Împreună-lucrând cu Hristos

 
Cuvântul arhiepiscopului Ioan Maximovici cu
ocazia hirotonirii lui ca episcop de Shanghai
27 mai 1934, Belgrad

 

Veniţi după mine, şi vă voiu face pre voi vânători de oameni (Matei 4, 19)

 

Cu aceste cuvinte, Mântuitorul i-a chemat pe primii apostoli; copil fiind, prea puţin am crezut că, într-o bună zi, această chemare ar putea să-mi fie adresată şi mie, deşi, de când mă ştiu, am dorit să slujesc adevărul. Părinţii mei m-au învăţat să lupt pentru a apăra cu tărie adevărul şi sufletul meu a fost atras de pilda celor care şi-au dat viaţa pentru adevăr, a celor care au luptat împotriva împăraţilor care au prigonit credinţa mântuitoare şi a celor care au luptat în slujba acelor împăraţi care s-au dovedit ei înşişi a fi purtători şi apărători ai virtuţii. Sfintii 32În aceşti ani ai tinereţii, am avut o vagă idee despre calea pe care trebuia să o urmez. Pe măsură ce am crescut, m-am gândit să intru în serviciul militar sau civil şi astfel să mă dedic slujirii patriei mele care era, în acea vreme, un bastion şi păzitor al adevăratei evlavii.

 

Episcopul Ioan la sosirea sa în Shanghai, noiembrie 1934

 

Am intrat la un liceu care purta numele uneia dintre cele mai faimoase pagini din istoria Rusiei: Academia Militară Petrovsk-Poltava; dar acolo am simţit că trebuie să aleg o altă cale. Am fost încurajat în aceste noi gânduri de apropierea de profesorul nostru de studii religioase, arhipreotul Serghie Chetverikov şi de rectorul seminarului, astăzi arhiepiscopul Varlaam.

Ziua în care am absolvit liceul a coincis cu ziua în care un arhiepiscop hirotonit de curând şi-a început slujirea ca ierarh conducător în oraşul unde urma să-mi continui studiile. Acest ierarh (astăzi Mitropolitul Antonie (Hrapoviţki) al Kievului, pe atunci, arhiepiscopul Harkovului), a devenit şi a rămas pentru totdeauna părintele meu duhovnicesc. În timp ce studiam discipline laice, am început să fiu din ce în ce mai preocupat de studiul ştiinţei ştiinţelor, viaţa duhovnicească. Biserica şi mânăstirea unde locuia arhiepiscopul reprezentau pentru mine o atracţie mai mare decât locul unde se desfăşurau cursurile mele.

Distrugerea puterii ce conducea ţara, care a avut loc în scurt timp, m-a convins o dată pentru totdeauna de vremelnicia oricărui lucru pământesc şi de slăbiciunea puterii şi posibilităţilor omului, şi am hotărât să mă rup de vanităţile lumii trecătoare pentru a mă dedica exclusiv slujirii Domnului.

Însă chemarea de a sluji lui Dumnezeu, care a poruncit sufletului meu să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să urmeze lui Hristos (potrivit Matei 16, 24), a adus cu sine o altă condiţie esenţială: de a deveni vânător de oameni. Înainte ca legăturile mele cu lumea laică să fie rupte pe deplin, o sete de a învăţa teologia m-a condus într-un seminar, Sfântul Sava, sub păstorirea acelui mare ierarh, şi apoi pe calea pe care el mi-a arătat-o.

Astăzi, prin vocea ierarhilor Bisericii, sunt chemat să intru în slujba ierarhicească. Nu mă socotesc vrednic de o asemenea demnitate, ştiindu-mi păcătoşenia; dar mă tem să o refuz, auzind în urechi cuvintele pe care Domnul i le-a adresat lui Petru, care căzuse într-un păcat atât de mare, deşi mai târziu el s-a pocăit: ,,Dacă Mă iubeşti, păstoreşte oile Mele, paşte mieluşeii Mei” (potrivit Ioan 21, 15-17). Tâlcuind acest fragment din Evanghelie, Sfântul Ioan Gură de Aur atrage atenţia că Domnul i-a cerut lui Petru să-I păstorească oile, ca dovadă a dragostei lui. De ce slujirea pastorală este atât de mare în ochii Domnului ? Deoarece, după cum spune Sfântul Apostol Pavel, păstorii sunt ,,ai lui Dumnezeu împreună lucrători” (I Corinteni 3, 9). Hristos a venit pe pământ pentru a reface în om imaginea lui Dumnezeu, care se întinase, pentru a chema oamenii, pentru a-i face să fie una şi cu o singură gură şi o singură inimă să Îl slăvească pe Ziditorul lor.

Este datoria fiecărui păstor de a-i chema pe oameni la această unitate, de a-i înnoi şi de a-i lumina. Ce poate fi mai măreţ decât să re-creezi zidirea lui Dumnezeu ! Ce bine mai mare poate face un om aproapelui său decât să-l pregătească pentru viaţa veşnică ! Împlinirea acestei datorii nu este uşoară - cel care o are de împlinit trebuie să se lupte cu firea stricată de păcat a omului şi, adesea, el se confruntă cu o neînţelegere colosală, uneori cu o împotrivire conştientă sau chiar ură din partea celor pe care îi iubeşte şi se străduieşte să îi ajute. Mare trebuie să fie jertfa de sine a unui păstor, şi mare trebuie să fie dragostea lui pentru turma sa. De dragul ei, el trebuie să fie gata să rabde orice, şi fiecare miel trebuie să găsească un loc în inima sa. El trebuie să se poarte cu fiecare om în parte după felul său de a fi, netrecând cu vederea caracterul şi starea nimănui.

Dacă îndatoririle unui păstor obişnuit sunt atât de dificile şi complexe, şi responsabilitatea lui pentru mântuirea turmei sale atât de mare, atunci ce se poate spune despre un arhiereu ! Cu adevărat, Domnul a vorbit despre el când a spus odinioară proorocului Iezechiil: ,,Fiul omului ! Socotitor te-am dat pre tine casei lui Israil, şi vei auzi din gura mea cuvânt, şi-i vei înfricoşa pre ei de la mine” (Iezechiil 3, 17).

Un arhiereu este răspunzător nu numai de toate oile pe care Dumnezeu i le-a încredinţat, ci şi de păstori. El este chemat să dea răspuns de fiecare păcătos pe care a neglijat să-l lumineze la timpul cuvenit, de fiecare suflet care a mers cândva pe calea adevărului, dar apoi s-a abătut de la aceasta. Lui i se cere să simtă durerea oilor sale suferinde şi să le tămăduiască, precum Păstorul cel Mare Hristos, ,,cu rana căruia noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 5). El nu are o viaţă a lui; el trebuie să se dea pe sine cu totul lucrării sale de a mântui sufletele şi de a le conduce către Împărăţia Cerurilor. Trebuie să fie pregătit să rabde orice fel de supărare, prigoană şi chiar moarte de dragul adevărului, să bea paharul lui Hristos până la fund pentru a fi botezat cu botezul Său (potrivit Matei 20, 23; Marcu 10, 39). Trebuie să se preocupe nu numai pentru cei care vin la el, ci trebuie să caute cu dăruire şi să întoarcă la turmă oaia pierdută, purtând-o pe umerii săi. Este datoria sa de a propovădui învăţătura lui Hristos celor care nu o cunosc: ,,Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi evanghelia la toată zidirea” (Marcu 16, 15). Pătruns de înţelegerea universalităţii Bisericii, el nu trebuie să se mărginească la a fi preocupat de cei care i-au fost direct încredinţaţi, ci cu ochii înţelegerii sale el trebuie să vadă întreaga Biserică universală a lui Hristos cu dorinţa ca toate neamurile să fie luminate şi să crească în adevărata credinţă, pentru că în Biserică ,,unde nu este elin şi iudeu, varvar, schit” (Coloseni 3, 11), căci toţi sunt deopotrivă copiii iubiţi ai Tatălui Ceresc.

În grija sa pentru mântuirea oamenilor, un păstor trebuie să se dea după putinţa fiecăruia de a înţelege pentru a-i trage pe toţi la Hristos, imitându-l pe Apostolul Pavel şi putând să spună împreună cu el: ,,Şi m-am făcut iudeilor ca un iudeu, ca pre iudei să dobândesc; celor de sub lege, ca un supus legii, (nefiind sub lege), ca pre cei de sub lege să dobândesc; m-am făcut celor neputincioşi ca un neputincios; ca pre cei neputincioşi să dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca oricum pre vreunii să mântuiesc” (I Corinteni 9, 20, 22).

Asemenea, un păstor nu trebuie să uite că oamenii au şi nevoi materiale care necesită atenţie. Nimeni nu trebuie să propovăduiască Evanghelia fără a-şi arăta dragostea în faptă. În acelaşi timp, trebuie avut grijă ca nu cumva atenţia dată rezolvării problemelor materiale ale aproapelui să-l covârşească pe păstor şi să-i scadă acestuia atenţia faţă de problemele duhovniceşti. El trebuie să aibă în minte cuvintele apostolului: ,,Nu este cu plăcere nouă ca lăsând cuvântul lui Dumnezeu, să slujim meselor” (Faptele Apostolilor 6, 2). Toate strădaniile păstorului trebuie să fie îndreptate către câştigarea Împărăţiei lui Dumnezeu şi împlinirea Evangheliei lui Hristos. Adevăratul creştinism nu constă din dezbateri şi învăţături intelectuale abstracte; mai degrabă, el este întrupat în viaţa însăşi. Hristos a venit pe pământ nu pentru a-i învăţa pe oameni noi forme de cunoaştere, ci pentru a-i chema la o nouă viaţă. În timpul vieţii noastre pământeşti, noi ne pregătim pentru veşnicie. Feluritele circumstanţe şi evenimente ale vieţii vremelnice influenţează viaţa duhovnicească a omului. Cei cu caractere puternice sunt capabili să biruiască influenţa mediului înconjurător, iar cei slabi cedează în faţa acestuia. Cei puternici în duh sunt căliţi de prigoane, iar cei slabi cedează. Prin urmare, este necesar, pe cât posibil, să creăm condiţii în care cât mai mulţi oameni să se poată forma duhovniceşte.

Un păstor nu trebuie să evite contactul cu societatea, însă el trebuie să participe, în cadrul ei, ca purtător al legii lui Hristos şi reprezentant al Bisericii. Un preot nu trebuie să devină o figură publică sau un politician, uitând caracterul esenţial al slujirii sale şi idealul acesteia. Împărăţia lui Hristos ,,nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36), şi Hristos nu a întemeiat o împărăţie pământească. Fără a deveni un conducător politic şi fără a fi prins în conflicte de partid, un păstor poate da o perspectivă duhovnicească care să influenţeze experienţele vieţii, prin aceasta învăţându-şi turma ce cale să urmeze şi cum să se poarte creştineşte nu numai în viaţa personală, ci şi în lume. Un arhiereu trebuie să fie capabil să dea un sfat duhovnicesc oricui: monahului pustnic care îşi curăţeşte mintea de gândurile deşarte, regelui care rânduieşte afacerile statului, comandantului militar care porneşte într-o bătălie, şi omului de rând. Acest lucru este important mai ales pentru un păstor al Bisericii Ruse, a cărui viaţă este astăzi strâns legată de ceea ce se întâmplă în ţara sa.

Foarte puţini dintre ruşi au rămas nezguduiţi de acele evenimente care afectează atât de profund sufletele tuturor celor care au reflectat la ele. Este posibil să priveşti cu indiferenţă la ceea ce s-a întâmplat cu Kremlinul, care a experimentat împlinirea cuvintelor amare ale proorocului Isaia: ,,Cum s-a făcut curvă cetatea cea credincioasă Sionul, cea plină de judecată, întru care a adormit dreptatea şi acum sunt ucigaşi” (Isaia 1, 21). Ce suflet credincios nu se cutremură gândind la numeroasele profanări şi la prigoanele nemaiauzite ! Într-un fel sau altul, toţi fiii Rusiei simt asupra lor răsuflarea fiarei roşii care duce război împotriva Miresei lui Hristos.

Din primele secole, creştinii au suferit prigoane pentru numele lui Hristos; ei nu s-au bucurat niciodată de prigonirea numelui lui Hristos, ci şi-au ridicat glasul împotriva ei. Numeroşi apologeţi şi mucenici i-au osândit pe prigonitorii lor în primele secole, şi după ei a venit o mulţime nenumărată de ierarhi şi mărturisitori. În vreme de pace, ierarhii şi drepţii s-au străduit să răspândească cuvântul lui Dumnezeu, în timp ce în vremuri potrivnice, i-au criticat pe cei ce deţineau puterea. Rusia a fost întemeiată sub influenţa directă a marilor ei păstori şi a bărbaţilor şi femeilor plini de evlavie. Din primele secole ale creştinării Rusiei, Biserica Rusă a trimis misionari în zone îndepărtate. Primii care au strălucit până departe au fost dreptul Kuksha şi Leontie al Rostovului, apoi Ştefan al Permului, Inochentie al Irkuţkului, şi, în vremurile noastre, Macarie apostolul în Altai şi Nicolae al Japoniei. Astăzi, poporul rus împrăştiat a devenit răspânditorul credinţei în toate colţurile lumii. Datoria Bisericii Ruse din diaspora este de a se ocupa ea însăşi de luminarea cât mai multor oameni din toate neamurile.

Acesta este motivul pentru care sinodul ierarhilor ruşi din diaspora mă trimite într-o ţară de unde răsare soarele materialnic, dar care are nevoie să fie luminată de razele Soarelui Dreptăţii, al cugetului.

Cunoscându-mi slabele puteri, mă supun acestei alegeri din ascultare faţă de cei care conduc Biserica şi faţă de părintele meu duhovnicesc, nu de dragul cinstei şi al puterii, ci pentru a mă dărui pe de-a întregul slujirii Bisericii. Îl rog fierbinte pe Domnul Dumnezeu să mă ajute şi să mă întărească pentru a lucra cu dăruire până la moarte în slujba adevărului.

În acest ceas important al vieţii mele, mă rog pentru cei care m-au educat şi m-au zidit cu învăţăturile lor; mă rog pentru cei printre care am petrecut până acum anii în slujba Bisericii; mă rog pentru cei tineri pe care i-am hrănit duhovniceşte, pentru viitoarea mea turmă, pentru Biserica universală, pentru pământul suferind al Rusiei ! Am încredere în rugăciunile şi apărarea puternicei cete de ostaşi cereşti ai neamului creştinesc. De asemenea, vă rog pe voi, ierarhi ai lui Dumnezeu, să vă rugaţi pentru mine şi să-mi daţi binecuvântarea lui Dumnezeu.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 32 (4/2004)