Despre cinstirea sfinţilor care au strălucit în Apus

 

Raport al arhiepiscopului Ioan Maximovici

către sinodul arhieresc rus, 1952

 

PARTEA I

,,Statornicit-a hotarele limbilor după numărul îngerilor Săi, şi a adunat de la fiii risipiţi ai lui Adam Biserica Sa, înmulţind în ea sfinţii Săi ca stelele pe cer, care au strălucit la răsărit şi la apus, la miazănoapte şi la miazăzi”.

Doar pentru o mică parte a sfinţilor au fost alcătuite cântări bisericeşti şi pomenirea lor se săvârşeşte pretutindeni în Biserică. Cete nenumărate de alţi sfinţi sunt cunoscute şi se cinstesc îndeosebi doar în unele locuri, în altele fiind amintiţi în parte, în însemnări despre vieţile lor şi în sinaxare, iar în altele fiind trecută doar ziua pomenirii lor. Sinaxarele, care au început să fie alcătuite pe la jumătatea mileniului trecut, au fost întocmite în mare măsură din propria iniţiativă a unor oameni, însemnătatea lor depinzând de încrederea şi deschiderea Bisericii faţă de alcătuitorul lor. Mult mai târziu, au început să fie scrise Mineiele, culegerile de vieţi ale sfinţilor.

 

Sfintii 44

Sinaxar pe tot anul liturgic, sub formă de diptic, a doua jumătate a secolului al XI-lea. Mânăstirea Sfânta Ecaterina, Muntele Sinai. Dipticul începe în partea stângă sus, cu data de 1 septembrie, continuându-se în partea dreaptă cu data de 1 martie. În partea de sus sunt medalioane cu marile praznice de peste an (unele praznice sunt plasate şi înăuntrul dipticului)

 

Poporul rus îi cinstea pe bineplăcuţii lui Dumnezeu, atât pe cei care străluciseră pe meleagurile Rusiei, cât şi pe cei pe care îi cunoştea din vieţile lor. În Rusia, sinaxarele şi vieţile sfinţilor erau îndreptate şi completate de multe ori, pe baza noilor cunoştinţe aflate. Temelia actualelor culegeri ruseşti de vieţi ale sfinţilor sunt Mineiele alcătuite de Sfântul Ierarh Dimitrie al Rostovului, care sunt una dintre lucrările sale de căpătâi. Sfântul sinod rus le-a reeditat în limba rusă, cu completări. De asemenea, în Vieţile sfinţilor de odinioară sunt pomeniţi unii sfinţi care nu mai sunt prăznuiţi astăzi şi ale căror vieţi sunt aproape necunoscute.

Cel mai complet sinaxar din Rusia a fost alcătuit de Arhiepiscopul Serghie de Vladimir şi conţine o multitudine de sfinţi din Răsărit şi Apus. Oricât de cuprinzătoare erau cunoştinţele pe care le aveau ruşii despre sfinţii care au strălucit pe meleagurile lor, când au plecat în marele exil, au aflat că în afara Rusiei exista o mulţime de sfinţi din alte ţări, neştiuţi nici măcar de cunoscătorii meticuloşi ai vieţilor sfinţilor.

Până şi în ţările vecine, apropiate după duh şi sânge, s-a vădit că există sfinţi necunoscuţi ruşilor, care au avut legături nemijlocite cu ei prin viaţa şi faptele lor. Aşa sunt ucenicii primilor învăţători ai slavilor, Sfinţii Chiril şi Meftodie: făcătorul de minuni Naum, prea sfinţitul Clement şi alţii, care prin învăţăturile lor au ajutat la traducerea cărţilor de cult în limba slavonă; Sfinţii Ioan Rusul şi Pahomie, originari din Rusia Mică, ajunşi prizonieri în secolul al XVIII-lea şi cinstiţi de Biserica Greacă, dar necunoscuţi în Rusia, cu toate că aparţin cetei sfinţilor ruşi.

În afară de aceştia, în ţările răsăritene există mulţi alţi nevoitori vechi şi noi, ce au rămas până astăzi necunoscuţi în alte locuri. Fiindcă acele ţări sunt ortodoxe, iar sfinţii sunt proslăviţi de Bisericile Ortodoxe, nu pot exista îndoieli cu privire la cinstirea acestora deopotrivă cu cea a sfinţilor deja cunoscuţi în Rusia. Împreună cu cei care trăiesc în aceste ţări - Grecia, Serbo-Cernogorie (Serbia şi Muntenegru), Bulgaria şi România -, toţi ortodocşii trebuie să-i cinstească şi să le ceară ajutorul.

În Apus, situaţia s-a dovedit mai complicată. În primele secole, creştinismul a fost propovăduit aici în multe locuri chiar de sfinţii apostoli. De-a lungul a multe veacuri, Ortodoxia a rămas neclintită, iar mărturisitorii din Răsărit veneau aici pentru a căuta sprijin în timpul ereziilor (precum Sfinţii Atanasie şi Maxim Mărturisitorul). Aici au strălucit mulţi mucenici şi nevoitori, ce au întărit Biserica. Însă, îndepărtarea şi desprinderea Apusului de Biserica Universală au întunecat adevărul şi l-au amestecat cu minciuna. A fost necesar să se stabilească cine anume dintre cei cinstiţi aici ca stâlpi şi luminători ai credinţei îşi merită cu adevărat numele.

Această lucrare nu putea fi lăsată în seama unor persoane particulare, ci era o datorie a Bisericii şi aceasta era cea care trebuia să o ducă la îndeplinire. Hotărârile consfătuirilor stareţilor ruşi cu privire la cinstirea sfinţilor din Apus nu reprezintă defel un act de canonizare a lor, ci o dispoziţie prin care un nevoitor, care a fost cinstit ca sfânt până la desprinderea Apusului, este cinstit ca sfânt de Biserica Ortodoxă.

Lipsa în Răsărit a cântărilor şi mărturiilor despre un anumit sfânt nu înseamnă nicidecum nerecunoaşterea sfinţeniei lui. Căci nici pentru toţi sfinţii cinstiţi în Răsărit, care au strălucit pe acele meleaguri, nu au fost alcătuite slujbe bisericeşti. Aproape în fiecare zi, în sinaxar şi Proloage sunt pomeniţi mai mulţi sfinţi, nu numai cei cărora le este închinată slujba din acea zi. Mulţi sfinţi nu au stabilită o zi anume de pomenire, cu toate că sunt amintiţi în unele slujbe, ca de pildă în slujba sfinţilor care au strălucit prin nevoinţele lor pustniceşti.

Altminteri vieţile mucenicilor, asceţilor şi ale altor sfinţi Îi sunt cunoscute numai lui Dumnezeu. Cu toţii sunt proslăviţi în Duminica tuturor sfinţilor, aşa cum scrie în sinaxarul acestei zile. Sfinţii rămaşi necunoscuţi până astăzi în Răsărit, dar cinstiţi în hotarele Apusului, aparţin unor veacuri diferite şi s-au proslăvit în chipuri diferite.

Aşa sunt mucenicii, pustnicii şi arhiereii din primele veacuri. Ultimele două cinuri se contopesc într-o oarecare măsură, fiindcă mulţi pustnici au devenit mai târziu episcopi. În ce-i priveşte pe mucenici, nu există nici un fel de îndoială. După pătimirile lor pentru Hristos, ei sunt mucenici deopotrivă cu alţi mucenici cinstiţi de Biserică, dintre care unii sunt pomeniţi în sinaxarele ruseşti completate; îi amintim doar pentru că cei mai mulţi dintre mireni, care folosesc sinaxarele şi calendarele prescurtate, nu îi cunosc.

Astfel sunt, de pildă, prea sfinţitul Pothinus, episcopul Lyonului, şi ceilalţi mucenici ai Lyonului. Le-am vorbit locuitorilor de astăzi ai meleagurilor pe care s-au nevoit aceşti sfinţi şi unde odihnesc rămăşiţele moaştelor lor despre nepreţuitele comori duhovniceşti care se află în grija lor, şi am chemat turma dreptcredincioasă să-i cinstească. Apusul este plin de asemenea mucenici.

Încă din primele decenii ale exilului nostru, din proprie iniţiativă, credincioşii au început să facă pelerinaje la locurile sfinte de aici, însă ele au rămas necunoscute multora până în ziua de azi, cu toate că alte locuri demne de vizitat le sunt cunoscute.

De asemenea, Sfântul Mucenic Victor - care a pătimit împreună cu străjerii convertiţi de el: Alexandru, Felician şi Longhin - a fost deosebit de cinstit în vremurile de demult, la Marsilia. Sfântul Cuvios Casian Romanul a construit o mânăstire pe mormintele acestor sfinţi, unde a şi vieţuit şi a adormit întru Domnul. În sinaxarul ortodox, există mai mulţi mucenici cu numele Victor, însă, din descrierea pătimirii lor, ne dăm seama că este vorba de alţi mucenici decât cel de la Marsilia.

Un mucenic la fel de cinstit în vremurile de demult este Sfântul Albanie de lângă Londra. Sfintele lui moaşte se află la Londra şi s-a păstrat o descriere amănunţită a faptelor lui. În unele cronici bisericeşti este amintită legiunea Sfântului Mavrichie, care a pătimit pentru Hristos în Munţii Elveţiei, precum oştirea Sfântului Mucenic Andrei Stratilat în Răsărit. Mai există un sfânt Mavrichie, care a pătimit împreună cu fiul său, Fotie, însă, după locul unde s-a petrecut mucenicia şi după felul acesteia, ne dăm seama că sunt mucenici diferiţi.

La mijlocul veacului al III-lea, episcopul Saturnin a sfinţit Toulouse-ul cu sângele său, fiind târât pentru Hristos pe străzile oraşului.

Toţi aceştia sunt mucenici al căror sânge a fost sămânţa lui Hristos, pe care Biserica îi laudă în fiecare zi în tropare şi stihiri muceniceşti; ei sunt pomeniţi şi pe meleagurile unde au înflorit şi au rodit seminţele sângelui lor. Ei sunt asemenea unor picături de sânge, ca sângele altor ,,mucenici din toată lumea”, ce împodobeşte Biserica ,,ca şi cu o porfiră şi vison” (tropar din Duminica tuturor sfinţilor). Urmaşii mucenicilor întru întărirea credinţei în Răsărit, ca şi în Apus, au fost arhiereii şi cuvioşii. Monahismul timpuriu din Apus este strâns legat de cel din Răsărit. Mărturii despre el şi despre întemeietorii lui s-au păstrat în scrierile ucenicilor lor sau ale altor scriitori ce au trăit în acele veacuri.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 44/septembrie-octombrie 2008

 

 

 

PARTEA A II-A

Una din principalele livezi duhovniceşti din Apus era Mânăstirea Lerins. Viaţa întemeietorului ei, Sfântul Honorie, s-a păstrat în panegiricul ucenicului său Ilarie, episcopul oraşului Arles. În acest panegiric citim că Sfântul Honorie a călătorit împreună cu fratele lui în Egipt şi Palestina, iar la întoarcere a ridicat propria mânăstire în Lerins; în timpul vieţii, el a săvârşit multe minuni. De Mânăstirea Lerins au fost legaţi duhovniceşte Sfântul Paulin episcopul cetăţii Nolei, iar la sfatul lui a venit aici şi Sfântul Euherie. Acest Sfintii 45-1ultim sfânt ne-a lăsat o serie de scrieri, printre care se numără ,,Viaţa Sfântului Mavrichie şi a sfinţilor mucenici din legiunea Thebei”, despre care am vorbit mai înainte.

Tot în această mânăstire a locuit câtăva vreme Sfântul Cuvios Ioan Casian, care, mai târziu, a construit o mânăstire la Marsilia. În vreme ce este cinstit de întreaga Biserică Ortodoxă, în Biserica Catolică Sfântul Ioan Casian este un sfânt cinstit pe plan local, prăznuirea lui săvârşindu-se doar la Marsilia, unde se află rămăşiţele moaştelor lui, în Biserica Sfântului Mucenic Victor, păstrate după distrugerea lor în timpul revoluţiei franceze.

 

Sfântul Cuvios Ioan Casian, sau Casian Romanul († cca 435)

 

Tot aici a vieţuit Sfântul Vichentie de Lerins, cinstit în Biserica Răsăritului mai mult chiar decât în cea a Apusului. Trecut la Domnul în jurul anului 450, el a fost învăţător al Bisericii şi ne-a lăsat o lucrare despre Sfânta Tradiţie. De asemenea, prin mijlocirea Mânăstirii Lerins s-au apropiat de Răsărit Anglia şi Irlanda, deoarece Răsăritul s-a dovedit a fi un sprijin duhovnicesc pentru Sfântul Cuvios Augustin, luminătorul Angliei, şi cei ce s-au ostenit împreună cu el, şi aici a trăit câtăva vreme şi Sfântul Patrichie, luminătorul Irlandei.

Mânăstirea întemeiată de Sfântul Colomb în Irlanda avea relaţii de frăţietate cu mânăstirile răsăritene în secolul al XI-lea şi, după informaţiile cunoscute în prezent, câtăva vreme după căderea Romei, după ruperea ei de Biserica Răsăriteană. Ruinele acestui sfânt lăcaş, ca şi moaştele sfântului ei întemeietor, există până astăzi şi cu puţin timp în urmă s-a făcut un pelerinaj în acele locuri, care au impresionat profund pe pelerini, ca şi viaţa amănunţită a Sfântului Colomb.

Urmaşii acestui sfânt au fost Sfinţii Cuvioşi Columban, Fridolin şi Gal, care au sosit din Irlanda în Elveţia în secolul al VII-lea şi au ajutat la întărirea creştinismului în Galia şi Italia de Nord şi la apărarea dreptei credinţe de eretici. În timpul vieţii, ei s-au dovedit a fi înainte-văzători cu duhul şi au săvârşit numeroase minuni. Relatări amănunţite despre vieţile lor au fost păstrate în mânăstirile din acele locuri şi ei sunt cinstiţi ca sfinţi în regiunile în care au propovăduit, până în zilele noastre.

Printre sfinţii francezi se mai numără Sfânta Genoveva şi Sfântul Clodoald, numit pe scurt şi Cloud. Sfânta Cuvioasă Genoveva s-a născut în anul 423 şi a trecut la Domnul în 512, şi încă de pruncă a arătat o evlavie deosebită, petrecându-şi mai apoi întreaga viaţă în rugăciune şi înfrânare. Sfântul Ghermano de Auxerres i-a proorocit pe când era copilă că Dumnezeu o va chema să-I slujească şi i-a dat binecuvântare să se afierosească Domnului. Ea era legată duhovniceşte şi de Sfântul Cuvios Simeon Stâlpnicul, care ştia de ea.

Sfânta Genoveva a săvârşit multe minuni în timpul vieţii, dintre care cea mai cunoscută este salvarea Parisului de Attila, regele hunilor. Această minune este păstrată de tradiţie, dar este consemnată şi de o coloană ridicată pe locul până unde a înaintat Attila cu armata sa. Ca urmare a acestei minuni, sfânta este socotită ocrotitoarea Parisului şi a Franţei; nici distrugerea moaştelor ei în timpul revoluţiei franceze, nici lupta împotriva dreptei credinţe nu au reuşit să-i curme cinstirea.

Sfântul Cuvios Clodoald s-a născut într-o familie princiară pierită în timpul conflictelor dintre nobilii francezi din perioada feudală. Când a înaintat în vârstă şi a înţeles deşertăciunea slavei lumeşti, el nu a voit să lupte pentru a-şi redobândi drepturile nobiliare, ci a intrat în monahism, ducând o viaţă deosebit de aspră. După ce a vieţuit câţiva ani în singurătate, mai apoi s-au adunat fraţi în jurul lui şi s-a întemeiat o mânăstire în a cărei biserică se păstrează moaştele lui până în ziua de astăzi. El a trecut la Domnul la jumătatea secolului al VI-lea.

Sfânta Clotilda, care a fost regină a Franţei, este cea care l-a crescut pe Sfântul Clodoald, căruia îi era bunică; ea are aceeaşi însemnătate pentru Franţa ca Sfânta Olga pentru Rusia, Sfânta Ludmila pentru Cehia, sau Sfânta Elena pentru Imperiul Bizantin. Prin mijlocirea ei, soţul ei, Clovis, s-a botezat şi mai apoi s-a întărit în dreapta credinţă. Prin viaţa şi învăţăturile ei, ea a răspândit şi întărit creştinismul în Franţa, iar după moartea soţului, şi-a petrecut viaţa în înfrânare, îngrijind de săraci şi cei aflaţi în nevoi. Ştiind mai dinainte cu 30 de zile că va trece la Domnul, sfânta a plecat în pace pe 3 iunie 533. Sfintele ei moaşte au fost duse în procesiune de nenumărate ori până la revoluţia franceză, când au fost arse şi au rămas doar câteva părticele din ele.

În Franţa, unde creştinismul a fost propovăduit încă din vremurile apostolice, mulţi episcopi din veacurile ce au urmat au lucrat pentru întărirea dreptei credinţe şi apărarea ei de ereziile ce pătrundeau în ţară. Dintre aceştia s-a proslăvit în chip deosebit Sfântul Martin de Tours. Viaţa lui se găseşte în Mineiele ruseşti, dar este trecută în ziua de 12 octombrie, nu 11 noiembrie, când a adormit întru Domnul şi este prăznuit. El a fost ucenicul Sfântului Ilarie de Poitiers.Sfintii 45-2

Sfântul Martin, care este cinstit ca sfânt pe multe meleaguri, a ajutat la luminarea Franţei, ca şi a Irlandei, deoarece Sfântul Patrichie era ruda lui şi lua aminte la poveţele sale duhovniceşti. Sfântul Patrichie s-a remarcat printr-o viaţă foarte aspră şi, întocmai ca Sfântul Martin, împletea lucrarea arhierească cu nevoinţa monahicească. În timpul vieţii, el a săvârşit multe minuni, care au contribuit la convertirea irlandezilor la creştinism. El este cinstit ca sfânt din ziua trecerii sale la cele veşnice, care a avut loc în 491 sau 492 şi a fost însoţită de multe semne care au stat mărturie pentru sfinţenia sa.

 

Sfântul Patrichie, luminătorul Irlandei

 

De asemenea, doi stâlpi ai Bisericii Franţei, prea sfinţiţii Ghermano de Auxerres şi Lup de Troyes, au fost contemporani cu Sfântul Patrichie al Irlandei, unde au mers pentru a lupta împotriva pelaghianismului. Amândoi s-au distins prin curajul cu care au propovăduit credinţa şi şi-au apărat turma credincioasă de barbari, ca şi prin numeroasele minuni săvârşite în timpul vieţii şi după moarte.

Sfântul Ghermano de Auxerres a adormit întru Domnul în anul 439. Moaştele lui au fost păstrate veacuri de-a rândul, până când au fost distruse de calvini. Sfântul Lup, de care pomeneşte Sfântul Ioan, arhiepiscopul Cernigovului (mai târziu, mitropolit al Tobolskului), în Iliotropion, a intrat în viaţa monahală în Mânăstirea Lerins ce se afla pe atunci sub păstorirea Sfântului Honorat, demnul urmaş al Sfântului Honorie care a întemeiat această mânăstire. Mai târziu, Sfântul Honorat a devenit episcop de Arles, stând pe scaunul arhieresc pe care a stat întâia oară Sfântul Trofim, ucenicul Sfântului Apostol Pavel. Aici, el a ridicat o biserică.

Tot aşa, Sfântul Lup a fost ales episcop de Troyes, dar a continuat să ducă o viaţă foarte aspră. Salvându-şi oraşul de hoardele lui Attila şi săvârşind multe minuni, el a trecut la Domnul în anul 479. Moaştele lui au fost păstrate până la revoluţia franceză, când au fost arse şi au rămas doar părticele din ele.

După 100 de ani, pe aceleaşi meleaguri a trăit Sfântul Ghermano, episcopul Parisului. În viaţa lui, care a ajuns până la noi, citim că el era plin de evlavie încă din copilărie, care nu a fost deloc uşoară pentru el. Intrând în mânăstirea Sfântului Simforian, el a avut o petrecere foarte aspră, dedicând rugăciunii o mare parte din timp. Mai târziu, el a ajuns episcopul Parisului, ducând aceeaşi viaţă aspră şi împletind păstorirea arhierească cu nevoinţa şi faptele de milostenie.

Ajungând la bătrâneţe, el a ştiut mai dinainte ziua trecerii sale la Domnul, care a fost pe 28 mai 576. Moaştele lui s-au păstrat vreme îndelungată, dar nu se cunoaşte locul în care se află astăzi. El a ridicat o biserică în cinstea Sfântului Mucenic Vichentie, pe locul capiştei lui Isis, care astăzi îi poartă numele. Tot în vremea păstoririi lui a fost construită biserica cu hramul Sfântul Ghermano de Auxerres, pe care îl cinstea mult şi îl luase drept pildă de viaţă. Lucrarea sa duhovnicească a întărit definitiv creştinismul în Franţa.

Pe aceste meleaguri a strălucit o ceată întreagă de sfinţi arhierei şi pustnici, stâlpi şi învăţători ai dreptei credinţe în Dumnezeu. Mai târziu, a început luminarea Europei de Nord-Est, de aceste locuri fiind legată viaţa prea sfinţitului Ansgarie, episcopul Hamburgului şi mai apoi al Bremenului. În viaţa sa, scrisă de ucenicul său, arhiepiscopul Rimber, şi care a ajuns până la noi, citim că el s-a născut în anul 801. La vârsta de 7 ani a avut o vedenie, prin care era chemat să-I slujească lui Dumnezeu. El a intrat în mânăstire, iar la 12 ani a fost tuns în monahism.

El a avut mai multe vedenii, care l-au îndemnat să ducă o viaţă plină de nevoinţe, ca mai târziu, la 21 de ani, să meargă să propovăduiască păgânilor din nordul Europei. A început vestirea Evangheliei în Hamburg, mergând în Danemarca, unde l-a creştinat pe rege, împreună cu tot poporul, şi a ajuns apoi în Suedia. În 831, el devine episcop al Hamburgului şi al tuturor creştinilor din nordul Europei. El va propovădui dreapta credinţă păgânilor din Suedia, Danemarca, ca şi slavilor polabiţi ce vieţuiau în Germania de Nord.

Prea sfinţitul Ansgarie era plin de râvnă şi dornic să pătimească pentru Domnul său. Mâhnit că nu s-a învrednicit de cunună mucenicească, el a primit mângâiere de sus şi a trecut la cele veşnice în pace pe 3 februarie 865. El şi-a împletit propovăduirea apostolească cu nevoinţele monahiceşti, alegând uneori să se pustnicească. Foarte milostiv, el îşi întindea mâna darnică către oricine şi către orice loc, îngrijindu-se mai cu seamă de văduve, orfani şi cei aflaţi în nevoie.

În timpul vieţii, a săvârşit o mulţime de tămăduiri, iar faptele bune şi minunile căuta să le ascundă de ochii celorlalţi. Însă harul dumnezeiesc care sălăşluia în el era atât de învederat, iar cinstirea lui atât de mare, încât la doar 2 ani de la trecerea sa la Domnul, poporul dreptcredincios l-a numărat pe el în ceata sfinţilor şi l-a înscris în martirologii în anul 870. Moaştele sale s-au aflat în Hamburg până la Reformă, când au fost îngropate, păstrându-se doar părticele din ele. Viaţa lui şi puterea harului ce sălăşluia în el, ca şi slăvirea sa ca sfânt pe când Apusul făcea parte încă din Biserica Universală, nu trebuie să lase nici o urmă de îndoială că el este un sfânt bineplăcut lui Dumnezeu.

Arhiepiscopul Alexandru a adunat toate mărturiile care există în limba germană despre viaţa şi lucrarea sa duhovnicească, atât din surse catolice, cât şi protestante, şi toate acestea întăresc cele expuse aici, mărturisind despre nevoinţele, virtuţile şi minunile acestui bărbat slăvit. De asemenea, avem o relatare amănunţită a vieţii sale în limba daneză. În ce priveşte observaţiile unuia dintre fraţii noştri, trebuie să spunem că ele sunt neîntemeiate.

Mai întâi de toate, nu există nici o indicaţie care să ne determine să credem că prea sfinţitul Ansgarie a fost un instrument în mâinile papei de la Roma pentru întinderea stăpânirii ei peste aceste popoare şi cel care a propagat ideile care au dus la despărţirea Romei de Răsărit. Noi am căutat dovezi care să susţină o atare afirmaţie, însă nu am găsit nimic în mărturiile existente. Dimpotrivă, acestea ne conduc la concluzii opuse, deoarece – dacă ar fi existat un sâmbure de adevăr – catolicii din zilele noastre nu ar fi pierdut prilejul de a folosi aceasta pentru a-l proslăvi pe prea sfinţitul Ansgarie pentru astfel de fapte.

Nu trebuie să ne îndoim de sfinţenia lui din pricina faptului că numele său lipseşte din sinaxarul grec şi cărţile de cult, căci această absenţă nu înseamnă respingerea sfinţeniei sale de Biserica Răsăriteană. Nici alţi sfinţi din vremea prea sfinţitului Ansgarie şi a Sfinţilor Chiril şi Meftodie nu au fost consemnaţi nici până astăzi în sinaxarul şi cărţile de cult greceşti, deşi erau binecunoscuţi Constantinopolului. Ei sunt cinstiţi de Biserica Catolică mai mult decât prea sfinţitul Ansgarie.

De asemenea, din cărţile de cult ale grecilor lipsesc Sfântul Boris-Mihail, luminătorul Bulgariei, creştinat de greci, Sfânta Ludmila a Cehiei, botezată de Sfântul Meftodie, Sfântul Viaceslav, Sfântul Vladimir, Sfinţii Boris şi Gleb, proslăviţi cu binecuvântarea patriarhului Constantinopolului, ca şi prea sfinţitul Petru al Moscovei. Dintre sfinţii ruşi, doar Sfântul Ioan al Novgorodului şi Sfântul Cuvios Varlaam Hutinski sunt pomeniţi în sinaxarele Mineielor greceşti, însă fără a avea o slujbă aparte. Tot aşa, Sfânta Cneaghină Olga este pomenită în Biserica Greciei, având alt tropar şi condac decât în Biserica noastră.

Toate acestea nu înseamnă să nu-i cinstim pe sfinţii care au strălucit pe meleagurile Rusiei, nici faptul că grecii îi resping. Există o mulţime de sfinţi greci ale căror nume nu se află în mineie şi sinaxare, dar ei sunt cinstiţi local.

Prea sfinţitul Ansgarie nu a slujit intereselor politice, ci lui Hristos, iar pecetea apostolatului său sunt înseşi ţările care au venit prin el la Hristos. Depărtarea lor de dreapta credinţă nu umbreşte lucrarea sa duhovnicească, aşa cum nici strădania Sfântului Meftodie nu este întunecată de despărţirea Moraviei şi Panoniei de Biserica dreptslăvitoare.

În diferite colţuri ale lumii, drepţii lui Dumnezeu au lucrat în via Domnului, au umblat cu un singur gând şi sunt proslăviţi deopotrivă de El. Tăvălugul reformelor şi revoluţiilor a distrus sfintele lor moaşte, tot aşa cum, atunci când a ajuns în patria noastră, a profanat moaştele sfinţilor noştri. Acest tăvălug a căutat să şteargă amintirea lor, precum odinioară Iulian Apostatul ardea moaştele cuvioşilor. Dar ei strălucesc asemenea unor stele pe cerul Bisericii, iar noi datori suntem să-i cinstim, prin ei slăvindu-L pe Dumnezeu, care face minuni.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 45/noiembrie-decembrie 2008