Atâta vreme cu voi sunt, şi nu m-ai cunoscut ?” (Ioan 14, 9). Pentru că oricine ştie ,,ce este lăţimea şi lungimea şi adâncimea şi înălţimea; şi (...) dragostea lui Hristos cea mai presus de cunoştinţă” (Efeseni 3, 18-19) L-a văzut şi pe Hristos, şi pe Tatăl (potrivit Ioan 14, 9). Căci noi, de acum, nu-L ştim pe Hristos după trup, ci după Duhul (potrivit II Corinteni 5, 16); pentru că ,,Duhul feţei noastre unsul (n.tr.: Hristos) Domnul” (Plângerile Proorocului Ieremia 4, 20) este, care binevoieşte să ne umple pe noi cu milostivirea Sa până la întreaga plinătate a lui Dumnezeu (potrivit Efeseni 3, 19), astfel încât El să poată fi văzut de noi. Deci îngerul i s-a arătat lui Zaharia de-a dreapta altarului tămâierii, deoarece el s-a arătat atunci când a dorit, şi nu s-a arătat atâta vreme cât nu a dorit aceasta.

28. El s-a arătat de-a dreapta altarului tămâierii, pentru că el a adus semnul milostivirii dumnezeieşti. Căci ,,de-a dreapta mea este (Domnul), ca să nu mă clătesc” (Psalmi 15, 8); şi într-altă parte: ,,Domnul este acoperământ ţie preste mâna ta cea dreaptă” (Psalmi 120, 5). Şi este posibil ca un înger să fie alături de noi, căci şi noi slujim la altar, aducând jertfe, ba chiar, într-adevăr, să se arate pe sineşi pentru a fi văzut. Pentru că nu ne putem îndoi de faptul că un înger este prezent când Hristos este prezent, când Hristos este jertfit; căci ,,Paştile noastre Hristos pentru noi s-au jertfit” (I Corinteni 5, 7). Şi să nu-ţi fie frică, nici nu lăsa inima ta să se tulbure la vederea îngerului – fie ca noi să scăpăm şi să ne înstrăinăm de emoţiile noastre când suntem impresionaţi de întâlnirea cu o putere mai mare; pentru că acelaşi înger care s-a arătat aici ar putea să ne întărească, precum, mai înainte, l-a îmbărbătat în duh pe Zaharia, spunând: ,,Nu te teme, Zaharia, că s-a auzit rugăciunea ta, şi femeia ta Elisavet va naşte ţie fiu şi vei chema numele lui: Ioan. Şi va fi ţie bucurie şi veselie, şi mulţi de naşterea lui se vor bucura” (Luca 1, 13-14).

29. Pentru că binecuvântările lui Dumnezeu sunt întotdeauna pline şi îmbelşugate, nu reduse şi neînsemnate la număr, ci adunate laolaltă într-o acumulare abundentă de lucruri bune, precum aici: mai întâi roadele rugăciunii, apoi naşterea unei soţii sterpe, apoi bucuria multora, şi măreţia virtuţii. Proorocul Celui mai mare aduce, de asemenea, o făgăduinţă, ba ca nu cumva să existe vreo urmă de îndoială, chiar numele celui care va să vină este vestit. Astfel, primind binecuvântări atât de îmbelşugate, dincolo de făgăduinţa făcută lui, pedeapsa pentru lipsa de credinţă nu este pe nedrept tăcerea, aşa cum vom explica în cele ce urmează. Deci este o bucurie deosebită zămislirea şi naşterea sfinţilor; pentru că un sfânt nu aduce doar har asupra părinţilor lui, ci şi mântuire multora. Prin urmare, noi suntem îndemnaţi să ne bucurăm de naşterea sfinţilor.

30. În plus, părinţii au datoria de a mulţumi nu doar pentru naştere, cât pentru vrednicia fiilor lor; pentru că nu este deloc un dar obişnuit de la Dumnezeu a da copii ca mărturisitori ai neamului, moştenitori ai succesiunii. Citeşte că Iacov se bucură că a zămislit 12 fii; un fiu îi este dat lui Avraam (potrivit Facerea 21, 2); Zaharia este auzit. Pentru că fertilitatea unui părinte este un dar dumnezeiesc. Prin urmare, fie ca taţii să mulţumească lui Dumnezeu pentru că au zămislit fii; fiii, pentru că li s-a dat naştere; mamele, pentru că sunt împodobite cu răsplata căsătoriei, căci fiii sunt preţul slujirii lor. Fie ca pământul să înflorească în lauda lui Dumnezeu, pentru că este lucrat; lumea, pentru că este cunoscută; Biserica, pentru că ea creşte cu numărul celor credincioşi. Nici căsătoria nu a fost rânduită fără rost, prin porunca lui Dumnezeu chiar la începutul Facerii (potrivit Facerea 2, 24), decât pentru ca erezia să fie distrusă. Pentru că Dumnezeu a încuviinţat căsătoria, astfel că El a pecetluit-o; deci, El a încununat-o, prin aceea că milostivirea dumnezeiască a dăruit fii celor pe care i-a lipsit de ei prin sterpiciune.

31. ,,Că va fi mare înaintea Domnului” (Luca 1, 15). El a vestit aici măreţia, nu a trupului, ci a sufletului. Măreţia sufletului înaintea lui Dumnezeu este măreţia virtuţii, iar micimea sufletului este copilăria virtuţii. Noi socotim vârstele sufletului şi trupului în acelaşi fel, nu potrivit calculelor timpului, ci potrivit calităţii virtuţii, astfel că despre cel ce nu are greşeala copilăriei şi, prin maturitatea duhului, nu simte dorinţa neruşinată a adolescenţei se spune că este bărbat desăvârşit (potrivit Coloseni 1, 28); dar cel care nu este încă văzut a fi făcut progrese în virtute este mic. De aceea, pasajul din Ieremia, când Domnul are milă de Efraim, deoarece el plânge şi se roagă pentru păcatele sale: ,,Din tinereţile (lui)” (Ieremia 31, 19), se spune, ,,fiu iubit Efraim, prunc în desfătări” (Ieremia 31, 20). Căci dacă nu ar fi fost prunc în desfătări, el nu ar fi păcătuit nicicând. Bine spune şi în desfătări, şi prunc; pentru că cel care nu păcătuieşte este prunc: ,,Şi pruncul meu, pre care l-am ales” (Isaia 43, 10). Prin urmare, cel care a fost atât de învăţat de Domnul încât nu cunoştea greşeala a păcătuit prin desfătări. Aşadar, dacă nu ar fi fost prunc în desfătări şi dacă ar fi progresat până la a ajunge bărbat desăvârşit la vârsta plinătăţii (potrivit Efeseni 4, 13), el nu ar fi căzut niciodată, astfel că el este nevoit să ceară iertare pentru greşelile sale, pentru că ar trebui să nădăjduiască mai degrabă la răsplătirea strădaniilor sale. Se pare că acelaşi lucru îl spune Domnul în Evanghelie, când spune: ,,Căutaţi să nu defăimaţi pre vreunul dintr-aceşti mai mici” (Matei 18, 10). Dar în acest pasaj sunt păstrate mai multe lucruri. Astfel, mic este opusul lui mare. Şi dacă, potrivit apostolului, un copil este sub stihii - pentru că ,,aşa şi noi, când eram prunci, sub stihiile lumii eram robiţi” (Galateni 4, 3) -, atunci un om mare este deasupra stihiilor lumii.

32. Deci, Ioan va fi mare, nu prin virtutea trupească, ci prin mărinimie (potrivit Luca 7, 28). Astfel, el nu a lărgit hotarele unui imperiu, nu a ales izbânzile luptei armate pentru onoruri, ci mai mult de atât, propovăduind în pustie cu marea virtute a duhului, el a defăimat desfătările omeneşti şi neruşinarea trupului. Aşadar, el era prunc în cele lumeşti, dar mare în duh. Şi fiind mare, nici nu şi-a schimbat, încântat de ispitirile vieţii, hotărârea de a-şi atinge scopul în dorinţa de a trăi.

33. ,,Şi”, se spune, ,,se va umple de Duh Sfânt, încă din pântecele maicii sale” (Luca 1, 15). Nu există nici urmă de îndoială că această făgăduinţă a îngerului s-a adeverit, de vreme ce Sfântul Ioan, înainte de a se naşte, încă fiind în pântecele maicii sale, a vădit harul primirii Duhului. Fiindcă deşi nici tatăl său, nici mama sa nu au înfăptuit vreo minune mai înainte, săltând în pântecele maicii sale, el a vestit venirea Domnului. Căci atunci când Maica Domnului a venit la Elisavet, aceasta a spus: ,,Că iată, cum fu glasul închinării tale întru urechile mele, săltat-a pruncul cu bucurie în pântecele meu” (Luca 1, 44); pentru că ea nu avea încă duhul vieţii (potrivit Romani 8, 2; Apocalipsa 11, 11), ci Duhul harului.

Astfel, putem vedea într-alt loc că harul sfinţirii îl precede pe cel al esenţei vieţii, atunci când Domnul spune: ,,Mai înainte de a te zămisli tu în pântece te ştiu, şi mai înainte de ce ai ieşit tu din mitras te-am sfinţit, prooroc spre neamuri te-am pus” (Ieremia 1, 5). Pentru că duhul acestei vieţi este una, iar Duhul harului este alta. Pentru că primul îşi are începutul său la naştere şi sfârşitul la moarte; în schimb, cel de-al doilea nu este îngrădit de timpuri sau vârste, nici nu este nimicit de moarte, şi nici nu este îndepărtat din pântecele unei maici. Aşa Maica Domnului, plină de Duh Sfânt, a proorocit (potrivit Luca 1, 46); Elisei mort, prin atingerea de trupul său, a readus la viaţă trupul unui om (potrivit IV Împăraţi 13, 21); şi, potrivit mărturiei Scripturilor, Samuil, după moartea sa, nu a păstrat tăcerea cu privire la viitor (potrivit I Împăraţi 28, 16-20).

34. ,,Şi”, se spune, ,,se va umple de Duh Sfânt” (Luca 1, 15), pentru că în cel, în care sălăşluieşte Duhul harului, nimic nu lipseşte, şi cel căruia îi este împărtăşit Duhul Sfânt are plinătatea virtuţilor.Scriptura NT 32

35. Se spune mai departe: ,,Şi pre mulţi din fiii lui Israil va întoarce la Domnul Dumnezeul lor” (Luca 1, 16). Nu ne lipseşte dovada că Sfântul Ioan a convertit inimile foarte multor oameni. Scrierile proorocilor şi ale evangheliştilor susţin aceasta - ,,Glasul celui ce strigă în pustie: gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Dumnezeului nostru” (Isaia 40, 3; Matei 3, 3) -, iar botezurile numeroase mărturisesc înaintea neamurilor că acest pas a fost făcut de către o mulţime nicidecum mică de oameni întorşi la credinţă - pentru că atunci când ei au crezut în Ioan, au crezut în Hristos. Pentru că Vestitorul lui Hristos nu s-a propovăduit pe sineşi, ci pe Domnul.

 

Sfântul Ioan Botezătorul. Frescă din Biserica Episcopală de la Curtea de Argeş, secolul al XVI-lea

 

36. Prin urmare, ,,el va merge înaintea lui (n.r.: a Domnului) cu duhul şi cu puterea lui Ilie” (Luca 1, 17). Aceste cuvinte sunt bine adăugite, pentru că duhul nu este niciodată fără putere, nici puterea fără duh. Şi în duhul şi puterea lui Ilie, probabil pentru că Sfântul Ilie avea o mare putere şi un mare har: putere fiindcă a întors duhurile oamenilor dinspre necredinţă spre credinţă, putere de înfrânare şi răbdare, şi duhul proorociei. Ilie în pustie, Ioan în pustie; Ilie era hrănit de corbi (potrivit III Împăraţi 17, 3-6), Ioan de acride, şi, călcând în picioare toate ispitirile dorinţei, el a preferat cumpătarea şi a dispreţuit luxul (potrivit IV Împăraţi 1, 8; Matei 3, 4). Ilie nu a căutat favorurile regelui Ahaav, Ioan le-a refuzat cu dispreţ pe cele ale lui Irod; Ilie a despărţit Iordanul (potrivit IV Împăraţi 2, 8), Ioan a făcut din Iordan baia mântuirii; Ioan a mers cu Domnul pe pământ, Ilie se arată cu Domnul în slavă (potrivit Matei 17, 3); Ilie este un vestitor al primei veniri a Mântuitorului, Ioan al celei de-a doua. Ilie după trei ani a udat pământul cu ploaia (potrivit III Împăraţi 18, 1, 45), Ioan după trei ani a stropit solul arid al trupurilor noastre cu râul credinţei.

Ne întrebăm ce semnifică cei trei ani ? ,,Iată”, a zis El, ,,trei ani sunt de când vin căutând roadă în smochinul acesta, şi nu aflu” (Luca 13, 7). Acesta este un număr mistic care redă neamurilor mântuirea: primul an, pentru patriarhi - într-adevăr, sporirea anului era atunci de la oameni, aşa cum n-a mai fost după aceea pe pământ; al doilea, pentru Moisi şi ceilalţi prooroci; al treilea, pentru venirea Domnului mântuirii. Iată, se spune, ,,a propovădui anul Domnului primit şi ziua răsplătirii” (Isaia 61, 2; Luca 4, 19). Şi Stăpânul casei care a sădit via a trimis slujitori, nu o dată, ci de două ori, pentru a culege roadele. Prima oară, El a trimis slujitori, a doua oară a trimis alţi slujitori, dar a treia oară, El L-a trimis pe Fiul Său (potrivit Matei 21, 33-41).

37. Astfel, Ioan vine în duhul şi puterea lui Ilie; pentru că duhul nu poate exista fără putere, aşa cum se poate găsi şi în cele ce urmează, când se spune: ,,Duhul Sfânt se va pogorî preste tine, şi puterea celui de sus te va umbri” (Luca 1, 35). Dar acest exemplu, probabil, ar putea părea a fi mai presus de noi şi mai presus de apostoli; pentru că şi acea retragere a apelor râului către izvorul lor când Ilie a despărţit Iordanul (potrivit IV Împăraţi 2, 8), precum spune Scriptura: ,,Şi tu Iordane te-ai întors înapoi” (Psalmi 113, 5), preînchipuie tainele viitoare ale băii mântuirii, prin care copiii care au fost botezaţi sunt readuşi de la voinţa cea rea către firea originară. De ce Domnul Însuşi a făgăduit că puterea Duhului se va pogorî asupra apostolilor Săi, când a spus: ,,Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt preste voi” (Faptele Apostolilor 1, 8) ? Apoi, în cele ce urmează, se spune: ,,Şi s-a făcut fără de veste din cer sunet ca şi cum Duhul era purtat de o putere mare” (Faptele Apostolilor 2, 2). O mare putere, într-adevăr, căci era ,,Duhul gurii lui toată puterea lor” (Psalmi 32, 6). Şi puterea este aceea pe care apostolii au dobândit-o de la Duhul Sfânt.

38. Pe lângă acestea, Sfântul Ioan potrivit va merge înaintea feţei Domnului, el care s-a născut Înaintemergător şi a murit Înaintemergător. Şi, probabil, această taină ar putea fi sărbătorită în viaţa noastră, astăzi. Fiindcă puterea lui Ioan merge înaintea sufletelor noastre când noi ne pregătim să credem în Hristos, ca să gătească căile sufletului nostru spre credinţă (potrivit Luca 3, 4). Din cărările întortocheate ale acestei vieţi, ea îndreaptă căile înţelegerii noastre ca nu cumva să ne abatem de la calea cea dreaptă, căzând în greşeală, astfel ca orice vale a sufletului nostru să se poată umple cu roadele puterii şi orice înălţime a vredniciilor lumeşti să poată fi mai degrabă închinate, cu umilă frică, lui Dumnezeu (potrivit Varuh 5, 7), ştiind că nimic din ce este trecător nu poate fi slăvit.

,,Şi a zis Zaharia către înger: din ce voiu cunoaşte aceasta ? Că eu sunt bătrân şi femeia mea trecută în zilele sale. Şi răspunzând îngerul, a zis lui: eu sunt Gavriil, cela ce stau înaintea lui Dumnezeu, şi sunt trimis a grăi către tine şi a vesti ţie acestea. Şi iată, vei fi tăcând, şi neputând a grăi până în ziua când vor fi acestea, pentru că n-ai crezut cuvintelor mele, care se vor împlini la vremea lor” (Luca 1, 18-20).

39. Necredinţa preotului este pedepsită cu tăcere, iar credinţa proorocilor este mărturisită de proorocia: ,,Strigă, şi am zis: ce voiu striga ? Tot trupul iarbă” (Isaia 40, 6-7). Vezi porunca Celui ce porunceşte, ascultarea celui ce se supune, bunăvoinţa celui care se întreabă, proorocia celui care ascultă. Pentru că cel care se întreabă ce va striga a crezut, şi pentru că a crezut, a proorocit. Dar, cu adevărat, Zaharia, pentru că nu a crezut, nu a putut vorbi, ci ,,le făcea semn cu mâna, şi a rămas mut” (Luca 1, 22). Taina nu este a unuia singur, nici tăcerea.

40. Preotul este mut, proorocul este mut. Dacă nu cumva greşesc, întregul popor a amuţit ca unul singur, pentru că întregul popor vorbea lui Dumnezeu ca unul singur prin Moisi. Încetarea închinării şi tăcerea proorocilor este tăcerea proorocului şi tăcerea preotului. Este scris: ,,Iată stăpânul Domnul Savaot va lepăda din Iudeea şi din Ierusalim pre cel tare şi pre cea tare (...) şi pre prooroc (...) şi pre sfetnicul cel minunat” (Isaia 3, 1-2). Şi, cu adevărat, El i-a îndepărtat pe prooroci de la care El a luat cuvântul pe care voise să-l spună prin ei. Şi, cu adevărat, El a luat puterea de la cei de la care puterea lui Dumnezeu a plecat. El a îndepărtat pe sfetnic de la cei pe care i-a ocolit ,,Îngerul de mare sfat” (Isaia 9, 6). El a luat glasul, pentru că glasul este al cuvântului, nu cuvântul al glasului, căci dacă cuvântul nu poate lucra în noi, nu există nici un sunet al vreunui glas. Ioan este glasul - ,,glasul celui ce strigă în pustie” (Isaia 40, 3; Matei 3, 3; Luca 3, 4), Hristos este Cuvântul (potrivit Ioan 1, 1); acest Cuvânt lucrează, iar când a încetat a lucra, mut, ca şi cum ar lipsi duhul, limba sufletului a căzut în tăcere. Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu ne-a fost transmis nouă şi nu este tăcut în noi. Într-adevăr, deja un evreu nu poate spune ceea ce poate spune un creştin: ,,De vreme ce căutaţi ispitire a lui Hristos celui ce grăieşte întru mine” (II Corinteni 13, 3).

41. ,,Şi le făcea semn cu mâna” (Luca 1, 22). Atunci, Zaharia a rămas mut şi le-a făcut lor semn. Ce este un semn dacă nu un act trupesc fără cuvinte, ce se străduieşte să indice, dar neexprimând voinţa, un discurs tăcut al muribundului, al cărui glas piere la sfârşitul vieţii ? Nu ţi se pare că poporul evreu se aseamănă acestuia, atât de iraţional încât nu ar putea prezenta un motiv pentru propriile sale fapte ? La capătul speranţelor unei vieţi, el şi-a pierdut glasul pe care l-a avut, glas prin care, printr-o încercare a unui trup şubred, vrea să explice semnul cuvântului, şi nu cuvântul. Astfel poporul este mut lipsit de raţiune, fără de cuvânt. Căci de ce ar putea un popor care era necunoscător al sunetului, mai degrabă decât al tainei, să-ţi pară mut ? Există negreşit un glas al lucrărilor şi un strigăt al credinţei, precum este scris: ,,Glasul sângelui fratelui tău strigă către mine din pământ” (Facerea 4, 10). Şi strigă cel ce strigă zi de zi în inima sa (potrivit Psalmi 21, 2; 118, 145). Într-adevăr, Moisi a spus mai înainte că el nu putea vorbi (potrivit Ieşirea 4, 10), dar pe urmă el a vorbit, a primit cuvântul şi a propovăduit claritatea faptelor bune. Prin urmare, exact aşa cum Moisi a preînchipuit poporul şi Legea, tot aşa Zaharia a rămas tăcut.

42. Este de reţinut faptul că detaliile concordă: cuvântul în pântece, Legea în tăcere, lui Ioan i se dă nume şi Zaharia vorbeşte, Cuvântul se naşte, iar Legea este împlinită; dar împlinirea Legii este expunerea cuvântului şi, prin urmare, cel care a spus cuvântul vorbeşte, chiar dacă el n-a vorbit mai înainte. Zaharia este pedepsit de înger cu tăcerea, glasul evreilor este suprimat de către înger; pentru că această poruncă nu este omenească, ci dumnezeiască, astfel că cel care nu a crezut în Hristos nu poate vorbi lui Dumnezeu.

Deci, haideţi să credem, ca să putem grăi; fie ca evreul să creadă, ca el să poată vorbi. Haideţi să vorbim tainele în Duhul (potrivit I Corinteni 14, 2), să înţelegem raţiunea vechilor jertfe, ghiciturile proorocilor (potrivit Numeri 12, 8; I Corinteni 13, 9, 12). Cel care nu a înţeles Legea este mut, cel care nu a înţeles concordanţa Sfintei Scripturi este mut; pentru că glasul nostru este credinţa. Şi, prin urmare, ,,în Biserică voiesc cinci cuvinte a grăi cu mintea mea ca şi pre alţii să-i învăţ, decât zece mii de cuvinte în limbă. Drept aceea, limbile spre semn sunt, nu credincioşilor, ci celor necredincioşi, iar proorocia slujeşte nu necredincioşilor, ci celor ce cred” (I Corinteni 14, 19, 22).

,,Iar după zilele acelea, a îngrecat Elisavet muierea lui, şi s-a tăinuit pre sine în cinci luni, zicând: că aşa au făcut mie Domnul în zilele în care au socotit să ia ocara mea dintre oameni” (Luca 1, 24-25).

Scriptura NT 3343. Mare este râvna pentru smerenie printre sfinţi, astfel că există adesea sfiiciune în chiar rugăciunile lor, precum vedem în acest fragment că Sfânta Elisabeta, care, fără îndoială dorea fii, s-a ascuns pre sineşi vreme de cinci luni. Care era pricina acestei tăinuiri dacă nu smerenia ? Fiindcă este o vârstă rânduită pentru fiecare îndatorire, şi ceea ce este potrivit într-un moment este necuviincios în altul, iar o modificare a vârstei modifică adesea natura oricărei fapte. Mai mult, există anumite perioade rânduite pentru căsătoria în sine, când ar fi potrivit a se ocupa cu naşterea de copii, când anii sunt înfloritori, când există speranţa de a avea urmaşi, când zămislirea slujeşte naşterii de copii, şi legătura căsniciei slujeşte, de asemenea, cunoaşterii.

 

Întâmpinarea Elisabetei. Frescă de la Mânăstirea Kurbinovo, Macedonia, secolul al XII-lea

 

Dar, într-adevăr, când s-a ajuns la maturitatea desăvârşită a vieţii, şi vârsta este mai potrivită pentru a creşte copii decât pentru a-i naşte, este ruşinos a purta semnele zămislirii, deşi legiuite, ca pântecele să fie îngreunat cu datoria unei alte vârste şi să crească un rod venit la un moment nepotrivit. Pentru că cei în vârstă sunt îndepărtaţi de însăşi vârsta lor şi reţinuţi de ruşinea caracteristică neînfrânării de la împreunare. Chiar cei tineri se roagă cel mai mult pentru fii şi gândesc că ardoarea vârstei lor trebuie iertată pentru dorinţa de a avea urmaşi. Cu atât mai dezonorant este pentru cel în vârstă să facă ceea ce este ruşinos pentru cei tineri să recunoască ! Ba mai mult, chiar aceşti oameni tineri, care-şi ocârmuiesc inimile chibzuite cu frica dumnezeiască, după dobândirea de urmaşi, leapădă faptele tinereţii.

44. Şi ce este de mirare în ce-i priveşte pe oameni, dacă vitele spun, de asemenea, printr-un act tăcut, că râvna lor este de a avea urmaşi, nu de a se împreuna ? Într-adevăr, când ele simt că pântecele lor este greu, şi sămânţa este semănată în brazdă, deja nu mai îngăduie împreunarea şi urmăresc nu pofta pretendentului, ci grija părintelui. Dar, cu adevărat, oamenii nu-şi cruţă nici urmaşii, nici pe Dumnezeu; ei îi pervertesc pe primii şi Îl supără pe Celălalt !

Căci scrie: ,,Mai înainte de a te zămisli tu în pântece te ştiu, şi mai înainte de ce ai ieşit tu din mitras te-am sfinţit” (Ieremia 1, 5). Simte mâinile Ziditorului tău creând omul în pântece, ca să te înfrânezi de la desfrânarea ta. El lucrează, iar tu pângăreşti cu dorinţe trupeşti taina pântecelui sfinţit ? Sau imită vitele sau fie-ţi frică de Dumnezeu. Şi de ce vorbesc eu despre vite ? Pământul însuşi se odihneşte adesea de datoria rodirii, şi dacă prin râvna plină de nerăbdare a oamenilor este umplut cu seminţe prea des semănate, el pedepseşte obrăznicia fermierului şi schimbă rodnicia în sterpăciune. Astfel, chiar la stihii şi la vite este ruşinos a nu înceta rânduiala rodirii.

45. De aceea, Sfânta Elisabeta pe drept s-a ruşinat de har, chiar dacă ea nu a admis vina. Pentru că deşi a zămislit de la bărbatul ei -nici nu este cinstit a crede altceva despre originea unui om -, totuşi ea s-a ruşinat de vârsta la care va naşte. Şi, pe de altă parte, ea s-a bucurat să fie eliberată de ocară (potrivit Facerea 30, 23); fiindcă este o ruşine pentru femei să fie lipsite de răsplata căsătoriei, care este singura raţiune pentru însoţirea lor. Deci, îndepărtarea acestei ocări aduce mângâiere ruşinii ei; ruşinii care, precum am spus, o avea din cauza vârstei sale. Astfel, se poate înţelege că ei s-au împreunat; căci ea, care nu ar fi roşit din pricina împreunării la bătrâneţe, nu ar fi roşit nici din pricina naşterii; şi încă ea a roşit pentru povara de a fi părinte, de vreme ce nu a cunoscut taina credinţei.

46. Cea care se ascunsese odinioară fiindcă zămislise fiu, a început să se poarte cu încredere pentru că purta în pântece un prooroc; şi cea care mai înainte roşise, a binecuvântat, iar cea care mai înainte se îndoise, a fost întărită. Căci ea a spus: ,,Că iată, cum fu glasul închinării tale întru urechile mele, săltat-a pruncul cu bucurie în pântecele meu” (Luca 1, 44). De aceea, a strigat cu glas mare, când a înţeles venirea Domnului, fiindcă a crezut în naşterea dumnezeiască: pentru că nu exista nici o pricină pentru care să se ruşineze, căci ea a primit naşterea proorocului ca pe un urmaş dăruit, nu dorit.