Cuvânt al Sfântului Ierarh Vasilie cel Mare la cuvintele:

,,Ia aminte de tine însuţi” (A doua lege 15, 9)

 

 

PARTEA I

I

Dumnezeu, Creatorul nostru, ne-a dat uzul vorbirii, ca să ne descoperim unii altora simţămintele inimilor, şi, datorită naturii noastre comune, să facem cunoscute celorlalţi oameni gândurile noastre, dându-le la iveală ca din nişte cămări ascunse ale inimii. Dacă am fi alcătuiţi numai din suflet, ne-am înţelege unii cu alţii numai prin gândire; dar, pentru că sufletul nostru îşi zămisleşte gândurile în ascuns în trup, ca sub o perdea, este nevoie de cuvinte şi de nume ca să facem cunoscute cele aflate în adâncul nostru. Când gândirea noastră e rostită, atunci este purtată de cuvânt ca de o luntre, străbate aerul şi trece de la cel ce grăieşte la cel ce aude. Dacă e tăcere adâncă şi linişte, cuvântul poposeşte în urechile ascultătorilor ca într-un port liniştit şi nebântuit de vânturi; dacă însă zgomotul făcut de ascultători suflă împotriva lui ca o furtună cumplită, atunci cuvântul naufragiază, risipindu-se în aer.

Scriptura 32Faceţi aşadar, prin tăcere, linişte cuvintelor mele. Poate că vă vor părea folositoare unele din gândurile aduse de cuvintele mele.

Greu de prins este cuvântul adevărului şi lesne poate scăpa celor ce nu sunt cu luare aminte. De aceea, Duhul a rânduit ca el să fie scurt şi strâns, să spună mult în puţine cuvinte, ca prin scurtimea lui să poată fi uşor de ţinut minte. Că firesc este ca o cuvântare bună să nu-şi ascundă ideile în cuvintele obscure, dar nici să aibă idei de prisos şi goale, care să nu atace tema în miezul ei.

 

Sfântul Vasilie cel Mare. Frescă de la Mânăstirea Studenica, Serbia

 

Aceste calităţi le are şi textul citit nouă adineauri din cărţile lui Moisi, de care îşi aduc aminte negreşit cei care au fost cu luare aminte la citirea lui, afară doar de a trecut neobservat pe lângă urechile voastre din pricina scurtimii sale. Iată textul: ,,Ia aminte de tine însuţi, ca nu cumva un cuvânt ascuns în inima ta să se prefacă în păcat” (A doua lege 15, 9).

Noi, oamenii, păcătuim uşor cu gândul. De aceea, Cel care a zidit una câte una inimile noastre (potrivit Psalmi 32, 15), ştiind că cele mai multe păcate le săvârşim din imboldul gândurilor noastre, a poruncit ca în primul rând mintea să ne fie curată. Şi pentru că păcătuim uşor cu mintea, Dumnezeu ne cere să avem de ea mai multă purtare de grijă şi pază. Că precum doctorii cei prevăzători întăresc cu mult înainte, prin mijloace profilactice, părţile mai slabe ale trupurilor, tot aşa şi Purtătorul obştesc de grijă şi adevăratul Doctor al sufletelor a prevăzut cu o pază mai puternică mai ales acea parte a sufletului nostru pe care o ştim mai înclinată spre păcat. Trupul, ca să săvârşească o faptă, are nevoie de timp, de prilej, de osteneli, de ajutători şi de alte înlesniri; mintea însă dă naştere la gânduri într-o clipă şi le săvârşeşte fără oboseală; iar gândurile cresc fără piedică şi le e potrivită orice vreme. Se întâmplă uneori ca unuia dintre oamenii serioşi, mândru de respectul ce i se dă pentru faptele lui, îmbrăcat pe dinafară în haina înfrânării, prin mişcarea nevăzută a inimii lui, să-i alerge mintea la locul păcatului, chiar când se află în mijlocul celor ce-l fericesc pentru virtutea lui; cu închipuirea a văzut cele poftite, şi-a ticluit o întâlnire ruşinoasă şi, zugrăvindu-şi lămurit plăcerea în cămara ascunsă a inimii sale, a săvârşit păcatul înlăuntrul lui, fără de martori, necunoscut de nimeni, până va veni Cel ce descoperă cele ascunse ale întunericului şi vădeşte păcatele inimilor (potrivit I Corinteni 4, 5). Fereşte-te, dar, ca nu cumva un cuvânt ascuns în inima ta să se prefacă în păcat, pentru că ,,cel ce se uită la femeie pentru a o pofti a şi săvârşit desfrânare în inima sa” (Matei 5, 28). Da, păcatele săvârşite cu trupul sunt împiedicate de multe pricini; dar cel ce păcătuieşte cu gândul, păcătuieşte tot atât de repede pe cât a şi gândit. Deci, acolo unde căderea este grabnică, acolo ni s-a poruncit să avem şi pază mai puternică. De aceea, ni s-a spus: ,,Nu cumva un cuvânt ascuns în inima ta să se prefacă în păcat”. Dar mai bine să revenim la cuvintele cu care începe textul acesta !

 

II

,,Ia aminte de tine însuţi !” Fiecare animal are, prin fire, de la Dumnezeu, Creatorul lumii, instinctul conservării fiinţei sale. De cercetezi temeinic totul, vei vedea că cele mai multe animale se feresc instinctiv de tot ce le vatămă şi, iarăşi, printr-o pornire naturală, se îndreaptă să mănânce numai ce le este folositor. Nouă, însă, Dumnezeu, învăţătorul nostru, ne-a dat această mare poruncă: să facem cu ajutorul raţiunii ceea ce animalele fac din instinct; ne-a poruncit ca pe cele săvârşite de animale instinctiv, pe acelea noi să le facem cu luare aminte şi cu o continuă supraveghere a gândurilor, ca să putem păzi cu străşnicie darurile date nouă de Dumnezeu: să fugim de păcat, după cum animalele fug de ierburile otrăvitoare, să urmărim dreptatea, după cum ele caută iarba cea hrănitoare. ,,Ia aminte de tine însuţi”, ca să poţi deosebi ce-i vătămător de ce-i mântuitor.

Luarea aminte este dublă: una, prin care privim lumea înconjurătoare cu ochii trupului; alta, prin care contemplăm pe cele nemateriale cu puterea raţională a sufletului. Dacă am spune că porunca ,,Ia aminte de tine însuţi” se referă la funcţiunea vizuală a ochilor, ne vom convinge îndată că e cu neputinţă. Într-adevăr, cum ar putea omul să se cuprindă cu ochiul cu totul pe sine ? Ochiul nu poate să se vadă nici pe sine; nu ajunge să vadă creştetul capului, nu vede spatele, faţa şi nici cum sunt aşezate măruntaiele înlăuntru. Şi ar fi necucernic să spui că poruncile Domnului sunt cu neputinţă de îndeplinit ! Rămâne, deci, să raportăm această poruncă la funcţiunea minţii. ,,Ia aminte de tine însuţi”, adică: analizează-te pe tine însuţi în toate privinţele ! Să ai neadormit ochiul sufletului pentru paza ta, pentru că ,,prin mijlocul laţurilor treci” (Înţelepciunea lui Sirah 9, 13); în multe locuri sunt înfipte de duşmanul tău curse ascunse; uită-te la toate cele din juru-ţi ,,ca să scapi din cursă ca o căprioară şi din laţ ca o pasăre” (Pildele lui Solomon 6, 5). Căprioara nu cade în curse pentru că are vederea pătrunzătoare. De aceea şi numele ei, de căprioară, şi l-a căpătat de la vederea ei pătrunzătoare (în limba greacă, cuvântul căprioară derivă de la verbul a avea privirea pătrunzătoare). Pasărea, la rândul ei, dacă e atentă, cu ajutorul aripilor ei uşoare zboară mai presus de vicleşugurile vânătorilor. Vezi, dar, să nu pari mai nepriceput decât animalele când e vorba de propria-ţi pază ! Păzeşte-te să nu cazi în curse şi să ajungi pradă diavolului, ,,vânat de el spre a face voia lui” (II Timotei 2, 26).

 

III

,,Ia aminte de tine însuţi”, adică: nu lua seama nici la cele ale tale, nici la cele din jurul tău, ci numai la tine însuţi. Altceva suntem noi înşine, altceva cele ale noastre şi altceva cele din jurul nostru. Sufletul şi raţiunea suntem noi înşine, întrucât am fost făcuţi după chipul Creatorului. Trupul şi simţurile sale sunt cele ale noastre. Averile, artele şi meseriile sunt cele dimprejurul nostru. Ce spune deci această poruncă ? Nu lua aminte la trup, nici nu urmări cu orice chip binele trupului: sănătatea, frumuseţea, desfătarea cu plăceri, viaţa lungă; nu admira averile, slava şi puterea; nu socoti mare lucru pe cele ce sunt în slujba acestei vieţi trecătoare, ca nu cumva prin râvna pentru ea să dispreţuieşti viaţa ta cea adevărată, ci ia aminte de tine însuţi, adică de sufletul tău. Pe el împodobeşte-l, de el poartă de grijă, pentru ca prin luarea aminte să fie îndepărtată toată întinăciunea venită peste el din pricina răutăţii, să fie curăţit de toată ruşinea provenită de pe urma păcatului, să fie împodobit şi să strălucească prin toată frumuseţea virtuţii. Cercetează-te pe tine cine eşti, cunoaşte-ţi firea ta ! Cunoaşte că trupul tău e muritor, iar sufletul nemuritor ! Cunoaşte că viaţa noastră este dublă: una, proprie trupului, iute trecătoare; alta, înrudită cu sufletul, fără de sfârşit. Ia aminte, deci, de tine însuţi ! Nu te alipi de cele muritoare, ca şi cum ar fi veşnice, nici nu dispreţui pe cele veşnice, ca şi cum ar fi trecătoare. Nu te uita la trup, că este trecător, ci poartă grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Ia seama cu toată luarea aminte de tine însuţi, ca să ştii să împarţi fiecăruia ce-i de folos; trupului, hrană şi îmbrăcăminte; sufletului, dogmele credinţei, creşterea bună, deprinderea virtuţii, îndreptarea patimilor. Nu îngrăşa mult trupul, nici nu căuta să pui pe dânsul multă carne, pentru că ,,trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului, împotrivindu-se unul altuia” (Galateni 5, 17). Ia seama ca nu cumva îngrăşând trupul să dai multă putere părţii celei rele din tine. După cum la talerele balanţei de îngreuiezi un taler, uşurezi pe celălalt, tot aşa, cu trupul şi cu sufletul: mărirea unuia aduce negreşit micşorarea celuilalt. Dacă trupul e gras şi îngreunat cu multă carne, mintea neapărat îşi îndeplineşte slab şi neputincios funcţiunile sale; dacă, însă, sufletul e puternic şi prin îndeletnicirea cu faptele şi gândurile bune se ridică la propria sa măreţie, atunci e firesc ca starea trupului să se veştejească.

 

IV

Porunca de a lua aminte de tine însuţi este folositoare şi bolnavilor, dar foarte potrivită şi celor sănătoşi. Doctorii poruncesc celor bolnavi să ia aminte de ei înşişi şi să nu neglijeze nimic din cele ce slujesc la vindecarea lor. Tot aşa şi Cuvântul, Doctorul sufletelor noastre, vindecă, cu acest mic ajutor, sufletul îmbolnăvit de păcat.

,,Ia aminte de tine însuţi”, ca după mărimea păcatului să primeşti şi ajutorul tratamentului. Ţi-e mare şi greu păcatul ? Ai nevoie de pocăinţă adâncă, de lacrimi amare, de privegheri îndelungate şi de post necontenit. Ţi-e uşor şi mic păcatul ? Să-ţi fie şi căinţa la fel cu greşeala. Numai ,,ia aminte de tine însuţi”, ca să cunoşti când ţi-e sănătos şi când ţi-e bolnav sufletul. Că mulţi oameni, din pricina marii lor neluări aminte, suferă de boli grele, boli de nevindecat; şi nici ei nu ştiu că sunt bolnavi. De aceea, mare este folosul acestei porunci chiar pentru cei sănătoşi cu faptele. Deci aceeaşi poruncă tămăduieşte pe cei bolnavi, dar desăvârşeşte şi pe cei sănătoşi.

Fiecare dintre noi, cei ce suntem ucenici ai Cuvântului, suntem slujitorii uneia dintre slujbele poruncite nouă de Evanghelie. Că în casa cea mare, în Biserica aceasta, nu sunt numai tot felul de vase, de aur, de argint, de lemn sau de lut (potrivit II Timotei 2, 20), ci şi felurite meserii. Că are casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu (potrivit I Timotei 3, 15), vânători, călători, arhitecţi, zidari, plugari, păstori, atleţi, ostaşi. Porunca aceasta scurtă se potriveşte tuturor acestora, îmboldindu-l pe fiecare atât pentru a săvârşi cum trebuie meseria lui, cât şi pentru a-i stimula voinţa. Eşti vânător, trimis de Domnul, Care a spus: ,,Iată, Eu trimit vânători mulţi şi ei îi vor vâna pe ei de pe orice munte” (Ieremia 16, 16) ? Ia aminte, cu foarte multă grijă, să nu-ţi scape vânatul, şi să aduci la Mântuitorul pe cei pe care, sălbăticiţi de păcat, i-ai prins prin cuvântul adevărului. Eşti călător ? Eşti la fel cu cel care spune această rugăciune: ,,Îndreptează paşii mei” (Psalmi 118, 133). Ia aminte de tine însuţi, să nu te rătăceşti din drum, să nu te abaţi la dreapta sau la stânga. Mergi pe calea cea împărătească ! Arhitectul să pună credinţei trainică temelie, care este Iisus Hristos. Zidarul să vadă cum zideşte ! Nu cu lemne, cu iarbă, cu trestie, ci cu aur, argint şi pietre preţioase. Eşti păstor ? Ia aminte să nu neglijezi ceva din îndatoririle tale de păstor ! Care sunt acestea ? Pe cel rătăcit întoarce-l, pe cel rănit oblojeşte-l, pe cel bolnav tămăduieşte-l. Eşti plugar ? Sapă de jur împrejur smochinul cel neroditor şi dă-i toate îngrijirile ca să rodească. Eşti ostaş ? Suferă pentru Evanghelie, luptă lupta cea bună: împotriva duhurilor răutăţii, împotriva patimilor trupului, luând toate armele lui Dumnezeu; nu te încurca în treburile vieţii ca să placi celui ce te-a înscris în oaste (potrivit II Timotei 2, 4). Eşti atlet ? ,,Ia aminte de tine însuţi” ca nu cumva să calci legile atletice, că nimeni nu este încununat dacă nu luptă după lege. Imită pe Pavel, care a alergat, se lupta şi lovea. Şi tu, ca un bun luptător, să ai fixă privirea sufletului; acoperă părţile slabe ale trupului, apărându-te cu mâinile; fii cu privirea necontenit aţintită spre adversar ! Când alergi, zoreşte spre cele dinainte; aleargă aşa, ca să primeşti premiul. Când lupţi, luptă împotriva duşmanilor nevăzuţi. Aşa te vrea să fii toată viaţa această poruncă a Scripturii ! Să nu cazi în luptă, să nu dormi, ci să fii în frunte, cumpătat şi cu luare aminte de tine însuţi.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 32 (4/2004)

 

 

 

PARTEA A II-A

V

Nu-mi va ajunge ziua să povestesc câtă putere are această poruncă din Scriptură şi cât este de potrivită tuturor celor ce slujesc Evangheliei lui Hristos. Ia aminte de tine însuţi ! Fii treaz, sfătuieşte-te, păzeşte cele prezente, poartă grijă de cele viitoare ! Nu părăsi, din pricina lenei, cele de faţă şi nici nu-ţi închipui că ai în mână cele ce nu sunt şi poate nici nu vor fi. Nu este oare o greşeală firească la tineri, din pricina uşurătăţii minţii lor, de a socoti că au tot ce nădăjduiesc ? În liniştea nopţii sau când au răgaz îşi fac planuri irealizabile şi, cu uşurătatea minţii lor, sunt purtaţi de colo-colo; îşi imaginează viaţa strălucită, căsătorie bogată, copii mulţi, bătrâneţi adânci, cinste de la toţi oamenii. Apoi, pentru că nimic nu le poate opri nădejdile, se înalţă cu mintea la cele mai măreţe situaţii pe care le pot avea oamenii: îşi închipuie că au să aibă case frumoase şi mari, pline cu Scriptura 33tot felul de obiecte de preţ; le înconjoară cu atâta pământ cât imaginaţia lor deşartă poate să-l taie din tot pământul lumii, iar recoltele bogate ale acestor întinse domenii le strâng în hambare imaginare. La acestea mai adaugă cirezi de vite, mulţime nenumărată de slugi, demnităţi politice, stăpânire peste popoare, conducere de oştiri, războaie, trofee şi chiar demnitatea de împărat. Terminând toate acestea, prin plăsmuirile goale ale minţii lor, în nebunia lor mare, par că se şi desfată de cele nădăjduite, ca şi cum ar şi fi prezente şi le-ar sta la picioare. Acelaşi cusur îl au şi leneşii când visează, deşi le este treaz trupul.

Potolind dar această îngâmfare a minţii şi înflăcărare a gândurilor şi oprind ca prin frâu nestatornicia minţii, Scriptura dă această mare şi înţeleaptă poruncă: ,Ia aminte de tine însuţi ! Nu-ţi imagina cele ce nu există, ci întrebuinţează spre folosul tău cele ce sunt !

 

Sfântul Ierarh Vasilie cel Mare

 

Cred însă că Legiuitorul a dat acest îndemn şi ca să smulgă un alt cusur omenesc. În adevăr, fiecăruia îi place să se intereseze mai mult de treburile altuia decât de propriile lui griji. Şi, ca să scăpăm de acest cusur, porunca spune: încetează de a te interesa de păcatele altuia ! Nu mai da răgaz gândurilor să se ocupe de cusururile altora, ci ia aminte de tine însuţi, adică: întoarce-ţi ochiul sufletului spre cercetarea propriilor tale cusururi. Da, mulţi oameni, după cuvântul Domnului, văd paiul din ochiul fratelui, dar nu văd bârna din ochiul lor (potrivit Matei 7, 3). Nu înceta deci de a te cerceta pe tine însuţi, ca să vezi dacă viaţa ta merge după poruncile Domnului; dar nici nu te uita în jur la ceilalţi oameni, ca să vezi dacă ai putea găsi vreo pată la cineva, aşa cum a făcut fariseul acela nesuferit şi îngâmfat, care stătea şi-şi dădea dreptate, iar pe vameş îl defăima (potrivit Luca 18, 11-12), ci cercetează-te necontenit pe tine însuţi să vezi dacă nu cumva ai păcătuit cu gândul, dacă nu cumva limba a alunecat, luând-o înaintea minţii, dacă nu cumva ai săvârşit cu mâinile ceva nesocotit. De vei găsi în viaţa ta multe păcate - şi vei găsi negreşit, că eşti om -, spune ca vameşul: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului (Luca 18,13). Aşadar, ia aminte de tine însuţi !

Aceste cuvinte îţi vor fi de folos şi dacă ai o stare înfloritoare şi strălucită, iar viaţa ta se deapănă fără de piedică. Ele îţi vor fi un bun sfătuitor; îţi vor aduce aminte de nestatornicia lucrurilor omeneşti. Iar dacă eşti strâmtorat de nenorociri, cuvintele acestea îţi vor răsuna la timp în inima ta. Ele te vor face să nu te înalţi cu îngâmfare mândrindu-te fără margini, dar nici să cazi, de deznădejde, în mare descurajare. Te mândreşti cu bogăţia ? Te lauzi cu strămoşii ? Te făleşti cu patria, cu frumuseţea trupului şi cu cinstea ce ţi-o dau oamenii ? Ia aminte de tine însuţi, că eşti muritor ! Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Facerea 3, 19). Priveşte la cei care înaintea ta s-au bucurat de aceeaşi viaţă strălucită ! Unde sunt cei învestiţi cu înalte demnităţi politice ? Unde sunt retorii cei neîntrecuţi ? Unde sunt cei care organizau şi subvenţionau serbările populare ? Unde sunt străluciţii crescători de cai de curse, generalii, satrapii, tiranii ? Nu sunt toţi pulbere ? Nu sunt toţi basm ? Nu se reduce amintirea vieţii lor la câteva oase ? Uită-te în morminte şi deosebeşte, dacă poţi, cine e sluga şi cine e stăpânul, cine e săracul şi cine e bogatul ! Deosebeşte, de-ţi stă în putere, pe întemniţat de împărat, pe cel puternic de cel neputincios, pe cel frumos de cel urât ! Dar dacă ai să-ţi aminteşti de firea ta omenească, n-ai să te mândreşti nicicând, ci ai să-ţi aduci aminte de tine însuţi, dacă iei aminte de tine însuţi.

 

VI

Iarăşi, eşti de neam prost şi fără slavă, eşti cel mai sărac dintre săraci, fără casă, fără patrie, bolnav, lipsit de cele de trebuinţă zilei, plin de frică în faţa autorităţilor, dispreţuit de toţi din pricina smereniei vieţii tale ? Chiar Scriptura o spune: Săracul nu suferă certarea (Pildele lui Solomon 13, 8). Dar nici nu-ţi pierde nădejdea că n-ai nimic din cele râvnite de oameni ! Dimpotrivă, gândeşte-te şi la bunătăţile pe care le ai de pe acum de la Dumnezeu, dar şi la cele ce-ţi sunt păstrate, prin făgăduinţă, pentru mai târziu. Mai întâi eşti om, singurul dintre vieţuitoare făcut cu mâna lui Dumnezeu (potrivit Facerea 2, 7). Oare, dacă judeci drept, nu-i de ajuns aceasta, ca să te bucuri cel mai mult că ai fost făcut de mâinile lui Dumnezeu, Cel ce a creat totul ? Mai mult încă: fiind făcut după chipul Creatorului tău, vei putea, printr-o bună vieţuire, să te înalţi până la aceeaşi cinste cu îngerii. Ai primit suflet raţional. Cu el cunoşti pe Dumnezeu. Cu mintea contempli natura existenţelor; cu ea, culegi fructul cel preaplăcut al înţelepciunii. Toate animalele de pe pământ, domestice şi sălbatice, toate câte trăiesc în apă şi câte zboară prin văzduh îţi sunt roabe şi supuse. N-ai inventat tu, omule, artele şi meseriile ? N-ai întemeiat tu oraşele ? N-ai născocit tu toate câte-s de trebuinţă şi câte-s spre desfătare ? Nu-ţi sunt mările accesibile datorită raţiunii tale ? Nu slujesc vieţii tale pământul şi marea ? Nu-ţi arată văzduhul, cerul şi corurile de stele ordinea lor ? Pentru ce te superi că nu ai cal cu frâu de argint ? Ai, însă, soarele, care, prin alergarea lui cea iute, te luminează ca o făclie în fiecare zi ! N-ai strălucirile argintului şi ale aurului ? Ai, însă, luna, care, prin strălucirea ei, te scaldă cu nemăsurata ei lumină ! Nu umbli în trăsuri aurite ? Dar picioarele tale îţi sunt cea mai potrivită trăsură ! Pentru ce, dar, fericeşti pe cei cu punga plină, dar care au trebuinţă de picioarele altora ca să se mişte ? Nu dormi pe pat de fildeş ? Ai, însă, pământul cel mai de preţ decât fildeşul, care-ţi face odihna dulce, somnul grabnic şi lipsit de griji ! Nu locuieşti sub acoperiş de aur ? Ai, însă, cerul care străluceşte cu frumuseţile de nedescris ale stelelor ! Şi toate acestea sunt numai bunătăţile cele omeneşti date ţie de Dumnezeu ! Dar sunt altele şi mai mari ! Pentru tine, Dumnezeu între oameni (potrivit Ioan 1, 14); pentru tine, împărţirea Duhului (potrivit Evrei 2, 4; Faptele Apostolilor 2, 3); pentru tine, nimicirea morţii (potrivit I Corinteni 15, 26, 55); pentru tine, nădejdea învierii (potrivit I Corinteni 15, 12, 22); pentru tine, poruncile dumnezeieşti, care-ţi desăvârşesc viaţa; pentru tine, calea către Dumnezeu, prin îndeplinirea poruncilor (potrivit Matei 19, 17, 21); pentru tine, pregătită Împărăţia cerurilor (potrivit Matei 25, 34); pentru tine, cununile dreptăţii (potrivit II Timotei 4, 8) gătite ţie, celui ce, pentru virtute, nu fugi de ostenelile virtuţii.

 

VII

Dacă vei lua aminte de tine însuţi, vei găsi în jurul tău mai multe frumuseţi şi bunătăţi decât acestea. Te vei desfăta cu cele ce ai şi nu te vei supăra de cele ce-ţi lipsesc. Să ai necontenit înaintea ochilor porunca aceasta ! Îţi va fi de mare ajutor. De pildă: a pus mânia stăpânire pe gândurile tale şi, împins de furie, rosteşti cuvinte necuviincioase şi faci fapte cumplite şi sălbatice ? Dacă vei lua aminte de tine însuţi, vei potoli mânia ca pe un mânz neputincios şi neînfrânat, atingând-o cu lovitura raţiunii ca şi cum ai atinge-o cu o vargă; îţi vei stăpâni limba şi nu-ţi vei îndrepta mâinile spre cel ce te-a mâniat. Iarăşi: năvălesc pofte rele şi, ca un tăun, îţi aţâţă sufletul spre porniri nestăpânite şi desfrânate ? Dacă vei lua aminte de tine însuţi, îţi vei aminti că plăcerea de acum va avea sfârşit amar, că gâdilarea de acum din trupul tău, pricinuită de plăcere, va naşte viermele cel înveninat (potrivit Isaia 66, 24; Marcu 9, 44, 46, 48) care te va munci în veci în iad, şi că înflăcărarea trupului va ajunge mama focului veşnic (potrivit Matei 25, 41). Ei bine, atunci plăcerile vor pleca îndată, fugărite; şi minunată potolire şi linişte se va pogorî în sufletul tău, aşa cum se potoleşte gălăgia unor slujnice zburdalnice la sosirea unei stăpâne înţelepte.

Ia aminte de tine însuţi ! Cunoaşte că o parte a sufletului tău este raţională şi cugetătoare, iar alta, iraţională şi pătimaşă. E firesc ca prima să conducă, iar cealaltă să asculte şi să se supună raţiunii. Deci, să nu laşi ca raţiunea, fiind robită, să ajungă sclava patimilor, dar iarăşi, nici să îngădui patimilor să se ridice împotriva raţiunii şi să pună stăpânire pe suflet.

Mai mult, luarea aminte şi studierea atentă a propriei tale persoane te va conduce şi la cunoaşterea lui Dumnezeu. Dacă iei aminte la tine însuţi, nu mai ai nevoie să descoperi pe Creator în celelalte creaturi; vei contempla în tine însuţi, ca într-un microcosmos, marea înţelepciune a Creatorului tău. Din sufletul tău necorporal vei cunoaşte că şi Dumnezeu este necorporal; că nu e circumscris în spaţiu, pentru că nici mintea ta nu avea mai înainte şedere în spaţiu, ci ajunge în spaţiu prin unirea sa cu trupul. Vei crede că Dumnezeu este nevăzut, gândindu-te la sufletul tău; că şi el nu poate fi văzut cu ochii trupului. Da, sufletul n-are nici culoare, nici formă, nici nu poate fi definit prin vreo caracterizare materială, ci se cunoaşte numai din funcţiunile sale. Tot aşa şi Dumnezeu: nu căuta să-L înţelegi cu ajutorul ochilor, ci, îngăduindu-i minţii credinţa, caută să ai o înţelegere spirituală despre El ! Admiră pe Meşter pentru chipul minunat prin care a legat sufletul tău cu trupul, încât sufletul să se întindă până la extremităţile trupului, făcând unitare mădularele cele mai deosebite ale trupului. Gândeşte-te la puterea pe care sufletul o dă trupului, la dragostea trupului pentru suflet: trupul primeşte de la suflet viaţa, iar sufletul de la trup, durerile. Gândeşte-te ce minunate cămăruţe are sufletul pentru păstrarea cunoştinţelor ! Cunoştinţele noi dobândite nu întunecă pe cele de mai înainte, ci sunt păstrate neamestecate şi clare, săpate în partea conducătoare a sufletului, ca într-o coloană de aramă. Gândeşte-te, apoi, că sufletul îşi pierde propria frumuseţe dacă alunecă spre patimile trupului; şi iarăşi, dacă se curăţă de urâţenia pricinuită de viciu, se înalţă prin virtute la asemănarea cu Creatorul.

 

VIII

Dacă vrei, după ce ai privit sufletul, priveşte şi alcătuirea trupului şi admiră ce locaş potrivit a creat Dumnezeu sufletului. Dintre toate vieţuitoarele numai pe om l-a creat Dumnezeu cu facultatea de a sta drept. Ca să cunoşti, din poziţia lui, că viaţa ta este de origine dumnezeiască. Toate patrupedele privesc la pământ şi sunt plecate spre pântece; numai omul are privirea gata spre cer, ca să nu se îndeletnicească cu pântecele, nici cu pasiunile cele de sub pântece, ci să aibă toată pornirea lui spre înălţime. Apoi, aşezând capul în partea cea mai de sus a trupului, a pus în el cele mai alese simţiri. Acolo sunt vederea, auzul, gustul şi mirosul, aşezate toate aproape unele de altele. Şi cu toate că sunt înghesuite într-un loc foarte îngust, nici una dintre ele nu împiedică funcţiunea celei din vecinătate. Ochii au luat locul cel mai înalt, ca nici una din părţile trupului să nu le stea în cale; stau sub o mică ieşitură a sprâncenelor şi-şi îndreaptă privirile drept înainte din cel mai înalt punct al trupului. Urechile, iarăşi, nu se deschid în linie dreaptă, ci primesc sunetele din aer printr-un drum întortocheat. Şi acesta-i tot semn de cea mai înaltă înţelepciune ! Pe de o parte, ca sunetul să pătrundă în ureche neîmpiedicat şi să răsune mai bine izbindu-se de cotiturile urechii, iar pe de altă parte, ca să nu cadă în ureche ceva din afară spre a împiedica simţul auzului. Uită-te şi la limbă ! Cât e de moale şi cât de uşor se întoarce şi într-o parte şi în alta, ca prin varietatea mişcărilor ei să îndeplinească toate nevoile vorbirii ! Dinţii, la rândul lor, sunt şi organele vorbirii – că dau limbii sprijin puternic -, dar şi slujitorii hranei, că unii o taie, iar alţii o fărâmiţează. Şi aşa, dacă vei cerceta cu atenţia cuvenită şi toate celelalte organe ale trupului, dacă vei cunoaşte bine cum este tras aerul în plămâni, cum este păstrată căldura în inimă, dacă vei cunoaşte organele mistuirii şi canalele prin care circulă sângele, atunci din toate vei vedea adânca înţelepciune a Creatorului tău şi vei spune şi tu ca proorocul: Minunată s-a făcut ştiinţa Ta de către mine (Psalmi 138, 5). Aşadar, ia aminte la tine însuţi, ca să iei aminte la Dumnezeu, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 33/ianuarie-februarie 2007