Cuvânt la Evanghelia de la Matei

a celei de-a noua duminici după Pogorârea Sfântului Duh

de Sfântul Ierarh Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului

Despre ispite


1. Iacov, fratele Domnului, zice: Toată bucuria să socotiţi, fraţii mei, când în multe feluri de ispite cădeţi (Iacov 1, 2). Nu a zis doar: bucuraţi-vă, ci toată bucuria să socotiţi, îndemnându-ne, nu să fim nesimţitori în faţa feluritelor suferinţe, căci acest lucru este cu neputinţă, ci să avem gândul, plăcut lui Dumnezeu, al stăpânirii de sine. Dar a zis toată bucuria, căci aceasta este lucrarea celei mai mari şi necurmate desăvârşiri, cu atât mai mult când suntem în ispite de multe feluri. De ce a spus aceasta ? Fiindcă prin răbdarea ispitelor ne întărim, devenim mai vrednici în cele ale lui Dumnezeu, dar nu numai atât, ci ne şi înţelepţim din unele ca acestea, căci astfel zice şi înţelepciunea lui Solomon despre sfinţi: I-a cercat pre ei Domnul şi i-a aflat vrednici de El. Dar oare nu a fost vrednică de toată bucuria ispita aceasta pentru ei ? Acelaşi lucru şi Dumnezeu către Iov grăind, l-a uşurat de întristarea la vreme de ispită: Mă vei osândi pre mine ca să-ţi faci dreptate ? De ce i-a spus Dumnezeu acest cuvânt ? Şi-am fost de folos ţie, care ai arătat credinţă în Mine, având sănătate, cinste şi bogăţie, şi te-ai arătat drept, folosindu-te de toate acestea după voia mea. Care ţi le-am dăruit fiindcă am voit aşa, dar când acestea au fost luate de la tine şi împrăştiate, ţi-a fost de folos ca să-ţi arăţi credinţa ta în Mine, în boală, în defăimare şi necinste, şi te-ai arătat atunci drept, zicând: Dacă am primit cele bune din mâinile Domnului, oare nu voiu răbda şi pre cele rele ?

2. De unde răbdarea în ispite ? Din arătarea credinţei în Dumnezeu. Dovadă pentru aceasta sunt cei ispitiţi dintre credincioşi. De aceea, şi ruda Domnului, Iacov, îndemnându-ne să ne bucurăm când cădem în vreo ispită, a adăugat că lămurirea credinţei voastre lucrează răbdare, iar răbdarea lucru desăvârşit să aibă (Iacov 1, 3-4). Nimic să nu scurtezi din faptele tale de virtute, fiind slăbit de înmulţirea ispitelor, ci cu răbdare să dobândeşti desăvârşirea virtuţii. Dar omul nu se desăvârşeşte numai prin cele nedorite, ci îi este de folos să le dobândească şi pe cele voite care sunt înţelepciunea, dreptatea, dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, precum şi cele proprii acesteia, şi toate câte ne sunt folositoare pentru desăvârşire. Pentru aceasta a şi adăugat scriind acest apostol către noi: Răbdarea lucru desăvârşit să aibă, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, şi întru nimic lipsiţi, spunând aceasta deschis, fiindcă dacă voiţi să arătaţi credinţa voastră desăvârşită în Dumnezeu, nu este de ajuns numai să răbdaţi în chip desăvârşit pe cele dinafară, ci trebuie ca voi înşivă prin acestea să lucraţi în chip bineplăcut lui Dumnezeu, chiar dacă ar fi grele, căci unind fapta cu pătimirea pentru bine omul se desăvârşeşte în Dumnezeu.

3. Cum de nu a spus, oare, să vă bucuraţi când lucraţi virtutea, ci a zis să vă bucuraţi când sunteţi în ispite ? Fiindcă atunci când lucrăm virtutea, de la noi este aceasta şi este în puterea noastră a o săvârşi, iar când cădem în ispite nu este de la noi. Apoi, în afara unora ca acestora, nu este desăvârşire sau arătare a credinţei în Dumnezeu, iar cel care, alergând către desăvârşirea credinţei, se bucură în ispite ca de o mare izbândă, prin aceasta şi dobândeşte desăvârşirea. Căci celor desăvârşiţi în credinţă le este de folos ispita pentru arătarea desăvârşirii lor, iar cei ispitiţi se folosesc pentru dobândirea desăvârşirii, astfel încât, în chip preaminunat, îi aduce şi pe cei nedesăvârşiţi la desăvârşire: ceea ce se înţelege limpede şi din cuvintele Evangheliei care s-a citit astăzi.

4. Am înfăţişat mai sus pe acestea pentru dragostea voastră. Şi îndată au silit Iisus pre ucenicii săi să intre în corabie şi să meargă înaintea lui de ceea parte, până ce va slobozi noroadele. Şi slobozind noroadele, s-au suit la munte să se roage deosebi. Pentru ce zice îndată ? Pentru a desemna vremea când a săturat Domnul cu cinci pâini şi doi peşti pe cei cinci mii de oameni cu tot cu copii şi femei, că încă şi douăsprezece coşuri pline cu firimituri au adunat, precum am auzit în duminica trecută la Biserică.

5. De asemenea, cineva ar putea fi nelămurit pentru ce anume Domnul au silit pe ucenici să intre în corabie. Trebuie spus că a rânduit cele ce au urmat, sârguindu-Se pentru lucrarea pe care a venit să o împlinească pe pământ. Iar eu chiar dacă nu cu tot dinadinsul susţin aceasta, socotesc aşa: voind să dea o pildă tuturor prin fapte desăvârşit bune, a arătat cum trebuie să fim cu mulţimile, dar pentru folosul sufletului şi al trupului, mai rămăsese să arate cum trebuie să fim cu Dumnezeu, cum să ne înfăţişăm înaintea Lui cu mintea liberă de toate cele de jos şi că trebuie să tindem spre El în desăvârşită singurătate şi retragere în pustie, şi în liniştea care vine de la acestea. Apoi, ne mai învaţă, la timpul potrivit, că este un lucru bun retragerea în pustie şi singurătatea, pentru rugăciune şi însingurare, şi astfel a urcat în munte, ca să se roage singur. Iar ucenicii care doreau să fie cu El pururea, cu greu s-au desprins, şi cum ar fi urcat singur pe munte dacă nu i-ar fi silit să urce în corabie şi să se ducă pe celălalt ţărm ?

6. Este însă şi altceva de văzut de aici: căci şi acum, precum atunci, după ce a tămăduit şi a povăţuit şi îndestulat mulţimea prin puterea Sa, slobozind-o şi urcându-Se în munte, a silit pe ucenicii Săi să umble pe mare şi prin valuri, ca şi mai târziu, după ce prin întruparea Sa a tămăduit firea noastră şi a povăţuit şi ne-a hrănit cu Însuşi trupul Său, lăsându-ne singuri, dar numai cu trupul, şi urcând în munte, i-a trimis pe toţi ucenicii în lumea largă, ca să zicem aşa, pe marea cea sărată a neamurilor, adică plină de ispite, ca într-o corabie pe care o închipuie Evanghelia Sa şi Biserica, din pricina cărora au şi fost daţi ispitelor. Dar nu numai că i-a trimis, ci i-a şi silit la aceasta. Oricine cunoaşte cele cu privire la Ioan Teologul, cel iubit de Hristos, iar dacă cineva îşi aminteşte de ce a fost îngăduit necazul asupra lui Ştefan şi prigonirea sa, înţelege ce spun. Şi deşi apostolii nu voiau să plece din Ierusalim, au fost totuşi siliţi din pricina prigonirii, să se împrăştie în lume şi astfel să-şi împlinească apostolia.

7. Dar nu au fost siliţi pur şi simplu să plutească pe marea lumii, unde este toată întristarea şi tot felul de ispite, ci astfel încât să ajungă la celălalt mal, adică să izbândească şi să se ridice prin biruinţă dincolo de ispite. Dar nu puteau în afara lui Iisus, iar corabia era în mijlocul mării, învăluindu-se de valuri, că era vântul împotrivă. Oare cu cât mai potrivnic le-a fost lor acest vânt fără de suflet, închipuit mai târziu de un Domiţian, Traian sau Nero ? Dar mai curând aceştia şi toţi cei deopotrivă cu ei sunt prigonitorii înfricoşaţi ridicaţi împotriva Bisericii, în vreme ce vântul acela mişcându-se şi ridicându-se împotrivă este duhul răutăţii cel pururea potrivnic lui Hristos şi Bisericii, adică diavolul. La cea de-a patra strajă a nopţii a venit la ucenici Iisus, umblând pe mare, mai precis – după al nouălea ceas al nopţii. Pentru că paznicii de noapte aveau obiceiul să împartă lungimea nopţii astfel încât începutul străjii a patra să fie la începutul ceasului al zecelea al nopţii, în timpul echinocţiului.

8. Până la acest ceas Iisus i-a lăsat învăluiţi de valuri ca să le încerce răbdarea şi să-i facă să suporte chinurile. Dar după aceasta, arătându-Se lor, a venit umblând pe mare, încât socotiră că este o nălucire sau un duh, şi atât de tare s-au temut, încât de frică au strigat, deşi Iisus venise tocmai ca să-i izbăvească. Căci au văzut că a făcut acelaşi lucru cu poporul cel vechi, când marea, mai presus de fire, s-a despicat şi a deschis drumul mântuirii, tocmai când gândeau că se află în pericol de moarte, având în spate încercuirea războinicilor potrivnici, fiind prinşi fără putinţă de scăpare. Şi acum, la venirea Lui, i-a condus spre izbăvirea de mulţimea demonilor care-i aţineau, Cel care atât de tare i-a tulburat pe cei sloboziţi, astfel încât binefacerile au devenit nu doar dorite, ci şi bine încredinţate prin amintirea binefacerilor trecute întru care bine au crezut. A apărut, aşadar, celor care Îl chemau neîncetat în vălmăşagul valurilor pe Dumnezeul tuturor, arătând că El este Dumnezeul tuturor, întinzându-le o mână de ajutor celor care Îl chemau. A umblat deci pe valurile mării dezlănţuite, arătând prin această minunată venire că El este, după cuvântul profeţiei, că va umbla pe mare ca pe uscat, precum şi David spune despre El în chip profetic: În mare căile tale, şi cărările tale în ape multe (Psalmi 76, 18). Tu stăpâneşti puterea mării, şi pornirea valurilor ei tu o potoleşti (Psalmi 88, 9), lucru pe care l-a făcut mai apoi: căci de îndată ce L-au zărit, s-au temut, fiindcă nu L-au recunoscut pe El, fiind şi noapte, atunci, firesc, le-a grăit lor, şi atunci L-au recunoscut după glas când le-a spus: Eu sunt, nu vă temeţi. Căci Petru zicând Lui, Doamne, de eşti tu, porunceşte-mi să vin la tine pre apă, El a poruncit şi aşa a şi fost.

9. Dar să aducem cuvântul nostru la urmarea lui dintâi, unde înaintând, am spus că ucenicii au fost trimişi pe marea lumii şi a neamurilor, pentru ca Domnul să urce ca pe un munte la înălţimea cea cerească, şi acolo ducând neîncetat rugăciunile pentru noi, făcându-Se pentru noi arhiereu care intră în partea cea mai dinlăuntru a catapetesmei ca să cureţe de păcate neamul, după cum spune apostolul. Aşadar, ucenicii trimişi au ajuns până aproape de ţărm, adică biruind şi ridicându-se deasupra ispititorului, dar nu au putut birui până la capăt, căci încă este lucrător cel potrivnic şi neamurile încă sunt împotriva Bisericii lui Hristos. La cea de-a patra strajă a nopţii, adică după întâia venire a Domnului şi, o dată cu El, a legii harului, iar vremea celei de a doua veniri a Mântuitorului va fi pururea, şi în chip preaminunat este asemuită cu straja a patra a nopţii, când Domnul va veni călcând sub picioarele Sale, depărtând şi supunând toată începătoria, puterea şi stăpânia. Căci va înceta în chip vădit şi vor fi supuse sub picioarele Lui valurile ridicate înfricoşător împotriva Bisericii Sale.

10. Am pomenit, aşadar, de valurile cele mişcătoare şi ridicate de duhul cel potrivnic; cuvântul nostru a arătat, în chip anagogic, că acestea îi închipuie pe puternicii acestei lumi şi, ca să pătrundem înţelesul celor rămase, câte puţin, când aceştia au intrat din nou în corabie, Iisus având pe Sfântul Petru lângă El, a încetat vântul şi, traversând marea, au ajuns la ţărm. Căci împreună cu Domnul suntem toţi, stând împreună cu sfinţii pe care îi închipuie Petru, şi care, la cea de-a doua venire a lui Hristos, împreună cu noi vor fi, atunci şi duhul cel potrivnic va fi desăvârşit supus, în timp ce noi traversând marea învolburată a vieţii vom ajunge la limanul cel lin, unde vom scăpa de toată durerea, întristarea şi suspinul. Iar cei ce erau în corabie venind s-au închinat lui, zicând: cu adevărat Fiul lui Dumnezeu eşti, şi atunci tot genunchiul din cer şi de pe pământ se va pleca şi toată limba va mărturisi că Domnul este Iisus Hristos pentru slava lui Dumnezeu Tatăl.

11. Însă urmând înţelesul anagogic, să ne aducem aminte de începutul acestui cuvânt, care zicea că nu numai celor desăvârşiţi în credinţă le este de folos ispitirea, precum lui Iov şi lui Petru, şi lui Pavel, şi altora asemenea lor, ci şi pe cei nedesăvârşiţi îi aduce la desăvârşire. Căci şi de aici, nu numai Petru, nici doar ceilalţi ucenici, care şi ei erau nedesăvârşiţi, ci toţi cei care se aflau pe corabie împreună cu ei, atât de mult s-au folosit pentru întărirea în credinţă din acea încercare, încât atunci când au ajuns la ţărm, I S-au închinat lui Hristos şi au zis către El: Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu eşti. Aşadar, frumos zice apostolul pe care l-am citit mai înainte: Fericit bărbatul care rabdă ispita; căci lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii (Iacov 1, 12).

12. Nu voiesc, fraţilor, ca voi să fiţi întru necunoştinţă, căci îndoit este chipul ispitei, însă nu acest lucru voiesc să-l arăt, şi anume că ispitele vin asupra oamenilor din plăcere sau durere, prin sănătate sau boală, pentru cinste sau necinste, pentru bogăţie sau pentru nevoie. Sunt oameni care cad în ispite cu mult mai rele decât acestea pentru plăcere, sănătate, cinste şi avuţie, şi deşi sunt adevărate şi unele ca acestea, nu despre ele voiesc acum să vă vorbesc, când spun că îndoit este chipul ispitelor. Ci despre felul în care trebuie să le primim voiesc să vă învăţ acum. Luaţi aminte şi învăţaţi. Acest mare Iacov, numit fratele Domnului după trup, pentru logodna cea din dumnezeiasca iconomie a Fecioarei Maici cu Iosif, a zis: Toată bucuria să socotiţi, fraţii mei, când în multe feluri de ispite cădeţi, şi Fericit bărbatul care rabdă ispita; căci lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii, aşadar, după cum dacă cineva ar zice către acesta că sunt unii care nu hulesc în vremea ispitelor, iar alţii care deznădăjduiesc cu totul din pricina acestora, alţii se şi spânzură, iar dacă ispita vine din cele ale firii şi de la trup, atunci pricina lor este mândria şi pofta trupească; după cum sunt unii care atunci când cad, se sinucid, iar alţii se dedau la tot felul de desfrânări; cum poate atunci ispita să vină de la Dumnezeu şi cum tot El să fie împărţitorul cununilor ? Precum o dovedeşte, vorbind despre unele ca acestea: Nimeni ispitindu-se să zică, că de la Dumnezeu se ispiteşte; că Dumnezeu este neispitit de rele, şi el pre nimeni nu ispiteşte (Iacov 1, 13). Însă zicem că ispita este de la cel rău, adică de la păcat şi de la căderea în păcat, de care Hristos a rămas neispitit, cu toate că a fost ispitit altminteri, că întru ceea ce au pătimit, însuşi fiind ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să le ajute (Evrei 2, 18), iar după ce a fost botezat în Iordan, s-a urcat pe munte unde a fost ispitit după cum se spune în Evanghelie.

13. Astfel încât ispitele şi suferinţele trupului se spune că vin asupra oamenilor din afară, ca şi din reaua sfătuire a vrăjmaşului, deşi nici aceasta nu este cu totul pe nedrept, de vreme ce vrăjmaşul până şi pe Domnul ispitindu-l, a fost totuşi ruşinat. Se mai numesc ispite şi păcatele, prin care fiecare dintre noi este ispitit, precum însuşi Sfântul Iacov o spune: Ci fiecare se ispiteşte de a sa poftă fiind tras, şi amăgit. După aceea, pofta zămislind, naşte păcat; iar păcatul săvârşindu-se, naşte moarte (Iacov 1, 14). Care moarte ? Cea veşnică, care este despărţirea sufletului de Dumnezeu prin păcat. Acea moarte a trupului pe care am urmat-o începând cu Adam până la plinirea veacului, şi pe care o vor urma şi în veacul cel viitor cei care nu se pocăiesc din această viaţă, osânda cea de nerăbdat şi fără de sfârşit a sufletului şi a trupului, care va fi pedepsit pe drept de Cel ce poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena focului.

14. Să fugim, fraţilor, cât putem de ispită, căci a ne feri de ea stă în puterea noastră. Dar mai presus de aceasta să ne întristăm când ne vedem căzuţi în ispită. Dacă pe lângă aceasta ne vom întrista cât trebuie, vom lucra pocăinţa spre mântuire, noi, care suntem nepocăiţi. Astfel, am venit să vă învăţ despre ispită, dar nu despre cea care vatămă şi pedepseşte pentru o vreme, ci pentru totdeauna. Căci Domnul nostru Iisus Hristos, prin al căruia har şi noi Îi suntem slujitori, este Arhiereul bunătăţilor viitoare, nu al celor vremelnice, şi prin scump sângele Său a intrat în Sfânta Sfintelor cu adevărat, nu pentru o vreme, ci pururea aflându-ne nouă mântuire; pe care şi noi am venit să o aducem vouă, mântuirea cea veşnică, dacă veţi crede, din ispitele sufleteşti, însă nu trupeşti, căci armele luptei noastre nu sunt trupeşti, după cum zice şi apostolul, ci sunt puterea lui Dumnezeu pentru surparea înlănţuirilor, dar nu ale simţurilor, ci ale legăturilor care s-au zămislit din războiul lăuntric al minţii noastre.

15. Căci pe cât îmi pare mie, voi nu prea vă osteniţi nici să înţelegeţi, nici să căutaţi izbăvirea din ispitele lăuntrice ale sufletului, ci mai cu sârguinţă vă întristaţi pentru acele ispite pentru care se cuvine să ne bucurăm, fiindcă de la unele ca acestea ni se va dărui izbăvirea cea veşnică; pe când voi de la mine mai curând căutaţi această slobozire de ispitele trupeşti, pe care eu mai curând le dispreţuiesc, alegând să sufăr împreună cu voi. Şi dacă ne-am întrista pentru păcatele noastre mai mult decât ne-am îngriji de vătămările ce vin asupra noastră, vom afla nu numai mântuirea sufletului şi mântuirea cea veşnică, ci şi izbăvirea de ispitele vremelnice. De ce oare a devenit această viaţă, pentru noi, chinuitoare şi plină de întristare, iubitoare de război şi preanenorocită ? Oare nu prin călcarea poruncii ne-au aruncat pe noi acestea în ispita cea neîngăduită, adică în păcat ? Dacă, aşadar, ne vom curăţi înşine de tot păcatul prin pocăinţă şi de aici mai cu osârdie ne vom ruga în ispite şi la vreme potrivită, ne vom întoarce la o viaţă fără durere şi fără ocară.

16. Să ne întoarcem, aşadar, către acest cuvânt mântuitor, să nu ne întristăm de necazurile şi vătămările trupeşti, ci mai cu sârg să ne îngrijim de cele duhovniceşti, care sunt cu adevărat ispite şi vrednice cu adevărat de întristare. Ca să spunem către Dumnezeu, aşa cum El Însuşi ne-a învăţat, şi nu ne duce pre noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean (Matei 6, 13) fiindcă a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava în vecii vecilor. Amin.


Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 31 (3/2004)