Cine era Zaheu ?

de Sfântul Ierarh Ioan Maximovici

 

Şi intrând (Iisus), trecea prin Ierihon. Şi iată un om anume Zaheu, şi acesta era mai mare vameşilor şi era bogat. Şi căuta să vază pre Iisus cine este, şi nu putea de norod, că era mic de stat. Şi alergând înainte, s-a suit într-un dud ca să-l vază pre el, că pre acolo vrea să treacă. Şi dacă au venit la locul acela, căutând Iisus, l-au văzut pre dân­sul, şi au zis către dânsul: Zahee, grăbeşte de te pogoară că astăzi în casa ta mi se cade să fiu. Şi grăbindu-se s-a pogorât, şi l-a primit pre dânsul bucurându-se. Şi văzând toţi cârteau zicând: că la un om păcătos au intrat să găzduiască. Iar Zaheu stând, a zis către Domnul: iată jumătate de avuţia mea, Doamne, o dau săracilor, şi de am năpăstuit pre cineva cu ceva, întorc împătrit. Şi au zis către el Iisus: astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi acesta fiu al lui Avraam este. Că au venit Fiul Omului să ca­ute şi să mântuiască pe cel pierdut (Luca 19, 1-10).

 

Cine era Zaheu ? Era ,,mai mare vameşilor”. Obişnuita antiteză dintre vameşul smerit şi mândrul fariseu întunecă adeseori, în cugetele noastre, adevărata semnificaţie a acestor două tipuri de personaje. Cu toate acestea, pentru a înţelege corect Evanghelia, trebuie să le înfăţişăm în mod limpede.

Fariseii erau oameni cu adevărat drepţi. Dacă, pe buzele noastre, numele de ,,fariseu” sună ca o ocară, în vremea lui Hristos şi în primele decenii ale creştinismului nu era aşa. Dimpotrivă, Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte triumfător înaintea iudeilor: ,,Eu sunt fariseu, fecior de fariseu” (Faptele Apostolilor 23, 6). Apoi, el le scrie creştinilor, fiilor săi duhovniceşti: ,,(Sunt) din neamul lui Israil, din seminţia lui Veniamin, Evreu din Evrei, după lege fariseu” (Filipiseni 3, 5). Şi, în afară de Sfântul Apostol Pavel, mulţi farisei au devenit creştini: Iosif, Nicodim, Gamaliil.

Fariseii (în ebraica veche, perusim, în aramaică, ferisim, ce înseamnă alţii – separaţi, diferiţi) erau râvnitori ai legii lui Dumnezeu. Ei ,,se odihneau în lege”; cu alte cuvinte, cugetau la ea neîncetat, o iubeau, se străduiau să o păstreze cu sfinţenie, să o propovăduiască şi tâlcuiască. Pricina învinuirilor pe care Domnul le aduce fariseilor se regăseşte în aceea că El îi avertizează că toată nevoinţa lor, străduinţele lor cu adevărat virtuoase sunt lipsite de vrednicie înaintea lui Dumnezeu, sunt prefăcute în praf şi pulbere; El le spune că vor căpăta Sfintii 38osândă, iar nu binecuvântare de la Dumnezeu, în ciuda superiorităţii lor şi a faptelor drepte pe care le săvârşesc, pentru că se înalţă cu cugetul şi, mai înainte de toate, judecă aproapele. Despre acest din urmă lucru dă mărturie limpede fariseul din pildă, care spune: ,,Dumnezeule, mulţumescu-ţi, că nu sunt ca ceilalţi oameni” (Luca 18, 11).

Pe de altă parte, vameşii erau cu adevărat păcătoşi, care încălcau poruncile primordiale ale lui Dumnezeu. Ei adunau birul de la evrei pentru romani. Să ne aducem aminte că evreii, cunoscând situaţia deosebită pe care o aveau în lume ca popor ales al lui Dumnezeu, se făleau cu faptul că ei erau ,,sămânţa lui Avraam, şi nimănui n-au fost robi niciodată” (Ioan 8, 33). Iar acum, ca urmare a circumstanţelor istorice binecunoscute, s-au aflat pe ei înşişi înrobiţi, supuşi de poporul ,,de fier”, mândru şi necioplit al romanilor păgâni. Şi jugul acestei înrobiri se îngreuna tot mai mult şi devenea tot mai apăsător.

 

Sfântul Clement al Romei istoriseşte că, mai târziu, Zaheu a devenit însoţitorul Sfântului Apostol Petru şi, împreună cu întâiul dintre apostoli, a propovăduit la Roma, unde, în timpul domniei lui Nero, a primit moarte mucenicească. Într-un mod creştinesc, pentru răul de moarte pe care i l-au făcut, el le-a răsplătit romanilor cu cel mai mare bine. În mândra capitală a romanilor, care odinioară l-au ispitit şi l-au înrobit, silindu-l să renege tot ce era mai sfânt pentru sufletul său, a sosit, eliberat şi renăscut prin harul Domnului nostru, şi a adus Romei nu blesteme, ci Vestea cea bună, dându-şi chiar viaţa pentru aceasta.

 

Semnul cel mai vădit şi palpabil al înrobirii evreilor de către romani era plata a tot felul de dări de către evrei cuceritorilor lor. Pentru evrei, ca pentru toate popoarele din vechime, a plăti bir era, în principal, simbolul supunerii. Iar romanii, fără nici un pic de ruşine faţă de poporul cucerit, îi cereau cu hotărâre şi brutalitate să plătească atât dările obişnuite, cât şi pe cele suplimentare. Desigur că evreii le plăteau cu ură şi dezgust. Nu degeaba, dorind să-L discrediteze pe Domnul în ochii poporului Său, saducheii l-au întrebat: ,,Se cade a da dajdie Chesarului, sau nu ?” (Matei 22, 17) Ei ştiau că dacă Hristos va spune că nu, va fi uşor de învinuit înaintea romanilor, iar dacă El va spune că da, atunci va fi cu totul compromis înaintea poporului Său.

Câtă vreme romanii ocârmuiau Iudeea prin mijlocirea regilor pământului, asemenea lui Irod, Arhelau, Agrippa şi alţii, supunerea faţă de Roma şi, mai ales, obligativitatea plătirii dărilor era atenuată cumva pentru evrei, prin aceea că ei se supuneau nemijlocit şi plăteau tribut regilor lor, şi erau doar indirect supuşi şi tributari Romei. Dar doar cu puţin mai înainte de începutul propovăduirii Mântuitorului, a avut loc o schimbare în sistemul de guvernare al Iudeei. Recensământul general, legat de evenimentul naşterii lui Hristos, a fost primul pas către statornicirea unui bir individual pentru toţi supuşii romani ai acestei regiuni.

În anul 6 sau 7 după naşterea lui Hristos, după înlocuirea lui Arhelau, când a fost introdusă darea personală pentru toţi locuitorii Palestinei, iudeii au răspuns la aceasta cu răscoalele fariseilor, saducheilor şi ale evreilor din Galileea (potrivit Faptele Apostolilor 5, 37). Şi doar cu mare greutate marele preot Iazar a reuşit să liniştească mulţimea. În locul regilor pământului au fost numiţi procuratori romani, ca guvernatori ai Iudeei şi ai provinciilor învecinate. Apoi, pentru a izbuti să strângă birurile de la oameni, romanii au întemeiat aşezământul vameşilor, care a existat în Roma din vremuri străvechi. Dar, în timp ce în Roma şi în întreaga Italie, vameşii se recrutau din respectabila pătură socială a ostaşilor, în Iudeea, romanii erau nevoiţi să recruteze vameşi dintre proscrişii morali, dintre iudeii care acceptau să treacă în tabăra inamică, să lucreze pentru ea şi să-şi silească fraţii să plătească bir.

Acceptarea unei asemenea poziţii era asociată cu cea mai profundă decădere morală. Ea era legată nu numai de trădarea naţiunii dar, mai înainte de toate, de trădarea religiei: pentru a deveni o unealtă pentru supunerea poporului ales al lui Dumnezeu de către nişte păgâni neciopliţi, cineva trebuia să renege nădejdea lui Israil, tot ceea ce era sfânt pentru el, năzuinţele lui şi – pe deasupra – deoarece romanii nu băgau în seamă mâhnirea sufletească a celor aflaţi în slujba lor, acceptând această funcţie, vameşul trebuia să facă un jurământ păgân de loialitate faţă de împărat şi să aducă jertfe păgâne geniului lui.

Bineînţeles, strângând biruri de la fraţii lor, vameşii nu urmăreau doar interesele Romei, ci şi propriile scopuri hrăpăreţe. Şi, îmbogăţindu-se pe seama fraţilor înrobiţi, ei făceau ca jugul asupririi romane să fie şi mai greu şi încă mai dificil de purtat.

Iată cine erau vameşii. Iată de ce erau înconjuraţi de ură îndreptăţită şi batjocură, ca trădători ai neamului lor, trădând nu un neam oarecare, ci chiar poporul ales, unealta lui Dumnezeu pe pământ, singurul popor prin care putea veni renaşterea şi mântuirea omenirii.

Toate cele spuse mai sus au legătură cu Zaheu în cea mai mare măsură, întrucât el nu era un vameş de rând, ci ,,mai mare vameşilor”, un ,,architelonis”. Fără îndoială, el le făcuse pe toate: făcuse jurământ păgân şi adusese jertfe păgâne, îi silea fără milă pe fraţii săi să plătească dările, mărindu-le spre folosul propriu. Şi astfel, precum mărturiseşte Evanghelia, el deveni un om bogat. Zaheu înţelegea limpede că aşteptările lui Israil erau pierdute pentru el. Toate cele proorocite de profeţi, îndrăgite din copilărie, la auzul cărora orice suflet credincios din vremea Vechiului Testament fremăta de bucurie, nu erau pentru el. El era un trădător, un proscris. El nu avea parte cu Israil. Iar acum ajunseseră până la el zvonuri că Sfântul lui Israil, Mesia cel vestit de prooroci, s-a ivit deja în lume şi cutreieră, împreună cu un mic grup de ucenici, ţinuturile Galileei şi Iudeei, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi săvârşind mari minuni. Speranţe pline de bucurie se aprind fremătând în inimile credincioase. Cum va reacţiona Zaheu ?

Pentru el, personal, venirea lui Mesia este o catastrofă. Stăpânirea Romei trebuie să se sfârşească, iar biruitorul Israil se va răzbuna pentru pierderile suferite din cauza lui, pentru jignirile şi strâmtorările pricinuite de el. Dar chiar dacă nu este aşa - deoarece Mesia vine ca un drept şi aducând mântuire ca un blând, după mărturia proorocului (Zaharia 9, 9) - biruinţa lui Mesia nu îi va aduce lui decât cea mai mare ruşine şi pierderea întregii averi şi a poziţiei pe care le-a câştigat cu înfricoşătorul preţ al trădării sale înaintea lui Dumnezeu, a propriului neam şi a tuturor aşteptărilor lui Israil.

Dar poate că lucrurile nu stau astfel. Poate că noul învăţător nu este, de fapt, Mesia. Nu toţi cred în El. Cei mai mari duşmani ai vameşilor şi ai lui Zaheu însuşi, fariseii şi saducheii, nu cred în El. Poate că toate acestea sunt doar vorbe deşarte ale lumii. Atunci, cineva poate continua să trăiască liniştit, cum a făcut-o şi până acum. Dar Zaheu nu vrea să se întărească în astfel de gânduri. El vrea să-L vadă pe Iisus, să ştie, să ştie cu adevărat cine este El. Şi Zaheu vrea ca învăţătorul ce cutreieră să fie cu adevărat Hristos Mesia. El vrea să spună cu proorocul: ,,De vei deschide cerul, se vor cutremura de tine munţii” (Isaia 64, 1); să fie aşa, chiar dacă aceasta are drept urmare o nenorocire cumplită pentru el. Se pare că în sufletul său există adâncimi pe care nici măcar el nu le cunoscuse până acum; există în el o dragoste arzătoare, mistuitoare, cu totul dezinteresată pentru ,,aşteptarea neamurilor”, pentru imaginea zugrăvită de prooroci a smeritului Mesia, Cel care ,,păcatele noastre le poartă, şi pentru noi rabdă durere” (Isaia 53, 4). Şi, dacă s-a ivit ocazia de a-L vedea, Zaheu nu se mai gândeşte la sine. În biruinţa lui Mesia există catastrofa şi ruina lui. Dar el nu se gândeşte la asta. El vrea să-l zărească măcar cu coada ochiului pe Acela pe care l-au vestit Moisi şi proorocii.

Şi iată că Hristos trece. El este înconjurat de mulţime. Zaheu nu-L poate vedea, fiindcă este mic de statură. Dar setea lui Zaheu cu totul altruistă, până la lepădarea de sine, de a-L vedea pe Hristos măcar de departe este atât de nemărginită, de nebiruit, încât el, un om bogat, împovărat de poziţia sa de funcţionar al Imperiului Roman, în mijlocul unei mulţimi ostile care îl urăşte şi-l dispreţuieşte, neţinând seama de nimic, cuprins doar de dorinţa fierbinte de a-L vedea pe Hristos, încalcă toate uzanţele, toată eticheta exterioară şi se urcă într-un copac, un sicomor, ce crescuse pe lângă drum.

Şi privirea marelui păcătos - o căpetenie a trădătorilor - întâlneşte privirea Sfântului lui Israil, Hristos Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Iisus vede ceea ce este de nepătruns pentru o privire indiferentă sau duşmănoasă. Iubind dezinteresat imaginea lui Mesia, Zaheu a putut recunoaşte de îndată în învăţătorul ce era în trecere pe Hristos Domnul; iar Domnul, plin de dragoste dumnezeiască şi omenească, a văzut în Zaheu, care-L cerceta dintre ramurile sicomorului, adâncimile sufleteşti care-i fuseseră necunoscute până atunci chiar şi lui Zaheu. Domnul a văzut că dragostea arzătoare pentru Sfântul lui Israil din inima acestui trădător, nepătată de nici un fel de interes personal, îl poate readuce la viaţă şi înnoi. Şi glasul dumnezeiesc s-a auzit: ,,Zahee, grăbeşte de te pogoară că astăzi în casa ta mi se cade să fiu” (Luca 19, 5). Şi renaşterea morală, mântuirea şi înnoirea au venit la Zaheu şi la toată casa lui. Cu adevărat, Fiul Omului a venit să-l caute şi să-l mântuiască pe cel rătăcit.

Doamne, Doamne, şi noi, ca odinioară Zaheu, te-am trădat pe Tine şi lucrarea Ta, ne-am lipsit de partea noastră cu Israil, am trădat aşteptările noastre ! Dar, chiar de-ar fi spre ruşinarea noastră şi a celor ca noi, vină Împărăţia Ta ! Chiar dacă, precum merităm pentru păcatele noastre, venirea Ta ne va aduce pieire şi osândă, vino, Doamne, vino degrabă ! Dar dă-ne nouă să vedem, măcar de departe, biruinţa dreptăţii Tale, chiar dacă nu putem fi părtaşi la ea ! Şi ai milă de noi mai presus de nădejdea noastră, precum odinioară Te-ai milostivit spre Zaheu !

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 38/noiembrie-decembrie 2007