Tâlcuiri la Noul Testament

Comentarii la Evanghelia după Luca

de Sfântul Ambrozie al Milanului

 

CARTEA A II-A

(Luca 1, 26 - 3, 22)

,,Iar în luna a şasea, trimis au fost îngerul Gavriil de la Dumnezeu în cetatea Galileei, căreia numele era Nazaret. La fecioară logodită cu bărbat, cărui numele Iosif, din casa lui David; şi numele fecioarei: Mariam” (Luca 1, 26-27).

1. Taine dumnezeieşti, cu adevărat, sunt ascunse, şi nimeni dintre oameni nu poate şti cu uşurinţă gândul lui Dumnezeu, potrivit proorociei (potrivit Isaia 40, 13), dar din faptele şi învăţăturile Domnului şi Mântuitorului nostru, noi putem înţelege aceasta a fi un plan chibzuit, că cea care a fost dată în căsătorie unui bărbat a fost aleasă, mai presus de toţi, pentru a sluji lui Dumnezeu. Dar de ce nu a rămas ea însărcinată înainte de a fi dată în căsătorie ? Poate, ca nu cumva să se poată spune că ea a zămislit din păcat trupesc. Şi Scriptura potrivit aminteşte atât de faptul că ea era dată în căsătorie, cât şi de faptul că era fecioară: fecioară, ca ea să poată fi văzută ca neavând cunoştinţă de bărbat; dată în căsătorie, ca nu cumva ea - al cărei pântece îngreunat purta semnul unui seducător - să fie înfierată cu ruşinea fecioriei siluite.

Dar Domnul a preferat ca cineva să se îndoiască mai degrabă de naşterea Sa, decât de cinstea mamei Sale - pentru că El a ştiut că smerenia unei fecioare este gingaşă, iar vestea necinstei este fără scrupule -, nici nu a crezut că verosimilitatea obârşiei Sale trebuie adăugată la greşelile mamei Sale. Astfel, fecioria Sfintei Maria este păstrată neştirbită de necinste şi nepângărită de zvon; pentru că se cuvine ca sfinţii să aibă, de asemenea, mărturie de la străini, nici nu se cădea ca vălul tainei să fie lepădat printr-o reputaţie proastă de către cei care trăiesc în feciorie, deoarece însăşi Maica Domnului a fost văzută ca ruşinată.

2. Atunci, ce s-ar putea reproşa evreilor, sau lui Irod, dacă ei au fost văzuţi că prigonesc un copil născut din adulter ? Atunci, cum ar putea spune El Însuşi: ,,Nu am venit să stric legea, ci să plinesc” (Matei 5, 17), dacă El a fost văzut a-Şi avea obârşia într-o încălcare a legii, de vreme ce naşterea dintr-o femeie necăsătorită este pedepsită de lege (potrivit A Doua Lege 23, 17) ? Mai degrabă este folosită mărturia mai demnă de încredere a cinstei căsătoriei, care ar putea şi să ascundă năpasta, şi să apere de ocară, dacă nu s-a cunoscut taina.

Cum se face că credinţa Mariei se dovedeşte mai mare decât se poate spune, iar pricina necinstei este îndepărtată ? Pentru că o femeie necăsătorită însărcinată ar fi fost văzută ca dorind să-şi tăinuiască vina cu o minciună. Atunci, nefiind dată în căsătorie, ea avea motiv să mintă; ca dată în căsătorie, nu avea, deoarece a da naştere este răsplata căsătoriei şi harul soţiilor.

3. Şi nu este o pricină obişnuită pentru care fecioria Mariei l-a înşelat pe stăpânitorul lumii acesteia (potrivit Ioan 12, 31; 14, 30; 16, 11), cel care atunci când a văzut-o pe ea dată în căsătorie unui bărbat nu a putut să socotească suspicioasă îngrecarea ei (potrivit Ioan 12, 31). Apoi, cuvintele Domnului nostru mărturisesc intenţia de a-l înşela pe stăpânitorul lumii acesteia, când apostolilor li se porunceşte să tacă cu privire la Hristos (potrivit Matei 16, 20), când celor tămăduiţi nu li se îngăduie să se laude cu vindecarea lor (potrivit Matei 8, 4), când dracilor li se porunceşte să păstreze tăcerea cu privire la Fiul lui Dumnezeu (potrivit Luca 4, 35).

De asemenea, apostolul a mărturisit, precum am spus, că scopul său era de a-l înşela pe stăpânitorul lumii acesteia, zicând: ,,Ci grăim înţelepciunea lui Dumnezeu întru taină, cea ascunsă (...) care nimeni din domnii veacului acestuia nu o au cunoscut; că de o ar fi cunoscut, n-ar fi răstignit pre Domnul slavei” (I Corinteni 2, 7-8). Cu alte cuvinte, apostolul spune: ei nu mi-ar fi pricinuit niciodată să fiu răscumpărat prin moartea Domnului meu.

În acest chip, El a înşelat pentru noi, El a înşelat pentru a birui, El l-a înşelat pe diavol când a fost ispitit, când a fost întrebat, când s-a spus despre El că este Fiul lui Dumnezeu, astfel ca El să nu aducă în nici un fel mărturie cu privire la Dumnezeirea Sa. Dar, cu toate acestea, El l-a înşelat în mai mare măsură pe stăpânitorul lumii acesteia; pentru că deşi diavolul s-a îndoit uneori, de vreme ce a spus: ,,De eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te pre sineţi jos” (Matei 4, 6), L-a cunoscut pe El, cu toate că prea târziu, şi s-a depărtat de la El. Demonii, de asemenea, L-au cunoscut pe El, ei care au spus: ,,Ai venit aici mai înainte de vreme să ne munceşti pre noi ?” (Matei 8, 29). Şi ei ştiau că El a venit, pentru că aveau mai înainte cunoştinţă de venirea Sa.

Dar ce mărturie mai puternică, că domnii veacului acestuia nu ar fi avut cunoştinţă, putem aduce noi decât spusele apostolilor: ,,Că de o ar fi cunoscut, n-ar fi răstignit pre Domnul slavei” (I Corinteni 2, 8). Fiindcă răutatea demonilor a înţeles cu uşurinţă chiar ceea ce era ascuns, însă, cu adevărat, cei care sunt absorbiţi de preocupări pământeşti nu pot pricepe adevărurile dumnezeieşti.

4. De aceea, evangheliştii au împărţit potrivit lucrarea între ei, astfel că Sfântul Matei istoriseşte că Iosif a fost prevenit de înger să nu o lase pe Maria (potrivit Matei 1, 20); apoi Luca a adus dovada că ei nu s-au cunoscut; şi aici Maria însăşi mărturiseşte când ea spune îngerului: ,,Cum va fi aceasta, de vreme ce de bărbat nu ştiu ?” (Luca 1, 34) Şi tot Sfântul Luca însuşi a vestit-o pe ea fecioară, spunând: ,,Şi numele fecioarei: Mariam” (Luca 1, 27); şi proorocul a vestit-o, când a zis: ,,Iată fecioara în pântece va lua” (Isaia 7, 13); iar Iosif a vădit acest lucru, el care, deoarece a văzut-o îngreunată pe cea pe care nu o cunoscuse, a dorit să o lase (potrivit Matei 1, 19).

Domnul Însuşi, spânzurat pe cruce, de asemenea a dezvăluit acest lucru când a spus mamei Sale: ,,Femeie, iată Fiul tău” (Ioan 19, 26), şi apoi spune ucenicului Său: ,,Iată mama ta” (Ioan 19, 27). Fiecare a adus mărturie, ucenicul şi mama, fiindcă ,,dintr-acel ceas o a Scriptura NT 34luat pre dânsa ucenicul întru ale sale” (Ioan 19, 27). Fără îndoială, dacă ea s-ar fi cunoscut cu soţul ei, nu şi-ar fi părăsit niciodată propriul bărbat, nici nu ar fi pătimit un bărbat drept ca femeia lui să se depărteze de el. Atunci, cum ar fi rânduit Domnul despărţirea, când porunca Sa era ca nimeni să nu-şi poată lăsa soţia, afară de pricina curviei (potrivit Matei 5, 32) ?

5. Însă Sfântul Matei a învăţat în chip minunat ce s-ar cădea să facă un bărbat drept când el a descoperit ruşinea soţiei sale, astfel ca el să se poată feri pe sine însuşi de vărsare de sânge de la crimă şi curat de curvie; pentru că ,,cel ce se lipeşte de curvă un trup este” (I Corinteni 6, 16) cu ea.

În acest fel, persoana şi onoarea dreptului Iosif sunt apărate pretutindeni, iată de ce el poate fi respectat ca martor: fiindcă gura dreptului nu cunoaşte înşelăciune, iar limba sa grăieşte judecată, şi judecata sa grăieşte adevăr (potrivit Psalmi 36, 30). Nici să nu te tulburi că Sfânta Scriptură spune adesea ,,soţie” (potrivit Matei 1, 20 şi 23), pentru că nu pierderea fecioriei, ci dovada căsătoriei este arătată prin slujba cununiei. În sfârşit, nimeni nu o lasă pe cea pe care nu a primit-o, iar cel care a dorit să o lase prin aceasta a mărturisit că a primit-o.

6. Totodată, nu este de trebuinţă să schimbăm ceea ce spune evanghelistul: ,,Şi nu o a cunoscut pre ea până ce a născut pre fiul său” (Matei 1, 24); pentru că acesta este un grai aparte al Scripturii, precum se poate vedea într-alt loc: ,,Până ce veţi îmbătrâni eu sunt” (Isaia 46, 4). Cu siguranţă, Dumnezeu nu a încetat să fie după ce ei au ajuns la o vârstă înaintată. Şi în psalmul: ,,Zis-au Domnul Domnului meu: şezi de-a dreapta mea. Până ce voiu pune pre vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor tale” (Psalmi 109, 1-2). Nu va sta El acolo şi după aceea ?

Într-adevăr, deoarece cel care conduce cauza socoteşte că este suficient a spune că aceea este cauza, el nu urmăreşte prisosul; este îndeajuns pentru el să afirme cauza întreprinsă şi să lase deoparte ceea ce se întâmplă. Şi, prin urmare, cel care a luat asupra sa dovedirea tainei neprihănite a întrupării a socotit netrebuincios a urmări dovada fecioriei Mariei, ca nu cumva el să fie văzut ca un apărător al fecioarei, mai degrabă decât ca un susţinător al tainei. Neîndoios, când el a învăţat că Iosif era drept, a afirmat aşa cum se cuvine că el nu ar fi putut tulbura Templul Sfântului Duh, Maica Domnului, pântecele tainei.

7. Am învăţat despre seminţia Adevărului, am învăţat despre sfat; haideţi să învăţăm despre taină. În mod cuvenit, ea este dată în căsătorie, dar fecioară, căci ea preînchipuie Biserica care este neprihănită (potrivit Efeseni 5, 27), deşi este cununată. O fecioară ne-a zămislit pe noi de la Duhul, o fecioară ne naşte fără dureri. Şi, astfel, cumva Maria, căsătorită cu unul, a fost plinită de Altul, fiindcă şi Bisericile particulare sunt, într-adevăr, pline de Duh şi har şi cu toate acestea sunt unite cu vieţuirea unui preot vremelnic.

,,Şi intrând îngerul la dânsa, a zis: bucură-te ceea ce eşti plină de dar, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei. Iar ea văzând s-a spăimântat de cuvântul lui” (Luca 1, 28-29).

8. Învaţă felul de a fi de la fecioară, învaţă smerenia de la fecioară, învaţă proorocia de la fecioară, învaţă în taină. Este în firea fecioarelor să tresară la fiecare intrare a unui om şi să se teamă de orice cuvânt din partea unui om. Să lăsăm femeile să înveţe a urma ţelul smereniei. Ea era singură în cămara dinlăuntru în care nici unul dintre oameni nu poate intra, doar îngerul a aflat-o pe ea; singură fără o însoţitoare, singură fără de martor, ca nu cumva să fie prihănită de vorbirea necuviincioasă, ea este salutată de către înger. Învaţă, fecioară, să fugi de neruşinarea vorbelor; de altfel, Maria s-a speriat de salutul îngerului.

9. ,,Şi”, se spune, ,,cugeta în ce chip va fi închinarea aceasta” (Luca 1, 29), şi, prin urmare, cu sfială, căci ea s-a spăimântat; cu chibzuinţă, căci ea s-a minunat de chipul străin al binecuvântării care nu era niciunde învăţat, niciunde dezvăluit mai înainte. Acest salut a fost păstrat doar pentru Maria: fiindcă numai despre ea se spune pe drept că este plină de dar, singura care a dobândit darul de care nici o altă femeie nu s-a învrednicit, acela ca ea să fie plinită cu Izvoditorul Darului. Deci Maria a roşit, Elisabeta a roşit şi ea, şi astfel învăţăm diferenţa dintre sfiala unei femei şi cea a unei fecioare. Una a roşit având pricină, cealaltă din sfială; măsura ruşinii este hărăzită femeii, darul ruşinii este sporit la fecioară.

,,Şi a zis ei îngerul: nu te teme Mariam, că ai aflat dar la Dumnezeu. Şi iată vei zămisli în pântece, şi vei naşte fiu, şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare” (Luca 1, 30-32).

10. Într-adevăr, s-a spus despre Ioan de către înger că ,,va fi mare” (Luca 1, 15); dar el ca om este mare, însă Iisus ca Dumnezeu este mare. Fiindcă ,,mare este Domnul şi lăudat foarte, şi slavei Lui nu este sfârşit” (Psalmi 144, 3). Şi Ioan este mare, cu adevărat, fiindcă ,,mai mare prooroc între cei născuţi din muieri decât Ioan Botezătorul, nimeni nu este” (Luca 7, 28). Dar este cineva mai mare ca Ioan, căci ,,cel mai mic întru împărăţia lui Dumnezeu, mai mare decât el este” (Luca 7, 28).

Aşadar Ioan este mare. Dar înaintea Domnului nici măcar marele Ioan nu bea vin şi băutură tare (potrivit Luca 1, 15); însă Iisus mănâncă şi bea cu vameşii şi păcătoşii (potrivit Marcu 2, 16; Luca 5, 30). El care nu are nici o putere prin fire va spori în vrednicie prin înfrânare; însă de ce Hristos, a Cărui fire era de a ierta păcatele, s-ar fi ferit de aceia cărora El le-ar fi putut arăta cum să fie mai buni decât cei care se înfrânează ?

11. În acelaşi timp, El nu desconsideră tovărăşia celor cărora El le va da taina. Astfel, Iisus mănâncă şi Ioan posteşte, un chip al fiecărui neam. Într-unul este a posti; în Celălalt este a prăznui. Dar şi Hristos a postit, ca nu cumva cineva să respingi învăţătura Sa; El a mâncat cu păcătoşii ca să poţi vedea Harul Lui şi să-I poţi recunoaşte puterea. Prin urmare, Ioan este mare, iar măreţia lui are un început şi un sfârşit, în vreme ce Domnul Iisus Hristos este ,,începutul şi sfârşitul”, ,,cel dintâi şi cel de pre urmă” (Apocalipsa 1, 17; 22, 13). Nimic nu este mai înainte de cel dintâi, nimic nu este după cel de pe urmă (potrivit Apocalipsa 2, 8).

12. Şi fie ca obiceiul neamului omenesc să nu te facă să crezi greşit că El nu este Cel dintâi pentru că El este Fiul. Urmează Scripturile ca să nu greşeşti. Se spune că Fiul este Cel dintâi. De asemenea, este scris că Tatăl ,,singur are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată” (I Timotei 6, 16), pentru că ai citit: ,,Împăratului veacurilor, celui nestricăcios” (I Timotei 1, 17); dar nici Cel dintâi înainte de Tatăl, nici singur Tatăl fără Fiul. Dacă negi una, o micşorezi pe cealaltă. Urmează-le pe amândouă şi le poţi adeveri pe ambele.

El nu a spus: ,,Eu sunt cel mai dinainte şi cel mai de pre urmă”, ci ,,Eu sunt cel dintâi şi cel de pre urmă” (Apocalipsa 1, 17; 22, 13). Fiul este Cel dintâi şi prin aceasta împreună-veşnic cu Tatăl; pentru că El Îl are pe Tatăl cu care să fie veşnic. Îndrăznesc a spune: Fiul este Cel dintâi, dar El nu este singur, şi vorbesc cum se cuvine, şi vorbesc cu evlavie. De ce vă ciuliţi urechile către hule, voi ereticilor ? Aţi căzut în cursele pe care voi le-aţi întins. Fiul este Cel dintâi şi El nu este singur. Cel dintâi, fiindcă este întotdeauna cu Tatăl; nu este singur, fiindcă El nu este nicicând fără Tatăl. Nu eu spun aceasta, ci Însuşi El: ,,Nu sunt singur, că Tatăl meu cu mine este” (Ioan 16, 32).

 

Scriptura NT 35

Sfânta Treime
Frescă dintr-o biserică din Capadocia, Turcia

 

Tatăl singur este, pentru că este o Dumnezeire a Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, şi ceea ce este Una este singură. Tatăl este singur, Unul-Născut este singur, singur este şi Sfântul Duh; nu este una ceea ce este Fiul şi Tatăl, nici ceea ce este Tatăl şi Fiul, sau Sfântul Duh şi Fiul. Fiul este o persoană, Sfântul Duh este alta; pentru că noi citim: ,,Şi eu voiu ruga pre Tatăl şi alt Mângâietor va da vouă” (Ioan 14, 16). Dumnezeu este singur, pentru că Unul Dumnezeu dintru care toate lucrurile sunt; Fiul este singur, pentru că Un Domn este prin care toate lucrurile sunt (potrivit I Corinteni 8, 6).

Dumnezeirea face singură. Naşterea mărturiseşte atât despre Tatăl, cât şi despre Fiul, astfel că Fiul nu este nicăieri văzut fără de Tatăl, nici Tatăl fără de Fiul. Prin urmare, nici singur, dar nu singur ,,în nemurire”, nici nu ,,locuieşte” El singur ,,întru lumină neapropiată”, pentru că ,,pre Dumnezeu nimeni nu l-a văzut niciodinioară”, doar ,,cel unul născut Fiul, carele este în sânul Tatălui, acela au spus” (Ioan 1, 18), care şade de-a dreapta Tatălui.

De altfel, există unii care îndrăznesc să spună că lumina în care locuieşte Tatăl este de neapropiat pentru Fiul. Sigur lumina nu este mai puternică ca Tatăl ? Căci care lumină este neapropiată Lui, pentru care Tatăl nu este neapropiat, când El Însuşi este Lumina cea adevărată şi Creatorul luminii veşnice, despre care s-a spus: ,,Era lumina cea adevărată, care luminează pre tot omul ce vine în lume” (Ioan 1, 9; Înţelepciunea lui Solomon 7, 25) ? Vezi că aceea este lumina cea neapropiată în care Tatăl locuieşte şi în care Fiul locuieşte, pentru că Tatăl este în Fiul, şi Fiul în Tatăl (potrivit Ioan 14, 11).

13. Aşadar, este prea bine spus; fiindcă puterea lui Dumnezeu este universală, măreţia Fiinţei Cereşti este cu largheţe dăruită. Sfânta Treime este indefinită, necircumscrisă, nemăsurată ca lungime şi lărgime. Este neîngrădită în spaţiu, de neînţeles pentru mintea omenească, de necuprins cu socotinţa, neschimbătoare cu vremea.

Într-adevăr, Domnul Iisus Hristos a dat măreţie oamenilor; pentru că ,,în tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor” (Psalmi 18, 4); dar nu până la marginile lumii, nu până la marginile cerului, nu dincolo de ceruri. Căci cu adevărat întru Domnul Iisus Hristos ,,s-au zidit toate, cele din ceruri şi cele de pre pământ, cele văzute şi cele nevăzute (...); şi el este mai înainte de toate şi toate întru dânsul sunt aşezate” (Coloseni 1, 16-17). Priveşte către ceruri, Iisus este acolo; priveşte pământul, Iisus este acolo; urcă întru cuvânt către cer, coboară întru cuvânt către iad, Iisus este acolo. Căci de te-ai fi înălţat la cer, Iisus este acolo; de te-ai fi coborât la iad, El este acolo (potrivit Psalmi 138, 7).

Astăzi, când vorbesc, El este cu mine, în acest loc, în acest moment; şi dacă un creştin vorbeşte acum în Armenia, Iisus este acolo, fiindcă ,,nimeni nu poate numi pre Domnul Iisus, fără numai întru Duhul Sfânt” (I Corinteni 12, 3). De ai fi străbătut adâncurile, l-ai vedea şi acolo pe Iisus lucrând; deoarece este scris: ,,Să nu zici întru inima ta: cine se va sui în cer ? Adică, să pogoare pre Hristos. Sau, cine se va pogorî întru adânc ? Adică, să ridice pre Hristos din morţi (Romani 10, 6-7; potrivit Varuh 3, 29). Prin urmare, unde nu este El, Cel ce a umplut cerurile, iadul şi părţile pământului ? Deci, El este numit pe drept a fi mare, Cel a cărui virtute a umplut lumea, care pretutindeni este şi va fi întotdeauna, pentru că ,,împărăţiei lui nu va fi sfârşit” (Luca 1, 33).

14. ,,Şi a zis Mariam către înger: cum va fi aceasta, de vreme ce de bărbat nu ştiu ?” (Luca 1, 34) Aici, Maria pare să nu fi crezut, dacă nu eşti cu luare aminte: fiindcă nu este drept ca cea care a fost aleasă să-L poarte pe Unul-Născut Fiu al lui Dumnezeu să pară a fi fost fără credinţă. Şi cum ar putea fi aceasta – deşi privilegiul de mamă este neştirbit, ea căreia îi este dăruit de îndată un privilegiu mai mare, dar, pentru acesta, ei îi este hărăzită şi o credinţă mai mare – că Zaharia care nu a crezut a fost condamnat la muţenie, iar Maria, dacă nu ar fi crezut, ar fi fost slăvită prin însuflarea Sfântului Duh ? Dar nici nu trebuie ca Maria să nu creadă, nici noi să fim cu atâta neluare aminte şi să o lipsim de credinţa ei: a nu-l crede pe înger, uzurpă lucrurile dumnezeieşti. Nici nu este uşor a cunoaşte ,,iconomia tainei celei ascunse din veci întru Dumnezeu” (Efeseni 3, 9; potrivit Coloseni 1, 26), pe care n-ar putea-o cunoaşte nici puterile cereşti. Cu toate acestea, ea nu a negat credinţa, ea nu a refuzat datoria, ci şi-a plecat voinţa sa, a făgăduit să asculte. Căci, cu adevărat, când ea spune: ,,Cum va fi aceasta ?” (Luca 1, 34), ea nu s-a îndoit cu privire la urmare, ci a cercetat natura acestei urmări.

15. Cu cât mai cumpătat este acest răspuns faţă de cuvintele preotului ! Ea a spus: ,,Cum va fi aceasta ?” (Luca 1, 34) El a răspuns: ,,Din ce voiu cunoaşte aceasta ?” (Luca 1, 18) Ea deja cumpăneşte problema; el încă se îndoieşte cu privire la mesager. Cel care neagă că ştie, neagă că crede şi, ca să zicem aşa, caută încă alt autor al credinţei; ea făgăduieşte că va face ce i s-a spus, nici nu se îndoieşte că trebuie făcut, şi doar întreabă cum s-ar putea petrece; de aceea tu ai: ,,Cum Scriptura NT 47va fi aceasta, de vreme ce de bărbat nu ştiu ?” (Luca 1, 34) O naştere străină şi de necrezut trebuie să fie mai întâi auzită, ca să poată fi crezută. Că o fecioară naşte este un semn al unei taine dumnezeieşti, nu omeneşti. Deci ,,va da vouă semn: iată fecioara în pântece va lua şi va naşte fiu” (Isaia 7, 13). Maria a citit aceasta şi, de aceea, a crezut că se va întâmpla; însă ea n-a citit mai înainte cum se va întâmpla, fiindcă nu s-a revelat nici măcar unui prooroc atât de mare cum ar avea loc. Căci atât de mare este taina unei porunci, încât trebuie vestită nu prin gura unui om, ci a unui înger. Astăzi se aude pentru prima oară: ,,Duhul Sfânt se va pogorî peste tine” (Luca 1, 35), şi este auzit şi crezut.

 

Sfântul Ambrozie al Milanului

 

16. Ea a spus: ,,Iată roaba Domnului; fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38). Iată smerenia ei, iată evlavia ei. Ea spune că este roaba Domnului, ea care este aleasă a fi Maica Lui, nici nu s-a înălţat de făgăduinţa neaşteptată. În acelaşi timp, numindu-se pe sine roabă, ea nu a pretins nici un privilegiu pentru un aşa de mare dar, ea care ar face precum i s-a poruncit; căci fiind hărăzită a da naştere, ea însăşi trebuie să arate blândeţe şi smerenie (potrivit Matei 11, 29): ,,Iată roaba Domnului; fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38). Ai ascultarea, vezi rugăciunea: căci ,,iată roaba Domnului” este pregătirea chemării ei, şi ,,fie mie după cuvântul tău” este ţelul rugăciunii.

17. Iată cât de repede a crezut Maria şi cele cu privire la statutul ei inegal ! Căci ce este atât de inegal ca Sfântul Duh şi un trup ? Ce este atât de nemaiauzit ca o fecioară ce poartă în pântece, împotriva legii, împotriva tradiţiei, împotriva curăţiei, a cărei grijă este atât de nepreţuită pentru o fecioară ? Dar Zaharia a fost necredincios, nu cu privire la statul inegal, ci din pricina vârstei înaintate; fiindcă statutul său era potrivit. Zămislirea de către un bărbat cu soţia sa este obişnuită, şi nici nu trebuie să pară de necrezut când firea este în armonie cu ea. Pentru că de vreme ce vârsta este pentru fire, nu firea pentru vârstă, se întâmplă adesea că vârsta împiedică firea; pe deasupra, nu este exagerat că pricina mai mică se pleacă celei mai mari şi privilegiul firii mai degrabă exclude folosirea vârstei mai mici. De aici, s-a întâmplat că Avraam şi Sara au zămislit un fiu la bătrâneţe (potrivit Facerea 21, 2), iar Iosif este ,,fiu de bătrâneţe” (Facerea 37, 3). Dar dacă Sara este mustrată că a râs (potrivit Facerea 18, 13), cel care n-a crezut nici proorocia, nici pilda este mai pe drept pedepsit.

Dar Maria, când spune: ,,Cum va fi aceasta, de vreme ce de bărbat nu ştiu ?” (Luca 1, 34), nu pare să se fi îndoit cu privire la faptul în sine, ci să fi întrebat de natura faptului. Căci este evident că cea care a întrebat cum ar putea fi, a crezut că s-ar putea întâmpla. Prin urmare, ea s-a învrednicit să audă: ,,Fericită este ceea ce a crezut” (Luca 1, 45). Şi ea, care este mai slăvită decât un preot, este cu adevărat fericită. Când preotul a negat, Fecioara a îndreptat greşeala. Nici nu este ciudat că Domnul, Cel care va mântui lumea, Şi-a început lucrarea de la Maria, astfel încât ea, prin care mântuirea a fost gătită pentru toţi, să fie prima care dobândeşte roada mântuirii de la Fiul ei.

18. Şi ea potrivit a întrebat cum ar putea fi; căci ea a citit că o fecioară va naşte, dar nu a citit cum va naşte fecioara; ea a citit, precum am spus, ,,iată fecioara în pântece va lua” (Isaia 7, 13), dar îngerul a spus pentru prima oară în Evanghelie cum va lua ea în pântece.

,,Şi sculându-se Mariam în zilele acelea, mers-a la munte cu degrabă, în Cetatea Iudei. Şi a intrat în casa Zahariei şi s-a închinat Elisavetei” (Luca 1, 39-40).

19. Este o pildă pentru toţi că cei care cer credinţă pun lucrurile pe seama credinţei. De aceea, îngerul, când a vestit ceea ce era tainic, astfel încât credinţa să fie adăugată pildei, a vestit Fecioarei Maria zămislirea de către o femeie stearpă mai în vârstă, pentru ca să se spună că orice îi este plăcut lui Dumnezeu este cu putinţă la El (potrivit Luca 1, 36-37). Când Maria a auzit aceasta, nefiind neîncrezătoare faţă de proorocie, nici nesigură de mesaj, nici îndoindu-se de pildă, ci fiind bucuroasă pentru ruga sa, evlavioasă faţă de datoria sa, grăbindu-se de bucurie, a purces către cetatea din munte. Căci încotro ar merge ea, plină de Dumnezeu, dacă nu degrabă către înălţimi ? Harul Sfântului Duh nu cunoaşte strădanii încete.

20. De asemenea, voi, sfinte femei, învăţaţi râvna pe care trebuie s-o aveţi faţă de surorile voastre îngreunate. Maria, care înainte sălăşluia în sfânta sfintelor, nu a fost împiedicată de la a ieşi afară, în lume, de către pudoarea fecioriei, nici de la dragostea sa de către asprimea muntelui, nici de la dorinţa sa de către lungimea călătoriei. Fecioara, atentă faţă de datoria sa, neatentă faţă de rău, cu o compasiune vie, nerenunţând din cauza firii ei femeieşti, a purces din casa sa degrabă, către cetatea din munte.

21. Învăţaţi, voi, fecioarelor, să nu mergeţi de colo-colo, prin casele străinilor, nici să zăboviţi pe străzi, nici să luaţi parte la nici o vorbărie în public (potrivit I Corinteni 14, 35; I Timotei 5, 13). Maria, târziu acasă, în grabă în public, a rămas cu rudenia sa vreme de trei luni. Într-adevăr, cea care a venit de dragul datoriei, a rămas fidelă datoriei ei. Ea a rămas trei luni, nu pentru că o altă casă a încântat-o, ci pentru că este neplăcut a fi văzut prea des în public.

22. Aţi învăţat, fecioarelor, pudoarea Mariei: învăţaţi smerenia ei. O rudă de parte femeiască vine la o rudă apropiată; nu numai că cea mai tânără a venit la cea mai în vârstă, dar, de asemenea, ea a salutat-o prima (potrivit Luca 1, 40); pentru că este cuviincios ca, cu cât este mai curată fecioara, cu atât să fie mai smerită. Poate ea ştie să-i respecte pe vârstnicii ei; poate ea, în care este mărturisirea curăţiei, să fie doamna smereniei. Este o pricină de evlavie; este, de asemenea, o regulă a învăţăturii. Fiindcă trebuie socotit că cel mai mare vine la cel mai mic, pentru ca cel mai mic să fie mângâiat; Maria la Elisabeta, Hristos la Ioan, şi după aceea, pentru a sfinţi botezul lui Ioan, Domnul a venit să Se boteze (potrivit Matei 3, 13). Mai mult, venirea Mariei şi binecuvântările prezenţei dumnezeieşti sunt făcute cunoscute: căci de îndată ce ,,a auzit Elisavet închinăciunea Mariei, săltat-a pruncul în pântecele ei; şi s-a umplut de Duh Sfânt Elisavet” (Luca 1, 41).

23. Vezi deosebirea şi însuşirile cuvintelor fiecăruia. Elisabeta a fost prima care a auzit glasul, dar Ioan a fost primul care a perceput harul; ea l-a auzit prin firea lucrurilor, dar el a săltat datorită tainei; ea a perceput venirea Mariei, el pe cea a Domnului; o femeie pe cea a unei femei, şi un prunc pe cea a unui Prunc; femeile vorbesc despre har, dar pruncii lucrează lăuntric; mamele se apropie de taina evlaviei cu o sporire a maternităţii şi într-o îndoită proorocie minunată prin duhul fiilor lor. Pruncul a săltat, mama s-a umplut de Duh Sfânt. Mama nu s-a umplut de Duh Sfânt înaintea fiului, dar când fiul s-a umplut de Duh Sfânt, el a umplut-o şi pe mama lui. Ioan a săltat, iar duhul Mariei s-a bucurat de asemenea (potrivit Luca 1, 47). Când Ioan saltă, Elisabeta se umple de Duh Sfânt; dar noi ştim, nu că Maria s-a umplut de Duh, ci că duhul ei s-a bucurat – pentru că Cel de necuprins cu mintea lucra într-un fel de necuprins cu mintea în Maica Lui –, iar Elisabeta se umple de Duh Sfânt după ce a zămislit, pe când Maria înainte.

,,Şi a strigat cu glas mare şi a zis: ,,binecuvântată eşti tu între femei, şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vie Maica Domnului meu la mine ?” (Luca 1, 42-43)

24. Sfântul Duh cunoaşte cuvintele Sale, nici nu le uită vreodată, iar proorocia nu este împlinită doar prin minunile faptelor, ci şi prin însuşirile cuvintelor. Cine este acel Rod al pântecelui, dacă nu Cel despre care se spune: ,,Iată moştenirea Domnului, fiii, plata rodului pântecelui” (Psalmi 126, 4) ? Adică, moştenirea Domnului sunt fiii, care sunt plata acelui Rod care S-a născut din pântecele Mariei. El Însuşi este Rodul pântecelui, Floarea din rădăcină despre care Isaia potrivit a proorocit, spunând: ,,Şi va ieşi toiag din rădăcina lui Iesse şi floare din rădăcina lui se va înălţa” (Isaia 11, 1); pentru că rădăcina este neamul evreiesc, toiagul este Maria, Floarea Mariei este Hristos, Care ca Rod al unui pom bun înfloreşte acum spre sporirea virtuţii noastre, rodeşte acum fructe în noi, este acum restaurat prin învierea reînnoită a trupului.

,,Şi de unde mie aceasta, ca să vie Maica Domnului meu la mine ?” (Luca 1, 43)

25. Ea nu vorbeşte ca şi cum nu ar şti – fiindcă ea ştie că este harul şi acţiunea Sfântului Duh, anume că mama proorocului este salutată de către Maica Domnului pentru creşterea pruncului ei –, ci pentru că mărturiseşte că acest dar nu este al vredniciei omeneşti, ci al harului dumnezeiesc, astfel că ea spune: ,,De unde mie aceasta ?” (Luca 1, 43) Adică, ,,Cum de mi s-a întâmplat mie un bine atât de mare, că Maica Domnului meu vine la mine ? Nu-l ştiu a fi al meu”. ,,De unde mie aceasta ?” (Luca 1, 43) Prin ce judecată, datorită căror fapte, pentru ce vrednicii ? Aceste îndatoriri ale femeilor nu sunt săvârşite ,,ca să vie Maica Domnului meu la mine” (Luca 1, 43). Eu percep minunea, eu ştiu taina: Maica Domnului este roditoare cu Domnul, este plină de Dumnezeu.

,,Că iată, cum fu glasul închinării tale întru urechile mele, săltat-a pruncul cu bucurie în pântecele meu. Şi fericită este ceea ce a crezut că va fi săvârşire celor zise ei de la Domnul” (Luca 1, 44-45).

26. Tu vezi că Maria nu s-a îndoit, ci a crezut şi, ca urmare, a dobândit rodul credinţei. ,,Fericită”, spune ea, ,,este ceea ce a crezut” (Luca 1, 45). Dar, voi, cei ce aţi auzit şi aţi crezut sunteţi, de asemenea, fericiţi; căci un suflet care a crezut, a zămislit şi poartă Cuvântul lui Dumnezeu şi face cunoscute lucrările Lui. Fie ca duhul Mariei să fie în fiecare, astfel ca să-L mărească pe Domnul; fie ca duhul Mariei să fie în fiecare, aşa încât să se bucure de Dumnezeu (potrivit Luca 1, 46-47). Dacă ea este singura Mamă a lui Hristos după trup, totuşi Hristos este Rodul tuturor după credinţă. Pentru că orice suflet primeşte Cuvântul lui Dumnezeu, cu condiţia ca, nepângărit şi nepătat de păcate, să-şi păzească curăţia sa cu smerenie neprihănită.

27. Atunci, orice suflet ar putea să-L mărească pe Domnul pe cât de mult l-a mărit sufletul Mariei, şi duhul ei s-a bucurat de Dumnezeu Mântuitorul ei (potrivit Luca 1, 46-47). Căci Domnul este mărit, precum ai citit de asemenea într-alt loc: ,,Slăviţi pre Domnul cu mine” (Psalmi 33, 3); nu pentru că un glas omenesc ar putea adăuga ceva despre Domnul, ci pentru că El este mărit în noi. Deoarece chipul lui Dumnezeu este Hristos (potrivit II Corinteni 4, 4; Coloseni 1, 15), şi, prin urmare, dacă sufletul a săvârşit o faptă virtuoasă şi evlavioasă, el măreşte acel chip al lui Dumnezeu cu asemănarea căruia a fost creat (potrivit Facerea 1, 27); şi, ca urmare, pe cât de mult îl slăveşte, pe atât el devine mai sublim prin împărtăşirea de măreţia Lui, încât pare să se manifeste acel chip în el însuşi, prin culoarea strălucitoare a faptelor bune şi prin strădania virtuţii. Astfel sufletul Mariei Îl măreşte pe Domnul, iar duhul ei se bucură de Dumnezeu, deoarece devotată în suflet şi duh Tatălui şi Fiului, ea slăveşte cu cuget credincios pe Unul Dumnezeu dintru Care şi prin Care sunt toate (potrivit I Corinteni 8, 6).

28. Orice suflet îl urmează pe cel al Mariei: cu cât mai bună este persoana, cu atât mai deplină este proorocia. Nici nu pare fără temei că Elisabeta prooroceşte înaintea lui Ioan, şi Maria înaintea Naşterii Domnului; fiindcă mărturiile mântuirii oamenilor se răspândesc deja. Căci aşa precum păcatul a răsărit din femeie, tot aşa şi binele începe de la femeie, astfel că femeile lasă deoparte lucrurile femeieşti şi leapădă slăbiciunea. Iar sufletul, care nu are gen, asemenea Mariei care nu ştie de păcat, zugrăveşte curăţia cu râvnă evlavioasă.

29. ,,Şi a rămas Mariam împreună cu dânsa ca la trei luni, şi s-a întors la casa sa” (Luca 1, 56). Maria este bine descrisă ca făcându-şi datoria şi păstrând numărul tainic. Pentru că nu numai din cauza rudeniei, ea a rămas acolo atât de mult timp, ci şi datorită creşterii unui prooroc atât de mare. Căci dacă o asemenea sporire s-a petrecut la venirea sa, că a săltat pruncul în pântece la salutul Mariei, iar mama lui s-a umplut de Duh Sfânt, cât de mult credem că a însemnat prezenţa Mariei atât de mult timp ?

,,Şi a rămas Mariam împreună cu dânsa ca la trei luni” (Luca 1, 56). Aşadar, proorocul a fost uns şi s-a pregătit ca un bun atlet în pântecele mamei sale; astfel, virtutea sa a fost pregătită pentru lupta lui slăvită. Maria a rămas până când Elisabetei i-a venit vremea să nască. Dar dacă bagi de seamă cu luare aminte, vei vedea că aceasta nu este spusă nicăieri, decât la naşterea dreptului. Atunci, vremea s-a plinit ca Maria să nască, vremea s-a plinit ca Elisabeta să nască (potrivit Luca 1, 57), vremea vieţii s-a plinit când sfinţii trebuie să părăsească această viaţă. Viaţa celui drept are o plinătate, însă zilele celui necucernic sunt zadarnice.

 

Scriptura NT 48

Sfânta Elisabeta ascunzându-se cu pruncul ei în stânca deschisă prin
minune dumnezeiască, pentru a-l scăpa pe Sfântul Ioan de soldaţii lui Irod

 

30. Deci, Elisabeta a născut un fiu, iar cei de aproape ai ei s-au bucurat împreună cu ea (potrivit Luca 1, 57-58). Naşterea sfinţilor aduce bucurie în sufletele multor oameni, deoarece este o binecuvântare de care se împărtăşesc cu toţii; căci dreptatea este o virtute comună. Prin urmare, un semn al vieţii viitoare este prefigurat în naşterea unui drept, şi un har al virtuţii ce va să vină este preînchipuit prin bucuria celor din preajmă. Dar perioada mărită când proorocul se află în pântecele mamei sale este descrisă ca nu cumva prezenţa Mariei să fie trecută sub tăcere; însă este tăinuită vremea copilăriei lui, întrucât el a fost întărit în pântece de prezenţa Născătoarei de Dumnezeu, el care n-a cunoscut greutăţile copilăriei. Şi, în consecinţă, nu citim nimic despre el în Evanghelie, în afară de naşterea sa şi proorocia sa, bucuria sa în pântecele maicii sale şi glasul său în pustie. Nici nu a trăit el vreo vârstă a copilăriei, el care din pântecele maicii sale, dincolo de fire, dincolo de vârstă, a pornit de la măsura vârstei desăvârşite a plinătăţii lui Hristos (potrivit Efeseni 4, 13).

,,Şi răspunzând mama lui, a zis: nu, ci se va chema Ioan. Şi au zis către dânsa, că nimeni nu este întru rudenia ta, care să se cheme cu numele acesta. Şi au făcut semn tatălui lui, cum ar vrea să-l cheme pre dânsul. Şi cerând el panahidă a scris, zicând: Ioan va fi numele lui. Şi s-au mirat toţi. Şi i s-a deschis gura lui îndată, şi limba lui, şi grăia, lăudând pre Dumnezeu” (Luca 1, 60-64).Scriptura NT 49

31. Sfântul evanghelist a considerat că trebuie subliniat cu putere faptul că foarte mulţi credeau că pruncul ar trebui numit precum vrea tatăl său, Zaharia, astfel încât tu să iei aminte că acesta nu era un nume străin care nu era pe placul mamei sale, ci că numele care fusese vestit mai înainte lui Zaharia de către înger a fost făcut cunoscut Elisabetei de Sfântul Duh. Şi, într-adevăr, el, fiind mut, nu a putut face cunoscut soţiei sale numele fiului său, dar Elisabeta a aflat prin proorocie ceea ce n-a ştiut de la bărbatul ei.

 

Sfinţii Zaharia şi Elisabeta, şi fiul lor Ioan Botezătorul

 

Se spune: ,,Se va chema Ioan” (Luca 1, 60), adică: ,,Noi nu-i vom da un nume lui, care a primit deja numele său de la Dumnezeu. El are numele său, pe care l-am adeverit, nu pe care l-am ales”. Răsplata sfinţilor cuprinde aceasta, că ei primesc un nume de la Dumnezeu. Astfel, Iacov este numit ,,Israil”, fiindcă L-a văzut pe Dumnezeu (potrivit Facerea 32, 28); în acest chip, Domnul nostru a fost numit ,,Iisus” înainte ca El să se nască, Lui celui căruia nu un înger, ci Dumnezeu Tatăl i-a dat numele Său. Fiindcă El a spus: ,,Fiul Meu Iisus va fi arătat celor care vor fi cu el ...” (IV Ezdra 7, 28-30 – IV Ezdra este cunoscută în lumea ortodoxă sub numele de Apocalipsa latină a lui Ezdra, şi este o scriere apocrifă care nu face parte din cărţile canonice ale Sfintei Scripturi).

Tu vezi că îngerii vestesc ceea ce ei au auzit, nu ceea ce ei şi-au închipuit. Şi nu te minuna că femeia vorbeşte despre un nume pe care ea nu l-a auzit, până când Sfântul Duh, care a poruncit îngerului, nu i l-a dezvăluit ei. Nici nu putea ea, care a proorocit despre Hristos, să fie neştiutoare a semnului Domnului.

32. Şi este adăugat în mod potrivit că nici una din rudele lui nu a purtat acest nume, ca tu să poţi cunoaşte că numele nu era din familie, ci din proorocie. În plus, Zaharia este cercetat printr-un semn, dar din pricina necredinţei lui s-a luat de la el vorbirea şi auzul, şi cum nu putea grăi cu glasul său, a vorbit cu mâna şi cu scrisul; căci el ,,a scris, zicând: Ioan va fi numele lui” (Luca 1, 63), şi acest nume nu este pus, ci atribuit, şi numaidecât limba sa este pe drept dezlegată, deoarece credinţa dezleagă ceea ce a legat necredinţa.

Prin urmare, haideţi să credem şi noi, ca să putem vorbi (potrivit Psalmi 115, 1; II Corinteni 4, 13), ca limba noastră care este legată cu cătuşele necredinţei să poată fi eliberată prin vocea raţiunii. Haideţi să scriem taine cu Duhul dacă vrem să vorbim (potrivit I Corinteni 14, 2); haideţi să scriem proorocie despre Hristos, ,,nu în table de piatră, ci în tablele inimii celei trupeşti” (II Corinteni 3, 3). Căci, într-adevăr, cel care spune ,,Ioan” prooroceşte despre Hristos. Haideţi să spunem ,,Ioan”; haideţi să spunem, de asemenea, ,,Hristos”, astfel ca şi gurile noastre să poată fi deschise, asemenea gurii pe care frâiele credinţei aţipite au înăbuşit-o în preotul unei turme atât de iraţionale.

33. ,,Şi Zaharia tatăl lui s-a umplut de Duh Sfânt şi a proorocit, zicând” (Luca 1, 67). Vezi cum Dumnezeu, bun şi dornic să ierte păcatele (potrivit Psalmi 72, 1), nu numai că a înapoiat ceea ce a luat, dar a şi dăruit ceva neaşteptat. Cel care mai înainte era mut, acum prooroceşte; pentru că acesta este darul suprem al lui Dumnezeu, că cei care L-au tăgăduit mai apoi Îl mărturisesc. Prin urmare, haideţi să nu lăsăm nimic şi pe nimeni să ne facă necredincioşi; să nu lăsăm nimic, conştienţi de vechile fărădelegi, să ne facă să nu nădăjduim la răsplătirile dumnezeieşti. Dumnezeu poate comuta sentinţa, dacă tu îţi repari greşeala.

,,Şi tu, pruncule, prooroc celui prea Înalt te vei chema” (Luca 1, 76).

34. Când a proorocit cu măreţie despre Domnul, el a schimbat cuvintele sale în proorocie, astfel că el a prezentat aceasta ca fiind de asemenea o binecuvântare a Domnului, ca nu cumva, atunci când a socotit deschis, să pară nerecunoscător păstrând tăcerea cu privire la propriile binecuvântări pe care le-a primit, pe care le-a recunoscut în fiul său. Dar poate că unii cred că este o exagerare iraţională faptul că el vorbea unui copil de 8 zile (potrivit Luca 1, 59). Dacă noi îmbrăţişăm adevărul, înţelegem numaidecât că pruncul care a auzit salutul Mariei înainte de naşterea sa putea auzi glasul tatălui său. Proorocul ştia că un prooroc are alte urechi care sunt deschise de Duhul lui Dumnezeu, nu de vârsta trupească; cel care are dispoziţia de a se bucura a avut percepţia înţelegerii.

35. În acelaşi timp, observă în cât de puţine cuvinte prooroceşte Elisabeta (potrivit Luca 1, 42-45) şi în cât de multe cuvinte o face Zaharia (potrivit Luca 1, 68-79). Şi fiecare cuvânt este plin de Sfântul Duh, dar păstrează rânduiala, căci femeia este mai degrabă râvnitoare către a învăţa care lucruri sunt dumnezeieşti, decât către a le propovădui (potrivit I Corinteni 14, 35). Nici nu am întâlnit până acum vreo femeie care să fi proorocit mai mult ca Maica Domnului (potrivit Luca 1, 46-55). Miriam Proorociţa, sora lui Aaron, a sfârşit cuvintele cântecului ei pe cât de repede posibil (potrivit Ieşirea 15, 20-21) şi când a grăit mai mult cu fratele ei (potrivit Numerii 12, 1-2) nu a scăpat de pedeapsă pentru vorbirea ei.

,,Şi a fost în zilele acelea, ieşit-a poruncă de la Chesarul August, să se scrie toată lumea” (Luca 2, 1).

36. Nu dorim să spunem mai multe despre naşterea Mântuitorului, doar să cercetăm în ce timp S-a născut El. Pentru că ce are a face înscrierea celor lumeşti cu naşterea Domnului, decât dacă observăm că şi aceasta este o taină dumnezeiască, că atunci când înscrierea lumească este hotărâtă, duhovnicescul se împlineşte, mai bine spus, nu pentru împăratul pământului, ci pentru Împăratul Cerului ? Mărturisirea de credinţă este o înscriere a cugetelor; fiindcă atunci când era abolită vechea înscriere a sinagogii, era pregătită o nouă înscriere a Bisericii care nu avea nevoie de suferinţe, ci le stârpea, şi duhovniceşte dădea acum, prin Hristos, numele ei chipului unui popor.

Aici sunt evaluate dimensiunile, nu ale pământurilor, ci ale cugetelor şi duhurilor, nici hotarele lor nu sunt definite, ci lărgite, nici nu este deosebită vreo vârstă, ci toate sunt cuprinse; pentru că nimeni nu este exceptat de la această înscriere, căci fiecare vârstă este chemată la a-I sluji lui Hristos, pe Care pruncii care plâng Îl mărturisesc prin mucenicie (potrivit Matei 2, 16), despre Care ei aduc mărturie cu bucurie pe când sunt încă nenăscuţi (potrivit Luca 1, 44). Nu trebuie să te temi, pentru că nu este nimic înspăimântător în această înscriere, nimic crud, nimic trist; credinţa singură şi-o pecetluieşte fiecare. Vrei să-i auzi pe cenzorii lui Hristos ? Li s-a poruncit să evalueze fără toiag sau înfricoşare (potrivit Matei 10, 10; Luca 9, 3), dar să cerceteze poporul cu har, să vâre sabia în teacă (potrivit Matei 26, 52), să nu aibă aur (potrivit Matei 10, 9; Luca 9, 3). Lumea este adăugată la asemenea cenzori.

37. Prin urmare, iată că tu poţi cunoaşte că înscrierea nu este a lui August, ci a lui Hristos, fiindcă întreaga lume este chemată să se înscrie. Când Hristos Se naşte, toţi Îl mărturisesc; când lumea este cuprinsă, toţi sunt testaţi. Deci, cine poate cere mărturisirea întregii lumi decât Cel care are putere asupra întregii lumi ? Căci ,,al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc într-însa” (Psalmi 23, 1), nu ale lui August. August nu a domnit peste goţi, nu a domnit peste armeni; Hristos a domnit. Cu siguranţă, cei care au dat mucenici lui Hristos au primit cenzorul lui Hristos. Şi cumva ei ne cuceresc pe măsură ce propovăduiesc prin oblăduirea lor, întrucât ei au adus această chestiune de tip arian Lui, pe care L-au mărturisit prin vărsarea sângelui.

38. ,,Această înscriere – se spune – s-a făcut întâi” (Luca 2, 2). Cu toate acestea, istoricii spun că foarte multe părţi ale lumii au fost adesea înregistrate. Aşadar, aceasta este cea dintâi înscriere, nu a pământurilor, ci a cugetelor, în care toţi sunt înscrişi (potrivit Luca 2, 3), deoarece nimeni nu este exceptat de la convocarea, nu a unui sol, ci a proorocului care a prevestit cu mult timp înainte: ,,Toate neamurile plesniţi cu mâinile; strigaţi lui Dumnezeu cu glas de bucurie, că Domnul este Preaînalt, înfricoşat, Împărat mare preste tot pământul” (Psalmi 46, 1-2).

Ca tu să poţi cunoaşte că era o înscriere a dreptăţii, Iosif şi Maria au venit la ea (potrivit Luca 2, 4-5), adică, dreptul şi Fecioara, cel care a slujit Cuvântului şi cea care L-a purtat. Unde se înscriu dreptul şi Fecioara, dacă nu unde este născut Hristos ? Căci ,,tot duhul care mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu este” (I Ioan 4, 2). Dar unde este născut Hristos potrivit unei înţelegeri mai înalte, dacă nu în inima ta şi în sânul tău ? ,,Ci foarte aproape de tine este cuvântul, în gura ta şi în inima ta” (A Doua Lege 30, 14; Romani 10, 8).

39. Încă este potrivit că el a adăugat şi numele guvernatorului, în scopul de a indica cursul timpului. Această primă înscriere a fost făcută când era guvernator Chirineu (potrivit Luca 2, 2), astfel că evanghelistul pare să-l fi introdus în această carte, ca să spunem aşa, pe consul drept martor. Căci dacă consulii fac parte din lista achiziţiilor, cu atât mai mult trebuie ca timpul să fie inclus pentru răscumpărarea tuturor !

Deci, tu ai tot ceea ce conţinea în mod obişnuit un contract: numele celui care deţinea puterea supremă în acea vreme, ziua, locul, motivul. De asemenea, se obişnuieşte a fi folosiţi martori; Hristos i-a citat ca martori la Naşterea Sa şi zămislirea Sa după trup pe cei care au semnat Evanghelia, spunând: ,,Şi veţi fi mie mărturii în Ierusalim” (Faptele Apostolilor 1, 8; potrivit Luca 24, 48).

,,Şi a fost când erau ei acolo, s-au umplut zilele ca să nască ea. Şi a născut pre fiul său cel întâi născut şi l-a înfăşat pre dânsul şi l-a culcat în iesle, pentru că nu aveau ei loc la gazdă” (Luca 2, 6-7).

40. Sfântul Luca prezintă pe scurt cum, în ce vreme şi în ce loc S-a născut Hristos după trup. Dar, într-adevăr, dacă te interesezi de obârşia Sa cerească, citeşte Evanghelia Sfântului Ioan, care începe de la cele cereşti şi coboară către cele pământeşti. Acolo, tu vei găsi când era El, şi cum era, şi ce era, ce a făcut, ce a lucrat, unde era, şi unde a venit, cum a venit, când a venit, şi de ce a venit.

Se spune: ,,La început era Cuvântul” (Ioan 1, 1): tu ai când era El; ,,Şi Cuvântul era la Dumnezeu” (Ioan 1, 1): ai cum era El. Ai, de asemenea, ce era El: ,,Şi – se spune – Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1, 1); ce a făcut El: ,,Toate printr-însul s-au făcut” (Ioan 1, 3); ce a lucrat El: ,,Era Lumina cea adevărată, care luminează pre tot omul ce vine în lume” (Ioan 1, 9); şi unde era El: ,,În lume era” (Ioan 1, 10); unde a venit El: ,,Întru ale sale au venit” (Ioan 1, 11); cum a venit El: ,,Şi Cuvântul trup s-au făcut” (Ioan 1, 14). Ioan aduce mărturie despre El, când a venit El, zicând: ,,Acesta este pentru care eu am zis: după mine vine bărbat, care înainte de mine s-au făcut; că mai înainte de mine au fost” (Ioan 1, 30). Ioan însuşi mărturiseşte de ce a venit El: ,,Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29).

Dacă, atunci, noi cunoaştem fiecare Naştere (n.tr.: cea sub vreme şi cea mai înainte de vreme) şi pe una de cealaltă, şi înţelegem pricina pentru care a venit El – astfel că luând asupra-I păcatele lumii muribunde El a luat stricăciunea păcatului şi moartea tuturor asupra Lui Însuşi (potrivit II Timotei 1, 10) –, Cel care nu ar putea fi copleşit, este firesc ca acum, pe lângă acestea, Sfântul Evanghelist Luca să ne înveţe şi să ne arate căile Domnului crescând după trup.

 

Scriptura NT 50

 

41. Nici nu trebuie să se mâhnească cineva că, printr-un sfat mai înalt, am spus că pruncia lui Ioan este trecută cu vederea, dar afirmăm că cea a lui Hristos este zugrăvită; fiindcă nu oricine poate spune: ,,M-am făcut celor neputincioşi ca un neputincios; ca pre cei neputincioşi să dobândesc” (I Corinteni 9, 22), nici nu poate fi spus despre nimeni altcineva că ,,El s-a rănit pentru păcatele noastre, şi a pătimit pentru fărădelegile noastre” (Isaia 53, 5). Dar El a fost prunc, a fost copil, ca tu să poţi fi om desăvârşit; a fost înfăşat în scutece, ca tu să poţi fi slobozit din laţul morţii (potrivit Psalmi 17, 6); a fost în iesle, ca tu să poţi fi în altar; a fost pe pământ, ca tu să poţi fi în ceruri. Nu a avut loc la gazdă, ca tu să poţi avea multe lăcaşuri în ceruri (potrivit Ioan 14, 2; Efeseni 2, 6). ,,Că pentru voi au sărăcit, bogat fiind, ca voi cu sărăcia lui să vă îmbogăţiţi” (II Corinteni 8, 9).

Prin urmare, sărăcia Lui este moştenirea mea, iar slăbiciunea Domnului este virtutea mea. El a ales să fie lipsit, ca să-i poată îmbogăţi pe toţi. Suspinele acelei copilării tulburate mă curăţesc, acele lacrimi surpă păcatele mele. De aceea, Doamne Iisuse Hristoase, eu datorez mai multe nedreptăţilor suferite de Tine prin care am fost răscumpărat decât lucrărilor prin care am fost creat. Nu ar fi de nici un folos să te naşti, dacă nu ar fi fost câştigul de a fi răscumpărat.

42. Dar fie ca nimeni să nu circumscrie vreun ipostas al dumnezeirii folosinţei trupului. Firea trupului este una, slava dumnezeirii este alta. Slăbiciune din pricina ta, putere în El Însuşi; sărăcie din pricina ta, bogăţie în El Însuşi. Nu evalua ceea ce pricepi, ci recunoaşte ceea ce ai dobândit. Tu vezi că El este în scutece; tu nu vezi că El este în Cer. Tu auzi plânsul unui prunc; tu nu auzi mugetul unui bou ce-şi recunoaşte Stăpânul, deoarece ,,cunoscut-a boul pre Stăpânul şi asinul ieslea Domnului său” (Isaia 1, 3 – însă citatul folosit de Sfântul Ambrozie este următorul: ,,cunoscut-a boul pre Stăpânul şi asinul pătuţul Domnului său”); ba mai mult, am spus mai degrabă ,,iesle” (Luca 2, 7), precum a scris cel care a tradus; fiindcă nimic nu este pentru mine vag în cuvânt care nu este vag în înţelegere.

Căci dacă un orator dintre aceia care urmează capcanele vorbelor neagă că norocul Greciei depinde de cum foloseşte el un cuvânt sau altul, dar crede că trebuie să se ţină seama de cum înşişi filozofii lor, care îşi petrec toate zilele în discuţii, întrebuinţează mai puţin expresii latine şi uzuale pentru a le folosi pe cele proprii, cu atât mai mult trebuie ca noi să nu luăm în seamă cuvintele şi să respectăm tainele, noi pentru care domneşte devalorizarea darului vorbirii, fiindcă minunile lucrărilor dumnezeieşti, nespus de înfrumuseţate, luminează cu lumina adevărului lor ? În sfârşit, sfânta iesle a hrănit acel asin înţelegător (potrivit Numerii 22, 23-33), nu cu prefăcătoria desfătărilor, ci cu puterea hranei fireşti.

43. Acesta este Domnul, aceasta este ieslea în care ne-a fost dezvăluită taina dumnezeiască, astfel ca naţiunile de oi care duc vieţi iraţionale înlăuntrul ieslelor să se hrănească din belşugul hranei sfinte. Prin urmare, asina, cu adevărat chipul şi expresia neamurilor (potrivit Ieşirea 13, 13) cunoştea ieslea Stăpânului ei. Şi, astfel, ea spune: ,,Domnul mă paşte, şi nimic nu-mi va lipsi” (Psalmi 22, 1). Se arată Dumnezeu prin semne obişnuite, pe care îngerii le slujesc (potrivit Luca 2, 9), magii le cinstesc (potrivit Matei 2, 1, 16) şi mucenicii le mărturisesc ? El este născut din pântece, dar străluceşte din cer; El stă culcat într-un loc pământesc, dar este plin de lumină cerească. O mireasă a dat naştere, dar o Fecioară a zămislit; o mirească a zămislit, dar o Fecioară a născut. Pentru că Sfântul Matei ne-a spus nouă de o taină nicidecum obişnuită (potrivit Matei 2, 1), despre care Sfântul Luca, fiindcă era deja pe deplin lămurită, a găsit potrivit să păstreze tăcerea, crezând că el va fi îndeajuns de bogat dacă va ţine pentru sine, din toate, ieslea Domnului.

44. Deci, magii venind de la răsărit au căutat de departe acel Prunc despre care tu care eşti necredincios cugeţi josnic; căzând la pământ, ei Îl slăvesc şi Îl numesc Împărat, aducându-I Lui aur, tămâie şi smirnă din comorile lor (potrivit Matei 2, 2, 11) şi mărturisesc că El Se va scula din nou. Care sunt acele daruri ale adevăratei credinţe ? Aur pentru un Împărat, tămâie pentru Dumnezeu şi smirnă pentru Mort; căci unul este semnul unui împărat, altul al jertfei puterii dumnezeieşti, altul al cinstei unei îngropări care nu strică trupul mortului, ci îl păstrează. Fie ca şi noi, fraţilor, care auzim şi citim aceste cuvinte, să aducem asemenea daruri din comorile noastre; fiindcă ,,avem comoara aceasta în vase de lut” (II Corinteni 4, 7). Deci, dacă tu trebuie să preţuieşti ceea ce eşti nu ca de la tine însuţi, ci ca de la Hristos, cu cât mai mult trebuie să preţuieşti întru Hristos, nu ale tale însuţi, ci ale lui Hristos !

45. Prin urmare, magii aduc daruri din comorile lor. Vrei să cunoşti ce virtute au ei ? Steaua este văzută de ei şi nu este văzută unde este Irod; încă, este văzută unde este Hristos şi ea arată calea (potrivit Matei 2, 2-3, 9). Astfel, această Stea este Calea, şi Calea este Hristos (potrivit Ioan 14, 6), fiindcă potrivit tainei întrupării, Hristos este Steaua; căci ,,va răsări o stea din Iacov, şi se va scula un om din Israil” (Numerii 24, 17). Deci unde este Hristos, este şi Steaua; căci El este ,,steaua cea strălucitoare şi de dimineaţă” (Apocalipsa 22, 16). Prin urmare, El Se adevereşte pe Sine cu propria lumină.

46. Iată alt exemplu: magii au venit pe o cale, dar au plecat pe alta (potrivit Matei 2, 12); fiindcă cei care L-au văzut pe Hristos, cei care L-au mărturisit pe Hristos, se întorc cu siguranţă mai buni decât au venit. Fiindcă sunt două căi, una care duce către distrugere, alta care duce către Împărăţie (potrivit Matei 7, 13). Una este calea păcătoşilor care duce către Irod, cealaltă este Hristos care ne întoarce în patria mamă (potrivit Ioan 14, 6); pentru că aici este un sălaş vremelnic, precum este scris: ,,Mult a nemernicit sufletul meu” (Psalmi 119, 5). Deci, haideţi să ne păzim de Irod, cel care are puterea lumească pentru o vreme, ca noi să putem dobândi sălăşluirea veşnică în patria noastră mamă din ceruri.

47. Pentru că acele răsplăţi nu sunt gătite doar pentru cei aleşi, ci pentru toţi, de vreme ce ,,toate şi întru toţi Hristos” (Coloseni 3, 11); fiindcă tu vezi că atât Avraam dintre haldei, care sunt socotiţi a fi cât se poate de iscusiţi în astronomie, nu a crezut în van în Dumnezeu (potrivit Facerea 15, 6), cât şi magii, care chiar dacă prin artele magice şi-au folosit râvna de a dobândi dumnezeirea pentru ei înşişi, au crezut în Naşterea Domnului pe pământ; eu spun nu în van, ci ca un martor al sfintei credinţe şi exemplu de frică de Dumnezeu să se tragă din naţiile duşmănoase.

48. Cu toate acestea, cine sunt magii dacă nu aceia care, precum ne învaţă istoria, descind din Valaam prin care a fost proorocit: ,,Va răsări o stea din Iacov” (Numerii 24, 17). Aşadar, ei sunt moştenitori ai credinţei nu mai puţin decât ai descendenţei. El a văzut Steaua în duh; ei au văzut-o cu ochii lor şi au crezut. Ei au văzut o nouă Stea care nu a fost văzută de la crearea lumii; ei au văzut o nouă creaţie şi au căutat nu numai pe pământ, ci şi în ceruri, Harul unui nou om, după cum a descris Moisi în chip proorocesc că ,,va răsări o stea din Iacov, şi se va scula un om din Israil” (Numerii 24, 17). Şi ei au ştiut că aceasta este Steaua care arată Omul-Dumnezeu. Ei s-au închinat Pruncului. Cu siguranţă, ei nu I s-ar fi închinat dacă ar fi crezut că El este doar un prunc. Deci, înţelege un mag că arta lui încetează, dar tu nu înţelegi că au venit darurile tale ? El mărturiseşte un Străin, dar tu nu-L mărturiseşti pe Cel Făgăduit ? Crede el împotriva lui însuşi, şi tu nu crezi că făgăduinţa pentru binele tău ar trebui crezută?

49. Astfel, magii Îl vestesc pe Împăratul nou-născut: Irod se tulbură, adună laolaltă cărturarii şi arhiereii, şi îi întreabă pe ei unde Se va naşte Hristos. Magii doar vestesc Împăratul, Irod caută Hristosul; aşadar, el mărturiseşte că Cel despre care întreabă este Împăratul. Deci, atunci când se întreabă unde Se va naşte El, El este neîndoios arătat ca Cel proorocit; fiindcă nici nu ar putea fi căutat Cel care nu a fost proorocit (potrivit Matei 2, 3-7). O, nebuni evrei, voi nu credeţi că Cel pe care-L vedeţi a venit, voi nu credeţi că Cel despre care spuneţi că va veni a venit !

Se spune: ,,Să îmi vestiţi şi mie, ca şi eu venind să mă închin lui” (Matei 2, 8). Cu adevărat, Irod stă la pândă aşteptând, dar nu-L tăgăduieşte pe Dumnezeu, despre care spune că trebuie slăvit. Apoi, el porunceşte ca pruncii să fie ucişi (potrivit Matei 2, 16). Către cine altcineva, dacă nu Dumnezeu, se cuvenea o astfel de jertfă ? Cu toate că lipsiţi de înţelegere, pruncii L-au mărturisit pe Dumnezeu pentru care au fost omorâţi. Noi am luat aceste puţine cuvinte de la Matei, pentru ca să fie limpede că vremea prunciei nu este câtuşi de puţin lipsită de lucrările dumnezeirii. Dar dacă vârsta trupului ar fi neputincioasă în lucrare, cu siguranţă Dumnezeu a fost Cel care a gătit vârsta trupului pentru lucrările dumnezeirii, Cel care i-a făcut şi pe păstorii din acel ţinut să păzească, stând de veghe noaptea împrejurul turmei lor (potrivit Luca 2, 8).

50. Tu vezi urzeala Bisericii ce creşte: Hristos Se naşte şi păstorii încep să stea de veghe, cei care au adunat turma naţiilor care mai înainte trăiau asemenea oilor în Casa Domnului, ca nu cumva ele să sufere unele atacuri din partea fiarelor duhovniceşti, la adăpostul întunericului nopţii (potrivit II Petru 2, 12). Şi păstorii pe care Bunul Păstor (potrivit Ioan 10, 11) îi învaţă sunt vigilenţi. Prin urmare, turma este poporul, noaptea este lumea, iar păstorii sunt preoţii. Sau, poate, este păstor de asemenea cel căruia i se spune: ,,Priveghează, şi întăreşte” (Apocalipsa 3, 2), fiindcă Domnul nu numai că a hirotonit episcopi pentru a veghea asupra turmei Sale, ci a trimis şi îngeri (potrivit Evrei 1, 14). ,,Iată îngerul Domnului a stătut înaintea lor” (Luca 2, 9).

51. Tu vezi cum grija dumnezeiască sporeşte credinţa. Un înger grăieşte Mariei (potrivit Luca 1, 26), un înger grăieşte lui Iosif (potrivit Matei 1, 20), un înger grăieşte păstorilor (potrivit Luca 2, 9). Nu este de ajuns că un mesager este trimis o dată. Fiindcă orice cuvânt stă cu două sau trei mărturii (potrivit A Doua Lege 19, 15; Matei 18, 16). ,,Şi îndată s-a făcut împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pre Dumnezeu şi zicând: slavă lui Dumnezeu întru cei de sus şi pre pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 13-14).

52. Cei care l-au urmat pe conducătorul oştii sunt potrivit numiţi oaste a îngerilor (potrivit Isus Navi 5, 14). Deci, cui ar da slavă îngerii, dacă nu Domnului lor, după cum este scris: ,,Lăudaţi pre Domnul din ceruri, lăudaţi pre el întru cele înalte. Lăudaţi pre el toţi îngerii lui” (Psalmi 148, 1-2) ? Astfel, proorocia este împlinită. Domnul este slăvit din ceruri, şi El este văzut pe pământ, despre care Sfântul Marcu spune că ,,era cu hiarele, şi îngerii slujeau lui” (Marcu 1, 13), astfel ca tu să poţi recunoaşte într-unul semnul milostivirii şi în celălalt mărturia puterii dumnezeieşti. Pentru tine rabdă fiarele sălbatice, El care este vestit de îngeri. Şi ei spun: ,,Să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut, care Domnul au arătat nouă. Şi au venit degrabă” (Luca 2, 15-16).

53. Tu vezi că păstorii se grăbesc; fiindcă nimeni nu-L caută pe Hristos cu încetineală. Tu vezi că păstorii l-au crezut pe înger; şi tu crezi în Tatăl, Fiul, şi Sfântul Duh, în îngeri, prooroci şi apostoli. Vezi cum Scriptura cumpăneşte limpede importanţa fiecărui cuvânt. Ea spune: ,,Ei se grăbesc să vadă Cuvântul”. Cu adevărat, când este văzut trupul Domnului, este văzut Cuvântul, care este Fiul. Aceasta poate părea ţie un exemplu extraordinar de credinţă, persoană însemnată printre păstori.

Cu siguranţă, cu cât mai neimportant în ce priveşte înţelepciunea, cu atât mai preţios în ce priveşte credinţa. Domnul nu a căutat universităţi pline de mulţimi de înţelepţi, ci oameni simpli care nu ar cunoaşte a îmbodobi şi deforma ceea ce au auzit; fiindcă simplitatea este căutată şi ambiţia nu este dorită. Nici nu poţi crede că cuvintele proorocilor trebuie să fie dispreţuite ca lipsite de valoare. Maria ia de asemenea credinţă de la păstori, oamenii sunt adunaţi de către păstori către închinarea lui Dumnezeu (potrivit Luca 2, 17); fiindcă ,,toţi cei ce au auzit s-au mirat de cele ce s-au zis de păstori către dânşii” (Luca 2, 18).

54. ,,Iar Mariam păzea toate cuvintele acelea, punându-le întru inima sa” (Luca 2, 19). Haideţi să învăţăm de la curăţia sfintei fecioare în toate privinţele, ea care, nu mai puţin smerită în cuvântul ei decât în trupul ei, a cumpănit mărturiile credinţei în inima ei. Dacă Maria învaţă de la păstori, de ce tu refuzi să înveţi de la preoţi ? Dacă Maria este tăcută înainte de învăţăturile apostolice, de ce tu, după învăţăturile apostolice, doreşti ca mai degrabă să înveţi pe alţii decât să înveţi tu ? Învaţă că greşeala este a individului, nu a genului, fiindcă genul este sfânt. Aşadar, Maria nu a primit învăţătura; ea a dat exemplul.

55. Apoi, Pruncul este tăiat împrejur (potrivit Luca 2, 21). Cine este Pruncul, dacă nu Cel despre care este scris: ,,Prunc s-a născut nouă, fiul, şi s-a dat nouă” (Isaia 9, 6) ? Fiindcă El a fost născut sub Lege, ca El să-i poată câştiga pe cei ce erau sub Lege (potrivit I Corinteni 9, 21).

56. Dar de ce aş spune că ,,l-au suit pre el în Ierusalim, ca să-l pună înaintea Domnului” (Luca 2, 22), dacă nu pentru ceea ce am spus mai înainte în comentariile la Isaia; fiindcă fiind tăiat împrejur de păcate, El a fost socotit vrednic de privirea dumnezeiască, căci ,,ochii Domnului spre cei drepţi” (Psalmi 33, 15). Tu vezi că întreaga succesiune din Legea Veche era o icoană a viitorului – căci tăierea împrejur semnifică de asemenea curăţirea de păcate –, însă deoarece slăbiciunea trupului omenesc şi a minţii omeneşti, aplecate către pofta pentru păcat, sunt încurcate în patimi fără scăpare, prin cea de-a opta zi a tăierii împrejur curăţirea ce va să vină, a toată vinovăţia, la Înviere a fost preînchipuită prin vârsta Sa. Fiindcă aceasta este astfel pentru că ,,toată partea bărbătească ce deschide pântecele, sfânt Domnului se va chema” (Ieşirea 13, 2; Luca 2, 23); fiindcă naşterea Fecioarei a fost făgăduită în cuvintele Legii. Şi cu adevărat sfânt, pentru că este neprihănit.

Apoi, cuvintele repetate de înger în acelaşi fel mărturisesc că este vorba de Cel care este înţeles de Lege: ,,Sfântul ce se va naşte din tine se va chema Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1, 35). Fiindcă nici o unire cu bărbat nu a descuiat tainele fecioriei ei, ci Sfântul Duh a revărsat sămânţa fără prihană în pântecele ei nepângărit. Fiindcă dintre cei născuţi din femeie, Domnul nostru Iisus Hristos a fost singurul care, prin caracterul nefiresc al naşterii Sale neprihănite, nu a suferit necurăţiile stricăciunii pământeşti, ci le-a îndepărtat cu măreţie dumnezeiască.Scriptura NT 52

57. Căci dacă noi vom urma litera, în ce fel sunt toţi bărbaţii sfinţi când se ştie că mulţi erau foarte răi ? Sigur, Ahaav nu era sfânt ? Sigur, falşii prooroci nu erau sfinţi ? Cei pe care, la rugăciunea Sfântului Ilie, i-a mistuit focul ceresc al izbândirii pentru fărădelegile lor (potrivit IV Împăraţi 1, 9-14) ? Dar El era sfânt, Cel prin care învăţăturile evlavioase ale Legii dumnezeieşti arătau forma tainei viitoare, căci El singur a descuiat fecioria rodniciei nepătate a Fecioarei – Sfintei Biserici pentru zămislirea poporului lui Dumnezeu.

Prin urmare, El singur a deschis pântecele pentru Sine. Nici nu este neobişnuit; fiindcă El a spus proorocului: ,,Mai înainte de a te zămisli tu în pântece te ştiu, şi mai înainte de ce ai ieşit tu din mitras te-am sfinţit” (Ieremia 1, 5), El care, prin urmare, a sfinţit un pântece străin ca proorocul să se poată naşte; El este Cel care a deschis pântecele mamei Sale, astfel ca El să Se poată naşte fără prihană.

58. ,,Şi iată, era un om în Ierusalim anume Simeon, şi omul acela era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israil”(Luca 2, 25). Naşterea Domnului este adeverită nu numai de îngeri şi prooroci, de păstori şi părinţii Săi, ci şi de bătrâni şi drepţi. Fiecare vârstă şi fiecare parte – bărbătească sau femeiască, şi minunile întâmplărilor adaugă credinţa: o fecioară zămisleşte, o femeie stearpă naşte, un bărbat mut grăieşte, Elisabeta prooroceşte, un mag se închină, un copil în pântece se bucură, o văduvă mărturiseşte (potrivit Luca 2, 37-38), un drept aşteaptă.

 

Sfântul Simeon Dreptul, cu Hristos în braţe. Mânăstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai, secolul al XVI-lea

 

Şi este numit în mod potrivit drept cel care a căutat nu propriul dar, ci pe cel al poporului, el însuşi dorind să fie slobozit din lanţurile slăbiciunii trupeşti, dar aşteptând să vadă Făgăduinţa (potrivit Luca 2, 26); fiindcă el ştia că sunt ,,fericiţi ochii care văd” (Luca 10, 23).

59. ,,Acum – se spune – slobozeşti pre robul tău Stăpâne, după cuvântul tău în pace” (Luca 2, 29). Iată dreptul, ca şi cum ar fi fost închis în temniţa trupului, dorind să fie slobozit, ca el să poată începe să fie cu Hristos; căci ,,a mă slobozi şi împreună cu Hristos a fi, mai bine cu mult mai vârtos” este (Filipeni 1, 23). Dar să-l lăsăm pe cel care doreşte să fie slobozit să vină la templu, să-l lăsăm să vină la Ierusalim, să-l lăsăm să-L aştepte pe Hristosul Domnului, să-l lăsăm să primească în mâinile sale Cuvântul lui Dumnezeu, şi să-l lăsăm să-L îmbrăţişeze pe El ca şi cu braţele credinţei sale (potrivit Luca 2, 27-28). Apoi, el va fi slobozit, ca cel care a văzut Viaţa să nu vadă moartea (potrivit Luca 2, 30).

60. Tu vezi că harul îmbelşugat a fost împărtăşit tuturor prin naşterea Domnului, şi proorocia a fost tăgăduită de necredincioşi, nu de drepţi. Iată Simeon prooroceşte, de asemenea, că Domnul Hristos a venit spre căderea şi spre scularea multora (potrivit Luca 2, 34), pentru a deosebi vrednicia dreptului de cea a păcătosului, şi ca un adevărat şi drept Judecător să hotărască pedepse sau răsplăţi potrivit naturii faptelor noastre.

61. ,,Şi – se spune – prin însuşi sufletul tău va trece sabie” (Luca 2, 35). Nici litera, nici istoria nu ne învaţă că Maria a plecat din această viaţă suferind o moarte violentă; fiindcă nu sufletul, ci trupul este străbătut de o sabie materială. Şi, astfel, el arată că proorocia făcută Mariei nu este în necunoştinţă de cauză în ce priveşte taina cerească. ,,Pentru că viu este cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător şi mai ascuţit decât toată sabia ascuţită de amândouă părţile şi străbate până la despărţirea sufletului şi a duhului şi a mădularelor şi a măduvei, şi este judecător cugetelor şi gândurilor inimii” (Evrei 4, 12). Căci toate lucrurile minţii sunt dezvăluite şi deschise Fiului, căruia nu Îi sunt ascunse tainele conştiinţei.

62. Atunci, Simeon a proorocit, cea însoţită în căsătorie a proorocit, Fecioara a proorocit, de asemenea o văduvă ar trebui să proorocească, ca nu cumva vreo îndeletnicire sau clasă să lipsească. Şi, prin urmare, Ana este în aşa fel înfăţişată prin slujba văduviei sale şi prin caracterul ei, încât ea ar trebui socotită în mod evident a fi fost vrednică să vestească că a venit Mântuitorul tuturor (potrivit Luca 2, 36-38).

Deoarece noi am descris calităţile ei în altă parte, când am vorbit despre văduve, nu intenţionăm să le repetăm aici, fiindcă suntem presaţi către alte chestiuni. Cu toate acestea, evanghelistul nu a amintit fără scop cei 84 de ani ai văduviei ei (potrivit Luca 2, 37), căci şi de 7 ori 12 şi de 2 ori 40 sunt socotite a reprezenta un număr sfânt.

63. ,,Şi când au fost de doisprezece ani” (Luca 2, 42). După cum citim, începutul controversei Domnului este socotit din al 12-lea an al Său; fiindcă acest număr al evangheliştilor semnifica propovăduirea credinţei (potrivit Matei 10, 1-2, 7). Nici nu este fără rost că, neatent faţă de părinţii Săi după trup, Cel care fără îndoială potrivit trupului a fost umplut de înţelepciunea şi harul lui Dumnezeu este găsit după trei zile în templu (potrivit Luca 2, 43-46), ca semn că Cel care a fost crezut mort pentru credinţa noastră va învia din nou după trei zile din patima Sa biruitoare (potrivit Matei 26, 61; 27, 63) şi stă pe tronul Său ceresc cu cinste dumnezeiască.

Scriptura NT 5464. ,,Ce este că mă căutaţi ? Au n-aţi ştiut că întru cele ce sunt ale Tatălui meu se cade mie să fiu ?” (Luca 2, 49) Sunt două genealogii în Hristos: una este a tatălui, cealaltă a mamei: cea paternă, dumnezeiască; cea maternă, care coboară către truda şi obiceiul nostru. Şi, astfel, acele lucruri care se petrec mai presus de fire, mai presus de vârstă, mai presus de obicei nu trebuie să fie atribuite virtuţilor omeneşti, ci puterilor dumnezeieşti.

 

Iisus Hristos la 12 ani. Icoană rusească, secolul al XIV-lea

 

În altă împrejurare, mama Sa Îl îndeamnă către o taină (potrivit Ioan 2, 3), dar aici mama Sa este dojenită, fiindcă ea cere încă ceea ce este omenesc. Dar când El este aici înfăţişat ca având 12 ani, şi acolo arătat a avea ucenici (potrivit Ioan 1, 37), tu vezi că mama Sa a învăţat de la Fiul ei, astfel încât ea care a fost uimită la minunea Copilului (potrivit Luca 2, 47-48) cere o taină Omului ajuns mare.

65. ,,Şi au venit în Nazaret şi era supunându-se lor” (Luca 2, 51). Pentru ce S-ar goli Stăpânul virtuţii dacă nu din datoria evlaviei ? Şi ne vom mira dacă Cel care este supus mamei Sale Se supune tatălui Său ? Cu siguranţă, această supunere nu este din slăbiciune, ci din evlavie, cu toate că şarpele necredinţei, eliberat din locuri depravate ascunse, îşi înalţă capul şi varsă răutate din inimile de şarpe.

Când Fiul spune că El este trimis (potrivit Ioan 8, 26), ereticul Îl numeşte pe Tatăl mai mare, pentru a declara ca nedesăvârşit pe Fiul care poate avea un mai mare, astfel încât el afirmă că Cel care este trimis are nevoie de ajutorul altuia. Fără îndoială, nu a avut El nevoie de ajutor omenesc pentru a Se supune cererii mamei Sale ? El S-a supus unui om, El S-a supus unei roabe – fiindcă ea spune: ,,Iată roaba Domnului” (Luca 1, 38) –, El S-a supus tatălui Său văzut, şi tu te minunezi că El S-a supus lui Dumnezeu ?

Te supui unui om din evlavie, dar te supui lui Dumnezeu din slăbiciune ? Cumpăneşte dumnezeiescul de omenesc şi recunoaşte ce măsură a dragostei este datorată unui tată. Tatăl Îl cinsteşte pe Fiul (potrivit Ioan 8, 54); nu vrei ca Fiul să-L cinstească pe Tatăl (potrivit Ioan 8, 49) ? Tatăl spune cu glas ceresc că El a binevoit întru Fiul Său (potrivit Luca 3, 22); nu vrei ca Fiul, luând veşmântul trupului omenesc, când El grăieşte cu glas omenesc, cu simţământ omenesc, să spună că Tatăl este mai mare (potrivit Ioan 14, 28) ? Căci dacă ,,mare este Domnul şi lăudat foarte, şi slavei lui nu este sfârşit” (Psalmi 144, 3), cu siguranţă slava care nu are sfârşit nici nu sporeşte. Dar de ce nu aş primi eu cu urechi evlavioase că Fiul se supune Tatălui fiind El în trup omenesc, când primesc în chip cucernic că Tatăl Se supune Fiului ?

66. Învaţă, mai degrabă, poruncile spre folosul tău şi recunoaşte pildele evlaviei. Învaţă ceea ce datorezi părinţilor tăi când citeşti că Fiul nu Se deosebeşte de Tatăl prin voinţă, prin lucrare, sau prin timp (potrivit Ioan 10, 30). Deşi în două Persoane, Ei sunt Una în putere, şi neîndoios Tatăl Ceresc nu a cunoscut nici o durere a zămislirii; dar tu eşti îndatorat mamei tale pentru stricarea fecioriei ei, răul de lungă durată, primejdiile îndelungate, ea pentru care exista un pericol mai mare în chiar roadele rugăciunilor ei; şi când ea a născut ceea ce şi-a dorit, ea este izbăvită de vlăstarul său, nu de frica sa.

De ce vorbesc eu de taţii preocupaţi de creşterea fiilor lor, şi bunurile sporite prin întrebuinţări străine, şi seminţele fermierului sădite spre folosul vârstelor posterităţii ? Cu siguranţă, este necesar ca ascultarea măcar să fie răsplătită prin acestea ? De ce ar părea celui lipsit de evlavie viaţa unui tată prea lungă şi aportul său prea neînsemnat, când Hristos nu se fereşte de împreună-moştenitori (potrivit Romani 8, 17) ?

67. ,,Fost-a cuvântul lui Dumnezeu către Ioan fiul Zahariei în pustie” (Luca 3, 2). Fiul lui Dumnezeu care trebuie să adune Biserica lucrează întâi printr-un rob. Şi, astfel, Sfântul Luca spune în mod potrivit că Cuvântul Domnului a fost către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie, astfel încât Biserica să nu înceapă de la un om, ci de la Cuvântul. Fiindcă ea (Biserica) este o pustie, căci ,,mai mulţi sunt fiii celei pustie, decât ai celei ce are bărbat”. Apoi, se spune către ea: ,,Veseleşte-te cea stearpă” (Isaia 54, 1) şi ,,Strige veselie împreună pustiile” (Isaia 52, 9), fiindcă nu a fost încă lucrată prin vreo muncă a unei mulţimi de oameni, nici nu a avut acei copaci care ar putea purta rodul care arăta coroana vredniciilor lor. Nu sosise încă Cel care a spus: ,,Iar eu ca un măslin roditor în casa lui Dumnezeu” (Psalmi 51, 7), nici nu purtase încă acea Vie cerească roadele cu mlădiţele sale ale cuvintelor pe ramura deprinsă a propriului popor (potrivit Ioan 15, 1).

Astfel, Cuvântul S-a făcut trup ca pământul care era mai înainte sterp să facă rod pentru noi; Cuvântul S-a făcut trup, glasul a urmat, deoarece Cuvântul lucrează întâi înlăuntru, iar lucrarea glasului urmează. De aici şi David spune: ,,Crezut-am, pentru aceea am grăit” (Psalmi 115, 1).

68. Întâi, el a crezut, ca el să poată grăi. Apoi, Cuvântul S-a făcut trup ca Sfântul Ioan Botezătorul să propovăduiască pocăinţa (potrivit Luca 3, 3). Şi, în acest fel, foarte mulţi pun pe Ioan chipul Legii, deoarece Legea poate denunţa păcatul, dar nu-l poate ierta (potrivit Romani 3, 20); fiindcă Legea recheamă din greşeală pe toţi cei care au urmat calea neamurilor, îi opreşte de la păcat, îi îndeamnă la pocăinţă, ca ei să poată dobândi harul.

Apoi, ,,Legea şi proorocii până la Ioan” (Luca 16, 16). Dar Ioan este Înaintemergătorul lui Hristos. Aşadar, Legea este înaintemergătoarea Bisericii (potrivit Galateni 3, 24), şi pocăinţa cea a harului. Din acest motiv, Sfântul Luca a folosit în mod potrivit o simplificare, că el a mărturisit că Ioan este un prooroc, spunând că Cuvântul lui Dumnezeu a fost către el. El nu ar adăuga nimic altceva; fiindcă nimeni care este îmbelşugat în Cuvântul lui Dumnezeu nu este lipsit de un semn al său. Aşadar, el a spus un lucru şi le-a dovedit pe toate.

69. Dar, cu adevărat, Sfinţii Evanghelişti Matei şi Marcu au dorit să înfăţişeze un prooroc prin îmbrăcămintea sa, cureaua sa, şi hrana sa, deoarece purta o haină din păr de cămilă şi o curea împrejurul mijlocului lui, iar hrana lui era lăcuste şi miere sălbatică (potrivit Matei 3, 4; Marcu 1, 6). Fiindcă Înaintemergătorul lui Hristos nu a suferit să risipească pieile fiarelor necurate, făcând cunoscut până şi prin însăşi mărturia îmbrăcămintei sale că va veni Hristos; El care a luat asupra Sa păcatele neamurilor în locul urâţeniei animalice, ţesută din necurăţia pustietăţilor noastre, a schimbat veşmântul trupului nostru în biruinţa Crucii.

70. Dar de ce vrea el să fie încins cu o curea de piele, decât că trupul care mai înainte a fost deprins să asuprească mintea începe, după Venirea Domnului, să slujească, nu ca o piedică, ci ca o curea de sabie ? Deoarece potrivit lui David: ,,În sălcii în mijlocul lui am spânzurat organele noastre” (Psalmi 136, 2), şi potrivit apostolului, nu ne nădăjduim în poftele trupeşti, măcar că şi avem nădejde în trup (potrivit Filipeni 3, 3-4); nu avem nimic în plăceri, ci avem în pătimiri, fiindcă bunăvoinţa este arzândă în duh (potrivit Romani 12, 11), şi suntem încinşi cu fiecare ascultare faţă de poruncile dumnezeieşti, gândită prin devotamentul minţii şi nestânjenită prin educarea trupului.

71. Mai mult, hrana proorocului este un simbol al slujirii sale şi un mesager al tainei. Fiindcă ce este atât de nefolositor pentru slujirea unui om ca a fi în căutarea lăcustelor, şi ce este atât de prolific pentru taina proorociei ? Căci pe cât de neprofitabil este rodul, pe cât de inertă este întrebuinţarea, pe cât de trecătoare este senzaţia, nestatornice prin săritură, supărătoare în chemarea lor sunt lăcustele, cu atât mai potrivit ele indică neamurile păgâne, care prin nici o exersare a strădaniei, nici o roadă a lucrării lor, fără demnitate, fără glas, scot sunetul nemulţumirii şi ignoră cuvântul vieţii. Deci acest popor este hrana proorocilor, deoarece cu cât mai mult popor este adunat, cu atât mai îmbelşugată este folosirea gurii proorocului.

În plus, harul Bisericii este prefigurat prin mierea sălbatică, aflată nu printre mlădiţele poporului iudeu din prisaca Legii, ci împrăştiată din greşeala neamurilor păgâne pe şesurile şi frunzele codrului, precum este scris: ,,Aflatu-o-am în câmpii dumbrăvii” (Psalmi 131, 6).

72. Şi el, într-adevăr, mânca miere sălbatică, propovăduind că oamenii se vor îndestula cu miere din piatră, precum este scris: ,,Şi cu miere din piatră i-au săturat pre dânşii” (Psalmi 80, 15); de aceea, şi corbii din pustie îl hrăneau pe Ilie cu hrană străină şi băutură folositoare (potrivit III Împăraţi 17, 6), astfel ca el să poată fi un semn că neamurile, întinate de pata hâdă a pustietăţilor lor, care mai înainte căutau hrană în leşuri rău mirositoare, s-ar oferi acum ele însele ca hrană străină pentru un prooroc; fiindcă hrana proorocilor este împlinirea voii dumnezeieşti, după cum a afirmat Domnul Însuşi, când a spus: ,,Mâncarea mea este să fac voia celui ce m-au trimis pre mine” (Ioan 4, 34).

73. ,,Glasul celui ce strigă în pustie” (Luca 3, 4). Ioan este pe drept numit glas, Înaintemergătorul Cuvântului. Fiindcă Ioan însuşi a fost întrebat: ,,Ce zici însuţi pentru sineţi ?” (Ioan 1, 22) El a spus: ,,Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie” (Ioan 1, 23). Prin urmare, el a spus: ,,După mine vine bărbat, care înainte de mine s-au făcut” (Ioan 1, 30), deoarece glasul mai mic a mers înainte, iar Cuvântul care este mai mare vine după. Aşadar, El a dorit de asemenea să fie botezat de Ioan, fiindcă printre oameni, cuvântul este consfinţit de glasul învăţătorului. Astfel, poate că şi Zaharia a perceput un glas, căci el a rostit cuvânt (potrivit Luca 1, 64).

,,Pui de năpârci, cine v-a arătat vouă ca să fugiţi de mânia ceea ce va să fie ? Faceţi dar roduri vrednice de pocăinţă, şi nu începeţi a zice întru voi: tată avem pre Avraam; că zic vouă, că poate Dumnezeu şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam” (Luca 3, 7-8).

74. Răutatea evreilor este într-adevăr văzută a fi mustrată, deoarece prin otrava unei minţi criminale numeroasele lor vini şi vizuinele pământeşti, iar nu vreo taină a înţelegerii dumnezeieşti, îi fac pe ei asemenea şerpilor, fiindcă este spus totuşi: ,,Cine v-a arătat vouă ca să fugiţi de mânia ceea ce va să fie ?” (Luca 3, 7) Prin mila lui Dumnezeu, chibzuinţa inspirată este arătată lor, astfel ca temându-se cu evlavie prevăzătoare de groaza judecăţii viitoare, ei să poată zămisli pocăinţă pentru păcatele lor. În acest fel, comparaţia cu năpârcile trebuie să fie raportată la această generaţie, nu la urmaşii ei. Or, întâmplător, potrivit cu ceea ce este scris: ,,Fiţi înţelepţi ca şerpii” (Matei 10, 16), ei sunt arătaţi a avea înţelepciunea naturală de a vedea utilul şi a-l cere de bunăvoie, dar totuşi a nu-l lepăda pe cel vinovat.

75. Şi, de aceea, lor li se porunceşte să reclame pentru ei înşişi mai degrabă măreţia faptei decât nobleţea obârşiei, pentru că nu este nici un privilegiu în succesiune decât dacă ereditatea este într-o armonie cu credinţa care – el a dezvăluit în cuvântul proorocesc – la înştiinţarea lui Dumnezeu trebuie să fie transferată neamurilor păgâne, spunând: ,,Că poate Dumnezeu şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam” (Luca 3, 8).

Fiindcă deşi Dumnezeu poate schimba şi transforma naturi diferite, şi deoarece o taină este de mai mare folos pentru mine decât o minune, ar trebui să recunosc în Înaintemergătorul lui Hristos nimic mai mult decât făurirea Bisericii ce creşte, care a fost construită nu din roci de piatră, ci din pietre vii (potrivit I Petru 2, 5), prin preschimbarea duhurilor noastre crescute într-un lăcaş al lui Dumnezeu şi fronton al Bisericii (potrivit Efeseni 2, 21-22).

Cu adevărat, Dumnezeu a gătit atenuarea durităţii minţilor noastre şi din pietre de poticnire ridică gospodari ai religiei (potrivit Isaia 8, 14; I Petru 2, 8). Fiindcă ce altceva decât pietre erau cei care slujeau pietrelor, cu siguranţă asemenea cu cei care le-au făcut (potrivit Psalmi 113, 15; Faptele Apostolilor 17, 29) ? Prin urmare, credinţa este proorocită a fi dată inimilor de piatră ale neamurilor păgâne, iar profeţiile făgăduiesc că prin credinţă vor exista fii ai lui Avraam în care, prin duritatea minţii, s-a format cu repeziciune obiceiul de piatră, insensibil şi iraţional al firii. Căci dacă cuvintele apostolului s-au potrivit oamenilor întemeiaţi ca pietre vii cu tăria credinţei, după cum este scris: ,,Şi voi înşivă ca nişte pietre vii, vă zidiţi casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti” (I Petru 2, 5), cu cât mai înalţi sunt văzuţi aici oamenii comparaţi de glasul proorocesc cu pietrele, aceia care şi-au pierdut într-atât discernământul minţii încât atunci când ei cred că există un principiu al unei divinităţi în pietre, ei înşişi au fost transformaţi în natura pietrelor, nu prin obiceiul trupului, ci prin dispoziţia minţii ? (N.tr.: Aici Sfântul Grigorie trimite către un citat din Cartea Proorocului Isaia: ,,Ascultaţi cuvântul Domnului domnii Sodomei, şi luaţi aminte la legea lui Dumnezeu poporul Gomorei” (Isaia 1, 10))

Deci, urmaşii lui Avraam după trup sunt numiţi domni ai Sodomei şi pereţi văruiţi (potrivit Faptele Apostolilor 23, 3). Astfel, mai degrabă asemănarea obiceiurilor decât rangul strămoşilor reclamă privilegiul de urmaş pentru sine. Da, mai curând, tu poţi cunoaşte că deoarece oamenii erau asemuiţi pietrelor, proorocul i-a comparat de asemenea pe oameni cu pomii, căci ,,iată şi securea la rădăcina pomilor zace” (Luca 3, 9).

76. Dar schimbarea a fost făcută de dragul unui exemplu, astfel că prin intermediul acestei comparaţii poate fi înţeles progresul mai lin al multora. Fiindcă cei care mai înainte erau diformi pentru a fi folosiţi, goi pentru a împodobi, sterpi pentru a rodi, iraţionali pentru a progresa sunt acum descrişi în chipul pomilor, care prin darul raţional al naturii sunt frumoşi pentru a fi folosiţi, mlădioşi ca înfăţişare, îmbelşugaţi ca roade, se înalţă cu coroanele lor, răspândesc ramurile lor, sunt plini de fructe şi îmbrăcaţi în frunze. Şi ce bine ar fi dacă noi am putea imita obiceiul pomilor plini de roade şi înălţaţi de la pământ prin vrednicii sporite, având drept temelie rădăcina smereniei străvechi, graţioşi la înfăţişare, crescând coroane mature cu fapte pline de roade, ca nu cumva securea gospodarului propovăduitor să taie rădăcina pomului sălbatic (potrivit Matei 3, 10).

,,Iar amar mie este de nu voiu binevesti” (I Corinteni 9, 16) – de nu ar fi un glas apostolesc; amar mie, dacă nu mi-am plâns păcatele; amar mie, dacă nu m-am sculat în miezul nopţii să mă mărturisesc Ţie (potrivit Psalmi 118, 62); amar mie, dacă am făcut rău vecinului meu (potrivit Psalmi 14, 3); amar mie, dacă nu am grăit adevărul. Deja securea este la rădăcină; fie ca cel care poate face roadele harului, cel care vrea, să le facă pe cele ale pocăinţei. Domnul este de faţă, Cel care caută roadele, şi însufleţeşte pe cel roditor şi demască pe cel sterp. Fiindcă El a fost vreme de 3 ani şi nu a putut găsi roade printre evrei; fie ca El să le găsească printre noi ! El va porunci ca cel neroditor să fie tăiat, ca nu cumva să împovăreze pământul (potrivit Luca 13, 6-7).

Dar fie ca cei care nu au încă roade să încerce să le aibă în viitor. Bunul Gospodar al ogorului va mijloci pentru noi cei sterpi, pentru noi cei neroditori, ca să ne fie dat un răgaz, ca acea răbdare să ne fie dată ca, poate, şi noi să putem aduce niscaiva roade lui Dumnezeu.

77. Botezătorul a dat un răspuns potrivit pentru fiecare tip de oameni, unul pentru toţi; astfel, vameşilor, că ei ar trebui să nu ceară plată peste ceea ce era fixat; soldaţilor, că ei ar trebui să nu acuze pe nimeni în mod nejustificat, nici să nu pretindă pradă (potrivit Luca 3, 10-14), învăţând aşadar că leafa soldaţilor este fixată, ca nu cumva atunci când este căutată extravaganţa, să se răspândească jefuirea.

Dar acestea şi alte învăţături sunt potrivite pentru toate ocupaţiile, iar deprinderea milostivirii este împărtăşită; prin urmare, este un precept comun că cele trebuincioase vieţii trebuie să fie date tuturor ocupaţiilor, tuturor vârstelor, şi tuturor oamenilor. Nici vameşul, nici soldatul nu este exceptat, nici ţăranul, nici orăşeanul, nici bogatul, nici săracul: tuturor li se porunceşte deopotrivă, că ei ar trebui să dea celui care nu are – pentru că milostivirea este desăvârşirea virtuţilor şi, deci, expresia virtuţii desăvârşite este pusă înaintea tuturor –, nici nu trebuie ca ei să precupeţească propria hrană şi îmbrăcăminte. Cu toate acestea, măsura milostivirii este păstrată în raport cu putinţa omenească, astfel încât fiecare nu ia totul pentru el însuşi, ci împarte ceea ce are cu cei sărmani.

78. ,,Iar aşteptând norodul şi cugetând toţi întru inimile sale de Ioan, ca nu cumva el să fie Hristos, răspuns-a Ioan tuturor, zicând: eu cu apă vă botez pre voi” (Luca 3, 15-16). Astfel, Ioan a văzut tainele inimilor lor. Dar haideţi să ne gândim al Cui este acest dar. Apostolul Pavel a înfăţişat cum tainele inimilor au fost arătate proorocilor, spunând: ,,Cele ascunse ale inimii lui arătate se fac, şi aşa căzând pre faţă se va închina lui Dumnezeu, zicând că cu adevărat Dumnezeu întru voi este” (I Corinteni 14, 25). Prin urmare, cel care dezvăluie este darul lui Dumnezeu, nu virtutea omului. El este ajutat mai degrabă prin bunăvoinţa dumnezeiască decât că el percepe prin dispoziţia firească.

Dar la ce bun acel cuget al evreilor, decât pentru a dovedi că Hristos a venit potrivit Scripturilor ? Fiindcă era Cel care era aşteptat, şi cu siguranţă a venit Cel care era aşteptat, nu cel care nu era aşteptat. Dar ce este mai prostesc decât ca Cel care este preţuit prin altul să nu fie crezut că există El Însuşi ? Ei nu cred că Cel despre care credeau că va veni printr-o femeie a venit dintr-o fecioară. Ce zămislire după trup este mai vrednică de Dumnezeu, decât că neprihănitul Fiu al lui Dumnezeu a păstrat curăţia zămislirii Sale neprihănite chiar în întruparea Sa ? Şi, fireşte, semnul venirii dumnezeieşti a fost aşezat în naşterea dintr-o fecioară, nu dintr-o femeie (potrivit Isaia 7, 14).

Se spune: ,,Eu cu apă vă botez pre voi” (Luca 3, 16).

79. El a arătat numaidecât că cel care lucrează într-o slujbă văzută nu este Hristosul. Fiindcă de vreme ce omul are două naturi, cu alte cuvinte este alcătuit din suflet şi trup, văzutul este consfinţit de lucrurile văzute, nevăzutul de o taină nevăzută; fiindcă trupul este spălat cu apă, dar prihanele sufletului sunt curăţite de Duh. Noi facem un lucru, cerem celălalt lucru, cu toate că sfinţirea dumnezeirii suflă deasupra aceleiaşi cristelniţe; deoarece nu orice spălare este cu apă, însă aceste lucruri nu pot fi separate unul de celălalt, şi, prin urmare, există un botez al pocăinţei şi altul al darului, primul fiind din două şi ultimul din unul.

Căci atunci când păcatele sunt comune cugetului şi trupului, curăţirea trebuie să fie de asemenea comună. Şi Sfântul Ioan, arătând în mod potrivit că el cunoştea ce gândeau ei în inimile lor şi îndepărtându-se ca şi cum nu ar fi înţeles invidia faţă de măreţie, a declarat nu în cuvânt, ci în lucrare, că el nu este Hristosul. Fiindcă este lucrarea omului să arate pocăinţă pentru păcate, dar este darul lui Dumnezeu să umple cu darul tainei.

80. ,,Vine cel mai tare decât mine” (Luca 3, 16). El nu face o comparaţie ca să spună că Hristos este pur şi simplu mai tare decât el – nici nu poate exista vreo asemănare între Fiul lui Dumnezeu şi un om –, ci pentru că mulţi sunt tari. Pentru că diavolul este de asemenea tare; apoi, ,,nimeni nu poate să jefuiască vasele celui tare, intrând în casa lui, de nu va lega întâi pre cel tare” (Marcu 3, 27). Atât de mulţi sunt tari, dar nimeni nu este mai tare ca Hristos. Aşadar, el nu a făcut o comparaţie, întrucât a adăugat: ,,Căruia nu sunt vrednic a-i ţinea încălţămintele” (Matei 3, 11), arătând că darul propovăduirii Evangheliei a fost dăruit apostolilor care au fost încălţaţi întru gătirea Evangheliei (potrivit Efeseni 6, 15).

81. Încă aceasta pare să spună prin urmare că, în general, Ioan simbolizează poporul evreilor. Astfel, ei au legătură cu faptul că el a spus: ,,Aceluia se cade a creşte, iar mie a mă micşora” (Ioan 3, 30), astfel că poporul evreilor trebuie să se micşoreze, iar poporul creştinilor trebuie să crească în Hristos. Apoi, Moisi simbolizează poporul, dar nici el nu a purtat încălţămintea Stăpânului, ci pe cea a propriilor picioare. Şi cumva ei nu au fost încălţaţi cu încălţămintele picioarelor lor, ci lui i se porunceşte să-şi dezlege încălţămintele de la picioare (potrivit Ieşirea 3, 5), ca slobozit din lanţurile acţiunilor duhului său şi de piedicile cugetului său trupesc, el să poată purcede în călătoria sa duhovnicească.

Apoi, apostolii s-au lepădat de încălţămintele lor trupeşti, când au fost trimişi fără încălţăminte, fără toiag, fără traistă, fără pungă (potrivit Luca 22, 35), dar ei nu au purtat numaidecât încălţămintele Domnului. Probabil, ei au început să le poarte după Înviere; fiindcă înainte, ei au fost avertizaţi să nu spună nimănui despre lucrurile Domnului (potrivit Luca 8, 56).

După aceea, lor le este spusă aceasta: ,,Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi evanghelia la toată zidirea” (Marcu 16, 15), ca, dezvăluind urma de picior a propovăduirii evanghelice, să răspândească succesiunea lucrărilor Domnului în întreaga lume. Apoi, a propovădui Evanghelia este încălţămintea de nuntă. Dar vom lămuri aceasta mai potrivit în altă parte.

82. ,,Acesta va boteza pre voi cu Duhul Sfânt şi cu foc; a cărui lopata este în mâna lui, şi va curăţi aria sa, şi va aduna grâul în jitniţa sa, iar plevele le va arde cu focul nestins” (Luca 3, 16-17).

,,A cărui lopata este în mâna lui” (Luca 3, 17). Prin cuvântul lopată, se spune că Domnul are dreptul de a deosebi faptele, deoarece atunci când grânele sunt vânturate în aria treierată, cele pline sunt separate de cele goale, cele rodnice de cele fără valoare, ca printr-o cumpănire a unei brize ce suflă. Deci prin această comparaţie, Domnul este arătat, căci în ziua judecăţii, El separă faptele şi roadele virtuţii trainice de superficialitatea nerodnică a ostentaţiei fără valoare şi a faptelor nepotrivite, înainte ca El să rânduiască oamenii cu fapte desăvârşite într-o sălăşluire cerească. Fiindcă cel care s-a învrednicit să fie asemenea Lui este rodul desăvârşit, Cel care asemenea bobului de grâu a murit (potrivit Ioan 12, 24), ca să ne lase nouă moştenire foarte multe roade, urât de pleavă şi câtuşi de puţin apărător al aptitudinilor deşarte.

Şi, prin urmare, un foc care nu este vătămător prin natura sa va arde înaintea Lui (potrivit Psalmi 96, 3), pentru că cel care arde complet păcatele răutăţii sporeşte strălucirea bunătăţii.

83. ,,Şi a fost dacă s-a botezat tot norodul, şi Iisus botezându-se şi rugându-se, s-a deschis cerul. Şi s-au pogorât Duhul Sfânt cu chip trupesc, ca un porumb, peste dânsul; şi glas din cer s-a făcut, zicând: tu eşti Fiul meu cel iubit, întru tine bine am voit” (Luca 3, 21-22).

 

Scriptura NT 57

Botezul Mântuitorului Hristos
Frescă de la Mânăstirea Gracanica, Serbia

 

Aşadar, Domnul a fost botezat, dorind nu să fie curăţit, ci să curăţească apele, astfel că spălate prin Trupul lui Hristos care nu a cunoscut păcatul, ele să aibă dreptul de botez (potrivit II Corinteni 5, 21). Şi, de aceea, cel care vine către Baia lui Hristos se leapădă de păcatele sale. Apoi, Sfântul Luca Evanghelistul a prescurtat în mod potrivit ceea ce a fost spus de alţii şi a lăsat să se înţeleagă, mai degrabă decât explicit, că Domnul a fost botezat de Ioan. Apoi, datorită botezului dumnezeiesc, Domnul Însuşi declară aceasta, spunând: ,,Lasă acum, că aşa este cu cuviinţă nouă ca să plinim toată dreptatea” (Matei 3, 15).

84. Atunci, de vreme ce Dumnezeu a făcut atât de multe concesii, prin bunăvoinţă dumnezeiască, pentru a ridica Biserica Sa, că după patriarhi, prooroci şi îngeri (potrivit Evrei 1, 1), Cel Unul-Născut Fiu al lui Dumnezeu S-a pogorât şi a venit la botez, de ce nu înţelegem cu adevărat şi dumnezeieşte ceea ce s-a spus despre Biserică: ,,De n-ar zidi Domnul casa, în deşert s-ar osteni cei ce zidesc” (Psalmi 126, 1) ? Nici nu este straniu că omul care nu poate păzi nu poate construi: ,,De n-ar păzi Domnul cetatea, în deşert ar priveghea cel ce o păzeşte” (Psalmi 126, 2).

Cu toate acestea, chiar îndrăznesc să spun că un om nu poate pleca pe cale, dacă nu-L are pe Domnul mergând înaintea lui. De aceea, este scris: ,,După Domnul Dumnezeul vostru să umblaţi” (A Doua Lege 13, 4) şi ,,De la Domnul se îndreptează paşii omului” (Pildele lui Solomon 20, 24). În plus, cel care a înţeles că nu poate umbla fără Domnul este desăvârşit. Se spune: ,,Căile tale Doamne arată-mi” (Psalmi 24, 4).

Dar pentru a ajunge la istorie – fiindcă noi trebuie nu numai să citim pe nerăsuflate simpla succesiune a evenimentelor trecute, ci şi să raportăm acţiunile noastre la imitarea celor ale Scripturilor – poporul a plecat din Egipt. Ei nu cunoşteau calea care i-ar duce către Ţara Sfântă. Dumnezeu a trimis un stâlp de foc, ca poporul să poată discerne calea noaptea. De asemenea, El a trimis un stâlp de nor ziua (potrivit Ieşirea 13, 21-22) pentru ca ei să nu se abată nici de-a stânga, nici de-a dreapta. Însă tu, omule, nu eşti astfel ca să te învredniceşti de un stâlp de foc; tu nu îl ai pe Moisi, tu nu primeşti semnul; căci acum după Venirea Domnului, credinţa este cerută, semnele sunt ascunse. Teme-te de Domnul şi crede în Domnul; căci ,,tăbărî-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de dânsul, şi îi va izbăvi pre ei” (Psalmi 33, 7).

Cu siguranţă, tu vezi că puterea Domnului conlucrează pretutindeni cu strădaniile omeneşti, astfel că nimeni nu poate zidi fără Domnul, nimeni nu poate păzi fără Domnul (potrivit Psalmi 126, 1-2), nimeni nu poate începe nimic fără Domnul. Şi, prin urmare, potrivit apostolului: ,,Deci ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni 10, 31), în numele Domnului nostru Iisus Hristos; fiindcă în două epistole, el te mustră, într-un loc pentru a face ,,întru numele Domnului Iisus” (Coloseni 3, 17), şi într-altul pentru a face ,,spre slava lui Dumnezeu” (I Corinteni 10, 31), ca tu să poţi cunoaşte că slava şi puterea Tatălui şi Fiului sunt una, nici nu Se deosebesc Tatăl şi Fiul în vreun aspect referitor la dumnezeirea Lor, Ei care nu se deosebesc cu privire la ajutorul nostru.

De aceea, David m-a învăţat că nimeni nu zideşte casa sa, nici nu păzeşte cetatea fără Domnul (potrivit Psalmi 126, 1-2).

85. Moisi m-a învăţat de asemenea că nimeni altcineva decât Dumnezeu a făcut lumea, fiindcă ,,întru început au făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Facerea 1, 1). El m-a învăţat şi că Dumnezeu a făcut omul prin lucrarea Sa, nici nu a spus el fără scop că ,,au făcut Dumnezeu pre om, ţărână luând din pământ şi au suflat în faţa lui suflare de viaţă” (Facerea 2, 7), astfel că tu vezi lucrarea lui Dumnezeu cu privire la facerea omului cu ajutorul strădaniei trupeşti. El m-a învăţat şi că Dumnezeu a făcut femeia, fiindcă ,,au pus Dumnezeu somn în Adam şi a adormit; şi au luat o coastă dintru ale lui şi au plinit cu carne locul ei. Şi au făcut Dumnezeu coasta, care o au luat din Adam, femeie, şi o au adus pre ea la Adam” (Facerea 2, 21-22).

Precum am spus, Moisi nu din greşeală Îl înfăţişează pe Dumnezeu lucrând cu mâini trupeşti în jurul lui Adam şi al Evei. Dumnezeu a poruncit ca lumea să vină întru fiinţă şi a venit; Scriptura mărturiseşte că lucrarea asupra lumii a fost isprăvită cu un cuvânt (potrivit Iudita 16, 12; Psalmi 148, 5); este rândul omului, iar proorocul a fost oarecum râvnitor în a-ţi arăta însele mâinile lui Dumnezeu la lucru.

86. Nu ştiu de ce lucrările pline de grijă ale lui Dumnezeu mă silesc să înţeleg din acestea mai mult decât citesc. Apostolul m-a ajutat de asemenea în nedumerirea mea, fiindcă nu am priceput ce era ,,os din oasele mele şi trup din trupul meu” (Facerea 2, 23) şi ,,aceasta se va chema femeie, pentru că din bărbatul său s-a luat” (Facerea 2, 23); prin Dumnezeiescul Duh, el mi-a dezvăluit, spunând: ,,Taina aceasta mare este” (Efeseni 5, 32). Ce taină ? Că ,,vor fi amândoi un trup” şi ,,va lăsa omul pre tatăl său şi pre mama sa, şi se va lipi de femeia sa” (Efeseni 5, 31), deoarece ,,mădulări suntem ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui” (Efeseni 5, 30).

Cine este acest bărbat pentru care o femeie va lăsa părinţii ei ? Biserica îşi lasă părinţii, ea care a fost alcătuită din neamurile păgâne, către care se spune în proorocie: ,,Uită poporul tău şi casa părintelui tău” (Psalmi 44, 12). De dragul cărui Bărbat, dacă nu Cel despre care Ioan spune: ,,După mine vine bărbat, care înainte de mine s-au făcut” (Ioan 1, 30). Dintru ale Lui pe când El dormea, a luat Dumnezeu o coastă (potrivit Facerea 2, 21); fiindcă El Însuşi este Cel care S-a culcat şi a adormit, şi s-a sculat din nou că Domnul L-a sprijinit (potrivit Psalmi 3, 5).

Ce este coasta acestui Bărbat dacă nu virtutea ? Căci atunci când ostaşul a împuns coasta Sa, îndată au ieşit apă şi sânge (potrivit Ioan 19, 34), care s-a vărsat pentru viaţa lumii (potrivit Marcu 14, 24). Această viaţă a lumii este coasta lui Hristos, aceasta este coasta celui de-al doilea Adam; fiindcă ,,făcutu-s-a omul cel dintâiu Adam în suflet viu; iar Adam cel de pre urmă în duh de viaţă făcător” (I Corinteni 15, 45); Adam cel de pe urmă este Hristos, coasta lui Hristos este viaţa Bisericii. Prin urmare, ,,mădulări suntem ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui” (Efeseni 5, 30).

Şi poate că aceasta este coasta despre care El a spus: ,,Eu am cunoscut puterea care a ieşit din mine” (Luca 8, 46); aceasta este coasta care a ieşit din Hristos, nici Trupul Său nu S-a micşorat; întrucât coasta nu este trupească, ci duhovnicească; Duhul Însuşi nu este împărţit, ci Se împarte fiecăruia precum voieşte (potrivit I Corinteni 12, 11). Aceasta este Eva, Mama tuturor celor vii (potrivit Facerea 3, 20). Căci dacă tu pricepi: ,,Ce căutaţi pre cel viu cu cei morţi ?” (Luca 24, 5), înţelegi că cei morţi sunt cei fără de Hristos, cei care nu sunt părtaşi în Hristos, deoarece Hristos este Viaţa (potrivit Ioan 14, 6). Astfel, Mama tuturor celor vii este Biserica (potrivit Galateni 4, 26), pe care Dumnezeu a zidit-o cu Hristos Iisus ca Piatră de temelie, în care toată zidirea, fiind alcătuită laolaltă, creşte într-un Templu (potrivit Efeseni 2, 21; I Petru 2, 5).

87. Deci, fie ca Dumnezeu să vină, fie ca El să modeleze femeia Eva, într-adevăr, acest ajutor al lui Adam (potrivit Facerea 2, 18; Tovit 8, 6), Biserica cu adevărat a lui Hristos, nu pentru că Hristos are nevoie de ajutor, ci pentru că noi căutăm şi dorim să venim prin Biserică către darul lui Hristos. Şi îndată este zidit, şi îndată este modelat, şi îndată femeia este modelată, şi îndată ea este zidită. Şi, de aceea, Scriptura a folosit un cuvânt nou, fiindcă noi suntem zidiţi pe temelia apostolilor şi a proorocilor (potrivit Efeseni 2, 20). Şi acum casa duhovnicească se înalţă într-o preoţie sfântă (potrivit I Petru 2, 5). Vino, Doamne Dumnezeule, zideşte acea femeie, zideşte cetatea. Fie şi ca Fiul Tău să vină; fiindcă eu cred în Tine, când Tu ai spus: ,,Acesta va zidi cetatea mea” (Isaia 45, 13).

88. Iată femeia, mama tuturor; iată casa duhovnicească; iată cetatea care trăieşte de-a pururi, fiindcă nu poate muri. Pentru că aceasta este Cetatea Ierusalimului, care este văzută acum pe pământ (potrivit Galateni 4, 25-26), dar va fi răpită la cer mai sus de Ilie (potrivit IV Împăraţi 2, 11) – căci a fost un Ilie – şi mutată mai sus de Enoh, a cărui moarte nu s-a aflat (potrivit Evrei 11, 5); căci ,,răpitu-s-a, ca să nu schimbe răutatea mintea lui” (Înţelepciunea lui Solomon 4, 11), dar ea este iubită de Hristos ca slăvită, sfântă, neavând întinăciune, nici prihană (potrivit Efeseni 5, 27). Şi este cu atât mai bine că este răpit întregul Trup, decât că a fost răpit un om ! Fiindcă aceasta este nădejdea Bisericii.

Ea va fi răpită sus, va fi luată, mutată la cer numaidecât. Iată, Ilie a fost luat în car de foc (potrivit IV Împăraţi 2, 11; Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 48, 9); Biserica va fi luată. Nu mă crezi ? Atunci crede-l pe Pavel, întru care a grăit Hristos (potrivit II Corinteni 13, 3). El spune: ,,Ne vom răpi în nori, întru întâmpinarea Domnului în văzduh; şi aşa pururea cu Domnul vom fi” (I Tesaloniceni 4, 17).

89. Apoi, mulţi sunt trimişi să zidească această cetate: sunt trimişi patriarhii, sunt trimişi proorocii, este trimis Arhanghelul Gavriil, sunt trimişi nenumăraţi îngeri, şi o mulţime de oşti cereşti laudă pe Dumnezeu (potrivit Apocalipsa 19, 14), fiindcă zidirea acestei cetăţi este aproape. Mulţi sunt trimişi la ea, dar numai Hristos o clădeşte; totuşi El nu este singur, fiindcă Tatăl este de faţă (potrivit Ioan 16, 32), şi chiar dacă El clădeşte singur, nu-Şi atribuie doar Luişi darul unei atât de mari zidiri.

Se scrie că pentru Templul lui Dumnezeu pe care l-a construit Solomon, care a preînchipuit Biserica, 70.000 de oameni purtau poverile pe umerii lor şi 80.000 tăiau piatră în munte (potrivit III Împăraţi 5, 15; II Paralipomene 2, 2). Să vină acei îngeri; să vină tăietorii în piatră; să fie tăiate prisosurile pietrelor noastre, să fie netezite muchiile noastre colţuroase; să vină şi cei care poartă poverile pe umerii lor, pentru că este scris: ,,Pre umere le vor purta” (Isaia 49, 22).

90. Astfel, El vine la Ioan, deoarece tu te-ai încredinţat de celelalte. El vine la botezul lui Ioan, dar botezul lui Ioan avea pocăinţă pentru păcate (potrivit Matei 3, 13). Şi, de aceea, Ioan Îl opreşte, spunând: ,,Eu am trebuinţă a mă boteza de tine, şi tu vii către mine ?” (Matei 3, 14) ,,De ce Tu care nu ai păcat, vii la mine ?” Fiindcă cel care are păcat ar trebui botezat, dar de ce caută baia pocăinţei Cel care nu are păcat (potrivit I Petru 2, 22) ? ,,Lasă acum – spune El, adică, câtă vreme Biserica este ridicată –, că aşa este cu cuviinţă nouă ca să plinim toată dreptatea” (Matei 3, 15). Ce este dreptatea, dacă nu milostivire ? Căci ,,risipit-au, dat-au săracilor; dreptatea lui rămâne în veacul veacului” (Psalmi 111, 8). El mi-a dat mie, celui sărac, El mi-a dat mie, celui nevoiaş, darul pe care nu l-am avut înainte; de aceea, dreptatea Lui rămâne în veacul veacului.

Ce este dreptatea, decât că tu începi întâi ceea ce vrei ca altul să facă (potrivit Luca 6, 31), şi îi încurajezi pe alţii prin exemplul tău ? Ce este dreptatea, decât că El S-a întrupat, nu ca Dumnezeu ca să excludă înţelegerea şi slujirea trupului, ci ca Om ca să biruie trupul, ca să mă înveţe pe mine să-l birui ? Fiindcă El m-a învăţat cum pot înmormânta necurăţia trupului vinovat, înveşmântat în slăbiciuni şi păcate, şi cum să-l tămăduiesc prin virtuţi.

91. O, cu adevărat dumnezeiască este grija în însăşi smerenia Domnului ! Deoarece cu cât mai grozavă este umilinţa, cu atât mai dumnezeiască este grija. Dumnezeu Se face cunoscut prin suferinţa rănilor Sale şi folosirea leacurilor Sale; Cel care nu ar avea nevoie de nici un leac se dovedeşte a fi Dumnezeu. Căci ce este atât de dumnezeiesc pentru adunarea neamurilor, ca aceea că nimeni nu ocoleşte baia darului dacă Hristos nu ocoleşte baia pocăinţei ? Fie ca nimeni să nu spună că este fără de păcat, dacă Hristos vine pentru curăţirea păcatelor.

Dacă Hristos S-a spălat pentru noi, sau mai degrabă, ne-a spălat pe noi în Trupul Său, cu cât mai mult ar trebui noi să spălăm păcatele noastre ? Cu cât mai mare este lucrarea, cu atât mai mare este taina lui Dumnezeu, că deşi Dumnezeu este în toate (potrivit Efeseni 4, 6), tot timpul, oriunde se află oameni, prin ţinuturile şi locurile îndepărtate ale diferitelor regiuni, El Se face cunoscut într-o clipă, într-un Trup, când a nimicit înşelăciunea greşelii străvechi şi a revărsat darul Împărăţiei Cerurilor. Fiindcă Unul S-a cufundat, dar s-au ridicat toţi; Unul S-a pogorât, ca noi toţi să ne putem înălţa (potrivit Efeseni 4, 9-10); Unul a luat asupra Sa păcatele tuturor, astfel că păcatele tuturor au fost curăţite prin El. Atunci ,,curăţiţi inimile voastre” (Iacov 4, 8), precum spune apostolul, fiindcă Cel care nu avea nevoie de nici o curăţire S-a curăţit El Însuşi pentru noi. Aceste lucruri ne privesc pe noi.

92. Acum, haideţi să cugetăm la taina Treimii. Noi spunem ,,Un Dumnezeu”, dar mărturisim pe Tatăl, şi mărturisim pe Fiul. Fiindcă deşi este scris: ,,De Domnul Dumnezeul tău să te temi, şi lui să-i slujeşti” (A Doua Lege 10, 20), Fiul a tăgăduit că El este singur, spunând: ,,Nu sunt singur, că Tatăl meu cu mine este” (Ioan 16, 32). Nici nu este El singur acum, pentru că Tatăl aduce mărturie că este de faţă. Sfântul Duh este de faţă; deoarece Treimea nu poate fi nicicând separată de Ea Însăşi.

Prin urmare, ,,s-a deschis cerul, şi s-au pogorât Duhul Sfânt cu chip trupesc, ca un porumb” (Luca 3, 21-22). Deci cum spun ereticii că Cel care nu este singur pe pământ este singur în cer ? Haideţi să cercetăm taina. De ce ca un porumbel ? Fiindcă darul băii necesită simplitate, astfel ca noi să putem fi nevinovaţi ca porumbeii (potrivit Matei 10, 16). Darul băii necesită pace, pe care odinioară, într-o reprezentare timpurie, porumbelul a adus-o arcei, singura neatinsă de Potop (potrivit Facerea 8, 10-11).

Cel al cărui chip era porumbelul, Cel care acum a binevoit să Se pogoare în chipul unui porumbel, m-a învăţat că în acea ramură, în acea arcă, era chipul păcii şi al Bisericii, fiindcă în mijlocul potopurilor lumii Sfântul Duh aduce pacea Sa roditoare Bisericii Sale. De asemenea, David a învăţat, cel care a înţeles taina botezului şi a spus cu Duhul proorociei: ,,Cine-mi va da mie aripi ca de porumb” (Psalmi 54, 6) ?

93. Aşadar, Sfântul Duh vine, dar ia seama la taină. El vine la Hristos; căci ,,întru dânsul s-au zidit toate, (...) şi toate întru dânsul sunt aşezate” (Coloseni 1, 16-17). Dar priveşte la Domnul mult-milostiv care singur S-a supus nedreptăţilor, care singur nu a căutat darul. Şi în ce fel a zidit El Biserica ? ,,Şi eu voiu ruga pre Tatăl şi alt Mângâietor va da vouă, ca să rămână cu voi în veac; Duhul adevărului, pre care lumea nu-l poate primi, că nu-l vede pre el, nici îl cunoaşte pre el” (Ioan 14, 16-17). Astfel, El S-a arătat în mod potrivit în trup, deoarece El nu este văzut în esenţa dumnezeirii.

94. Noi am văzut Duhul, dar în chip trupesc, haideţi să-L vedem şi pe Tatăl (potrivit Ioan 1, 18). Dar pentru că nu putem vedea, haideţi să auzim; căci Dumnezeul nostru cel milostiv este de faţă, El nu va părăsi Biserica Sa. El vrea să ridice fiecare suflet, El vrea să-l modeleze pentru mântuire, El vrea să conducă pietrele vii de pe pământ la cer (potrivit I Petru 2, 5). El iubeşte Biserica Sa şi haideţi să-L iubim pe El.

Dacă Îl iubim pe Dumnezeu, haideţi să păzim poruncile Lui (potrivit Ioan 14, 15); dacă Îl iubim pe El, Îl vom cunoaşte; căci ,,cel ce zice: l-am cunoscut pre dânsul şi poruncile lui nu le păzeşte, mincinos este” (I Ioan 2, 4). Fiindcă cum poate cel care nu iubeşte Adevărul să-L iubească pe Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este Adevărul (potrivit I Ioan 5, 6) ? Prin urmare, haideţi să-L auzim pe Tatăl, căci Tatăl este nevăzut (potrivit Coloseni 1, 15; I Timotei 1, 17). Dar Fiul este nevăzut după dumnezeirea Sa, căci ,,pre Dumnezeu nimeni nu l-a văzut niciodinioară” (Ioan 1, 18).

Deci având în vedere că Fiul este Dumnezeu, El nu este văzut ca Fiul după dumnezeirea Sa; dar El a vrut să Se arate în trup; şi deoarece Tatăl nu a purtat trup, Tatăl a vrut să ne dovedească că El este de faţă în Fiul, spunând: ,,Tu eşti Fiul meu cel iubit, întru Tine bine am voit” (Luca 3, 22). Dacă vrei să auzi că Fiul este întotdeauna de faţă cu Tatăl, ascultă glasul Fiului spunând: ,,De mă voiu sui în cer, tu acolo eşti; de mă voiu pogorî în iad, de faţă eşti” (Psalmi 138, 7; potrivit Amos 9, 2). Dacă tu cauţi mărturie despre Tatăl, tu ai auzit de la Ioan. Crede lui, prin care Hristos a socotit că trebuie să se boteze, căruia Tatăl l-a încredinţat pe Fiul Său, spunând cu glas ceresc: ,,Acesta este Fiul meu cel iubit, întru carele am binevoit” (Matei 3, 17).

95. Unde sunt arienii, cărora Fiul, în care Tatăl a binevoit, nu le este plăcut ? Nu spun eu aceasta, nici vreun alt om nu a spus aceasta, nici Dumnezeu printr-un om, prin îngeri, nici prin arhangheli, ci un glas trimis din cer de către Tatăl Însuşi L-a arătat. Apoi, cu altă ocazie, acelaşi Tată grăieşte aceleaşi cuvinte: ,,Acesta este Fiul meu cel iubit, întru care bine am voit, pre acesta să ascultaţi” (Matei 17, 5); cu siguranţă, ascultaţi-L spunând: ,,Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30).

Aşadar, cel care nu crede în Fiul, nu crede în Tatăl. Tatăl este mărturia Fiului. Dacă există îndoială cu privire la Fiul, mărturia Tatălui nu este crezută. Apoi, când Tatăl spune: ,,Întru Tine bine am voit” (Luca 3, 22), El nu laudă virtuţile altuia, ci pe ale Sale în Fiul. Pentru ce se spune: ,,Întru Tine bine am voit” (Luca 3, 22), dacă nu că ,,Tot ce are Fiul este al Meu”, precum Fiul a spus: ,,Toate câte are Tatăl, ale mele sunt” (Ioan 16, 15) ? Căci puterea dumnezeirii nepărtinitoare nu face deosebire între Tatăl şi Fiul, ci atribuie o singură autoritate Tatălui şi Fiului.

Haideţi să credem în Tatăl al cărui glas îl vor arăta stihiile (potrivit Ieremia 50, 42), haideţi să credem în Fiul faţă de al cărui glas stihiile au arătat ascultare (potrivit Luca 8, 24-25). Lumea a crezut în stihii, să creadă în oameni; a crezut în cele neînsufleţite, să creadă în cele însufleţite; a crezut mutului, să-i creadă pe cei care grăiesc (potrivit Marcu 7, 37); a crezut lucruri care nu au nici o înţelegere, să creadă celor care au urmat înţelegerii, ca ea să poată ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu.