Cuvânt la Duminica Cincizecimii,

ziua Sfintei Treimi

 

Al Sfântului Ioan Gură de Aur

 

Eu şi Tatăl una suntem
(Ioan 10, 30)

 

Noi întrebăm astăzi, de este Fiul, de aceeaşi putere şi slavă, ca şi Tatăl, şi de aceeaşi fiinţă cu dânsul; totuşi noi propriu nu întrebăm, ci prin harul lui Hristos am şi aflat aceea ce căutăm, şi ţinem aceasta tare, şi voim acum a o dovedi şi potrivnicilor. Dar eu mă ruşinez, când trebuie să vorbesc despre aceasta; căci în adevăr nu este oare de râs, a mai voi să dovedeşti un lucru aşa de clar ? Nu este oare lucru nebunesc a întreba de este Fiul de aceeaşi fiinţă cu Tatăl ? Căci noi trebuie numai să privim natura, spre a dobândi răspunsul. Atât cei născuţi, cât şi născătorii îndeobşte sunt de aceeaşi fiinţă, atât la oameni, cât şi la dobitoace şi la plante. Voieşti tu oare numai la Dumnezeu a face o deosebire de la această lege obştească ? Totuşi, ca să nu se pară că egalitatea fiinţei Fiului cu a Tatălui voiesc a o dovedi numai din cele pământeşti, de aceea o vom întemeia acum şi cu dovezi din Scriptură, şi nu noi ci necredincioşii, care se împotrivesc unui lucru aşa de dovedit şi adevărului, merită a fi de râs.

Ei pun împotrivă: Ce este oare aşa de dovedit ? Dacă Hristos, pentru că s-a numit Fiu al lui Dumnezeu, trebuie să fie de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu; apoi şi noi trebuie să fim de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu, căci şi noi ne numim fii ai lui Dumnezeu, de către psalmistul, când el zice: ,,Voi sunteţi dumnezei şi fii ai Celui prea înalt (Psalmi 81, 6).

O nebunie şi cutezare ! Când noi vorbim despre slava Celui Unul-născut, ei voiesc a-L pogorî la propria lor înjosire, şi zic: ,,încă şi noi ne numim fii ai lui Dumnezeu”.

 

Scriptura 14

Sfânta Treime – mozaic

 

Dar pentru acesta noi suntem încă departe de a fi de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu. Tu eşti numai fiu numit, dar nu Unul-născut, precum se numeşte El, tu nu odihneşti în sânul Tatălui, nu eşti strălucirea slavei Lui, nici tipul fiinţei Lui (Evrei 1, 3). Şi dacă aceasta nu te convinge, ia aminte, ce zice însuşi Iisus Hristos. Spre a arăta, că fiinţa Sa întru nimic nu se deosebeşte de a Tatălui său, zice: ,,Cine mă vede pe mine, vede pe Tatăl” (Ioan 14, 9). Spre a arăta egalitatea puterii, zice: ,,Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30), şi spre a arăta egalitatea puterii, zice: ,,Precum Tatăl scoală morţii şi-i înviază, aşa şi Fiul, pe care vrea îl va învia” (Ioan 5, 21). Când voieşte a însemna egalitatea cinstirii, zice: ,,Ca toţi să cinstească pe Fiul, cum cinstesc pe Tatăl” (Ioan 5, 23). Şi aceeaşi putere minunată o rosteşte prin cuvintele: ,,Tatăl meu lucrează, şi eu lucrez” (Ioan 5, 17). Dar necredincioşii nu socotesc aceste lămurite graiuri ale lui Hristos, iau vorba Fiu într-un înţeles nepropriu, căci şi oamenii se numesc fii ai lui Dumnezeu, şi pogoară pe Hristos la propria lor înjosire. Dar, când tu din graiurile psalmistului: ,,Voi sunteţi dumnezei şi fii ai Celui prea înalt”, voieşti a încheia, că Hristos nu în alt chip este Fiu al lui Dumnezeu, decât tine, pentru ce nu închei dintru aceea, că şi tu eşti asemenea cu Dumnezeu, căci psalmistul zice: ,,Voi sunteţi dumnezei ?”

Dar tu răspunzi: totuşi Hristos adeseori a spus, că el este mai mic decât Tatăl, a rugat de exemplu pe Tatăl pentru ceva. Dacă El este de aceeaşi fiinţă cu dânsul, şi de aceeaşi stăpânire şi putere, pentru ce roagă pe Tatăl ? În adevăr locurile aduse: ,,Precum Tatăl scoală morţii şi-i înviază, aşa şi Fiul, pe care vrea îl va învia”. De asemenea şi celelalte graiuri, pe care le-aţi auzit, se par a fi în împotrivire cu aceea, că el roagă pe Tatăl; însă când eu voi spune temeiurile acestei rugăciuni se va ridica toată îndoiala.

Deci, care sunt temeiurile, pentru care Hristos însuşi s-a rostit despre sine cu înjosire, şi de asemenea Apostolii au grăit despre el cu înjosire ? Cel întâi şi de căpetenie temei este, că ei voiau a convinge atât pe cei ce trăiau atunci, cât şi pe oamenii cei mai de pe urmă, că El cu adevărat s-a făcut om, şi că ei aveau înaintea lor nu numai umbră şi chip, ci adevărul naturii omeneşti. Deci Hristos multe a grăit despre sine cu înjosire, şi de asemenea Apostolii despre dânsul, totuşi satana a răzvrătit pe unii nenorociţi, a tăgădui adevărata întrupare, şi a afirma, că El n-a luat trup cu adevărat. Ce s-ar fi întâmplat, şi cât s-ar fi lăţit această religie, dacă Hristos n-ar fi zis acelea despre sine ?

A doua pricină este slăbiciunea ascultătorilor, căci aceia care dintru început L-au văzut şi L-au auzit, nu puteau pricepe învăţăturile cele mai înalte. Şi aceasta nu este numai o presupunere a mea, ci o pot dovedi din Scriptură. Când El zicea despre sine ceva mare şi înalt, ceva ce era vrednic de slava Sa, ba încă când El declară despre sine numai ceva mai presus de om, ei se tulburau şi se scandalizau. Dar când el grăia ceva despre sine cu înjosire şi lucruri omeneşti obişnuite, ei se linişteau şi primeau cuvântul Lui. Noi vedem aceasta cu deosebire în Evanghelia lui Ioan. Când el a zis: ,,Avraam părintele vostru a fost bucuros, ca să vadă ziua mea, şi a văzut şi s-a bucurat”, atunci ei s-au împotrivit: ,,tu încă nu ai cincizeci de ani, şi ai văzut pe Avraam ?” (Ioan 8, 56-57). Vezi, ei îl socoteau un simplu om. Dar ce a făcut El ? El a zis: ,,mai înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt”, şi ei au ridicat pietre, ca să arunce asupra Lui (Ioan 8, 58-59). Şi când El vorbea mai cu de-amănuntul despre Taina Împărtăşaniei, a zis: ,,iar pâinea, care eu voi da pentru viaţa lumii, trupul meu este” (Ioan 6, 51), atunci au răspuns ei: ,,greu este cuvântul acesta, cine poate să-l audă” (Ioan 6, 61). Şi mulţi dintre ucenicii lui de atunci s-au dus de la dânsul şi nu au mai venit la El (Ioan 6, 67). Spune-mi deci, ce trebuia să facă Domnul ? Trebuia El oare să se ţină pururea la graiuri înalte, şi prin aceasta să se depărteze de la oamenii săi, şi să alunge poporul de la propovăduirea sa ? Dragostea lui Dumnezeu către oameni nu a îngăduit aceasta. Când El altă dată a zis: ,,De va păzi cineva cuvântul meu, nu va vedea moartea în veac”, ei i-au răspuns: ,,acum am cunoscut, că ai diavol. Avraam a murit, şi proorocii; şi tu zici: de va păzi cineva cuvântul meu nu va gusta moartea în veac” (Ioan 8, 51-52). Şi trebuie oare să ne mirăm, că mulţimea gândea aşa, când şi cei mai mari ai poporului erau de aceeaşi părere ? Nicodim era unul dintre cei mai mari şi foarte plecat către Domnul, şi totuşi s-a scandalizat de cuvintele lui Hristos: ,,Cine nu se naşte a doua oară din apă şi din duh, nu va vedea împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 3), şi de asemenea cugeta omeneşte, întrebând: ,,cum poate un om bătrân să se nască a doua oară ?” Şi ce a făcut Hristos ? El i-a răspuns: ,,dacă cele pământeşti am spus vouă şi nu credeţi; cum veţi crede, de voi spune vouă cele cereşti ?” (Ioan 3, 12). El prin aceasta arată pricina, pentru care El nu totdeauna vorbeşte despre naşterea Sa cea înaltă şi veşnică. De asemenea tot în timpul vieţii sale, când a făcut mii de minuni şi a dovedit puterea Sa, preotul cel mare s-a scandalizat de cuvintele: ,,Vedea-veţi pe Fiul omului venind pe nori” (Matei 26, 64), şi şi-a rupt hainele sale. Nu este de mirare, dacă Hristos către nişte asemenea oameni, care se târau pe pământ, le vorbea despre sine numai cu înjosire.

Acestea ar fi fost deajuns, spre a lămuri, pentru ce Hristos a vorbit despre sine cu înjosire. Dar eu voiesc să dovedesc aceasta şi dimpotrivă. Pe când ei se scandalizau şi se depărtau, pentru că Hristos vorbise despre sine lucruri înalte, dimpotrivă îi vedeţi alergând la El şi primind învăţătura Lui, când El grăia despre sine ceva înjositor şi mic. Aceia care, înainte îl părăsiseră, iarăşi au venit, când El a zis: ,,Eu de la mine însumi nu fac nimic, ci precum m-a învăţat Tatăl, acestea grăiesc” (Ioan 8, 28) şi Evanghelistul arată, că pentru aceste cuvinte de înjosire, ei au crezut întru El, când zice: ,,acestea grăind El, mulţi au crezut întru El” (Ioan 8, 30). De asemenea s-a întâmplat şi în alte cazuri, şi de aceea Domnul grăia despre sine când omeneşte, când mai presus de om, adică de acelea, care se cuvin numai lui Dumnezeu şi se potrivesc cu obârşia lui cea înaltă. Aceea o face El ţinând seama de slăbiciunea ascultătorilor, iar aceasta, îngrijindu-se de adevărul dogmei. El nu scapă din vedere pe acesta din urmă, pentru ca nu cumva printr-o necontenită pogorâre, să se formeze la generaţiile cele viitoare o socotinţă rătăcită despre vrednicia Sa. Deşi El prevedea, că ei se vor scandaliza prin acesta, şi se vor abate, totuşi a vorbit El despre sine înalt, spre a arăta că El numai cu pogorământ a vorbi uneori despre sine cu înjosire şi omeneşte. Aşadar, când îl auzi vorbind despre sine ceva cu înjosire, să nu gândeşti, că El voieşte a însemna înjosirea fiinţei sale, ci că El s-a pogorât numai pentru slăbiciunea şi socotinţa ascultătorilor săi.

Nu numai pentru că El a luat trupul omenesc (întâia pricină), şi nu numai pentru slăbiciunea ascultătorilor săi (a doua pricină), al treilea încă şi pentru ca să îndemne pe ucenicii săi, la smerenie, a vorbit Hristos despre sine cu smerenie şi a lucrat cu smerenie. Cine voieşte să înveţe pe alţii smerenia, trebuie să facă aceasta cu cuvântul şi cu fapta, ,,Învăţaţi-vă de la mine, zice el, că eu sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29), şi iarăşi: ,,Fiul omului n-a venit, ca să-i slujească Lui, ci ca să slujească El” (Matei 20, 28). Deci El, care ne-a învăţat, ca să fim smeriţi, şi să nu căutăm locurile cele dintâi, ci să suferim a fi numeraţi între cei mai mici, El, care cu cuvântul şi cu fapta ne mâna la aceasta, negreşit avea mare motiv, a vorbi despre sine cu înjosire.

Se mai poate încă aduce un al patrulea temei, nu mai slab, decât cel mai înainte. Care ? El a voit să ne ferească, ca nu cumva, pentru apropierea cea mare şi negrăită, întru care stau cele trei feţe una către alta, să ajungem la socotinţa, că în Dumnezeire ar fi numai o faţă. În adevăr, Savelie şi alţii învăţaseră una ca aceasta prin o nedreaptă înţelegere a cuvintelor: ,,Eu şi Tatăl una suntem”, şi ,,cine mă vede pe mine, vede pe Tatăl”. A voit încă Hristos să ne ferească, ca să nu socotim, că el este faţa cea întâi şi cea nenăscută a Treimii, sau mai mare decât Tatăl. De această rătăcire se pare că şi Pavel s-a temut, de aceea la cuvintele: ,,toate sunt Lui (Fiului) supuse”, îndată a adăugat: ,,afară de acela (Tatăl), care i-a supus Lui toate” (I Corinteni 15, 27). Pavel negreşit n-ar fi adăugat acestea, dacă nu s-ar fi temut, că putea să se ivească o asemenea socotinţă diavolească.

Al cincilea, adeseori Hristos, spre a îmblânzi neprimirea iudeilor, a părăsit graiurile cele înalte, şi a ţinut seamă de gândurile cele bănuitoare, ale acelora, către care vorbea. De pildă când El a zis: ,,de mărturisesc Eu pentru mine, mărturia mea, nu este adevărată” (Ioan 5, 31). El a zis aceasta, spre a birui bănuiala lor, şi nicidecum nu voia să însemne, că mărturia Lui în faptă n-ar fi adevărată, mai vârtos. El voia a zice numai: ,,precum socotiţi şi bănuiţi voi, când nu primiţi supunerea mea despre mine însumi”.

Noi am putea încă să aducem multe temeiuri, pentru ce Hristos a vorbit despre sine cu înjosire, şi încă multe motive, pentru care El a făcut aceasta dar dă acum şi tu un temeiu la graiurile cele înalte, cu care El s-a rostit despre sine. Nu este nici un temeiu altul, decât acela, că El prin aceea a voit să arate adevărata sa înălţime. Cine întru adevăr este înalt, poate să grăiască despre sine şi lucruri mici, fără ca să fie neadevăr, ba mai ales acesta este semnul de smerenie. Dar, dacă cineva, care este înjosit, spune despre sine lucruri înalte, aceea este o pretenţie nedreaptă, vrednică de osândit. Deci, dacă Fiul lui Dumnezeu ar fi mai jos, nu ar fi putut alege graiuri, în care El se face asemenea cu Tatăl, căci aceasta ar fi fost o pretenţie nedreaptă. Dacă El, deşi este asemenea cu Tatăl, grăieşte despre sine unele cu înjosire, aceasta nu este de osândit, ci vrednică de mirare.

Spre a face cele zise încă mai lămurit, să cercetăm mai de aproape temeiul adus dinainte, că El pentru firea sa cea omenească a grăit despre sine cu înjosire, şi să întoarcem luarea amintea noastră la rugăciunea, ce El a adresat Tatălui. Luaţi bine seama, căci eu trebuie să încep ceva mai dinainte. În acea sfântă noapte, întru care El a fost vândut, a ţinut Iisus cina cea de taină. Eu o numesc noapte sfântă, căci mântuirea cea nesfârşită a lumii s-a săvârşit prin patima lui Hristos, care acum s-a început. Atunci a zis Iisus către cei doisprezece: ,,unul dintre voi are să mă vândă” (Matei 26, 21). Şi când Iuda a întrebat: ,,eu sunt ?” zis-a lui: ,,tu ai zis”. Şi după ce Iuda s-a dus, Domnul a zis: ,,Voi toţi vă veţi sminti întru mine” (Matei 26, 31), şi când Petru grăia împotrivă, El a adăugat: ,,Adevăr zic ţie, înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de mine” (Matei 26, 34). Aşadar, El a prevăzut pe vânzătorul şi fuga tuturor şi moartea Sa, adăugând: ,,Bate-voi păstorul şi oile se vor risipi” (Matei 26, 31). El a spus înainte, cine se va lepăda de dânsul, şi când şi de câte ori, toate desăvârşit întocmai. Apoi după ce a dat dovadă îndeajuns despre prevederea sa, a ieşit în grădina Ghetsimani şi s-a rugat. Potrivnicii noştri afirmă, că aceasta este o rugăciune a firii Lui celei dumnezeieşti, dar noi o prescriem firii omeneşti. Judecaţi înşivă. Mai întâi de toate nu este lucrul lui Dumnezeu, ca El să se roage, ci ca El să fie rugat. Dar şi cuvintele rugăciunii dovedesc, că ea se cuvine tocmai firii sale cele omeneşti. El zice: ,,Părinte, de este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta, însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti” (Matei 26, 39). Eu întreb: cum putea să se îndoiască, de este aceasta cu putinţă, sau nu, El, care cu puţin mai înainte zisese: ,,unul dintre voi are să mă vândă”. El, care zise: ,,bate-voi păstorul şi se vor risipi oile”, şi: ,,voi toţi vă veţi sminti întru mine” ? El, care zicea lui Petru: ,,tu te vei lepăda de mine de trei ori” ? Acesta nu trebuia să ştie acelea ? Cine ar putea afirma aceasta ? Aceasta o ştiuse încă cu sute de ani mai înainte robii săi, oamenii, proorocii. Aşa David zice: ,,săpat-au mâinile mele şi picioarele” (Psalmi 21, 17). Aceea ce avea să fie, el o vestise mai înainte, ca şi cum ar fi fost, însemnând prin aceasta, că precum este cu neputinţă a nu fi ceva, ce a fost, aşa este cu neputinţă, ca aceasta să nu se întâmple. Încă şi Isaia, mai înainte vestind aceasta, a zis: ,,Ca o oaie spre junghiere s-a dus, şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce-l tunde” (Isaia 53, 7). Încă şi Ioan Botezătorul a zis: ,,iată mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii”, adică acel miel vestit mai înainte. Şi el nu zice simplu mielul, ci ,,mielul lui Dumnezeu”, căci era încă şi un miel jidovesc, şi el voia a deosebi pe acela de acesta. Mielul evreiesc se jertfea numai pentru poporul evreiesc, iar acesta pentru toată lumea; acela depărta de la iudei numai suferinţele trupeşti, iar sângele acestui Miel a adus curăţirea a toată lumea. Şi sângele mielului evreiesc a lucrat ceea ce a lucrat nu prin propria sa putere, ci numai pentru că era o preînchipuire a celuilalt Miel.

Şi mai departe, dacă acea rugăciune ar fi fost a Dumnezeirii sale, atunci s-ar fi contrazis El însuşi, şi s-ar fi certat cu sine. Acelaşi, care prin cuvintele: ,,Dacă este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta”, ar fi încercat a se feri de patimă şi de moarte, acelaşi altădată, când Petru îl sfătuia, să se cruţe şi să nu meargă la moarte, îi răspunsese: ,,mergi înapoia Mea, satano, sminteală îmi eşti, că nu cugeţi cele, ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor” (Matei 16, 23). El numeşte pe Apostol satană, nu pentru a-l batjocori pe el însuşi ci spre a însemna, că acele cuvinte nu au venit din propriul suflet al lui Petru. Altă dată El zisese: ,,Cu dor am dorit să mănânc aceste paşti cu voi” (Luca 22, 15); pentru ce ? Pentru că după dânsele trebuia să urmeze Crucea. Şi aşa El în multe locuri a presupus moartea sa, a rostit dorinţa sa de a muri, şi a declarat, că El anume pentru aceasta a venit în lume. Dacă El acum totuşi zice: ,,de este cu putinţă”, apoi El cu aceasta arată slăbiciunea firii omeneşti, care pentru firească iubire către viaţă, nu voia a se despărţi de viaţa aceasta. El prin cuvintele acestea se roagă ca omul să scape de moarte, pe când El în altă parte zice, că a venit de bunăvoie, spre a pătimi, prin cuvintele: ,,putere am să-mi pui sufletul, şi putere am, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la mine, ci eu îl dau de bunăvoie” (Ioan 10, 18). Cum putea El dar să zică: ,,însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti” ? Avea oare Fiul o voinţă potrivnică voinţei Tatălui ? El zisese odată: ,,Eu şi Tatăl una suntem”. Aceasta din urmă se raporta la firea sa cea mai înaltă, cea dumnezeiască, după aceasta Fiul are o voie asemenea cu a Tatălui, dimpotrivă, celălalt loc: ,,nu precum voiesc Eu”, se raporta la omenirea sa, şi aşa nu este împotrivă grăire sau contrazicere. Dar contrazicere ar fi, când cineva, ca ereticii, ar voi să ia acele cuvinte de rugăciune: ,,dacă este cu putinţă” şi celelalte, ca o rugăciune a Dumnezeirii sale, iar nu a omenirii sale.

Întrucât El este Dumnezeu, noi să-L adorăm, întrucât este el om să ne rugăm, ca şi dânsul, Tatălui, ca aici şi dincolo să ne facă părtaşi de toate bunătăţile. Fie ca aceasta să o dobândim noi prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, care în acelaşi chip cu Tatăl şi cu Sfântul Duh este slăvit în vecii vecilor. Amin.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 14-15/mai-iunie 2000