Despre Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel

de Sfântul Ioan Maximovici

 

Ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel este apogeul sărbătorilor din Evanghelie. Cu toate că ultimul eveniment din viaţa lui Hristos care este relatat în Evanghelie este Înălţarea Sa la cer (Marcu 16, 19; Luca 24, 51), propovăduirea apostolilor este strâns legată de Evanghelie. Evanghelia ne spune că ei au fost aleşi, şi tot ea ne arată dinainte sfârşitul lucrării apostoleşti.

Vorbind despre arătarea lui Hristos la Marea Tiberiadei şi despre restaurarea apostolatului lui Petru, care prin mărturisirea sa întreită a îndreptat lepădarea sa întreită, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul vorbeşte şi despre prevestirea făcută Apostolului Petru cu privire la sfârşitul luptei sale. ,,Când erai mai tânăr, te încingeai pre tine însuţi şi umblai unde vroiai; iar după ce vei îmbătrâni, vei întinde mâinile tale, şi altul te va încinge şi te va duce unde tu nu voieşti. Şi aceasta au zis, însemnând cu ce moarte va slăvi pre Dumnezeu” (Ioan 21, 18-19).

Nu era plăcut pentru Domnul atunci să dezvăluie chipul fiecăruia dintre ceilalţi apostoli; cu toate acestea, când i-a trimis pe ei să propovăduiască, El le-a prevestit lor prigonirile care-i aşteptau (potrivit Matei 10, 17-36). Acum, la întrebarea lui Petru despre Ioan, Hristos a răspuns: ,,De voiu vrea să rămână acesta până voiu veni, ce-ţi este ţie ? Tu urmează mie” (Ioan 21, 22).

Enigmaticele cuvinte ale lui Hristos despre Ioan şi circumstanţele extraordinare ale sfârşitului celui din urmă au fost pricina convingerii, care s-a răspândit în Biserică începând din zilele apostolilor, că Ioan va rămâne pe pământ până la A Doua Venire a lui Hristos. O asemenea perspectivă asupra sfârşitului vieţii pământeşti a Apostolului Ioan este expusă în parte şi în cântările din ziua pomenirii sale, unde se vorbeşte despre apropierea sa aparte de Biserica pământească. Prin urmare, Biserica nu prăznuieşte ziua adormirii Apostolului Ioan Teologul, care este respectată de asemenea de Biserică ca o mare sărbătoare, la fel ca ziua adormirii Apostolului Petru, care a fost prevestită cu limpezime de Domnul.

Tocmai Sfântului Apostol Petru şi nimănui altcuiva Mântuitorul i-a proorocit apogeul slujirii sale pământeşti, fiindcă Petru a fost primul care L-a mărturisit pe El, în numele tuturor apostolilor, că este Hristos, Fiul lui Dumnezeu; el a fost primul care a primit făgăduinţa puterii de a lega şi a dezlega, care mai apoi a fost dată tuturor apostolilor (Matei 16, 16-19; Matei 18, 18); şi el a fost cel care S-a lepădat de Hristos şi a fost reaşezat în apostolatul său. Arătându-i lui Petru apogeul propovăduirii sale apostoleşti când îl reaşează pe el în chemarea apostolică, Domnul îi dezvăluie prin aceasta esenţa slujirii apostoleşti.

Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu nu numai prin viu grai, ci şi prin lipsuri, pătimiri şi moarte, însemna în sine urmarea lui Hristos şi continuarea lucrării Sale.

Sfintii 43

Sfântul Apostol Petru, ca cel mai râvnitor dintre toţi şi cel care se străduia să fie înaintea celorlalţi în cuvânt şi faptă, prin exemplul său i-a stârnit pe ceilalţi apostoli. De aceea, Hristos i se adresează lui în primul rând. El merge înaintea celorlalţi apostoli, devine ,,conducătorul” lor; şi lui i-a fost încredinţată îndeosebi propovăduirea printre evrei, în timp ce Apostolul neamurilor era cel care primise acest titlu tocmai fiindcă se convertise mai târziu, nu mai puţin râvnitorul Pavel (Galateni 2, 7-9).

Aceşti doi apostoli erau, ca să spunem aşa, comandanţii cinului apostolilor, ceea ce este exprimat (în slujba lor) prin cuvântul ,,conducători”.

Fără a avea autoritate asupra celorlalţi, ei au stat împreună în fruntea tuturor celorlalţi prin râvna fierbinte şi strădaniile lor. Viaţa lor era nespus de măreaţă, şi era personificarea vieţii şi nevoinţelor tuturor apostolilor. Sfârşitul trudei lor pământeşti a fost mai cu seamă impresionant, datorită faptului că a avut loc înaintea ochilor întregii lumi. Unul dintre ei (Petru) a fost răstignit cu capul în jos, iar celuilalt (Pavel) i s-a tăiat capul, amândoi au pătimit în Roma, către care se îndreptau privirile tuturor oamenilor din acea vreme. Vestea morţii lor a ajuns cu repeziciune până la marginile lumii, cu atât mai mult cu cât ambii erau cunoscuţi personal în multe locuri; numele lor erau pretutindeni unde Mântuitorul fusese propovăduit.

Apostolul evreilor şi Apostolul neamurilor au plecat către Hristos în aceeaşi zi, ca şi cum s-ar fi arătat apropierea lor faţă de Dumnezeu a fi deopotrivă şi unitatea Bisericii lui Hristos, în care nu există nici elin, nici evreu (potrivit Coloseni 3, 11). Prin urmare, ziua în care s-au sfârşit străduinţele pământeşti ale ,,conducătorilor apostolilor, care au lucrat mai mult ca alţii”, care ,,în trupuri diferite sunt împreună în duh”, a devenit una din zilele însemnate ale întregii Biserici.

Apostolul Ioan Teologul era încă în viaţă pe atunci, fiind în Efes, de unde a fost exilat pe Insula Patmos. Nu cu mult timp înainte de trecerea lui în cealaltă lume, el a scris Evanghelia, prin care a completat cele trei Evanghelii scrise înaintea lui, şi pe care le-a încuviinţat. Isprăvind deja Evanghelia sa, el a adăugat la ea istorisirea despre arătarea lui Hristos la Marea Tiberiadei, ca, citând întocmai cuvintele lui Hristos despre el, să poată respinge opinia că lui i se făgăduise de către Hristos să rămână pe pământ până la A Doua Venire a Sa.

În această adăugire la Evanghelia scrisă de el, Apostolul şi Evanghelistul Ioan face cunoscută prevestirea lui Hristos făcută Apostolului Petru cu privire la moartea sa mucenicească şi în acest chip el a legat amintirea acestei morţi de Evanghelie.

Aşa cum ultimul capitol din Evanghelia lui Ioan este pur şi simplu sfârşitul întregii Evanghelii, tot aşa sărbătoarea închinată împlinirii proorociei expuse acolo este, ca să spunem aşa, încheierea tuturor evenimentelor evanghelice păstrate în amintire de Biserică.

Fiind o sărbătoare cu dată fixă, cu toate acestea ea este legată de sărbătorile cu dată mobilă, deoarece pregătirea pentru ea – postul Sfinţilor Apostoli – începe la o săptămână după praznicul Pogorârii Sfântului Duh; prin urmare, ea depinde de data sărbătoririi Paştelui.

Sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel arată mulţimea sfinţilor apostoli aici pe pământ şi dezvăluie slava care a urmat acesteia.

Mulţimea pământească a apostolilor avea să meargă în tot pământul propovăduind Împărăţia Cerurilor, în aceasta imitându-L pe Hristos în sărăcia lor, răbdarea ocării şi suferinţelor, în dragostea lor pentru fiii Tatălui Ceresc, chinurile lor lăuntrice ale naşterii de prunci faţă de cei care luau aminte la propovăduirea lor şi mâhnirea lor pentru cei care nu luau în seamă cuvintele lor şi, în cele din urmă, în darea lor înşişi ca jertfă.

Cu toate acestea, punctul culminant al vieţii lor pământeşti este începutul slavei lor cereşti. Sfârşitul lor este pentru ei o rupere a legăturilor pământeşti şi o înălţare către Hristos, pe care L-au iubit, pentru a rămâne veşnic cu El (Filipeni 1, 23).

Ziua sfârşitului lor pământesc este ziua naşterii lor cereşti, iar sărbătorirea ei este o prăznuire a venirii vremii viitoare pentru cei care L-au urmat pe Hristos în această vreme. Primirea cununilor dreptăţii gătită nu doar pentru ei, ci pentru toţi cei ce au iubit arătarea Lui (potrivit II Timotei 4, 8). Venind după sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh şi fiind în parte legată de ea, prăznuirea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel încheie ciclul anual al sărbătorilor închinate vieţii pământeşti a lui Hristos şi dezvăluie esenţa făgăduinţelor Lui.

Aşa cum Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul este preambulul la Evanghelie şi începutul evenimentelor înfăţişate în ea, tot aşa adormirea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel este apogeul lor şi ceea ce urmează Evangheliei. Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul este începutul propovăduirii Evangheliei Noului Testament pe pământ; tăierea capului său este propovăduirea ei în iad; iar ziua Sfinţilor Apostoli este împlinirea ei în cer.

,,Pe propovăduitorii cei tari şi de Dumnezeu vestitori, căpeteniile ucenicilor Tăi, Doamne, i-ai primit întru desfătarea bunătăţilor Tale şi în odihnă; căci chinurile acelora şi moartea ai primit, mai vârtos decât toată roada, Însuţi Cel ce ştii cele din inimă” (Condacul Sfinţilor Apostoli).

,,Preacinstită prăznuirea apostolilor a sosit Bisericii lui Hristos, care soleşte nouă mântuire. Deci cu taină veselindu-ne să zicem către dânşii: (...) veniţi în mijlocul nostru în chip nevăzut, învrednicind de darurile celor fără de trup, pe cei ce laudă prăznuirea voastră cu cântări” (Slava la Laude).

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 43/iulie-august 2008