Pentru ce a fost miluit tâlharul cel înţelept

de Arhiepiscop Ioan Maximovici

 

,,Iar unul din tâlharii cei răstigniţi îl hulea pre dânsul, zicând: de eşti tu Hristosul, mântuieşte-te pre tine şi pre noi. Iar răspunzând celălalt îl certa pre el, zicând: nu te temi tu de Dumnezeu, că într-aceeaşi osândă eşti ? Şi noi după dreptate; că cele vrednice după faptele noastre luăm; iar acesta nici un rău n-a făcut. Şi zicea lui Iisus: pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta. Şi au zis Iisus lui, amin zic ţie: astăzi împreună cu mine vei fi în Rai” (Luca 23, 39-43).

În acest fel istoriseşte Sfântul Evanghelist Luca grăitoarea şi mişcătoarea întâmplare a convertirii şi miluirii de către Hristos a tâlharului spânzurat alături de El pe crucea de pe Golgota.

Prin ce s-a învrednicit tâlharul de o aşa milostivire ? Ce anume L-a făcut pe Mântuitorul să dea un răspuns atât de clar şi de hotărât ? În Iad încă se aflau toţi drepţii Vechiului Testament, inclusiv Ioan Botezătorul. Domnul Însuşi Se pregătea să Se pogoare la Iad, este adevărat, nu ca să pătimească acolo, ci ca să-i elibereze pe cei întemniţaţi.

Nimănui nu-i mai făgăduise Hristos că-l va duce în Împărăţia Cerurilor, chiar şi apostolilor le făgăduise să-i ducă în lăcaşurile Sale abia după ce le va găti. Atunci, cum de s-a învrednicit tâlharul primul de milostivirea Domnului, de ce i se deschid lui atât de repede uşile Raiului ? Să luăm aminte la starea sufletească a tâlharului şi la împrejurări.

El şi-a petrecut întreaga viaţă în tâlhării şi crime. Dar se vede că nu-i pierise cu totul conştiinţa şi, în adâncul sufletului, rămăsese ceva bun. Tradiţia spune chiar că el ar fi fost tocmai tâlharul care năvălise împreună cu tovarăşii săi asupra sfintei familii fugare spre Egipt, în vremea fugii lui Hristos de mânia lui Irod, şi se îndurase de Pruncul cel minunat, neîngăduind celor care erau cu el să-i facă vreun rău. Oare să-şi fi amintit acum de chipul acelui Prunc, când a luat aminte la chipul Celui spânzurat pe cruce alături de el ?

De-a fost aşa sau nu, când tâlharul L-a privit pe Hristos, i s-a deşteptat conştiinţa. Acum atârna spânzurat pe cruce alături de Cel Drept, alături de Cel ,,împodobit cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor” (Psalmi 44, 3), dar al cărui chip era pe atunci ,,necinstit, şi mai sfârşit decât al fiilor omeneşti”, fără de chip, nici frumuseţe (Isaia 53, 2-3). Privindu-L, tâlharul parcă se deşteptă dintr-un somn adânc.

I se înfăţişă înaintea ochilor deosebirea dintre Acela şi el însuşi. Acela era drept, fără putinţă de tăgadă, îi ierta chiar şi pe asupritorii Săi şi Se ruga lui Dumnezeu pentru ei – Dumnezeu pe care Îl numea Tatăl Său. Pe când el era ucigaş al multor oameni, vărsător de sânge al unor oameni care nu-i făcuseră nici un rău. Privind la Cel spânzurat pe cruce, el a văzut ca într-o oglindă propria decădere morală.

 

Sfintii 42
Tâlharul răstignit pe cruce alături de Hristos aflându-se în sânul lui Avraam.
Fragment din Judecata de Apoi. Frescă de pe peretele vestic al
bisericii Mânăstirii Voroneţ, secolul al XV-lea

 

Tot ce era mai bun în sufletul lui încerca să iasă la lumină. Şi-a cunoscut păcatele, a înţeles că numai din vina lui a ajuns la acest trist deznodământ şi nu avea pe cine să învinovăţească. De aceea, atitudinea duşmănoasă faţă de cei ce-i asupreau, de care era cuprins tâlharul spânzurat de cealaltă parte a lui Hristos şi de care fusese şi el cuprins la început (potrivit Matei 27, 44), s-a preschimbat într-un simţământ de smerenie şi străpungere a inimii.

El a simţit frică faţă de judecata lui Dumnezeu, care îl aştepta. Pentru el, păcatul deveni cumplit şi respingător. În sufletul său nu mai era criminal, fiindcă se deşteptaseră în el milostivirea şi dragostea de oameni. În cugetele sale se împleteau acum frica pentru soarta sufletului său şi oroarea faţă de batjocorirea neprihănitului Pătimitor. Fireşte, el auzise şi înainte de marele învăţător şi făcător de minuni din Nazaret. Cele petrecute în Iudeea şi Galileea erau subiectul atâtor discuţii şi comentarii în întreaga ţară.

Mai înainte, ceea ce auzea despre El îi trecea pe lângă ureche. Acum, aflându-se alături de El, în aceeaşi situaţie cu El, tâlharul începea să înţeleagă măreţia morală a Persoanei Sale.

Nerăutatea, iertarea a toate şi rugăciunea lui Hristos l-au cutremurat pe tâlhar. El a înţeles în adâncul inimii sale că alături de el nu se afla un om oarecare. Să se adreseze lui Dumnezeu ca Tatălui Său, în clipa morţii, nu putea decât Acela care Se ştia pe Sine că este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Să nu Se clatine în învăţătura Sa despre iubire şi iertarea a toate, îndurând toată josnicia clevetirilor omeneşti şi răutatea celor cărora le făcuse bine, nu putea decât Cel aflat în cea mai strânsă părtăşie cu Izvorul iubirii, sau Cel care era El Însuşi acel Izvor.

Atunci, tâlharul îşi aminti tot ce auzise neobişnuit despre Cel răstignit acum împreună cu el şi un cald simţământ de credinţă se înfiripă în inima lui. Da, fără îndoială, El era Fiul lui Dumnezeu întrupat pe pământ, dar petrecând neîntrerupt în împărtăşire cu Tatăl Său; El era Fiul lui Dumnezeu, neprimit de pământ şi reîntorcându-Se în cer, Fiul lui Dumnezeu care putea ierta păcatele oamenilor ! În tâlhar s-a născut nădejdea că s-ar putea izbăvi de osânda care-l aştepta la judecata de apoi. Dacă Mântuitorul Se roagă Tatălui Său pentru cei ce L-au răstignit, nu-l va lepăda nici pe cel răstignit împreună cu El. Lui trebuie să i Se adreseze, pentru ca Cel cu care împarte acum soarta amarelor pătimiri să-l primească la fericirea Sa.

Este adevărat, cuvintele de iubire şi părtăşie pe care i le va spune Hristos vor fi luate în derâdere de gloata întărâtată din jur, care Îl hulea. A-L mărturisi pe Hristos că este Fiul lui Dumnezeu însemna să atragă asupra sa atenţia şi mânia bătrânilor iudei. Cu toate că nu mai puteau să-i pricinuiască alte chinuri trupeşti pe lângă cele pe care le îndurase deja, ce greu îi va fi totuşi să simtă numai răutate în jur, cât de mult i se vor îngreuna suferinţele când şi pe el îl va batjocori mulţimea înfierbântată de gură-cască, adunată aici !

Dar ce înseamnă pentru el, acum, mânia stăpânitorilor pământeşti şi batjocurile oamenilor ? Oricât de greu ar fi să fii respins de oameni, şi mai greu este să fii respins de Dumnezeu, când eşti în pragul morţii. El merge acum la judecata lui Dumnezeu şi numai de Dumnezeu trebuie să Se teamă ! În ultimele clipe ale vieţii sale, trebuie să facă tot ce mai poate ca să ceară milostivirea lui Dumnezeu !

Fie ca măcar vorbele lui să uşureze cât de cât patimile lui Hristos, fie ca măcar unul dintre hulitori să-şi vină în fire şi să nu-L mai defaime. Hristos, Care a făgăduit să răsplătească chiar şi pentru o cană de apă dată în numele Lui, nu-l va lăsa nici pe el fără răsplată pentru aceasta. Defăimătorii lui Hristos n-au decât să-l ocărască şi pe el ! Aceasta îl va apropia şi mai mult de Hristos ! Dacă va împărţi soarta aici cu Hristos, poate nici în slava Sa Hristos nu-l va uita !

Şi iată că, în tumultul batjocurilor, clevetirilor şi ocărilor, el încearcă să-l înduplece pe tovarăşul său, atârnat de-a stânga lui Hristos, să înceteze a-L mai defăima pe Domnul: ,,Nu te temi tu de Dumnezeu, că într-aceeaşi osândă eşti ? Şi noi după dreptate; că cele vrednice după faptele noastre luăm; iar acesta nici un rău n-a făcut” (Luca 23, 40-41). Apoi, din gura lui se auzi smeritul glas: ,,Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta !” (Luca 23, 42) Era strigătul fostului tâlhar, acum noul ucenic al lui Hristos, care a crezut în Hristos pe când ucenicii de mai înainte Îl părăsiseră.

,,Tâlharul a teologhisit, iar eu m-am lepădat” striga mai târziu cu durere Sfântul Apostol Petru. Şi toţi ceilalţi apostoli s-au îndoit de Domnul în vremea aceea. Chiar şi Sfântul Ioan Teologul, care Îl urma nedespărţit pe Învăţătorul său şi stătea lângă cruce, pe Golgota, cu toate că I-a rămas credincios lui Hristos, care-l îndrăgise, nu a avut atunci credinţă deplină în dumnezeirea Învăţătorului său; abia după Înviere, intrând în mormântul gol, unde rămăseseră ştergarele şi mahrama cu care fusese înfăşurat trupul mort al lui Hristos, Ioan ,,văzu şi crezu” că Hristos a înviat cu adevărat şi este Fiul lui Dumnezeu.

Apostolii s-au îndoit în credinţa lor în Iisus ca fiind Mesia, pentru că ei aşteptau şi voiau să vadă în El un împărat pământesc, în a cărui împărăţie ar putea să stea ,,de-a dreapta şi de-a stânga” Lui. Tâlharul a înţeles că împărăţia lui Iisus din Nazaret cel înjosit şi osândit la moarte ruşinoasă ,,nu este din lumea aceasta”. Dar tocmai aceea era împărăţia pe care tâlharul o căuta acum: porţile vieţii pământeşti se închiseseră în spatele lui şi i se deschidea înainte veşnicia. Îşi încheiase socotelile cu viaţa pământească şi se gândea acum la viaţa veşnică.

Şi, în pragul veşniciei, el a înţeles deşertăciunea slavei pământeşti şi a împărăţiilor pământului. El a înţeles că măreţia constă în dreptatea lui Dumnezeu, iar în dreptul Iisus, muncit fără de vină, L-a văzut pe Împăratul dreptăţii. Nu slava vreunei împărăţii pământeşti I-o va cere, ci mântuirea sufletului său.

Credinţa tâlharului, născută din plecarea înaintea măreţiei morale a lui Hristos, s-a dovedit a fi mai puternică decât credinţa apostolilor, cuceriţi de înălţimea învăţăturii lui Hristos, dar care au crezut în El mai mult pentru semnele şi minunile pe care le făcea. Iar acum, când Hristos nu a fost izbăvit în chip minunat de vrăjmaşii Săi, credinţa apostolilor se clătină.

Dar răbdarea lui Hristos, iertarea a toate şi credinţa că este auzit de Tatăl Său cel Ceresc au arătat atât de limpede dreptatea şi înălţimea Lui morală, încât, crezând pentru aceasta în El, cel care căuta propria renaştere morală şi duhovnicească nu se mai putea îndoi. Era exact ceea ce căuta cu însetare tâlharul care-şi cunoscuse profunda cădere. El nu I-a cerut lui Hristos să stea ,,de-a dreapta sau de-a stânga Lui”, ci, cunoscându-şi nevrednicia, a cerut cu umilinţă doar ,,să-l pomenească în Împărăţia Sa”, să-i dea măcar ultimul loc.

El L-a propovăduit deschis, înaintea tuturor, pe Hristos cel răstignit ca Domn şi I-a cerut să Se milostivească de el. Credinţa smerită în Hristos l-a făcut mărturisitor. Prin voinţa sa, el a fost chiar mucenic, căci, netemându-se să-L recunoască drept Domn al său pe cel renegat de toţi ,,Împărat al iudeilor” - asupra căruia se revărsa întreaga ură a mulţimii nenumărate de popor, venite la Ierusalim în zilele acelea din toate colţurile lumii pentru sărbătoarea Paştelui, şi care, împreună cu bătrânii şi preoţii săi, îl hulea pe Hristos -, fireşte că nu s-ar fi temut nici să sufere pentru El.

În acest fel, adânca pocăinţă a tâlharului a născut în el smerenia, împreună cu care a alcătuit o temelie solidă pentru o credinţă atât de puternică, cum nu avuseseră în acea vreme nici cei mai apropiaţi ucenici ai lui Hristos. Tâlharul care a crezut a arătat o nevoinţă de care nu fusese capabil până atunci nici unul din ucenicii Mântuitorului. ,,Tot cela ce va mărturisi pre Mine înaintea oamenilor, voiu mărturisi şi Eu pre dânsul înaintea Tatălui Meu, carele este în ceruri” (Matei 10, 32), a spus Domnul. Tâlharul L-a mărturisit pe Hristos, L-a mărturisit în faţa mulţimii fără număr care Îl batjocorea, atunci când nimeni nu se încumeta să o facă, iar puţinii ucenici şi femei care-I rămăseseră credincioşi îşi mărturiseau iubirea pentru El doar prin lacrimi amare.

Tâlharul a făcut ceea ce făcuseră odinioară cei trei tineri din Babilon, care n-au vrut să se închine chipului de aur, pe care Nabucodonosor, împăratul Babilonului, îl aşezase în câmpul Deira şi căruia i se închinau ,,toate popoarele, neamurile, seminţiile” (Daniil 3, 7).

Tâlharul a crezut în Domnul care pătimea, L-a mărturisit pe Dumnezeul cel tăinuit, mai înaintea tuturor L-a cunoscut pe El şi puterea Învierii Lui şi s-a făcut părtaş la patimile Lui, închipuindu-se cu moartea Lui (potrivit Filipeni 3, 10). El a înţeles înaintea tuturor în ce constă Împărăţia care nu-i din lumea aceasta şi ce este adevărul (potrivit Ioan 18, 36-38).

Şi, cum el este primul care a înţeles ce este Împărăţia lui Hristos, este primul care intră în ea. Este primul care L-a văzut ,,pre Iisus Hristos, şi pre Acesta răstignit” (I Corinteni 2, 2), este primul care L-a propovăduit ,,pre Hristos cel răstignit, iudeilor sminteală, iar  elinilor nebunie. Iar celor chemaţi, iudeilor şi elinilor, pre Hristos puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 23-24).

De aceea, el este primul care gustă puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, puterea iubirii împreună-pătimitoare şi renăscătoare a lui Hristos, este primul care ,,a auzit vestea puterii Crucii, căruia i s-a deschis Raiul” (Canonul Înălţării Domnului, cântarea a 4-a).

Pocăinţa desăvârşită pentru propriile păcate, adânca smerenie, credinţa puternică în Domnul Iisus Hristos cel răstignit, care S-a dat pe Sine spre pătimire, şi mărturisirea Lui când întreaga lume era împotriva Lui, iată din ce a fost împletită cununa care a fost aşezată pe capul fostului tâlhar, acum viteaz şi biruitor, iată din ce a fost făurită cheia care i-a deschis uşile Raiului !

Mulţi păcătuiesc şi nădăjduiesc că se vor pocăi înainte de moarte, gândindu-se la pilda tâlharului înţelept. Dar cine este în stare de o nevoinţă asemenea lui ? ,,Domnul l-a pomenit pe tâlhar în ultima clipă, pentru ca nimeni să nu deznădăjduiască. Dar numai pe unul singur, ca nimeni să nu nădăjduiască prea mult în milostivirea Sa”, a spus Fericitul Augustin.

În ,,Învăţătură despre sfârşitul neaşteptat al unui frate”, Sfântul Cuvios Teodor Studitul grăieşte aşa: ,,Acesta a fost sfârşitul lui. Dar care va fi al nostru, nu ştim; şi cu ce fel de moarte vom muri, nu avem cunoştinţă: va veni, oare, pe neaşteptate, sau cu vreo înştiinţare dinainte ?”

Vom putea noi oare să renaştem moral într-o clipită şi să ne înălţăm cu duhul, asemeni ,,tovarăşului lui Hristos”, care ,,puţină vorbă a rostit, dar mare credinţă a dobândit” ? Nu ne va răpi moartea pe neaşteptate, lăsându-ne amăgiţi cu nădejdea pocăinţei înainte de moarte ?

De aceea, omule, nu-ţi amâna pocăinţa păcatelor, ca nu cumva acestea să treacă împreună cu tine în cealaltă viaţă şi să nu te îngreuneze cu povara lor din toate părţile.

Pilda tâlharului înţelept să ne dea imboldul nu să amânăm pocăinţa, ci să ne răstignim împreună cu Hristos (potrivit Galateni 2, 20) şi să ne căim fierbinte, ca şi noi să simţim milostivirea împreună-pătimirii. Răstignindu-ne trupul împreună cu patimile şi cu poftele (potrivit Galateni 5, 24), să ne străduim spre o cât mai grabnică şi desăvârşită îndreptare lăuntrică, lăsându-ne cu totul în voia lui Dumnezeu şi cerându-I să reverse asupra noastră milostivirea şi harul Său.

,,Pocăinţa tâlharului dăruieşte-o, Unule, Iubitorule de oameni, şi nouă celor ce-Ţi slujim cu credinţă, Hristoase Dumnezeul nostru, şi strigăm Ţie: pomeneşte-ne şi pe noi întru Împărăţia Ta” (Stihirile fericirilor Învierii, duminică, glasul al 4-lea).

,,Tâlharului celui înţelept, într-o singură clipă Raiul i l-ai dăruit, Doamne, luminează-mă şi pe mine cu lemnul crucii şi mă mântuieşte”.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 42/mai-iunie 2008