Cuvânt de laudă la toţi sfinţii din toată lumea, care au suferit mucenicia

de Sfântul Ioan Gură de Aur


N-au trecut încă şapte zile de când am săvârşit sfântul praznic al Cincizecimii şi iarăşi ne-a venit ceată dănţuitoare de mucenici, dar, mai bine spus, tabără şi oaste de mucenici, cu nimic mai prejos decât tabăra de îngeri pe care a văzut-o patri­arhul Iacov (Facerea 32, 1-2), ci în întrecere cu ea şi egală ei. Da, numai cu numele se deosebesc mucenicii de îngeri; în fapte sunt uniţi. În cer locuiesc îngerii, dar şi mucenicii. Neîmbătrâniţi şi nemuritori sunt îngerii, dar mucenicii vor fi la fel. Vrei să-mi spui că îngerii sunt fără de trup ? Şi ce-i cu asta ? Chiar dacă au trup mucenicii, totuşi trupul lor e nemuritor. Dar, mai bine spus, chiar înainte de nemurire, moartea lui Hristos împodobeşte mai bine decât nemurirea trupurile lor. Nu-i atât de frumos cerul împodobit cu cete de stele, cât de frumoase sunt trupurile mucenicilor împo­dobite cu strălucit buchet de răni. Mucenicii sunt mai străluciţi tocmai pentru că au murit. Au luat răsplăţile înainte de nemurire, fiind încununaţi de moarte. ,,Micşoratu-l-ai pre dânsul puţin oarece decât îngerii, cu slavă şi cu cinste l-ai încununat pre el” (Psalmi 8, 5; Evrei 2, 7), spune David despre firea obştească a oamenilor. Dar şi acest ,,puţin” l-a desfiinţat când a venit Hristos, osândind cu moartea Sa, moartea.

Dar eu nu susţin numai asta, ci şi aceea că acest cusur al morţii a ajuns o însuşire. Că dacă n-ar fi fost muritori, n-ar fi ajuns mucenici. Deci, dacă nu era moarte, nu era nici cunună; dacă nu era săvârşire, nu era mucenicie; dacă nu era moarte, Pavel nu putea spune: ,,În toate zilele mor, pentru lauda voastră care am întru Hristos Iisus” (I Corinteni 15, 31). Dacă nu erau moarte şi stricăciune, acelaşi Pavel nu spunea: ,,Mă bucur întru patimile mele pentru voi, şi pli­nesc lipsurile necazurilor lui Hristos în trupul meu” (Coloseni 1, 24). Deci să nu ne întristăm că suntem muritori, ci să mulţumim că moartea ne-a deschis stadionul muceniciei, că stricăciunea ne-a dat temeiul răsplăţilor, că de aici avem prilejul luptelor. Uită-te la înţelep­ciunea lui Dumnezeu ! Cel mai mare rău, moartea, capul neno­rocirii noastre, pe care a adus-o peste noi diavolul, s-a prefăcut în cinstea şi slava noastră, ducând pe atleţi la răsplăţile muceniciei.

Ce vrei să spui ? Să mulţumim diavolului pentru că a adus peste noi moartea ? Nici vorbă. Fapta asta mare nu se datorează intenţiei lui, ci este un dar al înţelepciunii lui Dumnezeu. Diavolul a adus peste noi moartea ca să ne piardă; a adus-o pe pământ ca să ne taie orice nădejde de mântuire. Hristos însă, murind, a schimbat-o, şi prin moarte ne-a urcat iarăşi în rai.

Nimeni, dar, să nu mă osândească dacă am numit ceată de dănţuitori şi oştire obştea mucenicilor, dând aceluiaşi lucru două nume contrarii. Că ceata de dănţuitori şi oştirea sunt cuvinte con­trare, dar aici se-mpacă amândouă. Da, cu plăcere, ca nişte dăn­ţuitori mergeau mucenicii la chinuri, şi ca nişte luptători, aşa îşi arătau tot curajul şi răbdarea, biruind pe cei potrivnici. Dacă te uitai la natura celor ce se săvârşeau, apoi cele săvârşite erau luptă, război şi oştire, dar dacă te uitai la starea sufletească a celor ce le săvârşeau, apoi cele ce săvârşeau erau dansuri, ban­chete, prăznuiri, petrecere mare.

Vrei să vezi că cele săvârşite, adică faptele mucenicilor, erau mai înfricoşătoare ca războiul ? Ce este oare înfricoşător în răz­boi ? Oştirile stau faţă-n faţă întărite, luminând pământul cu armele strălucitoare, dau drumul la nori de săgeţi, care acoperă peste tot cu mulţimea lor văzduhul, şiroaie de sânge curg pe pământ, pretutindeni, multe leşuri de soldaţi căzuţi unii peste alţii ca spicele la seceriş. Haide, dar, să te duc de la lupta aceasta la lupta dată de mucenici. Şi aici, faţă în faţă, două oştiri: oştirea mucenicilor şi oştirea tiranilor. Tiranii, însă, sunt înarmaţi, pe când mucenicii luptă cu trupul gol. Iar victoria e a celor goi, nu a celor înarmaţi. Cine nu s-ar minuna văzând că cel biciuit biruieşte pe biciuitor, cel legat, pe cel dezlegat, cel dat pradă flăcă­rilor, pe cel ce aruncă în foc, cel ucis, pe cel ce ucide ?

Iată, dar, că lupta aceasta e mai înfricoşătoare decât cealaltă ! Lupta dintre ostaşi, deşi e înfricoşătoare, totuşi e firească. Lupta mucenicilor, însă, depăşeşte firea şi toată rânduiala lucrurilor, ca să cunoşti că cele săvârşite sunt datorate harului lui Dumnezeu. Totuşi, cât de nedreaptă e lupta aceasta ! Cât de mult nesocotesc luptele acestea legile luptei ! La război şi o oştire şi alta sunt înarmate; aici nu-i aşa, ci una e cu mâinile goale, iar alta înarmată. Iarăşi: în război amân­două oştirile pot ridica mâinile una împotriva alteia, aici, însă, o oştire este legată, cealaltă loveşte în voie. Ca într-un stat unde domneşte tirania, şi aici judecătorii au toată libertatea să facă rău, iar drepţilor mucenici nu le rămâne decât să sufere răul. Aşa se luptă tiranii cu sfinţii ! Şi nici aşa nu-i biruie, ci după această luptă neegală, pleacă biruiţi. Se întâmplă la fel ca şi cu un luptător căruia i s-ar porunci să lupte cu trupul gol, după ce i s-ar rupe vârful lanciei, şi ar fi dezbrăcat de platoşă, dar el ar câştiga bătălia cu toate că e lovit, bătut şi plin peste tot de răni. Tiranii aduceau pe mucenici la luptă goi, le legau mâinile la spate, îi loveau şi-i scrijeleau pe tot trupul. Şi aşa, erau biruiţi. Iar cei care primeau rănile, înălţau trofeu împotriva diavolului.

Şi după cum oţelul lovit nu cedează, nici nu se înmoaie, ci fierul care îl loveşte se strică, tot aşa şi cu sufletele sfinţilor: erau muncite cu atâtea cazne, dar ele nu sufereau nimic, dimpotrivă, sfărâmau puterea celor ce le chinuiau şi-i făceau să plece biruiţi în mod ruşinos din lupte, după multe şi nesuferite răni. Îi legau pe mucenici la stâlp, le găureau coastele, tăiau brazde adânci în trupurile lor, ca şi cum n-ar fi spintecat trupuri, ci ar fi arat pământul. Puteai vedea pântece deschise, coaste desfăcute, piepturi sfâşiate. Şi fiarele acelea setoase de sânge nu-şi opreau aici nebunia lor, ci-i coborau de pe stâlp şi-i întindeau deasupra cărbunilor aprinşi pe grătare de fier. Puteai vedea iarăşi privelişti mai crâncene decât cele dinainte: două feluri de picături curgeau din trupurile lor, unele din sângele ce curgea, altele din cărnurile ce se topeau; iar sfinţii se uitau cu plăcere la cele ce se întâmplau, ca şi cum ar fi stat pe trandafiri, nu pe cărbuni aprinşi.

Tu însă, când auzi de grătare de fier, du-te cu mintea la scara cea spirituală, întinsă de la pământ la cer, pe care a văzut-o patri­arhul Iacov (Facerea 28, 12). Pe aceea se coborau îngerii, pe aceasta s-au suit mucenicii, dar pe amândouă Se sprijină Domnul (Facerea 28, 13). Sfinţii aceştia n-ar fi putut îndura durerile dacă nu s-ar fi sprijinit pe ea. Pe scara lui Iacov se suiau şi se coborau îngerii, pe scara aceasta, este ştiut de toţi, numai mucenicii se urcau.

Pentru ce oare ? Pentru că îngerii sunt trimişi spre slujirea celor ce au să moştenească mântuirea (Evrei 1, 14), mucenicii însă, ca nişte atleţi încu­nunaţi, scăpaţi de lupte, plecau la Hristos, întâistătătorul luptelor.

Dar să nu ascultăm cu înfricoşare când auzim că sub trupurile scrijelite ale mucenicilor erau puşi cărbuni aprinşi, ci să ne gândim cum ne simţim când ne arde febra. Ni se pare viaţa cu neputinţă de trăit, suntem tulburaţi, ne necăjim, ne supărăm ca şi copiii mici şi socotim focul acela tot atât de puternic ca şi focul iadului.

Pe mucenici însă nu-i ardea febra, ci îi înconjurau din toate părţile flăcările focului, scântei săreau pe răni, muşcând din răni mai cu cruzime decât o fiară sălbatică, dar ei, ca nişte oameni de oţel, care ar vedea petrecându-se acestea în trupuri străine, stă­ruiau cu bărbăţie şi cu curajul cuvenit lor în mărturisirea credinţei, rămâneau nezdruncinaţi de-a lungul tuturor muncilor şi ară­tau cu strălucire bărbăţia lor şi harul lui Dumnezeu.

Aţi văzut adeseori în zori răsărind soarele şi slobozind raze de culoarea şofranului ! Ei bine, aşa erau trupurile sfinţilor, ca nişte raze de culoarea şofranului ! Şiroaie de sânge curgeau de pretutindeni din ei şi umpleau de strălucire trupul lor cu mult mai mult decât umple soarele cerul. La vederea acestui sânge, îngerii se bucurau, demonii se cutremurau, însuşi diavolul tremura. Sângele ce se vedea nu era simplu sânge, ci sânge mântuitor, sânge sfânt, sânge vrednic de ceruri, sânge care udă necontenit răsadurile cele bune ale Bisericii. A văzut sângele şi s-a cutremu­rat diavolul ! Şi-a adus aminte de alt sânge, de Sângele Stăpânului. Pentru acel Sânge a curs sângele acesta. De când a fost îm­punsă coasta Stăpânului, vezi mii şi mii de coaste împunse. Cine nu s-ar arunca cu multă plăcere în luptele acestea, ca să ia parte la patimile Stăpânului şi să se asemene cu moartea lui Hristos (Filipeni 3, 10) ? Îndestulătoare e răsplata aceasta, iar cinstea, mult mai mare decât durerile ! Răsplata depăşeşte luptele chiar înainte de împă­răţia cerurilor.

Să nu ne cutremurăm, dar, când auzim că cineva a suferit mucenicia, ci să ne cutremurăm când auzim că cineva s-a slă­bănogit şi a pierdut nişte răsplăţi ca acestea ce-i stăteau înainte.

Iar dacă vrei să auzi şi bunătăţile cele de dincolo, apoi nici un cuvânt nu poate să le înfăţişeze - că ,,cele ce ochiul n-a văzut, nici urechea n-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit, acestea au gătit Dumnezeu celor ce îl iubesc pre dânsul” (I Corinteni 2, 9); şi nici unul dintre oameni nu L-a iubit pe Hristos atât cât mucenicii ! Totuşi, n-am să tac, pentru că măreţia bunătăţilor gătite muceni­cilor depăşeşte mintea şi cuvântul. Ci, atât cât eu pot să spun şi voi să auziţi, voi încerca să înfăţişez slab, slab de tot, fericirea pe care au dobândit-o acolo mucenicii. Bine o vor şti numai aceia care se vor bucura şi ei de acea fericire.

Mucenicii suferă aceste cumplite şi de neîndurat munci într-o clipită, dar după ieşirea de aici se urcă la ceruri; îngerii merg înaintea lor, iar arhanghelii îi urmează. Nu se ruşinează de cei împreună-robi, ci voiesc să facă totul pentru ei, pentru că şi mucenicii au voit să facă totul pentru Stăpânul lor, Hristos. Când mucenicii se urcă la cer, toate acele sfinte puteri aleargă întru întâmpinarea lor. Dacă la venirea unor atleţi străini în oraş se revarsă din toate părţile poporul şi-i înconjură ca să vadă robusteţea mădularelor lor, cu mult mai mult la urcarea în ceruri a atleţilor credinţei aleargă îngerii; toate puterile cele de sus se revarsă de pretutindeni, ca să vadă rănile mucenicilor, şi-i primesc pe toţi şi-i îmbrăţişează cu plăcere ca pe nişte eroi care se întorc din război şi de la bătălie cu multe trofee şi victorii. Apoi îi duc, cu suită mare, la împăratul cerurilor, la tronul cel plin de multă slavă, unde sunt heruvimii şi serafimii. După ce ajung acolo şi se închină Celui ce stă pe tron (Isaia 6, 1), li se face de către Stăpânul o primire mai măreaţă decât le-o făcuseră cei aseme­nea cu ei robi. Stăpânul nu-i primeşte ca pe robi - deşi şi aceas­ta ar fi o nespusă cinste, căreia nu-i poţi găsi egal -, ci ca pe pri­eteni ai Lui. ,,Voi sunteţi prietenii Mei” (Ioan 15, 14), le spune El. Şi pe bună dreptate, că tot El a spus: ,,Mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are, ca să-şi pună cineva sufletul pentru prietenii lui” (Ioan 15, 13). Aşadar, pentru că mucenicii au dat dovadă de cea mai mare dragoste, Stăpânul îi primeşte, iar ei se bucură de slava aceea, se prind în cetele de dănţuitori, iau parte la cântările cele tainice. Dacă, pe când erau în trup, se prindeau în ceata aceea de dănţuitori în timpul împărtăşirii cu Sfintele Taine, şi cântau împreună cu heruvimii cântarea cea întreit sfântă, după cum voi cei iniţiaţi ştiţi, cu mult mai mult acum, când sunt dănţuitori împreună cu îngerii, iau parte cu multă îndrăznire la bucuria aceea.

Oare nu vă înfricoşaţi înainte de asta de mucenicie ? Oare nu doriţi acum mucenicia ? Oare nu suferiţi acum că nu mai este vreme de mucenicie ? Dar să ne purtăm ca în vreme de mucenicie. Au dispreţuit aceia viaţa ? Dispreţuieşte şi tu plăcerea ! Au aruncat aceia trupurile în foc ? Aruncă şi tu acum averile în mâi­nile săracilor ! Au călcat aceia pe jăratec ? Stinge şi tu flacăra pof­tei ! Da, e greu, dar şi cu câştig ! Nu te uita la greutăţile de acum, ci la bunătăţile viitoare ! Nu la greutăţile din faţă, ci la bunătăţile nădăjduite ! Nu la suferinţe, ci la premii ! Nu la osteneli, ci la cununi ! Nu la sudori, ci la răsplăţi ! Nu la dureri, ci la plata dure­rilor ! Nu la focul care arde, ci la împărăţia care stă înainte ! Nu la călăii care stau în jur, ci la Hristos, Care încununează.

Cea mai bună metodă şi cea mai uşoară cale către virtute este să nu te uiţi numai la osteneli, ci şi la răsplăţi, o dată cu ostenelile, şi nu numai la osteneli singure. Când vrei să dai milostenie, nu te uita la cheltuiala banilor, ci la strângerea drep­tăţii. ,,Risipit-au, dat-au săracilor, dreptatea lui rămâne în veacul veacului” (Psalmi 111, 9). Nu te uita la bogăţia care se împuţinează, ci uită-te la comoara care creşte. De posteşti, nu te gândi la traiul rău pricinuit de post, ci la tihna ce ţi-o aduce traiul acesta rău. De prive­ghezi rugându-te, nu te uita la oboseala privegherii, ci la îndrăz­nirea ce ţi-o dă rugăciunea. Aşa fac şi ostaşii. Nu se uită la răni, ci la răsplăţi, nu la junghieri, ci la victorii, nu la morţii căzuţi, ci la eroii încununaţi. Aşa şi căpitanii de corăbii: înainte de valuri văd porturile, înainte de naufragii, neguţătoriile, înainte de greutăţile călătoriei pe mare, bunătăţile de după călătoria pe mare.

Tot aşa fă şi tu ! Gândeşte-te ce lucru bun este ca în adâncul nopţii, când toţi oamenii, fiarele şi dobitoacele dorm, când domneşte liniştea adâncă, numai tu să fii treaz şi să vorbeşti cu îndrăznire cu Stăpânul obştesc al tuturor ! Vrei să spui că somnul e dulce ? Da, dar nimic nu-i mai dulce decât rugăciunea ! Dacă-I vorbeşti lui Dumnezeu îndeosebi, vei putea dobândi multe, că nu-i nimeni ca să te tulbure, nimeni care să te răpească de la rugăciune. Şi timpul îţi stă în ajutor, ca să dobândeşti ce vrei. Vrei să spui că te-ai culcat în aşternut moale şi că pregeţi să te scoli ? Gândeşte-te atunci la mucenicii prăznuiţi azi, care stăteau întinşi pe grătarul cel de fier ! Nu aveau sub ei întins aşternut, ci aşter­nuţi cărbuni.

Aici vreau să-mi opresc cuvântul, ca să plecaţi având în suflet proaspătă şi vie amintirea acelui grătar, ca să vă amintiţi de el ziua şi noaptea. Dacă vom avea pururea în minte grătarul acela, chiar de-am fi legaţi cu mii şi mii de lanţuri, pe toate cu uşurinţă le vom putea rupe ca să ne sculăm la rugăciune. Dar nu numai acel grătar să-l scriem pe latul inimilor noastre, ci şi celelalte munci ale mucenicilor. După cum cei care vor să-şi facă frumoase casele, le împodobesc peste tot cu picturi strălucite, tot aşa şi noi să pictăm pe pereţii sufletului nostru muncile mucenicilor. Pictura aceea e fără folos, aceasta, însă, plină de câştig. Pictura asta n-are nevoie de bani, de cheltuieli, nici de meşteşugul artei ! În locul tuturor acestora este de ajuns să ai tragere de inimă, cuget veghetor şi plin de vitejie ! Cu astfel de cuget poţi zugrăvi în suflet muncile lor ca şi cum ai avea mâna cea mai îndemânatică.

Să zugrăvim, dar, în suflet pe cei întinşi pe jăratec, pe cei aruncaţi în căldări, pe cei înecaţi în mare, pe cei strujiţi, pe cei traşi pe roată, pe cei aruncaţi în prăpastie, pe cei ce s-au luptat cu fiarele sălbatice, pe cei azvârliţi în gropi, pe toţi mucenicii, aşa cum fiecare şi-a sfârşit viaţa, ca, prin varietatea acestor picturi făcându-ne frumoasă casa sufletului nostru, să o facem locaş potrivit Împăratului cerurilor. De va vedea împăratul astfel de pic­turi în sufletul nostru, va veni cu Tatăl şi-şi va face sălaş la noi împreună cu Sfântul Duh. Şi va fi atunci sufletul nostru casă împărătească ! Nici un gând necugetat nu va mai putea călca în ea, pentru că amintirea mucenicilor, ca o pictură frumoasă, se va afla pururea în noi, slobozind multă strălucire, pentru că Dum­nezeu, Împăratul tuturor, va petrece necontenit în noi.

Primind, dar, aici aşa pe Hristos, vom putea, după plecarea de aici, să fim primiţi în corturile cele veşnice, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să le dobândim, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui slavă, împreună cu Sfântul şi de viaţă făcătorul Duh, în vecii vecilor. Amin.


Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 30 (2/2004)