Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la

cartea Proorocului Iezechiil

 

Omilia a II-a (Iezechiil 1, 1-5)

1. Este obişnuit pentru discursul profetic ca mai întâi să vorbească despre persoana care prooroceşte, timpul şi locul, iar apoi să înceapă a vorbi despre taine, în scopul de a arăta adevărul cu mai multă siguranţă, sădind întâi rădăcina istoriei, iar apoi oferind roadele duhului prin semne şi alegorii. Astfel, Iezechiil îşi precizează vârsta, spunând: ,,Şi a fost în anul al treizecilea în luna a patra, în ziua a cincea a lunii” (Iezechiil 1, 1). El indică, de asemenea, locul: ,,Eram eu în mijlocul robiei la Râul Hovar şi s-au deschis cerurile şi am văzut vedenia lui Dumnezeu”. Proorocul interpolează la fel timpul, spunând: ,,În ziua a cincea a lunii, acesta era anul al cincilea al robiei împăratului Ioachim” (Iezechiil 1, 2). Cu scopul clar de a identifica persoana, el ne spune chiar familia: ,,S-a făcut cuvântul Domnului către Iezechiil feciorul lui Vuzi preotul” (Iezechiil 1, 3).

2. Însă prima întrebare care ne vine în minte este, de ce un om care până acum nu a vorbit începe prin a zice: ,,Şi a fost în anul al treizecilea” ? Deoarece cuvântul ,,şi” este o conjuncţie, şi noi ştim că el uneşte două cuvinte. Aşadar, de ce spune un om care nu a vorbit: ,,Şi a fost”, când nu există nici un cuvânt înainte cu care să unească începutul cuvântării sale ? Prin urmare, trebuie să înţelegem că, aşa cum noi percepem lucrurile Scriptura VT 30materiale, aşa şi simţurile proorocului percep adevăruri spirituale pe care noi nu le vedem, fiind ignoranţi. Deci, se întâmplă că lucrurile interioare sunt unite în minţile proorocilor cu cele exterioare, într-atât încât ei le văd pe amândouă în acelaşi timp, şi aud cuvântul înăuntru şi totodată îl grăiesc în afară. Aşadar, este limpede de ce un om care până acum nu a vorbit a început prin a zice: ,,Şi a fost în anul al treizecilea”, deoarece cuvântul pe care l-a rostit, l-a unit cu cel pe care îl auzise înlăuntrul său. Prin urmare, el şi-a continuat spusele pe care le-a vestit din viziunea sa interioară şi astfel a început, zicând: ,,Şi a fost”. Pentru că el uneşte ceea ce începe să spună în afară cu ceea ce a văzut înlăuntrul său, ca şi cum acestea din urmă ar fi fost, de asemenea, în afara lui.

 

Sfântul Prooroc Iezechiil

Mânăstirea Gracanica, Serbia

 

3. Cu toate acestea, afirmaţia că el a primit duhul proorociei în al treizecilea an de viaţă ne îndeamnă la a trage o concluzie, anume că propovăduirea învăţăturii nu este în acord cu exerciţiul raţiunii decât la deplina maturitate. Din acest motiv, Însuşi Domnul, la vârsta de doisprezece ani, a considerat că se cuvenea a fi găsit şezând în mijlocul oamenilor învăţaţi din templu, nu învăţând ci întrebând. Dat fiind că oamenii aflaţi la o vârstă imatură nu ar trebui să se aventureze să propovăduiască, El, având doisprezece ani, a binevoit să pună întrebări oamenilor de pe pământ, El, care prin dumnezeirea Sa, învaţă pururea pe îngeri în ceruri. Căci El este Înţelepciunea lui Dumnezeu, iar îngerii trăiesc prin a-L vedea pe El într-atât încât ei sunt plini de binecuvântare veşnică. Moise, de asemenea, avertizează prin taina alegoriei, spunând: ,,Să nu lucrezi cu boul tău cel întâi născut” (Deuteronom 15, 19). Pentru că noi tâlcuim boul cel întâi născut ca fiind fapta bună săvârşită la vârsta fragedă a tinereţii. Oricum, la această vârstă, nici o lucrare nu poate fi înfăptuită, căci în primii ani ai adolescenţei sau tinereţii noastre, trebuie să ne înfrânăm de la a prooroci, ca nu cumva plugul limbii noastre să îndrăznească să despice pământul altei inimi.

Câtă vreme suntem imaturi, se cuvine să ne stăpânim pe noi înşine, ca nu cumva vădind prea devreme virtuţi plăpânde, să le pierdem; până şi via plantată se ofileşte cu repeziciune, dacă e atinsă de mână înainte de a prinde rădăcini în pământ; însă odată ce a prins rădăcini, mâna o atinge şi totuşi nu o răneşte, vântul suflă, dar rafalele lui nu îi pricinuiesc nici un rău. Şi zidurile de neclintit se vor prăbuşi sub lovituri, dacă ele n-au fost mai întâi uscate de umezeala lor. Tot aşa, mintea, atâta vreme cât nu a fost temeinic uscată de umezeala stricăciunii sale, nu ar trebui atinsă de mâna limbii unui străin, ca nu cumva înainte de a percepe pe deplin să-şi piardă stabilitatea, ca nu cumva fiind impulsionată să cadă, ca nu cumva să se veştejească precum o vie fără rădăcini când este zgâlţâită de brize mai violente decât poate suporta.

Prin urmare, lucrurile nu ar trebui date drept exemplu decât atunci când ele sunt clare. Pentru că mintea trebuie mai întâi să crească viguroasă şi apoi să fie dezvăluită spre binele aproapelui, când nici nu cade după înălţarea prin rugăciune, nici nu se risipeşte când este zguduită de ocară. Pentru că deşi i se spune lui Timotei: ,,Porunceşte acestea şi învaţă. Nimeni tinereţile tale să nu le defaime” (I Timotei 4, 11-12), trebuie amintit că în Sfânta Scriptură ,,iuventus” (tinereţe) nu este numită niciodată ,,adolescentia” (adolescenţă). Din acest motiv este scris: ,,Veseleşte-te tânărule în tinereţile tale” (Eclesiastul 11, 9). Aşadar, având în vedere că natura autorităţii din proorocia sa poate fi adeverită, un prooroc este înfăţişat ca fiind matur de ani, de vreme ce toate lucrurile care ţin de proorocie, cu viaţă şi duh, sunt văzute ca fiind în armonie în el.

4. Nici nu se cuvine nimănui să nege ceea ce Ieremia şi Daniil au perceput, copii fiind, prin duhul proorociei, că minunile pot să nu fie aduse ca mărturie a unei fapte. Căci Dumnezeu cel atotputernic ,,limbile pruncilor le-a făcut vorbitoare” (Înţelepciunea lui Solomon 10, 21) şi ,,din gura pruncilor şi a celor ce sug a săvârşit laudă” (Psalmi 8, 3). Dar noi învăţăm un lucru prin exerciţiul raţiunii şi al disciplinei, şi cunoaştem un altul prin intermediul unei minuni.

5. Dar dacă intenţia este, într-adevăr, de a defini o taină în exprimarea actuală a vârstei sale, atunci nu este absurd faptul că proorocul Îl arată pe Domnul, pe care-L vesteşte prin cuvinte, chiar la vremea vârstei sale. Pentru că în al treizecilea an al proorocului Iezechiil cerurile s-au deschis şi el a văzut vedenii ale lui Dumnezeu aproape de Râul Hovar, şi, de asemenea, în al treizecilea an al vieţii Sale Domnul a venit la Râul Iordanului. Iar cerurile s-au deschis acolo, pentru că Duhul S-a pogorât în chip de porumbel; şi un glas a răsunat din cer, spunând: ,,Acesta este Fiul meu cel iubit, întru carele am binevoit” (Matei 3, 17).

6. Dar cuvintele evreieşti de faţă sunt de o mare importanţă pentru noi în tâlcuirea tainei. Pentru că Hovar tâlcuit înseamnă ,,greutate”; Iezechiil, ,,puterea lui Dumnezeu”; Vuzi, ,,dispreţuit” sau ,,batjocorit”; Haldeu ,,luând în robie” sau ,,precum demonii”. Prin urmare, Iezechiil a sosit în apropierea Râului Hovar, şi deoarece Hovar înseamnă greutate, ce este cu iscusinţă descris prin intermediul Râului Hovar dacă nu rasa umană ? Pentru că ea curge de la izvor către moarte, şi este o povară pentru sieşi prin păcatele pe care le şi săvârşeşte, le şi duce în spinare, aşa cum este scris: fărădelegea stă sub lespedea de plumb (potrivit Zaharia 5, 7). Pentru că orice păcat este greu, dat fiind că împiedică sufletul să se ridice către înălţimi. Din acest motiv, spune psalmistul, de asemenea: ,,Fiii oamenilor, până când grei la inimă ?” (Psalmi 4, 2) Cu adevărat este scris despre Dumnezeu: ,,Hristos puterea lui Dumnezeu şi Înţelepciunea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 24).

Prin urmare, Iezechiil a sosit în apropierea Râului Hovar tot aşa cum puterea lui Dumnezeu (n.tr.: adică Hristos), prin taina întrupării Sale, a binevoit să se apropie de omenirea ce-şi purta povara păcatelor sale, omenirea, care a curs zilnic de la izvor către moarte, precum spune psalmistul despre El: ,,Şi va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor” (Psalmi 1, 3). Într-adevăr, El a fost sădit lângă izvoarele apelor prin aceea că El S-a întrupat în apropierea păcatelor oamenilor căzuţi. În plus, noi am spus că Iezechiil ar putea fi tâlcuit ca însemnând ,,putere”, iar Vuzi ,,dispreţuit”. Dar Iezechiil este fiul lui Vuzi, căci Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu a binevoit să Se nască în acel popor de care Domnul S-a îndepărtat pentru că se făcuse vinovat de trădare. Prin urmare, puterea lui Dumnezeu S-a născut din dispreţ sau batjocură, pentru că Mântuitorul a binevoit să-Şi ia plămada umană dintr-un popor trădător şi dispreţuit.

Într-adevăr, el a venit în pământul Haldeilor. Haldeii se tâlcuiesc, precum am spus, ,,luând în robie” sau ,,precum demonii”. Căci oamenii răi care săvârşesc ei înşişi fărădelegi, şi-i ademenesc pe alţii, prin convingere, la a face fărădelege, sunt, cu siguranţă, vânători de robi. De asemenea, ei sunt numiţi, pe drept cuvânt, ,,precum demonii”, pentru că cei care-i ademenesc pe alţii spre fărădelege, prin convingere, iau asupră-şi slujba demonilor în scopuri răutăcioase, cu toate că ei nu sunt demoni prin natură. Aşadar, puterea lui Dumnezeu a venit în pământul Haldeilor, deoarece Unul-Născut al Tatălui a apărut printre aceia care s-au plecat ei înşişi spre păcat, şi au ademenit pe alţii la a păcătui, luându-i robi. Dar să lăsăm cuvântul tâlcuirii să se întoarcă acum la persoana proorocului.

7. ,,Şi mâna Domnului era atunci deasupra lui” (Iezechiil 1, 3). Mâna sau braţul Domnului închipuie pe Fiul, pentru că prin El toate lucrurile au fost făcute. Psalmistul spune, de asemenea, despre El: ,,Fie mâna ta să mă mântuiască” (Psalmi 118, 173). Pentru că Mâna Domnului, care din dumnezeire este nu făcută, ci născută, este întrupată din umanitate, ca să poată curăţi rănile firii omeneşti. Prin urmare, proorocul a cunoscut întruparea Unuia-Născut când a văzut Mâna Domnului deasupra lui. Astfel, cu adevărat, este scris în continuare:

8. ,,Şi am văzut, şi iată un vânt învolburându-se ieşea dinspre miazănoapte” (Iezechiil 1, 4). Trebuie să cercetăm care este ordinea cuvintelor din vorbirea proorocului. Pentru că el a spus mai înainte despre sine: ,,S-au deschis cerurile şi am văzut vedenia lui Dumnezeu” (Iezechiil 1, 1); iar după aceea, ca şi cum vorbeşte despre o altă persoană, adaugă: ,,Şi mâna Domnului era atunci deasupra lui” (Iezechiil 1, 3). Scriptura VT 31Apoi el revine la sineşi, spunând: ,,Şi am văzut, şi iată un vânt învolburându-se ieşea dinspre miazănoapte” (Iezechiil 1, 4). De ce ba vorbeşte Iezechiil, ba se vorbeşte despre Iezechiil ? Dacă el vorbea despre sine pretutindeni, nu ar exista nici o întrebare. Dacă el era să vorbească pretutindeni ca despre un altul, nu s-ar fi născut nici o întrebare. Deci de ce cuvântul proorocului variază aşa, astfel că proorocul ba vorbeşte despre sine, ba pare că se referă la sineşi ca la o altă persoană ?

 

Sfântul Grigorie Dialogul, papa Romei

 

Faptul că cei care sunt plini de duhul proorociei într-atât încât ei uneori vorbesc clar despre ei înşişi, iar alteori cuvintele rostite despre ei înşişi sunt ca şi cum s-ar referi la alţii trebuie să înţelegem că vădeşte că nu proorocul este cel care vorbeşte, ci Sfântul Duh vorbeşte prin el. Prin urmare, având în vedere că prin ei trece cuvântul, ei vorbesc despre ei înşişi şi, în măsura în care ei vorbesc cu Duhul Sfânt suflând deasupra lor, acest Duh vorbeşte prin ei, despre ei, Adevărul mărturisind pentru aceasta: ,,Că nu voi sunteţi cei ce grăiţi, ci Duhul Tatălui vostru este carele grăieşte întru voi” (Matei 10, 20). Astfel, Moise spune de asemenea: ,,Iar Moisi era om blând foarte, mai mult decât toţi oamenii cei ce sunt pre pământ” (Numerii 12, 3). Nespunând ,,eram”, ci ,,Moisi era”, el mărturiseşte deschis că cel care a vorbit prin el, despre el, era altcineva. Astfel Ioan spune: ,, … a văzut pre ucenicul pre care iubea Iisus” (Ioan 21, 20). De asemenea, Pavel, pentru a arăta că nu el era cel care vorbise, a spus: ,,De vreme ce căutaţi ispitire a lui Hristos celui ce grăieşte întru mine” (II Corinteni 13, 3). Văzând că în cuvântul profetic o persoană porunceşte şi o alta se supune, cu siguranţă atunci când proorocul vorbeşte despre sine se vădeşte a fi în persoana subordonatului, iar când, într-adevăr, Sfântul Duh vorbeşte prin prooroc despre prooroc, este dezvăluită superioritatea Celui care porunceşte.

Prin urmare, pe drept, el spune despre sineşi ca despre un altul: ,,Şi mâna Domnului era atunci deasupra lui” (Iezechiil 1, 3), şi imediat adaugă despre sine: ,,Şi am văzut, şi iată un vânt vijelios ridicându-se ieşea dinspre miazănoapte” (Iezechiil 1, 4). Să cercetăm acum de ce spune ,,şi iată un vânt învolburându-se ieşea dinspre miazănoapte, şi un nor mare într-însul” (Iezechiil 1, 4).

9. De vreme ce vântul dinspre miazănoapte este strâns legat de răcirea vremii, împietrirea duhului rău nu este numită nepotrivit miazănoapte sau nord. Proorocul Isaia aduce mărturie pentru aceasta, el care a adeverit că diavolul a vorbit, spunând: ,,Şedea-voiu pre muntele cel înalt, preste munţii cei înalţi, care sunt spre miazănoapte” (Isaia 14, 13). Pentru că duhul rău pusese stăpânire pe muntele cel sfânt, căci el înrobise sieşi prin trădare poporul evreiesc, care a primit Legea. Deoarece când stăpâneşte minţile celor învăţaţi, diavolul stăpâneşte muntele cel sfânt. De altfel, el stă în laturile dinspre miazănoapte pentru că el pune stăpânire pe inimile reci ale oamenilor. De aceea este spus, prin glasul mirelui, în Cântarea Cântărilor: ,,Scoală-te vântule cel de la miazănoapte, şi vino boare de la amiazăzi, şi suflă prin grădina mea, şi să curgă mirosurile” (Cântarea Cântărilor 4, 16). Deoarece atunci când, la porunca Domnului, vântul rece se depărtează, vântul cald pune stăpânire pe inimile credincioşilor, el, care suflă prin grădina lui Dumnezeu, adică Sfânta Biserică, astfel că frumuseţea virtuţilor se revarsă precum aromele, spre cunoştinţa multora.

Într-adevăr, atunci când vântul de miazănoapte, adică duhul rău, se depărtează, Sfântul Duh, asemenea vântului de miazăzi, primeneşte mintea. Când El a suflat cu căldura Sa, aromele virtuţilor îndată se revarsă din inimile credincioşilor. Prin urmare, proorocul, pricepând ce anume se va întâmpla, a văzut vântul învolburându-se ieşind dinspre miazănoapte, deoarece la sfârşitul veacurilor duhul rău va ataca cu putere minţile oamenilor cu împietrirea sa. De aceea este scris: ,,Vai celor ce locuiesc pământul şi marea ! Că s-a pogorât diavolul la voi, având mânie mare, ştiind că puţină vreme are” (Apocalipsa 12, 12). Pentru că duşmanul cel vechi şi-a înteţit strădaniile pentru a întinde curse minţilor omeneşti. Împotriva mândriei şi înfumurării lui s-a vădit smerenia Dumnezeului întrupat, iar pentru a tămădui omenirea de oboseala şi apatia sa, s-a făcut simţită marea putere a doctorului, de fiecare dată când apatia celui bolnav era crescândă.

10. Duhul rău este numit potrivit vânt învolburat, pentru că un vânt învolburat clatină şi ruinează orice construcţie la care ajunge. Într-adevăr, orice ispită a duşmanului cel vechi care vine asupra minţii este un vânt învolburat, deoarece prin clătinarea minţii cu dorinţe aceasta este îndepărtată cu repeziciune de la starea sa de dreptate. Dar să păstrăm tăcerea cu privire la aceste lucruri care se vor abate, la sfârşit, asupra omenirii din pricina vicleanului duşman, şi să vorbim numai despre Iudeea, de unde venea proorocul, şi ale cărei ruine el le-a văzut în vedenia sa. Iudeea, unde Domnul S-a întrupat, a avut de suferit din cauza vântului învolburat dinspre miazănoapte cu atât mai mult cu cât, căzând clătinată din dreptatea sa, ea a persistat în trădarea cea rece prin apatia minţii. Prin urmare, vântul învolburat dinspre miazănoapte a venit atunci când duhul rău a zguduit din temelii viaţa poporului iudeu, prin ispitirea sa. Apoi pe drept adăugă:

11. ,,Şi un nor mare într-însul” (Iezechiil 1, 4). Deoarece cu cât mai mult fiecare s-a mistuit în nemilostivire, cu atât mai mult a meritat să fie orbit de întunericul ignoranţei sale. Pentru că, deşi L-au văzut, ei au tăgăduit că El este Mântuitorul neamului omenesc, Cel pe care ei L-au aşteptat înţelegându-L din Lege şi Prooroci. Din acest motiv minţile lor au fost umbrite de marele nor al ignoranţei lor, ca nu cumva, cercetând, ei să-L recunoască pe Cel pe care mai înainte n-au putut să-L primească şi au refuzat să-L iubească. Căci atunci când ei au privit ba către virtuţile şi minunile Sale, ba către patimile Sale, un nor mare dinspre miazănoapte s-a abătut asupra inimilor celor fără credinţă, deoarece împietriţi în păcatele lor, ei erau orbi din cauza neputinţei lor, chiar în mijlocul semnelor patimii Sale. Urmările întunericului adus de acel nor mare sunt puse laolaltă când el spune:

12. ,,Şi lumină împrejurul lui şi foc strălucitor” (Iezechiil 1, 4). În ce priveşte cuvântul ,,foc”, când este spus cu semnificaţie, el închipuie uneori pe Sfântul Duh, în vreme ce alteori prefigurează dispreţuirea minţii. Pentru că este scris despre focul bun: ,,Foc am venit să arunc pre pământ, şi ce voiesc, dacă acum s-a aprins ?” (Luca 12, 49). Căci foc este aruncat pe pământ când mintea pământească, uscată de căldura Sfântului Duh, este curăţită de poftele trupeşti. Din contră, despre focul rău este spus: ,,Şi acum focul pre cei potrivnici îi va mânca” (Isaia 26, 11), deoarece inima cea mai rea devine îngrijorată de propria sa rea-voinţă. Căci exact aşa cum focul dragostei înalţă mintea, în acelaşi fel focul urii o risipeşte, pentru că Sfântul Duh înalţă, la rându-I, inima care se primeneşte, în vreme ce căldura urii întotdeauna se pleacă spre adâncimi.

Prin urmare, Iudeea, orbită de norul ignoranţei sale, pentru că în scurt timp s-a îndreptat cu răsunet către nedreptatea prigonirii, s-a cufundat în propriul ei foc, Iudeea care se înlănţuise pe sine în cursa nedreptăţii prin aceeaşi nemilostivire cu care s-a aprins. ,,Şi iată un vânt învolburându-se ieşea dinspre miazănoapte, şi un nor mare într-însul, şi lumină împrejurul lui şi foc strălucitor” pentru că, sedusă în răceala apatiei sale către întunericul ignoranţei, s-a îndreptat cu răsunet către nedreptatea prigonirii. De asemenea, este spus către un alt prooroc: ,,Ce vezi tu ?”, la care el a răspuns: ,,Căldare dedesubt arzând văz eu şi faţa ei dinspre miazănoapte” (Ieremia 1, 13). Căci ce altceva decât o căldare arzând era mintea evreilor, urlând în prigoană şi învăluind talazurile gândurilor lor în nemilostivirea urii ? Se spune că faţa lor este dinspre miazănoapte deoarece dacă ei nu s-ar fi supus duhului rău prin împietrirea minţii, nu ar fi ars împotriva binelui cu o aşa de mare răutate. Prin urmare, focul urmează norului, deoarece, la ei, cruzimea prigoanei a urmat orbirii minţii. ,,Că de o ar fi cunoscut (n.tr.: înţelepciunea lui Dumnezeu), nu ar fi răstignit pre Domnul slavei” (I Corinteni 2, 8).

Dar acel foc uneori a mistuit, iar alteori a făcut să strălucească. Pentru că se adaugă:

13. ,,Şi lumină împrejurul lui” (Iezechiil 1, 4). Căci atunci când prigoana a avut loc în Iudeea, sfânta învăţătură a apostolilor era răspândită pretutindeni în lume, precum ei înşişi spun: ,,Vouă întâi era cu cuviinţă a se grăi cuvântul lui Dumnezeu; iar de vreme ce îl lepădaţi pre el şi nevrednici pre voi vă judecaţi de viaţa cea veşnică, iată ne întoarcem la neamuri” (Faptele Apostolilor 13, 46).

Prin urmare, din ura nemilostivă în care s-au irosit minţile evreilor, Atotputernicul Dumnezeu a picurat lumină asupra neamurilor; pentru că, deşi în răutatea lor, iudeii i-au prigonit pe Mântuitorul şi pe ucenicii Săi, sfinţii apostoli fiind împrăştiaţi în toată lumea, noi, cei care eram în întunericul dimprejurul Iudeei, prin darul harului dumnezeiesc am văzut splendoarea luminii celei adevărate. De aici este scris: ,,Cei ce locuiţi în latura şi în umbra morţii, lumină va străluci preste voi” (Isaia 9, 2). Astfel, acel foc al răutăţii, din inimile evreilor, care a răbufnit în prigoană, înainte de a-i chinui pe apostoli cu furia sa, L-a hărţuit pe Însuşi Creatorul şi Mântuitorul neamului omenesc. De aici se adaugă:

14. ,,Şi în mijlocul lui ca o vedere de chihlimbar în mijlocul focului” (Iezechiil 1, 4). Ce se înţelege printr-o vedere de chihlimbar dacă nu Hristos Iisus, Mijlocitorul între Dumnezeu şi om ? Pentru că asemănător la vedere cu chihlimbarul este amestecul dintre aur şi argint. Când aurul şi argintul sunt amestecate, căpătând o culoare chihlimbarie, argintul creşte în strălucire, iar aurul păleşte în sclipire. Unul creşte în splendoare, celălalt este temperat în strălucirea sa. Pentru că natura noastră este unită cu firea dumnezeiască în Unul-Născut Fiu al lui Dumnezeu, în care umanitatea a înmugurit în slava măreţiei, iar dumnezeirea şi-a temperat puterea splendorii sale pentru ochii omeneşti. În care firea omenească a fost făcută mai slăvită, exact aşa cum argintul a crescut în strălucire prin amestecul cu aurul, iar dumnezeirea a fost temperată în strălucirea sa, pentru privirea noastră, exact aşa cum aurul a pălit în sclipirea sa când s-a amestecat cu argintul. Căci dacă acea fire neschimbătoare, care inerent reînnoieşte toate, ar fi găsit potrivit să ni se arate nouă în adevărata sa înfăţişare, mai degrabă ne-ar fi ars cu strălucirea sa decât ne-ar fi dat o nouă viaţă. Dar Dumnezeu a temperat strălucirea măreţiei Sale înaintea ochilor noştri, ca în vreme ce splendoarea Sa era ascunsă pentru noi, neputinţa noastră să poată străluci cu lumina Sa, prin asemănarea cu El, şi, prin harul primit, să-şi schimbe culoarea veşmântului ei. Prin urmare, precum este vederea de chihlimbar în mijlocul focului, la fel Dumnezeu se face om în prigoană. Apoi urmează:

15. ,,Şi în mijloc ca o asemănare de patru hiare” (Iezechiil 1, 5). Nu există nici un motiv pentru a nu înţelege că aceste patru fiinţe, din mijlocul fie al chihlimbarului fie al focului, cu siguranţă cei patru evanghelişti, au fost întărite în puterea credinţei prin întruparea aceluiaşi Domn, deşi au fost chinuite de multe suferinţe în focul prigoanei.

16. Dacă cineva a fost râvnitor în a accepta ceea ce am spus despre prima venire a Domnului, ca şi despre cea de-a doua venire a Sa, el trebuie să-l urmărească cu iute pricepere pe prooroc în spusele sale, căci duhul proorociei adeseori se referă la mai multe lucruri deodată într-o afirmaţie. La urma urmei, vântul vijelios a venit cu siguranţă dinspre nord, pentru că începătura păcatului a atras după sine ca lovitura unei pedepse aspre să piardă toate stihiile deodată. Pentru că se spune că spaima tulburării din sfârşit vine din locul de unde a fost zămislită. Astfel, deoarece judecata tulburării din sfârşit are loc pentru distrugerea inimilor reci ale păcătoşilor, pe drept se spune că vântul vijelios vine dinspre miazănoapte. Această tulburare este bine asemuită cu vântul vijelios, de vreme ce în acea zi, inimile tuturor celor care se vor fi găsit atunci în trup muritor vor fi zguduite de frică cumplită.

Când, într-adevăr, se va împlini ceea ce este scris: ,,Soarele se va întuneca, şi luna nu-şi va da lumina sa, şi stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor se vor clăti” (Matei 24, 29), ce minte omenească va fi care să nu se înspăimânte de răspunsul Judecătorului veşnic ? Pentru că atunci când toate păcatele vor trece într-o clipită pe dinaintea ochilor, când toate faptele săvârşite întru desfătare vor reveni în minte cu frică, atunci, în întunecimea minţii lor, cei vrednici de plâns vor înţelege perspectiva osândirii ce va să vină.

Proorocul spune în continuare: ,,Şi un nor mare” (Iezechiil 1, 4). Căci atunci, din cauza amintirii păcatelor, întunecimea orbirii copleşeşte percepţia minţii, când celor păcătoşi nu li se îngăduie să privească către Unul-Născut Fiu al lui Dumnezeu în înfăţişarea dumnezeirii Sale. Pentru că ,,vedea-vor pe carele L-au împuns” (Ioan 19, 37). Şi ,,ridice-se cel necurat, ca să nu vază slava Domnului” (Isaia 26, 10). Apoi, se spune cu claritate: ,,Şi foc strălucitor” (Iezechiil 1, 4). Fiindcă, într-adevăr, acel foc al judecăţii, care înghite cerul cel înalt şi pământul, nu va îngădui păcătoşilor să se ţină drepţi în mândria lor, ci îi va cuprinde pe cei pe care, dincolo de orice îndoială, îi zdruncină prin condamnarea lor veşnică.

17. ,,Şi lumină împrejurul lui” (Iezechiil 1, 4). ,,Că precum iese fulgerul de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului” (Matei 24, 27). Când nimănui nu i se va îngădui atunci să mintă într-ascuns, la judecată, în mintea sa, căci el este pătruns de însuşi fulgerul Judecătorului. Din aceasta se adaugă îndată: ,,Şi în mijlocul lui ca o vedere de chihlimbar în mijlocul focului” (Iezechiil 1, 4). Pentru că Însuşi Mântuitorul nostru, şezând deasupra îngerilor, arhanghelilor şi a tuturor puterilor cereşti, El, ca şi cum S-ar fi asemănat chihlimbarului, una din fiecare şi în fiecare fire, a rămas şi Dumnezeu cu Tatăl, şi a devenit, pentru mântuirea noastră, şi muritor cu oamenii.

 

Scriptura VT 32

Judecata de Apoi. Mânăstirea Chora, Grecia

 

El va fi văzut atunci în puterea Sa înspăimântătoare, iar focul judecăţii Îi va sluji Lui ca să-i pedepsească pe cei păcătoşi. Fiindcă este scris: ,,Că ziua (n.r.: Domnului) îl va arăta, pentru că cu foc se va descoperi” (I Corinteni 3, 13). Iar psalmistul spune: ,,Dumnezeu arătat va veni, Dumnezeul nostru, şi nu va tăcea. Foc înaintea Lui va arde, şi împrejurul Lui vifor foarte” (Psalmi 49, 3-4). Iar Apostolul Petru spune: ,,Va veni ziua Domnului ca un fur noaptea, întru care cerurile cu sunet vor trece, stihiile arzând se vor strica” (II Petru 3, 10). Şi, pentru că atunci toţi sfinţii care au părăsit desăvârşit lumea se vor întoarce ca judecători, este potrivit adăugat numaidecât:

18. ,,Şi în mijloc ca o asemănare de patru hiare” (Iezechiil 1, 5). Cu toate acestea, ce se înţelege prin cele patru fiinţe dacă nu cei patru evanghelişti ? Pentru că numărul tuturor celor desăvârşiţi este potrivit exprimat prin cei patru evanghelişti, deoarece toţi cei care sunt desăvârşiţi în Biserică au învăţat să se desăvârşească în virtute graţie Evangheliilor lor. Şi în mijloc era ca o asemănare de patru hiare pentru că ei, atunci uniţi cu Trupul Său, sunt uniţi în slava Lui, şi, în acelaşi timp, se vor arăta judecători alături de El, ei, cei care au umblat doar după lucrurile cele desăvârşite potrivit învăţăturilor Evangheliei.

Într-adevăr, aceasta mărturisesc cuvintele Mântuitorului către sfinţii apostoli: ,,Voi cei ce aţi urmat Mie, întru a doua naştere, când va şedea Fiul Omului pre scaunul slavei Sale, veţi şedea şi voi pre douăsprezece scaune, judecând pre cele douăsprezece seminţii ale lui Israil” (Matei 19, 28). Iar Isaia zice: ,,Însuşi Domnul va veni să se judece cu bătrânii poporului şi cu domnii lui” (Isaia 3, 13). Iar Solomon, vorbind despre Biserică, spune: ,,Cinstit este în porţi bărbatul ei, oricând merge întru adunare cu cei bătrâni şi cu locuitorii pământului” (Pildele lui Solomon 31, 23).

Cu aceste scurte comentarii cu privire la rânduiala primei veniri a Domnului să ne întoarcem în expunere, aşa cum începusem, la persoanele evangheliştilor. Apoi urmează:

19. ,,Şi aceasta este vederea lor, asemănare de om într-însele” (Iezechiil 1, 5). De ce se spune, în acelaşi timp, despre aceste patru fiinţe sfinte, că aveau asemănare de om într-însele, iar un pic mai târziu, când ele sunt descrise ca distincte prin imagini individuale, că una este asemănătoare unui om, una unui leu, una unui viţel, şi una unui vultur ? Ce om este descris aici, afară de El despre care este scris: ,,Carele în chipul lui Dumnezeu fiind, nu răpire au socotit a fi el întocmai cu Dumnezeu; ci s-au deşertat pre sine, chip de rob luând, întru asemănarea oamenilor făcându-se” (Filipeni 2, 6-7).

Prin urmare, aceste fiinţe, în scopul de a servi pentru a se ridica la virtutea sfinţeniei, se străduiesc a se asemăna acestui Om. Pentru că ei nu ar fi fost sfinţi dacă nu ar fi fost asemenea acestui Om: orice au avut ei din adâncimile evlaviei, din blândeţea duhului, din râvna dreptăţii sau ardoarea dragostei, toate acestea le-au dobândit de la adevăratul izvor al milei, din adevărata rădăcină a blândeţii, de la adevărata putere a dreptăţii, adică de la Mijlocitorul dintre Dumnezeu şi om, Domnul Dumnezeu.

Scriptura VT 33Marele propovăduitor arată că el este asemenea acestui Om, spunând: ,,Rogu-vă dar pre voi, să fiţi mie următori, precum şi eu lui Hristos” (I Corinteni 4, 16). El ne îndeamnă să ne ridicăm la asemănarea cu El, când spune: ,,Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de al doilea, Domnul din cer. Şi precum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm şi chipul celui ceresc” (I Corinteni 15, 47-49). Pentru că fiecare sfânt este condus spre a fi asemenea acestui Om, în măsura în care el imită viaţa Mântuitorului său. Pentru că ce este neînţelegere a poruncilor Sale şi a faptelor Sale decât îndepărtarea de asemănarea cu El ?

 

Sfântul Prooroc Iezechiil. Frescă de la Mânăstirea Studenica, Serbia

 

Sfinţii propovăduitori deplâng viaţa celor fără de lege; şi este scris despre adevăratul Cap al nostru că El a plâns pentru Ierusalim. Ei se bucură de faptele bune ale celor aflaţi în păstorirea lor şi îi iubesc pe cei ce lucrează drept. Şi este scris despre Mântuitorul nostru că atunci când un tânăr i-a spus: ,,Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele” (Matei 19, 20), El mult l-a iubit. Sfinţii propovăduitori îndură ocări pricinuitoare de suferinţă şi nici nu răspund cu dispreţ, căci atunci când I s-a spus Mântuitorului nostru: ,,Drac ai” (Ioan 8, 48), El nu a întors ocara, ci cu blândeţe a răspuns, zicând: ,,Eu drac nu am” (Ioan 8, 49).

Sfinţii propovăduitori ard de râvna dreptăţii, iar Mântuitorul tuturor, având făcut un bici din şuviţe mici, a gonit din templu pe cei ce vindeau şi cumpărau, a răsturnat scaunele celor care vindeau porumbei şi i-a izgonit pe zarafi. În orice lucrare de-a lor, pe care o înfăptuiesc cu neînfricare, ei îşi păzesc smerenia cu toată mintea lor, căci este spus de către Mântuitorul nostru: ,,Învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29).

De asemenea, sfinţii propovăduitori îi iubesc pe prigonitorii lor; căci Creatorul şi Mântuitorul tuturor, în patima Sa, mijloceşte pentru asupritorii Săi, zicând: ,,Părinte, iartă-le lor; că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). Ei îşi pun mădularele în suferinţă pentru fraţii lor, dar Autorul vieţii S-a dat pe Sine chiar până la moarte pentru vieţile celor aleşi. Prin urmare, să se spună despre fiinţele sfinte că aveau ,,asemănare de om într-însele”, pentru că orice este sfânt, orice este minunat în ele provine din asemănarea la înfăţişare cu prototipul, adică din virtutea imitării.

Într-adevăr, Capul nostru, al tuturor, este Mântuitorul nostru. Şi este spus prin Solomon: ,,Ochii înţeleptului în capul lui, iar cel fără de minte întru întuneric umblă” (Eclesiastul 2, 14). Pentru că noi avem ochi în capul nostru când înţelegem viaţa Mântuitorului nostru în contemplare tăcută, când toată luarea-aminte a noastră se înalţă în imitarea Lui, ca nu cumva dacă ochiul minţii a omis să perceapă căile luminii să fie pe dată înconjurat de întunericul greşelii şi să cadă. Proorocul s-a grăbit să se ridice la a fi asemenea acestui Om, când el a spus: ,,Întru poruncile tale mă voiu deprinde, şi voiu cunoaşte căile tale” (Psalmi 118, 15). Pentru că cel care învaţă să cunoască căile Domnului, în tăcere, în inima sa, ce altceva modelează înlăuntrul său decât chipul unui om nou ? Cum aceasta are loc pururea în inimile sfinţilor, pe drept se spune despre fiinţe: ,,asemănare de om într-însele” (Iezechiil 1, 5).

20. Într-adevăr, după această asemănare, care este acum ţinută prin voinţă, se atinge, la timpul cuvenit, asemănarea slavei. De aceea, Ioan spune: ,,Iubiţilor, acum fii ai lui Dumnezeu suntem, şi încă nu s-a arătat ce vom fi; ci ştim că, când se va arăta, asemenea lui vom fi” (I Ioan 3, 2). El adaugă îndată în ce fel va avea loc aceasta, spunând: ,,că îl vom vedea pre el precum este” (I Ioan 3, 2). Pentru că esenţa lui Dumnezeu constă în aceea că El rămâne veşnic şi neschimbat; orice lucru care se schimbă încetează a fi ceea ce era, şi începe să fie ceea ce nu era, însă natura lui Dumnezeu nu se schimbă niciodată.

Aşadar, lui Moisi i s-a spus: ,,Eu sunt Cel ce sunt … Aşa vei zice fiilor lui Israil: Cel ce este m-au trimis la voi” (Ieşirea 3, 14). De asemenea, Iacov spune: ,, … la care nu este schimbare sau umbră de mutare” (Iacov 1, 17). Prin urmare, este spus prin Ioan: ,,Asemenea lui vom fi; că îl vom vedea pre el precum este” (I Ioan 3, 2), pentru că, fiind eliberaţi de caracterul nostru schimbător prin ceea ce percepem a fi esenţa naturii Lui, suntem neschimbători pentru veşnicie. Fiindcă vom fi schimbaţi în El pe care-L vom vedea; fiindcă vom renunţa la moarte văzând viaţa, vom transcende nestatornicia noastră văzând neschimbarea. Nu vom fi ţinuţi de nici o stricăciune, văzându-l pe El care este nestricăcios.

21. Pentru că atunci asemănarea Omului va fi, de asemenea, în trupurile noastre. De aceea, este spus prin Pavel: ,,Că petrecerea noastră în ceruri este; de unde şi pre Mântuitorul aşteptăm, pre Domnul nostru Iisus Hristos; carele va schimba chipul trupului smereniei noastre, ca să se facă în chipul trupului slavei lui” (Filipeni 3, 20-21).

Prin urmare, trupurile aleşilor vor fi făcute asemenea trupului slavei Domnului, şi, cu toate că nu vor fi deopotrivă slavei Sale prin fire, vor avea asemănarea chipului ei prin har. Aşadar, deoarece asemănarea vieţii Sale este acum cuprinsă în felul de a fi al aleşilor, şi în Înviere va urma în cuget asemănarea veşniciei, de vreme ce Îl vom vedea pe El aşa cum este. Şi pentru că trupurile noastre vor percepe, la rândul lor, asemănarea cu El în înfăţişarea lor, pe drept se spune despre fiinţele sfinte: ,,asemănare de om într-însele” (Iezechiil 1, 5).

Să fie suficient pentru noi a avea această anticipare la începutul expunerii noastre, astfel ca virtutea cuvântului, restabilită prin tăcere, să se poată ridica întărită pentru a pătrunde tainele care urmează. Pentru că, într-adevăr, suntem asiguraţi că Îl avem pe El, despre care vorbim, ca Protector al nostru, care viază şi împărăţeşte cu Tatăl într-o unime cu Duhul Sfânt, Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.