Un nebun pentru Hristos

Sfântul Ierarh Ioan Maximovici

 

Nimeni pre sine să nu se înşele. De i se pare cuiva,
între voi, că este înţelept în veacul acesta,
să se facă nebun, ca să fie înţelept (I Corinteni 3, 18)
Că ce este nebun al lui Dumnezeu, mai înţelept decât oamenii este (I Corinteni 1, 25)

 

PARTEA I

Sfinţii în viaţă văd împărăţia cerească cu ochii sufleteşti, având mintea şi inima deschise spre a face voia lui Dumnezeu. Ei nu aparţin acestei lumi, nu le pasă de cele vremelnice al căror stăpân este diavolul căci temelia faptelor lor nu este alta decât legea lui Dumnezeu.Sfintii 05

Legea lui Dumnezeu stă scrisă în inima lor precum cele zece porunci pe tablele legii, călăuzindu-i în toate clipele vieţii, în toate încercările ce le stau în faţă. Acţiunile lor par stranii şi imprevizibile pentru cei din jurul lor, ce se conduc după judecata omenească.

Noi, cei supuşi păcatului, nu putem înţelege libertatea care îi fericeşte pe sfinţi. Lumea înrobită de patimi priveşte spre cei ce s-au eliberat din lanţurile ei ca spre nişte nebuni. Iar un ,,nebun” din zilele noastre de slăbiciune duhovnicească este Sfântul Ierarh Ioan Maximovici.

 

Sfinţii Ierarhi Ioan Maximovici şi Glicherie Mărturisitorul

 

Sfântul Ioan Maximovici oferea o privelişte greu de imaginat. Mic de statură, cu trupul ca un trunchi noduros şi scorţos, gârbovit, cărunt şi cu părul zburlit, cu potcapul sucit într-o parte, complet neatent la aspectul exterior. Fiind slab, numai piele şi oase, înfăţişarea lui părea extrem de severă, chiar sălbatică, întregită de o vorbire defectuoasă, sunând uneori a gângurit copilăresc. Un om din altă lume !

În sandale, chiar şi iarna, uneori chiar desculţ, îmbrăcat bizar, el purta mereu o tolbă plină cu diferite obiecte printre care copia icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Kursk şi părticele din moaştele patronului şi strămoşului său, Sfântul Ioan Maximovici din Tobolsk. În loc de o frumoasă mitră arhierească, împodobită, sfântul avea o mitră pliantă de călătorie, ce semăna mai degrabă cu o scufie lărgită şi diformă; de culoare albă, ca şi veşmintele, aceasta era cusută cu cruciuliţe, având lipite pe ea iconiţe ieftine din hârtie. Cârja episcopală îl depăşea în înălţime, sfântul părea că stă atârnat de ea. Dar în ciuda aparenţei severe şi sălbatice, în privirea sfântului citeai că eşti cea mai iubită făptură de pe pământ.

Rangurile şi măririle omeneşti, chiar cele bisericeşti, erau pentru el slavă deşartă. În 1934, când Sinodul Bisericii a hotărât să-l hirotonească arhiereu, el nu a fost interesat, ba chiar s-a mâhnit. Anunţat de Sinod, părintele Ioan era convins că se află acolo din greşeală, chemat în locul unui oarecare ieromonah Ioan, care urma să fie făcut episcop. A doua zi, el realiză că situaţia era mai proastă decât crezuse: anume chiar pe el vor să îl facă episcop ! În 1964, propus pentru a fi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora, el a refuzat această înaltă demnitate.

Nebunia pentru Hristos era o formă de sfinţenie ce nu se potrivea cu rangul său de arhiepiscop. Din acest motiv, mulţi slujitori ai Bisericii l-au dispreţuit, acuzându-l de orgoliu, încăpăţânare şi idei absurde. În spatele acestor cuvinte, ei îşi ascundeau propriile neputinţe. Sfântul era ca o oglindă vie, arătându-le oamenilor necurăţia sufletului şi oferindu-le priveliştea lumii înecate în păcat.

Slujea desculţ, în închisori pentru deţinuţi, mergea în azile în vizită la oamenii îndrăciţi, doctorii spitalelor îl cunoşteau de acum pe preotul care se ruga toată noaptea pentru muribunzi. În timpul ocupaţiei japoneze din China, sfântul mergea la bolnavi neluând în seamă primejdiile. Oamenii din Shanghai îl vedeau noaptea împărţind pâine şi bani săracilor şi beţivilor străzii. La Washington, a stat zile în şir în sala de aşteptare a Ministerului de Externe, cerând permisiune de intrare în ţară pentru ruşii refugiaţi în China, până când i-a fost acordată. La Marsilia a slujit singur, în plină stradă, pentru că clerului său i-a fost ruşine. Glumea cu copiii, a căror mare bucurie era ca iubitul lor vlădică să îi ,,împroaşte” cu apă sfinţită. La Paris, şeful gării nu dădea semnal de plecare trenului până când nu venea arhiepiscopul rus, care mai totdeauna întârzia pentru că îl reţineau oamenii.

Prea Sfinţitul Ioan Maximovici era cunoscut ca sfânt nu numai printre ortodocşi, ci şi în rândul credincioşilor de alte confesiuni. În una din bisericile catolice din Paris, preotul încerca să trezească interesul tinerilor faţă de credinţă prin următoarele cuvinte: ,,Afirmaţi că în prezent nu se mai întâmplă minuni, nu mai există sfinţi . . . De ce să vă prezint dovezi teoretice, când azi, pe străzile Parisului umblă un sfânt - Sfântul Ioan cel Desculţ !”

Nu s-a străduit niciodată să dea o aparenţă cuviincioasă manifestărilor sale neobişnuite, raţionamentele sale păreau contra bunului simţ, dar toate acţiunile sale, stranii la prima vedere, vădeau mai târziu un adânc înţeles duhovnicesc. Nebun pentru Hristos, el se îngrijea numai de cele duhovniceşti, călăuzindu-i pe oameni către acea simplitate ce se află dincolo de limitele înţelepciunii acestei lumi, căci ,,cele nebune ale lumii au ales Dumnezeu ca pre cei înţelepţi să-i ruşineze”. (Va urma)

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 5/august 1999

 

 

 

PARTEA A II-A

Sfântul Ierarh Ioan Maximovici s-a născut la 4 iunie 1896, în regiunea Harkov din sudul Rusiei. Părinţii săi i-au pus la botez numele de Mihail, în cinstea Arhanghelului Domnului. El se trăgea dintr-o renumită familie de nobili ucrainieni, Maximovici, cel mai strălucit reprezentant al acesteia fiind Sfântul Ierarh Ioan, mitropolitul Tobolsk-ului, ,,luminător” al Siberiei şi deschizător de drumuri duhovniceşti în China.

În copilărie, Mihail era deseori adâncit în gândurile sale. Era un copil retras, căruia nu îi plăceau jocurile zgomotoase. El iubea animalele, şi mai ales câinii. Colecţiona icoane, cărţi duhovniceşti şi istorice, iar cel mai mult îi plăcea să citească Vieţile sfinţilor. Verile şi le petrecea la mânăstirea Sviatogorsk, aflată în vecinătatea moşiei familiei Maximovici.

La vârsta de 11 ani, Mihail a fost trimis la şcoala militară din Poltava, pe care a absolvit-o în anul 1914. În această perioadă, el l-a cunoscut pe episcopul Teofan al Poltavei, un ascet deosebit care va rămâne pentru totdeauna, pentru el, un model de sfinţenie. După terminarea şcolii, tânărul Mihail ar fi vrut să urmeze Academia Duhovnicească din Kiev, dar părinţii săi au insistat ca el să se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii Imperiale din Harkov.

Sfintii 06-1Şederea la Harkov a reprezentat pentru viitorul arhiepiscop începutul formării duhovniceşti. Tânărul, sensibil la cele sufleteşti, a găsit aici, în Sfântul Ierarh Meletie (Leontovici), un model de viaţă creştină. El venea adesea la biserica Mânăstirii Pocrov unde, sub altar, într-o peşteră zugrăvită cu fresce, se odihneau moaştele preasfinţitului arhiepiscop Meletie. Cu timpul, Mihail va căpăta o evlavie deosebită faţă de acest sfânt ierarh, ce fusese cinstit încă din timpul vieţii pentru ascetismul sever pe care îl practica.

 

Sfântul Ierarh Ioan Maximovici, Arhiepiscop de San Francisco

 

Deşi în timpul studiilor se ocupa mai mult cu citirea Vieţilor sfinţilor decât cu frecventarea cursurilor, tânărul Maximovici a fost un student strălucit. Datorită evlaviei sale, el a fost remarcat de arhiepiscopul Antonie Khrapovitski al Harkov-ului (ulterior întâistătător al Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora) care a devenit părintele lui duhovnicesc.

Revoluţia bolşevică determină familia Maximovici să emigreze, în 1921, în Serbia. Aici, Mihail urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Belgrad, vânzând ziare pentru a-şi asigura existenţa. În 1925, el termină facultatea, iar după un an este tuns în monahism şi hirotonit ierodiacon de Mitropolitul Antonie Khrapovitski, în Mânăstirea Milkovo. El primeşte numele de Ioan, în cinstea sfântului Ioan Maximovici, strămoşul său.

Pe 21 noiembrie 1926, la praznicul Intrării Maicii Domnului în Biserică, el a fost hirotonit ieromonah de către episcopul Gavriil al Celiabinskului. În timpul petrecut în Serbia, părintele Ioan a fost profesor de religie la şcoala Superioară de Stat, profesor şi inspector la Seminarul sârbesc al Sfântului Ioan Evanghelistul din Bitol. Oraşul Bitol era păstorit la vremea aceea de preasfinţitul Nicolae Velimirovici, care vorbea astfel despre tânărul ieromonah: ,,dacă vreţi să vedeţi un sfânt viu, mergeţi la Bitol, la părintele Ioan”.

În 1934, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora hotărî să îl hirotonească arhiereu pe părintele Ioan. Adânc mâhnit în smerenia sa, părintele Ioan încercă să refuze această înaltă demnitate. În ciuda împotrivirii sale, el este hirotonit arhiereu la 28 mai 1934. Mitropolitul Antonie scrie despre tânărul ierarh: ,,acest omuleţ firav, în aparenţă aproape un copil, este de fapt un model de dârzenie şi austeritate ascetică în vremurile noastre de slăbănogire duhovnicească generală”.

Preasfinţitului Ioan i s-a dat în păstorire eparhia Shanghai-ului, având în grija sa ruşii emigraţi în China din cauza comuniştilor. El a găsit în Shanghai o catedrală în construcţie şi un conflict privind jurisdicţia canonică a ruşilor stabiliţi pe aceste meleaguri. Preasfinţitul Ioan aplanează disputa şi restabileşte relaţiile cu comunităţile sârbă, greacă şi ucraineană. În plus, el se ocupă îndeaproape de buna desfăşurare a învăţământului religios, a organizării societăţilor de binefacere, înfiinţează un orfelinat pentru copiii orfani şi săraci, sub protecţia Sfântului Tihon de Zadonsk, şi îi adună pe cei bolnavi şi pe copiii înfometaţi, de pe străzi şi din cartierele sărace ale oraşului.

În timpul celui de-al doilea război mondial, mica colonie rusă este supusă unor serioase presiuni din partea japonezilor ce ocupaseră China. Aceştia omoară doi membri ai Comitetului rus de emigraţie, pentru a-i intimida pe ceilalţi. Speriaţi de posibilele repercusiuni, ruşii sunt întăriţi duhovniceşte de preasfinţitul Ioan care, pentru a menţine unitatea coloniei, devine conducătorul acesteia.

Odată cu venirea la putere a comuniştilor în China, ruşii au emigrat din nou. Organizaţia internaţională a refugiaţilor i-a trimis temporar în lagărul său din insula Tubabao a Arhipelagului Filipinez. Între timp, preasfinţitul Ioan pleacă la Washington pentru a rezolva problemele privind emigrarea celor aproape 70000 de ruşi din lagăr în Statele Unite ale Americii. Datorită străduinţelor lui, legile americane sunt modificate astfel că ruşii se pot stabili în Lumea Nouă.

În anul 1951, arhiepiscopului Ioan i se dă în grijă arhidioceza Europei Occidentale, fiind trimis la Paris şi apoi la Bruxelles. El păstoreşte cu multă dragoste nu numai diaspora rusă, ci şi Bisericile Ortodoxe Olandeză şi Franceză.

Înfiinţată la începutul secolului al XVIII-lea, Biserica Olandei este ,,atacată” în 1945 de Patriarhia Moscovei, pierzând mare parte din credincioşi. Rugat de călugării olandezi, preasfinţitul Ioan îi primeşte sub omoforul său în ianuarie 1954. El luptă pentru a reînvia Ortodoxia pe aceste meleaguri, roadele păstoririi sale duhovniceşti fiind binecuvântate de Dumnezeu. Datorită lui, Biserica Ortodoxă a Olandei are astăzi un arhiereu, episcopul Iacov de Haga, şi câteva mânăstiri.

Cu aceeaşi iubire, preasfinţitul Ioan se angajează în păstrarea Ortodoxiei în Franţa. Slujeşte Sfânta Liturghie în franceză, ca şi în olandeză, după ce învăţase să o slujească în greacă şi chineză. El îi surprindea mereu pe cei din jurul său cu dragostea lui neţărmurită şi cu devoţiunea cu care se dăruia Bisericii lui Hristos. Astfel, în Marsilia, el sluji un parastas pe locul sângerosului asasinat al regelui sârb Alexandru Karagheorghevici, singur, în plină stradă. Nimeni dintre cler nu i s-a alăturat, în timp ce localnicii priveau plini de uimire la arhiereul care mătură trotuarul şi, aprinzându-şi cădelniţa, sluji panihida.

În timpul cât a fost arhiepiscop al Europei Occidentale, preasfinţitul Ioan a luptat pentru cinstirea sfinţilor locali. Văzând că sfinţii Bisericii Apusului anterioare Marii Schisme nu erau trecuţi în nici un calendar ortodox, el a adunat informaţii despre vieţile şi faptele lor, propunând Sinodului rus din diaspora slăvirea lor în Biserică.Sfintii 06-2

Datorită unor disensiuni legate de construcţia unei noi catedrale şi la cererea miilor de credincioşi care îl avuseseră păstor în China, preasfinţitului Ioan i se dă în grijă eparhia San Francisco. El soseşte aici pe 21 noiembrie 1962, la praznicul Intrării Maicii Domnului în Biserică, după ce în aceeaşi zi, cu 28 de ani în urmă, primise spre păstorire comunitatea ortodoxă din Shanghai. El îi împacă pe credincioşi, iar catedrala este terminată, primind hramul ,,Bucuria tuturor scârbiţilor”.

 

Catedrala ,,Bucuria tuturor scârbiţilor” din San Francisco

 

În anul 1964, arhiepiscopul Ioan devine principalul candidat la scaunul de mitropolit. Mâhnit din nou în smerenia sa, sfântul îl roagă pe cel mai mic dintre ierarhi, episcopul Filaret, să accepte cu responsabilitate această înaltă slujire. A doua zi, el l-a recomandat Sinodului pe preasfinţitul Filaret, care a fost ales în unanimitate prim ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora. Alegerea sfântului s-a dovedit a fi o binecuvântare, căci noul mitropolit a păstorit cu înţelepciune Biserica.

La începutul anului 1966, preasfinţitul Ioan şi-a anunţat credincioşii şi apropiaţii că în acel an va muri, lăsându-i pe toţi înmărmuriţi. O enoriaşă l-a auzit pe sfânt spunând că ,,în curând, la sfârşitul lui iunie, voi muri ... nu la San Francisco, ci la Seattle”. Însuşi mitropolitul Filaret scrie despre modul neobişnuit în care preasfinţitul Ioan şi-a luat rămas-bun de la el: când au slujit Sfânta Liturghie pentru ultima oară împreună, sfântul, în loc să-şi stropească singur creştetul cu apă sfinţită, ca un ierarh, a făcut o plecăciune adâncă şi l-a rugat pe mitropolit să îl stropească; iar în loc de sărutarea reciprocă a mâinilor, el i-a strâns mâna mitropolitului şi i-a sărutat-o, ascunzând-o pe a sa.

În ziua morţii sale, 19 iunie 1966, preasfinţitul Ioan a slujit Sfânta Liturghie în Seattle, după care, în mod neobişnuit, a mai rămas trei ore în sfântul altar să se roage. El a murit câteva ore mai târziu în chilia sa din clădirea parohială, privind icoana făcătoare de minuni Maica Domnului a Semnului din Kursk.

Trupul său a fost transportat la catedrala din San Francisco, a cărei construcţie o terminase. Acolo a fost întâmpinat de clerul catedralei, iar priveghiul a durat patru zile. În tot acest timp, mii de oameni au venit să-şi ia rămas bun de la păstorul lor iubit. Încă de atunci, ierarhii l-au numit ,,fericit”, ,,făcătorul de minuni al epocii sale”, spunându-le oamenilor să se închine lui ca unui sfânt. Slujba înmormântării a avut loc la 24 iunie 1966; la ea au participat cinci ierarhi: mitropolitul Filaret, arhiepiscopul Averchie de Jordanville, arhiepiscopul Leontie de Santiago, episcopul Nectarie de Seattle şi episcopul Sava Edmontonski, 24 de preoţi şi peste 1500 de credincioşi.

Tristeţea pentru plecarea preasfinţitului dintre cei vii se împletea cu bucuria de a fi câştigat un apărător ceresc. Carul mortuar a fost însoţit de orfanii pe care i-a ocrotit toată viaţa. Deşi trecuseră şase zile de la trecerea sa la cele veşnice, trupul sfântului nu dădea nici un semn de putreziciune, fără să fi fost îmbălsămat. El a fost înmormântat într-o criptă de sub altar, după ce Consiliul inspectorilor a modificat legislaţia urbană pentru a permite înhumarea ierarhilor în biserică.

Încă din timpul vieţii, arhiepiscopul Ioan era considerat un sfânt. Oameni din întreaga lume i-au cerut ajutorul, pe care sfântul nu a întârziat să-l dea. Locul în care este înmormântat este vizitat anual de mii de oameni, unii care l-au cunoscut din viaţă, alţii care au aflat de el abia după moartea sa.

 

Sfintii 06-3

Cripta în care se află moaştele sfântului

 

În centrul criptei se află sarcofagul acoperit de mantia episcopală, la căpătâi mitra şi însemnele episcopale, iar la celălalt capăt cârja sa. O candelă luminează cripta şi pe cei care citesc continuu Psaltirea pentru odihna sufletului său. În fiecare an, la 19 iunie se slujeşte Sfânta Liturghie, iar cripta devine neîncăpătoare.

Preasfinţitul Ioan Maximovici a fost canonizat la 19 iunie 1994, sub numele de Sfântul Ierarh Ioan de Shanghai, Bruxelles şi San Francisco.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 6/septembrie 1999

 

 

 

PARTEA A III-A

În acest secol şovăielnic şi nemilos, Sfântul Ioan Maximovici, asemenea ierarhilor din primele veacuri ale creştinismului, a fost o punte între Dumnezeu şi om. Vas al Sfântului Duh dăruit de Dumnezeu spre a păstori creştinii vremurilor de pe urmă, Sfântul Ioan este unul dintre făcătorii de minuni ai timpurilor apocaliptice. Credinţa nestrămutată şi puterea rugăciunii sale i-au făcut pe oameni să vadă în el un neîncetat mijlocitor pentru ei în faţa tronului Dumnezeirii, minunile lui alinându-i mereu.

Astfel, pe când era episcop al Shanghai-ului, el a mers la căpătâiul unei bătrâne ce fusese muşcată de un câine şi se îmbolnăvise de turbare. După ce a împărtăşit-o, aceasta a început să tuşească şi a scuipat Sfintele Daruri, pe care sfântul le-a adunat şi s-a împărtăşit cu ele, spre uimirea tuturor. Sfântul i-a liniştit, aducându-le aminte că era vorba de Trupul şi Sângele lui Hristos.

Tot în acea perioadă, sfântul a venit în ajutorul unui chinez ce se alăturase comunităţii ortodoxe din Shanghai. El avea dureri mari în urma unui accident, dar nici el, nici soţia lui nu îndrăzneau să-l cheme pe episcop pentru a-i alina suferinţa. Nu mică le-a fost Sfintii 07mirarea când sfântul a intrat pe uşă şi a cerut să-l vadă pe bolnav. Deşi a stat doar câteva minute alături de el, la puţine zile după vizita sfântului, bolnavul şi-a revenit.

Despre această minune, tânărul care îl conducea pe sfânt la aeroport, povesteşte că episcopul i-a cerut brusc să întoarcă maşina, spunându-i: ,,Mergem la familia Liu”. Tânărul s-a împotrivit, replicând că, dacă se întoarce, va pierde avionul, dar sfântul l-a întrebat: ,,Vă asumaţi răspunderea pentru viaţa unui om ?” Acesta l-a condus la bolnav şi înapoi la aeroport, căci episcopul nu pierduse avionul, zborul fiind amânat până la sosirea lui.

 

Sfântul Ierarh Ioan Maximovici

 

O minune asemănătoare a înfăptuit sfântul, în timpul războiului, cu o bătrână grav rănită ce fusese internată în spitalul rusesc din Shanghai. Ştiind că urma să moară, ea le-a rugat pe asistente să îl cheme pe episcop să vină să o spovedească. Asistentele i-au spus că este imposibil să vorbească cu el căci era târziu şi afară se dezlănţuise o furtună cumplită. Disperată, bolnava l-a chemat în gând şi apoi cu voce tare. Sfântul nu a întârziat să răspundă chemării ei, apărând în toiul furtunii în uşa salonului, ud leoarcă. Nevenindu-i să creadă, bătrâna l-a atins pentru a se convinge că nu visează, iar el i-a zâmbit, a spovedit-o şi a împărtăşit-o. A doua zi, deşi nimănui nu-i venea să creadă că sfântul intrase în spital - ce era încuiat peste noapte - venirea sa a fost dovedită de banii pe care îi lăsase bolnavei.

Sfântul Ioan Maximovici a fost mereu alături de cei suferinzi, rugându-se pentru ei şi uşurându-le durerile. Astfel, el a ajutat o tânără să depăşească problemele şi suferinţele cauzate de un accident de călărie. Medicii care au consultat-o, i-au spus că trebuie operată, dar că inima ei nu rezistă şi chiar dacă nu ar muri la operaţie, ar rămâne infirmă. Auzind acestea, sora ei a alergat înlăcrimată, dar plină de nădejde la sfântul Ioan, pe care l-a rugat să o ajute. Episcopul a venit la spital şi s-a rugat singur timp de două ore, la căpătâiul bolnavei. Situaţia ei s-a stabilizat, iar medicul a fost de acord să o opereze, dar numai în prezenţa sfântului.

Altădată, doi fii duhovniceşti care se hotărâseră să facă o călătorie în Rusia au venit să îi ceară binecuvântarea. La început, el nu a vrut să le dea blagoslovenie, dar la insistenţele lor a cedat. După plecarea lor, a petrecut toată noaptea în rugăciune. Peste câteva zile, când citea pomelnicele la proscomidie, s-a rugat fierbinte pentru ,,cei doi multpătimitori”. În aceeaşi zi, a primit veste din Rusia că cei doi suferiseră un accident.

Arhiepiscopul Ioan dădea o importanţă deosebită înduhovnicirii tinerilor şi rodirii cuvântului dumnezeiesc. Un băiat din Shanghai povesteşte despre discuţiile îndelungate pe care le purta cu sfântul despre Biserică, despre viaţa asceţilor şi mucenicilor, despre praznicele Bisericii. Tot el relatează despre minunatul dar al arhiepiscopului de a citi în inima omului şi de a îl atrage către dragostea lui Hristos. Sfântul îi spusese în copilărie că va ajunge slujitor al Bisericii. În timp, drumurile lui s-au despărţit de cele ale sfântului, acesta din urmă chemându-l mereu către menirea sa. Chemarea lui nu a fost zadarnică, căci mai târziu tânărul a ajuns preot.

Ca un păstor plin de dragoste, Sfântul Ioan Maximovici nu a încetat nici o clipă să vegheze asupra turmei sale. Astfel, vreme de doi ani, timp în care comunitatea rusă din China se refugiase în lagărul de pe insula Tubabao a arhipelagului filipinez, aceasta a fost în permanenţă ocolită de taifunurile sezoniere. Localnicii spuneau despre episcop: ,,omul vostru sfânt binecuvântează lagărul în fiecare noapte din cele patru părţi”. În schimb, după emigrarea ruşilor în America, asupra insulei s-a abătut un taifun neobişnuit de puternic care a distrus complet lagărul de refugiaţi.

Tot în insula Tubabao, mergând la un spital, a auzit nişte ţipete sfâşietoare dinspre o aripă mai retrasă. Întrebând care este cauza ţipetelor, i s-a răspuns că vin de la o bolnavă incurabilă, care miroase insuportabil. În ciuda împotrivirii infirmierei, sfântul a mers s-o vadă pe acea bolnavă şi s-a rugat pentru ea. Revenind peste un an, el a fost întâmpinat în curtea spitalului de ea, care i s-a aruncat la picioare mulţumindu-i că o ajutase să se vindece.

O altă minune a făcut sfântul, pe când era Arhiepiscop al Europei Occidentale, cu o tânără din Franţa care, trecând printr-o perioadă dificilă, căuta un bun povăţuitor. Un ieromonah din Sfântul Munte a sfătuit-o să vorbească cu Arhiepiscopul Ioan Maximovici, spunându-i: ,,Aveţi pe propriul vostru sfânt, Fericitul Ioan”. Ascultându-i sfatul, ea a mers des la Biserică şi l-a cunoscut pe sfânt, de care s-a apropiat sufleteşte, devenindu-i în timp fiică duhovnicească. Uneori, în împrejurările grele, sfântul i se arăta în vis, spunându-i: ,,Vezi, fii atentă !” şi sfătuind-o ce să facă.

Adesea, în timpul Liturghiei, sfântul strălucea, ca înconjurat de o lumină nepământească. Odată, un citeţ, vrând să îl întrebe ceva, s-a apropiat de una dintre uşile diaconeşti şi a încremenit acolo, văzându-l pe sfânt învăluit într-o lumină strălucitoare, ca cea de pe Muntele Taborului. Nemaifiind în stare nici să vorbească, el s-a îndepărtat în grabă. Altădată, o monahie l-a văzut învăluit în lumină pe când se ruga în faţa icoanei Maicii Domnului ,,Prodromiţa”, pe care o iubea mult, ochii lui, întotdeauna plini de iubire, iradiind o bucurie de nespus.

După ce Arhiepiscopul Ioan a părăsit Franţa, mergând spre noua sa eparhie din America, părintele Mitrofan - cel care îi fusese un ajutor plin de nădejde - s-a îmbolnăvit grav chiar înainte de praznicul Naşterii Domnului. Disperat la gândul că întreaga regiune nu se va putea bucura de sărbătoarea Naşterii Domnului, el i-a scris Preasfinţitului: ,,… mâine este sărbătoare şi nu am putere să mă scol să slujesc privegherea. Cred cu tărie că, dacă vă voi scrie o scrisoare, mă voi însănătoşi”. Şi de îndată ce a pus scrisoarea la poştă, s-a simţit mai bine şi a putut sluji privegherea şi Liturghia de a doua zi.

În noaptea următoare plecării lui în America, o persoană apropiată sfântului a visat că un monah cu părul argintiu intra în biserică, o binecuvânta şi apoi pleca. Mai târziu, privind o icoană, şi-a dat seama că cel pe care îl visase era Sfântul Teofan Zăvorâtul. Acest ,,vizitator" venise ca răspuns la rugăciunile arhiepiscopului pentru a veghea, în locul lui, asupra bisericii şi credincioşilor.

Neocolit de răutatea lumii, el avea duşmani care au încercat să-l otrăvească în mai multe rânduri. Astfel, într-una din zile bătrâna care îi gătea a observat că sfântul nu se atinsese de mâncare. Încălzită din nou, mâncarea căpătă o culoare ciudată, nenaturală, iar bătrâna văzând aceasta, i-a adus sfântului din propriul ei prânz, care de data asta mâncă. Altădată, sfântul a ieşit din sfântul altar, alb la faţă ca hârtia, şi a vomat ceva cu o culoare stranie. Aceeaşi substanţă a fost găsită apoi în sticla de vin, din care se clătea sfântul potir după Liturghie. Preotul care a încercat să îl omoare astfel, i s-a spovedit înainte de a muri, căindu-se de fapta sa.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 7/octombrie 1999

 

 

 

PARTEA A IV-A

Sfântul nu pregeta nicicând să îi ajute pe oameni. Astfel, pe vremea când era arhiepiscop al Europei Occidentale, a venit la el o bătrână al cărei nepot era bolnav, cerându-i să se roage pentru el. Sfântul a privit-o cu dragoste, spunându-i că se va ruga pentru copil căruia îi rosti numele. Iar după un timp, acesta s-a vindecat.

Altădată, în Biserica Ortodoxă din Paris a intrat un tânăr ce căuta un preot care venise şi se rugase pentru el când fusese bolnav. El umblase din biserică în biserică, fără a-l găsi însă pe cel care îl vindecase în chip minunat. Într-o bună zi, cineva l-a sfătuit să meargă la Biserica Ortodoxă Rusă, unde ,,este un episcop ortodox, un om deosebit, un mângâietor al sărmanilor şi bolnavilor”. Ajuns acolo, tânărul a recunoscut în Prea Sfinţitul Ioan pe părintele care venise să-i aline suferinţa.

Atât de mult îi iubea Sfântul Ioan pe oameni încât le asculta mereu rugăciunile şi chemarea. Odată, într-un spital din Paris era internată o tânără grav bolnavă, care le ruga pe asistentele ce o îngrijeau să îl cheme pe sfânt. Ştiind că tânăra este pe moarte, medicul a cerut ca Sfântul Ioan să nu mai fie deranjat. Dar, a doua zi, spre mirarea tuturor, sfântul a venit neanunţat. El s-a îndreptat direct spre salonul unde era bolnava şi s-a adresat acesteia cu dragoste: ,,M-ai chemat ?” Iar după ce a împărtăşit-o şi a binecuvântat-o, tânăra a început să-şi revină.

Sfintii 08Aflând despre faptele minunate ale Sfântului Ioan, toţi oamenii căpătau încredere în puterea rugăciunilor sale. Astfel, odată, o soră medicală, ce se droga, i-a cerut ajutorul unui preot ortodox din Olanda. El s-a rugat pentru ea, dar când a înţeles că nu îi stă în putinţă să o ajute, i-a dăruit o fotografie a sfântului, pe care o păstra cu multă dragoste, şi a sfătuit-o să se roage lui cu credinţă. Tânăra a povestit mai târziu că în aceeaşi noapte l-a visat pe Sfântul Ioan şi, cu ajutorul lui, a reuşit să renunţe la patima sa.

 

Sfântul Ierarh Ioan Maximovici, făcătorul de minuni al vremurilor din urmă

 

Tot datorită încrederii în rugăciunile sale fierbinţi, un preot francez îl ruga mereu să mijlocească pentru fiii săi duhovniceşti, când aceştia erau bolnavi sau în nevoie. El îl cunoscuse pe sfânt în obişnuitele sale vizite în spitalele franceze şi rămăsese impresionat de credinţa lui. De aceea, el nu înceta să se roage sfântului pentru ajutor.

O altă minune a înfăptuit sfântul pentru a ajuta o tânără ce voia să intre în cinul monahal. Trecând printr-o perioadă grea şi având îndoieli asupra hotărârii pe care vroia să o ia, ea a început să şovăie în credinţă. Într-una din zile, tânăra a intrat în biserică când sfântul rostea: ,,Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu”. În acel moment, ea a văzut cum asupra potirului cu Sfintele Daruri s-a pogorât foc din cer şi s-a cutremurat văzând lipsa sa de credinţă.

După moartea arhiepiscopului Ioan, sfinţenia lui a fost adeverită şi de visele în care le spunea credincioşilor că nu a murit. Astfel, directoarea orfelinatului Sfântul Tihon de Zadonsk din Shanghai l-a visat pe Sfântul Ioan în sicriu, purtat de mulţimea credincioşilor în Biserica Sfântul Tihon; acolo, sfântul se scula din raclă şi, stând în faţa uşilor împărăteşti, îi miruia pe credincioşi, grăindu-le: ,,Spuneţi-le oamenilor: deşi am murit, sunt viu !”

La puţin timp după moartea arhiepiscopului, părintele Constantin, cel care-i fusese vreme îndelungată diacon, l-a visat pe sfânt învăluit într-o lumină strălucitoare. Unul dintre ucenicii săi, părintele Ambrozie, l-a visat înveşmântat în odăjdii pascale, cădind şi binecuvântând în Catedrala ,,Bucuria tuturor scârbiţilor” din San Francisco. Într-un alt vis, o persoană l-a văzut pe Sfântul Ioan stând cu ochii deschişi, cu o privire pătrunzătoare şi plină de dragoste, care i-a mângâiat sufletul.

Minunile înfăptuite de sfânt arată iubirea sa nemărginită pentru oameni, veghind şi după moarte asupra lor. Astfel, fiul unei familii ruse ce-l cunoscuse pe Arhiepiscopul Ioan în China şi îl urmase în America, a fost trimis să lupte în războiul din Vietnam. Înainte de a pleca pe front, el s-a dus la mormântul sfântului şi s-a rugat îndelung, luând o icoană a acestuia pentru a o purta mereu cu el. Iar sfântul l-a apărat în nenumărate rânduri în chip minunat. Odată, când detaşamentul său a fost încercuit de vietnamezi, el a fost singurul care a reuşit să scape cu viaţă. Altădată, a explodat o mină în baraca în care dormea, ceilalţi camarazi ai lui murind, el scăpând din nou nevătămat; şi mai mult, fiind luat prizonier, el a reuşit să evadeze şi a scăpat doar cu o rană uşoară.

Sfântul era întotdeauna milostiv faţă de durerile şi necazurile oamenilor. Odată, el a uşurat suferinţa unei bătrâne, ce era bolnavă de artrită. Rugându-se Maicii Domnului să îi aline durerile, ea a visat un monah, cu o cârjă în mână, ce a întărit-o cu cuvinte dulci. La puţin timp după aceea, o prietenă a sfătuit-o să-i scrie preotului de la catedrala unde este înmormântat Arhiepiscopul Ioan, pentru a cere ajutorul şi rugăciunile sfântului. Părintele i-a răspuns cu multă dragoste, trimiţându-i o icoană cu Maica Domnului şi una cu Sfântul Ioan. Văzând-o, cu emoţie, bătrâna a înţeles că monahul pe care îl visase era chiar Sfântul Ioan şi că prin rugăciunile lui, durerile îi fuseseră alinate.

O altă minune a săvârşit sfântul cu o tânără din Seattle. Aceasta citise despre el şi despre faptele sale minunate şi trecuse la Ortodoxie. Totuşi, ea păstra în inimă unele îndoieli cu privire la însemnătatea calendarului bisericesc. De aceea, ea se rugă Maicii Domnului şi Sfântului Ioan Maximovici pentru ca pruncul pe care îl purta în pântece să se nască de praznicul Naşterii Domnului, în semn de adeverire a calendarului iulian şi a dreptei credinţe. Trecuse deja praznicul Naşterii Domnului după calendarul pe stil nou şi se apropia 25 decembrie/7 ianuarie, iar tânăra a început să se frământe. Dar cu câteva zile înainte de Naşterea Domnului, s-a petrecut un lucru minunat: trezindu-se din somn, ea l-a văzut pe Sfântul Ioan Maximovici în cameră, înveşmântat în odăjdii strălucitoare, privind-o cu dragoste şi binecuvântând-o. Iar pe 25 decembrie/7 ianuarie, a născut un fiu ...

Vindecările săvârşite cu uleiul de la candela din cripta unde este înmormântat Sfântul Ioan sunt nenumărate. Odată, sfântul a ajutat un tânăr care avea accese de epilepsie şi căruia medicii îi spuseseră că suferea de o boală incurabilă. Părinţii lui au cerut ajutorul duhovnicului, care a venit la spital cu o sticluţă cu ulei de la candela din criptă. Părintele s-a rugat pentru băiat, ungându-l cu ulei şi făcând semnul crucii deasupra capului băiatului. După câteva zile, medicii l-au trimis pe băiat acasă, el fiind vindecat.

O altă minune a sfântului a fost cea petrecută la începutul lunii septembrie 1979, când uraganul David se îndrepta către ţărmul Floridei. De teama acestuia, sâmbătă, 1 septembrie, autorităţile locale au dat ordin de evacuare a populaţiei care locuia pe ţărmul oceanului. Duminică, după Sfânta Liturghie săvârşită în Catedrala Ortodoxă Sfântul Vladimir din Miami, preotul a slujit un parastas pentru arhiepiscopul Ioan, rugându-l să îi ferească pe locuitorii oraşului de furia uraganului, aşa cum o făcuse cu mai bine de treizeci de ani în urmă pentru refugiaţii de pe insula Tubabao. A doua zi, uraganul şi-a schimbat direcţia, ocolind Florida, radioul şi presa anunţând că ,,David a cruţat oraşul”.

Sfântul Ioan a venit mereu în ajutorul copiilor, mijlocind de multe ori şi pentru băieţelul unui preot rus din Statele Unite. Astfel, odată, când copilul s-a lovit la un ochi şi medicii le-au spus părinţilor că băiatul îşi va pierde ochiul, ei l-au dus, plini de nădejde, la mormântul sfântului. După ce a primit Sfânta Împărtăşanie şi au coborât cu toţii în criptă, copilul a început să sărute racla ce adăposteşte moaştele sfântului, plângând şi nemaivoind să plece. Acasă, părinţii au observat cu adâncă uimire că rana începuse să se vindece. Altădată, băiatul răcise şi era tare slăbit din cauza febrei. Stând în pat, el a cerut să i se dea icoana Sfântului Ioan Maximovici şi, dormind cu ea în mână, s-a întremat.

Şi Episcopul Benedict de la Mânăstirea Novo-Sarovsk din Texas a fost ajutat de Sfântul Ioan. Îmbolnăvindu-se grav, doctorii au hotărât să îl opereze, dându-i puţine şanse de supravieţuire. Pregătindu-se de moarte, el s-a împărtăşit şi a lăsat câteva sfaturi pentru viitorul mânăstirii. Pe masa de operaţie, episcopul, împreună cu mai multe persoane, l-a văzut în încăpere pe Arhiepiscopul Ioan care îi spunea: ,,Încă nu e vremea ta”. Iar după o luptă dură cu boala, episcopul se vindecă.

Tot aşa, Prea Sfinţitul Hrisostom de Etna, exarhul Bisericii Ortodoxe Greceşti în America mărturiseşte cum a fost ajutat în mai multe rânduri de Sfântul Ioan Maximovici. Pe vremea când era student la Princeton, el a fost atras de ideile ecumeniste şi liberale ,,propovăduite” în vestita universitate. Pe de altă parte, faimosul ecumenist George Florovski îi mărturisise că ,,şi fondatorii ecumenismului modern au început să se îndoiască de el”, astfel că viitorul arhiepiscop căzuse într-o dilemă profundă, simţind totuşi că ,,perla credinţei rămâne Ortodoxia”. În toiul frământărilor sale, Sfântul Ioan i-a apărut într-un vis, îmbrăcat în veşminte albe şi ţinând în mână o cruce. În spatele lui stătea un episcop, cu o expresie plină de pace pe chip. Înmărmurit, Prea Sfinţitul Hrisostom se recunoscu pe sine în acea persoană şi nu putu să uite visul. După câţiva ani de la terminarea doctoratului, el intră în monahism şi, mai târziu, deveni episcop.

O mulţime de minuni s-au petrecut şi la canonizarea Sfântului Ioan. Multor persoane care nu puteau să ajungă la această slujbă din diferite motive, li s-a dat să vadă cu ochii lor proslăvirea Făcătorului de minuni al veacului apocaliptic.

Alinându-i mereu pe cei aflaţi în necaz, pe cei bolnavi trupeşte şi sufleteşte, călăuzindu-şi turma pe ,,calea cea îngustă” ce duce către mântuire, Sfântul Ioan Maximovici a fost un adevărat lucrător în via lui Hristos, ce şi-a închinat viaţa slujirii lui Dumnezeu.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 8-9/noiembrie-decembrie 1999 

 

 

 

PARTEA A V-A

Făcător de minuni al sfârşitului de veac şi următor al marilor nevoitori ai Ortodoxiei prin luarea asupră-şi a ostenelilor celor mai aspre, Sfântul Ioan Maximovici este întruchiparea ierarhilor curajoşi şi devotaţi ai Bisericii. Nebun pentru Hristos, el nu a pregetat să slujească Bisericii Lui şi să-I aducă prinos de laudă lui Dumnezeu în fiecare clipă a vieţii sale.

Ca toţi sfinţii, el şi-a înscris în inimă legea lui Dumnezeu, iar prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti a făcut vii faptele şi minunile sale în inimile oamenilor. Oricât ar părea de neînţelese sau de ciudate oamenilor, faptele sale izvorăsc din trăirea pe deplin a cuvântului lui Dumnezeu.

Păstor luminat al Bisericii şi apărător al adevărului Sfintei Scripturi şi Tradiţii, Sfântul Ioan Maximovici nu a încetat să se ridice împotriva curentului modernist şi a inovaţiilor prin care adepţii acestuia au încercat să strice predania Bisericii. El s-a opus rând pe rând oricărei abateri de la învăţătura Sfinţilor Părinţi, încercând de fiecare dată să aducă lumină în confuziile pe care noii ,,propovăduitori” le semănau în sânul Bisericii.

Astfel, pe când era arhiepiscopul Shanghai-ului, el a scris împotriva sofianismului - o erezie contemporană, introdusă de protoiereul Serghie Bulgakov şi preotul Pavel Florenski care dezvoltă greşit învăţătura despre cinstirea Maicii Domnului, scriind că Născătoarea de Dumnezeu ar fi o ,,manifestare completă a Celui de-al Treilea Ipostas (Sfântul Duh), o făptură creată şi în acelaşi timp fără a fi creată” - lucrarea sa critică jucând un rol decisiv în condamnarea acestei erezii, în 1936, de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora.Sfintii 10

De asemenea, sfântul a luat poziţie faţă de hotărârea mitropolitului Serghie Stragorodski din anul 1927 - de a colabora şi a supune Biserica Ortodoxă Rusă autorităţilor comuniste - şi faţă de curentul modernist (numit sergianism, după numele patriarhului) introdus de acesta în Patriarhia Moscovei. Ca urmare a împotrivirii sale categorice şi în ciuda ameninţărilor venite din partea Patriarhiei Moscovei, anii '40 îl găsesc ca find singurul arhiereu rus din Extremul Orient care a rămas fidel Bisericii Ortodoxe Ruse.

 

Sfântul Ierarh Ioan Maximovici

 

El considera ecumenismul modern ca fiind cea mai mare erezie a zilelor noastre, ,,erezia ereziilor”. Din acest motiv şi din cauza îndoielilor sale cu privire la dreapta credinţă a unora dintre ecumenişti, el nu a permis nicicând clerului său să participe la dialogurile, rugăciunile şi slujbele ecumenice. Sfântul nu era de acord nici cu activitatea ortodocşilor ecumenişti, care i se părea cel puţin neortodoxă.

În ceea ce priveşte rânduiala slujbelor bisericeşti, Sfântul Ioan Maximovici era de o stricteţe deosebită, cunoscând foarte bine tipicul şi îndreptând orice greşeală strecurată. Slujbele pe care le săvârşea erau întotdeauna foarte lungi, deoarece sfântul nu admitea decât foarte puţine prescurtări. El slujea zilnic Sfânta Liturghie, petrecând mult timp pentru pregătirea Sfintelor Daruri.

Rigoarea în ceea ce priveşte săvârşirea slujbelor se împletea cu nădejdea sa nestrămutată în ajutorul lui Dumnezeu. Astfel, pe vremea când era arhiepiscop al Shanghai-ului, s-a îmbolnăvit la un picior. Doctorii i-au cerut să se interneze de urgenţă pentru a evita pericolul cangrenei. Pentru că Sfântul Ioan a refuzat categoric, medicii au anunţat conducerea parohială, spunând că nu îşi asumă răspunderea pentru viaţa sa. Într-un sfârşit, sfântul a acceptat sfatul medicilor, fiind transportat la spitalul militar rus. Totuşi, a doua zi, el a plecat şchiopătând de la spital pentru a sluji liturghia la praznicul Înălţării Sfintei Cruci.

De asemenea, el era aspru în ceea ce priveşte comportamentul clerului. Sfântul stăruia mereu asupra unei conduite cuvioase a clericilor şi nu admitea o purtare mai puţin potrivită sau conversaţii de prisos în sfântul altar. Era sever şi cu credincioşii, nepermiţându-le acestora să facă neorânduială în Biserică.

El nu îngăduia nici organizarea balurilor şi a seratelor în ajunul sărbătorilor sau a duminicilor. Într-un an, pe vremea când era arhiepiscop de San Francisco, el s-a întristat văzând că la privegherea pentru praznicul Sfântului Ioan de Kronştadt, biserica era aproape goală. O parte dintre credincioşii ruşi preferaseră să participe la un bal mascat, căci în aceeaşi seară americanii petrec ,,halloween” - sărbătoare păgână prin care cinstesc duhurile întunericului. După terminarea slujbei, sfântul a mers la locul unde petrecerea era în toi, a intrat şi, fără a rosti un cuvânt, a făcut înconjurul sălii cu cârja arhierească în mână, pironindu-i pe cei prezenţi cu privirea. În tăcerea profundă, nici nu a mai fost nevoie de vreo mustrare, privirea sfântului întipărindu-se în inima fiecăruia.

Despre datoria unui arhiereu, el spunea: ,,Rugăciunea este zălogul reuşitei în activitatea arhipastorală. În decursul celor 24 de ore, şase ore se cuvine să le rezervăm dumnezeieştilor slujbe, şase – contemplării lui Dumnezeu, şase – faptelor bune, iar şase – odihnei”.

În ciuda cuvintelor lui ce îndemnau spre cumpătare, focul dragostei de Dumnezeu, ce ardea în inima sa, nu-i îngăduia nici o clipă de odihnă, făcându-l să-i urmeze, în asprimea vieţii, pe marii nevoitori ai Ortodoxiei. Cel mai uimitor lucru pentru acest sfârşit de veac, când râvna omului către Dumnezeu este din ce în ce mai firavă, a fost ascetismul său. Ca un pustnic din primele veacuri, el nu se culca niciodată pe pat, dormind pe apucate, uneori câteva minute, îngenuncheat în faţa icoanelor, alteori doar câteva ore noaptea, pe scaun. Mânca o singură dată pe zi, aproape de miezul nopţii, uneori nici atunci. În prima şi ultima săptămână a Postului Mare ţinea post negru, iar în celelalte zile ale acestui post şi în Postul Naşterii Domnului lua doar anaforă.

Ca un adevărat păstor, el şi-a înconjurat turma cu dragoste neţărmurită, grija sa hrănindu-i şi alinându-i mereu pe fiii săi duhovniceşti. El spunea: ,,Persoanele care au acelaşi ţel şi care năzuiesc la unicul lucru trebuincios - mântuirea, se află în comuniune sufletească şi nu simt nicicând distanţa ce îi desparte. Nu are importanţă cât de mare este această distanţă: ea nu poate fi un obstacol pentru apropierea duhovnicească ce îi uneşte pe aceşti oameni într-un cuget”, încercând să-i mângâie pe cei pe care era nevoit să-i părăsească pentru a sluji Bisericii.

Dintre păstoriţii săi, copiii orfani erau cei care se bucurau cel mai mult de dragostea şi grija sfântului. El se străduia să le fie şi mamă şi tată, încercând să-i facă să uite de lipsa căldurii unei familii. În perioada cât a stat în China, sfântul a amenajat o casă pentru orfani şi copiii sărmani, sub protecţia Sfântului Tihon de Zadonsk. El îi căuta pe copiii bolnavi şi înfometaţi pe străzile şi în cartierele sărace ale oraşului şi îi aducea la orfelinat pentru a-i îngriji trupeşte şi sufleteşte şi a le oferi o masă caldă şi un adăpost. Mai mult, după venirea comuniştilor, sfântul a reuşit să-i ia cu el pe ,,copiii săi”, mai întâi în insulele Filipine şi apoi în Statele Unite.

În plus, copiii şi tinerii se bucurau de o atenţie specială din partea sfântului, căci el dorea ca oamenii să se apropie de Dumnezeu şi să-L cunoască încă din pruncie. Pentru aceasta, el ţinea la şcolile ortodoxe din Shanghai lecţii pe teme religioase, filozofice şi de studiere a Sfintei Scripturi. Avea întotdeauna un cuvânt bun pentru copii, învăţându-i şi dându-le sfaturi duhovniceşti, noaptea, priveghind şi rugându-se pentru ei. Elevii săi povesteau că sfântul obişnuia să rămână treaz noaptea şi să facă ocolul căminului, învelindu-i pe cei adormiţi şi însemnându-i cu semnul crucii.

De-a lungul întregii sale vieţi, sfântul a fost urmărit de ocara şi cuvintele aspre ale celor care judecau lumeşte şi nu reuşeau să priceapă faptele sale izvorâte din dragoste de Dumnezeu şi de oameni. Chiar şi unii dintre clerici aveau o părere proastă despre lucrarea sfântului, neputând înţelege că legile duhovniceşti după care se călăuzea sunt diferite de legile acestei lumi.

Până la sfârşitul vieţii, Sfântul Ioan nu a scăpat de hărţuieli, fiindu-i adresate mereu tot felul de învinuiri şi admonestări. Punctul culminant al acestei campanii îndreptate împotriva sa a fost chemarea în faţa unui tribunal civil (lucru contrar canoanelor bisericeşti), unde a fost acuzat de tăinuirea operaţiunilor financiare necinstite ale consiliului parohial al catedralei aflate în construcţie la San Francisco. Sfântul, împreună cu toţi cei acuzaţi, a fost achitat, dar prigoana împotriva sa a continuat cu înverşunare. Sfântul nu a băgat nici o clipă în seamă aceste atitudini, cărora le-a răspuns mereu cu un calm netulburat şi fără a judeca sau osândi pe cineva. Singurul său sentiment a fost acela de amărăciune faţă de comportamentul celor care îl urau. Fiind întrebat cine era vinovat de neînţelegerile cu privire la construirea catedralei din San Francisco, sfântul a răspuns simplu: ,,diavolul”.

Referitor la creştinismul zilelor noastre, sfântul spunea cu tristeţe că sfârşitul veacului este aproape şi că Biserica este din ce în ce mai atacată de vrăjmaşii săi. Astfel, în 1962, înainte de a pleca din Franţa către America, a mers în biserică unde s-a rugat îndelung în faţa Sfintei Mese. Apoi, privind biserica, i-a spus uneia dintre fiicele sale duhovniceşti că totul este bine rânduit. Aceasta i-a mărturisit că şi-ar fi dorit o biserică mai mare spre bucuria credincioşilor. ,,În curând şi aceasta vi se va părea mare, căci în curând biserica noastră va deveni atâtica”, a spus sfântul arătându-şi vârful degetului.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 10-11/ianuarie-februarie 2000 

 

 

 

PARTEA A VI-A

Nu cu mulţi ani în urmă, stareţa unei mânăstiri ce ţinea de Biserica Ortodoxă Rusă, o monahie cu viaţă duhovnicească înaltă, rostea un cuvânt de învăţătură în biserica mânăstirii, la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Cu lacrimi în ochi ea le ruga pe maici, dar şi pe pelerinii ce veniseră pentru praznic să primească în întregime şi din toată inima ceea ce Biserica păstrează până în zilele noastre, fiind nevoie de atâta trudă şi de atâtea nevoinţe pentru a menţine sfânta predanie de-a lungul atâtor veacuri – şi să nu hotărască fiecare pentru sine ce este ,,mai important” şi ce este ,,căzut în desuetitudine”. Căci crezându-se cineva prin înţelepciunea sa mai presus de Tradiţie, acela poate lesne sfârşi prin a se rupe de ea. Astfel, atunci când Biserica ne spune prin cântări şi prin icoane că Sfinţii Apostoli au fost în chip minunat adunaţi din toate colţurile lumii pentru a fi de faţă la Adormirea şi la punerea în mormânt a Maicii Domnului noi, ca şi creştini ortodocşi, nu putem să tăgăduim sau să interpretăm aceste lucruri, ci trebuie să le primim cu smerenie, aşa cum le-a păstrat Biserica.

Un tânăr american, de curând întors la Ortodoxie şi care cunoştea limba rusă era de faţă, ascultând acel cuvânt de folos. Şi el se gândise mult la acestea, văzându-i zugrăviţi în icoane pe Sfinţii Apostoli purtaţi pe nori pentru a vedea Adormirea Maicii Domnului. S-a întrebat de multe ori cum trebuie, de fapt, să privim această întâmplare: ,,pur şi simplu”, ca pe o întâmplare minunată sau numai ca pe un fel ,,poetic” de a arăta strângerea Apostolilor pentru acest eveniment ... sau ca pe o prezentare – poate chiar imaginară sau ,,ideală” – a unei întâmplări care, în realitate nu a avut niciodată loc ? (Într-adevăr, astfel de întrebări îşi pun ,,teologii ortodocşi” ai zilelor noastre) De aceea, cuvântul stareţei l-a mişcat pe tânăr, care dintr-odată a înţeles că era vorba de o primire şi o înţelegere a Ortodoxiei mult mai adâncă decât ceea ce ne pot spune mintea şi simţurile noastre. În acel moment, el a primit predania Bisericii nu prin cărţi, ci printr-un vas ales în care era păstrată. Şi a primit-o nu numai cu mintea şi simţurile ci, mai înainte de toate, cu inima care, astfel, şi-a început urcuşul către înălţimile credinţei ortodoxe.

Mai târziu, acest tânăr convertit a întâlnit faţă către faţă sau prin scrieri pe mulţi dintre cei care erau socotiţi învăţaţi în ale teologiei ortodoxe. Erau aşa numiţii ,,teologi” ai zilelor noastre, care au studiat la înalte şcoli, devenind astfel ,,experţi” în teologie. De obicei, aceştia erau foarte nerăbdători să ţină prelegeri despre ce diferenţă este între a fi ortodox şi neortodox, despre ce ar fi cel mai important şi ce ar fi cel mai puţin important în Ortodoxie. Mai mult, unii dintre ei se mândreau chiar cu faptul că, în ceea ce priveşte credinţa, sunt ,,conservatori” sau chiar ,,tradiţionalişti”. Cu toate acestea, nici unul dintre ei nu avea autoritatea acelei simple stareţe ce vorbea din adâncul inimii, atât de neînvăţată în acest fel de ,,teologie”.

Dar inima acelui tânăr, încă de la primii paşi în cunoaşterea Ortodoxiei, tânjea după a şti cum să creadă sau, cu alte cuvinte, pe cine să creadă. Era mult prea influenţat de mentalitatea timpurilor noastre şi de educaţia primită pentru a fi în stare ca, pur şi simplu, să-şi nesocotească propria raţiune şi să creadă orbeşte tot ceea ce ar fi aflat. Ortodoxia nici nu pretinde un astfel de lucru – înseşi scrierile Sfinţilor Părinţi constituie o mărturie vie a lucrării minţii omeneşti luminată de harul lui Dumnezeu. Însă este, de asemenea, evident că le lipseşte ceva ,,teologilor” din zilele noastre care, cu toată învăţătura şi cunoştinţele lor extraordinare din scrierile Sfinţilor Părinţi, nu reuşesc să transmită celor din jur minunăţia şi dulceaţa Ortodoxiei, aşa cum a făcut-o acea stareţă neînvăţată.

Tot căutând o punte spre tradiţia cea vie şi adevărată a Ortodoxiei, tânărul a ajuns în cele din urmă la Arhiepiscopul Ioan Maximovici. În persoana lui, el a găsit teologul format la şcoala ,,veche”, conştient însă de criticile aduse acestei şcoli de către teologii secolului nostru, ce avea, în plus, ceea ce le lipseşte înţelepţilor ,,teologi” de azi: aceeaşi simplitate şi autoritate ce pornea din adâncul inimii, pe care acea cuvioasă stareţă i-o insuflase.

Inima şi mintea sa au fost cucerite – nu din cauză că Arhiepiscopul Ioan ar fi devenit pentru el un ,,infailibil cunoscător”, căci Biserica lui Hristos nu cunoaşte asemenea lucruri – ci pentru că tânărul vedea în acest sfânt păstor un model al Ortodoxiei, un adevărat teolog, a cărui învăţătură izvorăşte din viaţa sa sfântă, adânc înrădăcinată în Tradiţia ortodoxă. Ascultându-i cuvintele pline de învăţătură, el a înţeles că, în ciuda agerimii minţii şi a spiritului critic al arhiepiscopului, ele se potrivesc mai mult cu cele ale cuvioasei stareţe decât cu cele ale teologilor învăţaţi ai zilelor noastre.

 

Scrierile teologice ale Arhiepiscopului Ioan nu aparţin nici unei ,,şcoli” teologice şi nu se întrevede nici ,,influenţa” vreunui teolog. Este adevărat că el a fost îndemnat să teologhisească, aşa după cum, mai întâi, a fost îndemnat să primească tunderea în monahism şi hirotonia, de către învăţătorul şi duhovnicul său Mitropolitul Antonie Hrapoviţki. Şi este, de asemenea, adevărat că ucenicul a urmat întru totul deviza povăţuitorului său, anume ,,întoarcerea la Sfinţii Părinţi” şi la o teologie mai legată de viaţa duhovnicească. Mai mult, datorită apropierii de lumea academică şi intelectualitatea contemporană, scrierile teologice ale Mitropolitului Antonie sunt destul de diferite ca ton, scop şi conţinut de cele ale sfântului, multe din lucrările sale fiind consacrate argumentelor ce erau pe înţelesul celor care-l înconjurau.

Pe de altă parte, scrierile Arhiepiscopului Ioan sunt total lipsite de simţul apologetic caracteristic lucrărilor învăţătorului său. Iar atunci când respinge false doctrine, cum o face, de pildă, în două articole lungi despre sofiologia protoiereului Serghie Bulgakov, cuvintele sale sunt convingătoare nu prin puterea logicii argumentelor, ci mai degrabă prin cea a învăţăturii Sfinţilor Părinţi, înfăţişată în contextul original.

Izvoarele din care se adapă teologia Arhiepiscopului Ioan sunt relativ puţine: Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi (mai ales cei din secolele al IV-lea şi al V-lea) şi, în mod deosebit, slujbele Bisericii Ortodoxe. Acestea din urmă, rar folosite de teologii contemporani într-o asemenea măsură, dau nota total neacademică a scrierilor sfântului, care trăia teologia ca parte integrantă a vieţii sale de zi cu zi, acest lucru însemnând, fără îndoială, cu mult mai mult decât studiile sale care i-au adus, de fapt, titlul oficial de teolog.

Este de înţeles, aşadar, că nimeni nu va găsi la Arhiepiscopul Ioan nici un fel de ,,sistem teologic”, ceea ce nu înseamnă că sfântul a fost împotriva scrierilor de mare amploare de ,,teologie sistematică”, scrieri care erau frecvente în Rusia secolului trecut, chiar recurgând la ele în lucrarea sa misionară (aşa cum, în general, marii ierarhi din secolul trecut şi chiar din secolul nostru au găsit în aceste catehisme un sprijin important în propovăduirea credinţei ortodoxe). Astfel, el s-a situat deasupra curentelor din trecut, dar şi din zilele noastre, caracteristice mediului teologic academic, ce dau o prea mare importanţă felului în care trebuie prezentată teologia ortodoxă.

Sfântul nu dădea importanţă nici ,,categorisirilor” teologice, decât în măsura în care acestea reuşeau să transmită adevăratul lor înţeles şi nu deveneau, pur şi simplu, un lucru de învăţat pe dinafară. Astfel, o dată, în timp ce asista la examinarea orală a elevilor din ultima clasă a şcolii catehetice din Shanghai, ce funcţiona pe lângă catedrala arhiepiscopală, a întrerupt răspunsul corect dat de unul dintre copii care ,,recita” şirul proorocilor mici din Vechiul Testament, cu o afirmaţie bruscă şi categorică: ,,Nu există prooroci mici !” Probabil, elevii de atunci îşi amintesc până astăzi de acea ciudată nesocotire a ,,categoriilor” din catehism şi poate, puţini dintre ei au înţeles ceea ce Arhiepiscopul Ioan încercase, de fapt, să spună prin afirmaţia sa. Pentru Dumnezeu nu există ,,prooroci mici” sau ,,prooroci mari”, pentru El toţi sunt la fel de însemnaţi şi acest lucru are o mai mare importanţă decât toate categoriile sub care i-am cunoaşte noi, oricât de bine întemeiate ar fi ele.

Este limpede că pentru Arhiepiscopul Ioan teologia nu este o simplă ştiinţă omenească, pământească, a cărei bogăţie poate fi secătuită prin interpretările noastre raţionale sau în care putem deveni ,,experţi”, mulţumiţi de atotştiinţa noastră – ci mai degrabă ceva ce ne îndreaptă inima spre Cer, ceva ce ar trebui să ne ridice mintea la Dumnezeu şi la lucrurile nepământeşti, ce nu pot fi cuprinse în logica omenească.

Un important istoric rus, N. Talberg, crede că sfântul ar trebui privit, mai întâi de toate, ca ,,un nebun pentru Hristos care şi-a păstrat această stare şi în scaunul episcopal”, comparându-l cu Sfântul Grigorie Teologul care, de asemenea, ieşea din tiparele obişnuite pentru demnitatea episcopală. Această ,,nebunie” este ceea ce caracterizează scrierile teologice atât ale Sfântului Grigorie, cât şi ale Arhiepiscopului Ioan, cei doi dând dovadă de o anumită detaşare de părerea lumii, de ceea ce ,,crede toată lumea”, neînscriindu-se în nici un ,,curent de opinie” sau în nici o ,,şcoală”, de o atât de înaltă gândire duhovnicească încât au fost deasupra oricărei dispute meschine, precum şi de o supleţe a cugetării ce a făcut din scrierile lor o sursă de adâncă înţelegere a revelaţiei dumnezeieşti.

Cu siguranţă, cei care-i vor citi scrierile vor fi impresionaţi de extraordinara simplitate a cuvintelor Arhiepiscopului Ioan, simplitate izvorâtă doar dintr-o trăire sinceră şi deplină a Tradiţiei ortodoxe, şi nicidecum dintr-o atitudine duplicitară – caracteristică ,,teologilor” contemporani ce acceptă Tradiţia, dar rămân în continuare modernişti. De altfel, el a fost conştient de ,,criticile” aduse Ortodoxiei pe care, dacă ar fi fost întrebat, le-ar fi combătut cu tărie. Fiind un profund cunoscător al problemei ,,influenţei apusene” din ultimele secole asupra Ortodoxiei şi având un foarte ascuţit discernământ, el a deosebit cu multă atenţie ceea ce trebuie respins – ca fiind străin de duhul Ortodoxiei – şi combătut, fără însă a deveni pricină de tulburare şi ceea ce poate fi acceptat ca îndemn spre adevărata viaţă ortodoxă.

Mai mult, în ciuda înaltei sale educaţii, ca şi a spiritului său critic, el a rămas întotdeauna credincios Tradiţiei patristice, fiind lipsit de orice urmă de raţionalism prezentă şi la cel mai desăvârşit teolog academician. Astfel, în scrierile sale nu sunt ,,probleme”, numeroasele note de subsol servind numai la a informa cititorul unde poate găsi respectiva învăţătură în Tradiţia bisericească.

Scrierile Arhiepiscopului Ioan au fost tipărite în diverse periodice bisericeşti timp de peste patruzeci de ani. Cele mai lungi scrieri aparţin, în cea mai mare parte, primilor ani petrecuţi ca ieromonah în Iugoslavia, unde deja se făcuse remarcat printre teologi. Dar cea mai mare valoare o au două articole pe tema sofiologiei lui Bulgakov, unul dintre ele demonstrând fără drept de apel, într-o manieră extrem de obiectivă, totala incompetenţă a acestuia ca patrolog, iar celălalt fiind o prezentare a învăţăturii Sfinţilor Părinţi cu privire la dumnezeiasca înţelepciune. Printre ultimele sale scrieri se numără un articol despre iconografia ortodoxă, referitor la ,,influenţa apuseană” asupra stilului iconografic, seria de predici intitulată ,,Trei praznice evanghelice” în care descoperă înţelesurile mai adânci ale sărbătorilor bisericeşti ,,mai puţin importante”, ca şi articolul ,,Biserica: Trupul lui Hristos” (Fragmente din prezentarea făcută scrierii ,,Cinstirea Maicii Domnului în Tradiţia ortodoxă” a Sfântului Ierarh Ioan Maximovici de către părintele Serafim Rose (1934-1982)).

Ne propunem ca, în continuarea acestui serial, să prezentăm scrierile sfântului, începând cu expunerea sa despre cinstirea Maicii Domnului în Tradiţia ortodoxă şi despre cele mai importante erezii, ce au pus la îndoială cinstirea ei de către Biserică.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 12-13/martie-aprilie 2000

 

Ioan Palea