Cinstirea Maicii Domnului în Tradiţia ortodoxă

de Sfântul Ierarh Ioan Maximovici

 

PARTEA I

I. Cinstirea Maicii Domnului în timpul vieţii sale pământeşti

Încă din timpurile apostolice şi până în zilele noastre, toţi cei care L-au iubit cu adevărat pe Hristos au cinstit-o şi pe cea care L-a născut, L-a crescut şi L-a îngrijit în timpul copilăriei Sale. Dacă Dumnezeu-Tatăl a ales-o, Dumnezeu-Duhul Sfânt a adumbrit-o, iar Dumnezeu-Fiul S-a sălăşluit întru ea supunându-i-Se în timpul copilăriei, îngrijindu-Se de ea atunci când era spânzurat pe cruce -, nu ar trebui atunci ca toţi cei care îşi mărturisesc credinţa în Sfânta Treime să o cinstească şi pe Maica Domnului ? Chiar din zilele vieţii sale pământeşti, prietenii lui Hristos, sfinţii apostoli au arătat o mare grijă şi dragoste faţă de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Între toţi, cel mai mult Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan care, împlinind porunca Dumnezeiescului ei Fiu a luat-o la sine şi a îngrjijit-o ca pe propria sa mamă din clipa în care Mântuitorul i-a spus de pe cruce ,,Iată mama ta” (Ioan 19, 27).

Dar, în timpul petrecerii sale pământeşti Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a căutat să se ferească de slava care i se cuvenea ca Maică a Domnului. A iubit mai mult liniştea, gătindu-se pentru plecarea către lăcaşurile cele veşnice. Până în cea din urmă zi a vieţii sale s-a îngrijit să se arate vrednică de Împărăţia Fiului său, iar înainte de a adormi s-a rugat fierbinte ca să fie izbăvită de duhurile cele rele, care aşteaptă sufletele oamenilor Sfintii 14după moarte şi se sârguiesc să le tragă în iad. Iar Domnul a ascultat rugăciunea Maicii Sale, venind în clipa morţii înconjurat de mulţime de cete îngereşti pentru a-i primi sufletul.

Dar Maica Domnului L-a rugat de asemenea pe iubitul ei Fiu ca înainte de a adormi să îşi poată lua rămas bun de la sfinţii apostoli. De aceea, Domnul a făcut printr-o minune mai presus de fire, să fie aduşi în aceeaşi clipă de la marginile pământului pe unde propovăduiau Evanghelia în Ierusalim toţi, afară de Toma, pentru a fi de faţă la slăvita adormire a Maicii Sale.

 

Icoana Maicii Domnului ,,a Semnului” din Kursk, pe care sfântul o purta mereu cu sine

 

Sfinţii apostoli i-au purtat preacuratul trup spre mormânt cu alai slăvit şi cântând psalmi, iar a treia zi, după ce li s-a alăturat şi Sfântul Toma au deschis mormântul ca şi acesta să o poată vedea pentru ultima oară pe Preacurata şi să-şi ia rămas bun măcar de la trupul ei adormit. Dar, nu mică le-a fost mirarea atunci când, găsind mormântul gol şi întorcându-se uimiţi la casele lor, în timpul mesei li s-a arătat însăşi Maica Domnului, strălucind de lumină dumnezeiască şi spunându-le că Fiul ei a ridicat-o cu trupul la ceruri, stând acum lângă slăvitul Său Tron, făgăduindu-le în acelaşi timp că pururea va fi cu ei.

Acestea i-au umplut de multă bucurie pe sfinţii apostoli, aceştia începând să o cinstească pe Preacurata Fecioară nu numai ca pe Maica preaiubitului lor Învăţător şi Domn, ci şi ca pe o ajutătoare a lor, ca pe o apărătoare a creştinilor şi rugătoare înaintea Dreptului Judecător pentru întreagul neam omenesc. Iar oriunde Evanghelia lui Hristos a fost propovăduită, a fost de asemenea slăvită şi Preacurata Lui Maică.

 

II. Cei dintâi potrivnici ai cinstirii Maicii Domnului

Cu cât credinţa în Hristos se întindea şi numele Mântuitorului era slăvit în tot pământul, iar împreună cu El şi cea care primise să-I fie Maică -, cu atât mânia potrivnicilor lui Hristos creştea împotriva ei. Maria a fost mama lui Iisus. Ea a arătat o nemaiauzită curăţie şi, mai mult, fiind acum în cereştile lăcaşuri este un sprijin pentru toţi creştinii. Prin urmare, toţi cei care-L urau pe Iisus Hristos şi care nu credeau în El, cei care nu-I înţelegeau învăţăturile sau, mai bine spus nu voiau să le înţeleagă aşa cum le-a înţeles Biserica, cei care doreau să pună în locul dumnezeieştilor învăţături ale lui Hristos propriile judecăţi omeneşti, toţi aceştia şi-au aţintit ura pentru Hristos, pentru Evanghelie şi pentru Biserică asupra Preacuratei Fecioare. Au urmărit să-i ştirbească cinstea, pentru ca în acest fel să poată distruge şi credinţa în Fiul său. Au dorit să-i ştirbească cinstirea printre oameni pentru a putea să schimbe din temelii întreaga învăţătură creştină. În pântecele Fecioarei s-a întâlnit omul cu Dumnezeu. Ea a fost cea aleasă a-I sluji Fiului lui Dumnezeu, ca scară pentru a Se pogorî El din ceruri. A defăima cinstirea sa înseamnă a smulge creştinismul din rădăcini, a-l distruge din înseşi temeliile sale.

Chiar după slăvita sa adormire necredincioşii au izbucnit cu ură şi cu răutate împotriva ei. În timp ce sfinţii apostoli îi duceau pe un pat preacuratul trup pentru a-l îngropa în Ghetsimani, în locul pe care ea însăşi l-a ales, Sfântul Ioan Evanghelistul mergea înainte-i, purtând ramura adusă Preacuratei din rai de Arhanghelul Gavriil cu trei zile înainte, înştiinţând-o astfel că s-a apropiat ceasul mutării sale la lăcaşurile cele cereşti.

,,La ieşirea lui Israel din Egipt, a casei lui Iacov dintr-un popor barbar”, cânta Sfântul Apostol Petru din Psalmul 113, iar întreg alaiul sfinţilor apostoli, dimpreună cu ucenicii lor (ca de pildă Sfântul Dionisie Areopagitul), care de asemenea au fost aduşi în chip minunat la Ierusalim pe norii cerului îi răspundeau ,,Aliluia”. Deci, în timp ce se întâmplau cele înfăţişate, cu alaiul întreg psalmodiind această sfântă cântare, numită de iudei ,,Aliluia”, adică ,,Slăviţi pe Domnul”, un preot iudeu, Atonie s-a aruncat asupra patului, vrând să-l răstoarne şi să arunce la pământ trupul neprihănit al Preacuratei Născătoare de Dumnezeu.

Dar nebunia lui a fost de îndată pedepsită: Arhanghelul Mihail ce stătea în chip nevăzut de faţă, cu sabia sa i-a tăiat nelegiuitului mâinile, acestea rămânând spânzurate de catafalc. Uluit şi zvârcolindu-se de durere, Atonie şi-a dat seama că greşise şi, cerând iertare lui Iisus pe care până atunci Îl urâse defăimându-I numele, a fost deîndată vindecat. S-a botezat creştin numaidecât şi mărturisindu-L pe Hristos înaintea iudeilor dintre care ieşise a primit moarte de mucenic. În acest chip acea sârguinţă de a ştirbi slava Maicii Domnului s-a întors într-o cinstire şi mai mare.

Însă vrăjmaşii credinţei în Hristos nu s-au oprit aici. Frica i-a oprit atunci să-şi arate dispreţul pe care-l nutreau faţă de cinstirea adusă Preacuratei, dar răutatea lor nu contenea să lucreze întru ei. Văzând că pretutindenea numele Mântuitorului era cinstit, au început îndată a răspândi o mulţime de vorbe pângăritoare despre creştini. Nu au cruţat nici numele Maicii Domnului, scornind o poveste cum că Iisus din Nazaret ar fi fost dintr-o familie fără căpătâi, josnică şi stricată, mama sa fiind încurcată cu un oarecare soldat roman.

Dar aici minciuna era prea făţişă pentru ca această plăsmuire să fie băgată în seamă. Întreaga familie a lui Iosif, logodnicul Mariei şi însăşi Maria erau bine cunoscuţi de locuitorii Nazaretului şi ai ţinuturilor din împrejurimi. ,,De unde are El înţelepciunea aceasta şi puterile ? Au nu este Acesta fiul teslarului ? Au nu se numeşte mama Lui Maria şi fraţii Lui: Iacov şi Iosif şi Simon şi Iuda ? Şi surorile Lui nu sunt toate la noi ?” (Matei 13, 54-56; Marcu 6, 3; Luca 4, 22) ziceau cei din ţinutul Nazaretului, când Hristos Şi-a arătat înaintea lor în sinagogă înţelepciunea Sa nepământească. Căci în oraşele mici lucrarea fiecăruia este cunoscută până în cele mai mici amănunte, ţinându-se sub o aspră veghere curăţia vieţii în familie.

I-ar fi arătat oamenii lui Iisus o atât de mare cinste, chemându-L să predice în sinagogă dacă s-ar fi născut dintr-o legătură nelegiuită ? Iar Maria nu ar fi pătimit ceea ce spune Legea care osândeşte pe asemenea oameni să fie ucişi cu pietre ? Mai mult, fariseii ar fi avut o mulţime de motive să-I reproşeze lui Hristos purtarea Maicii Sale, dar lucrurile s-au petrecut dimpotrivă. Maria s-a bucurat de o cinste prea mare, în Cana, la nuntă, unde a fost oaspetele de onoare şi, chiar când Iisus a fost batjocorit şi bătut, nimeni nu şi-a îngăduit să o prihănească şi să o batjocorească pe Preacurata Sa Maică.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 14-15/mai-iunie 2000

 

 

 

PARTEA A II-A

III. Încercările iudeilor şi ale ereticilor de a necinsti pururea-fecioria Maicii Domnului

Hulitorii iudei au priceput curând că era cu neputinţă să o necinstească pe Maica Domnului, iar după ceea ce ei înşişi cunoşteau despre ea era cu mult mai uşor a-i dovedi viaţa vrednică de laudă. Aşadar au lăsat la o parte defăimarea, de care oricum se ocupau acum păgânii (Origen, Împotriva lui Celsus, I) şi încercau să dovedească măcar faptul că Maria nu fusese fecioară atunci când L-a născut pe Hristos. Grăiau chiar că proorociile care vorbeau despre naşterea lui Mesia dintr-o Fecioară nici nu au fost vreodată, prin urmare era cu totul în deşert faptul că, în credinţa creştinilor Iisus era slăvit, deoarece o proorocie s-ar fi împlinit în Persoana Sa.

S-au aflat chiar tălmăcitori iudei (Aquila, Symmachus, Theodotion) care au alcătuit traduceri noi, în elină după cărţile Vechiului Testament, traduceri în care binecunoscuta proorocie a lui Isaia (Isaia 7, 14) zicea: ,,Iată, tânăra va lua în pântece”. Aceşti tălmăcitori spuneau că înţelesul cuvântului ebraic Aalma este ,,tânără” şi nicidecum ,,fecioară”, aşa cum ,,greşit” s-a pus în Septuaginta (a celor şaptezeci), unde acest verset spune: ,,Iată, Fecioara va lua în pântece”.

Prin aceste noi traduceri doreau să arate că, în urma unei traduceri greşite a cuvântului Aalma gândirea creştină atribuia Mariei ceva ce era cu neputinţă - naşterea fără sămânţă, când de fapt naşterea lui Hristos nu a fost defel diferită de a celorlalţi oameni.

Oricum, strădania diavolească a noilor traducători a fost dată pe faţă, deoarece comparându-se o mulţime de versete din Sfânta Scriptură s-a văzut lămurit că înţelesul cuvântului Aalma este cu siguranţă acela de ,,fecioară”. Şi într-adevăr, nu numai iudeii, ci chiar şi păgânii, luându-se după propriile tradiţii şi după numeroase proorocii aşteptau ca Răscumpărătorul lumii să se nască dintr-o Fecioară. Iar Evangheliile arată limpede că Mântuitorul Iisus a fost născut de către o Fecioară.

,,Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat ?” a întrebat Maria - care făgăduise să-şi păstreze fecioria - pe Arhanghelul Gavriil, cel care-i vestise naşterea lui Hristos.

,,Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1, 34-35).

Mai târziu, îngerul i s-a arătat şi dreptului Iosif, care voia să o lase pe Maria în ascuns, văzând că aceasta a zămislit fără să fi cunoscut nunta. Iar acestuia, Arhanghelul Gavriil i-a zis: ,,Nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt”, amintindu-i proorocia lui Isaia, cum că Fecioara va lua în pântece (Matei 1, 18-25).

Toiagul lui Aaron care a înmugurit, muntele umbrit din care s-a desprins piatra văzută de Nabucodonosor în primul vis tâlcuit de Proorocul Daniil, poarta închisă pe care a văzut-o Proorocul Iezechiil şi multe alte proorocii din Vechiul Testament au preînchipuit naşterea din Fecioară. Aşa cum la început Adam a fost creat de Cuvântul lui Dumnezeu din pământ nelucrat şi neatins înainte, tot aşa, şi acum Cuvântul lui Dumnezeu Şi-a luat trup Sfintii 16dintr-un pântece feciorelnic, Fiul lui Dumnezeu devenind Adam cel Nou, ca astfel să îndrepte căderea în păcat a lui Adam cel dintâi (Sfântul Irineu al Lionului, Cartea a III-a).

Naşterea cea fără de sămânţă a Mântuitorului a fost şi este tăgăduită doar de către cei ce tăgăduiesc Evanghelia, de vreme ce Biserica lui Hristos Îl mărturiseşte pe Acesta ca fiind ,,întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria”. Dar naşterea Sa din cea pururea Fecioară a fost şi este piatră de poticnire pentru cei ce se numesc pe sine creştini şi care nu sunt smeriţi cu duhul şi nu se nevoiesc pentru a avea o viaţă curată. Curăţia vieţii Maicii Domnului a fost o dojană pentru cei necuraţi la cuget. Deci, pentru a se arăta că sunt creştini nu au îndrăznit să tăgăduiască faptul că Mântuitorul S-a născut din Fecioară, dar au început să răspândească învăţătura cum că Maica Domnului ar fi rămas Fecioară doar până ,,a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, căruia I-a pus numele Iisus” (Matei 1, 25).

 

Maica Domnului - detaliu din Deisis. Icoană pictată de Teofan Grecul, secolul al XIV-lea

 

,,După ce L-a născut pe Iisus”, spune înşelătorul învăţător Helvidius în secolul al IV-lea, şi ca el mulţi alţii înainte şi după aceea, ,,Maria a intrat în viaţa conjugală alături de Iosif, de la care a avut copii, numiţi de Evanghelie fraţii şi surorile lui Hristos”. Însă cuvântul ,,până” nu arată că Maria a rămas fecioară doar până la un moment dat, ci acest cuvânt, ,,până”, împreună cu alte cuvinte care îi sunt sinonime adeseori semnifică vecia. În Sfânta Scriptură este scris despre Hristos: ,,Răsări-va în zilele Lui dreptatea şi mulţimea păcii, cât va fi luna” (Psalmi 71, 7), aceasta neînsemnând că atunci când nu va mai fi luna pe cer, la sfârşitul lumii dreptatea lui Dumnezeu va înceta a mai fi ci, mai degrabă atunci va triumfa. Şi ce vrea să spună Apostolul prin cuvintele: ,,Căci El trebuie să împărăţească până ce va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale” (I Corinteni 15, 25) ? Împărăţi-va oare Domnul numai până ce duşmanii Săi vor fi sub picioarele Sale ? Iar David, în a patra cântare a treptelor spune: ,,Iată, precum sunt ochii robilor la mâinile stăpânilor lor, precum sunt ochii slujnicei la mâinile stăpânei sale, aşa sunt ochii noştri către Domnul Dumnezeul nostru, până ce Se va milostivi spre noi” (Psalmi 122, 2). Aşadar, Proorocul va avea ochii aţintiţi la Dumnezeu numai până ce va fi miluit, iar odată dobândită mila lui Dumnezeu îşi va întoarce ochii de la El înspre pământ ? Mântuitorul în Evanghelie le spune apostolilor: ,,Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20). Aşadar, după sfârşitul acestui veac Domnul nu va mai fi cu ucenicii Săi, iar când aceştia vor sta în douăsprezece tronuri judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel nu vor mai fi în părtăşie cu El ? (Fericitul Ieronim, Despre pururea-fecioria Maicii Domnului).

Este de asemenea greşit să credem că fraţii şi surorile lui Iisus au fost copiii Preafintei Maicii Sale. ,,Fraţii” şi ,,surorile” au câteva înţelesuri complet diferite. Arătând o legătură de rudenie sau o apropiere sufletească între anumite persoane, aceste cuvinte sunt folosite uneori într-un sens mai larg, alteori într-un sens mai restrâns. În ambele cazuri sunt numiţi fraţi sau surori cei care au acelaşi tată şi aceeaşi mamă, ori numai acelaşi tată sau aceeaşi mamă; sau chiar dacă nu au avut aceeaşi taţi sau aceleaşi mame, dacă părinţii lor, devenind văduvi s-au căsătorit (copiii devenind astfel fraţi vitregi); sau dacă părinţii lor sunt rude foarte apropiate.

Nicăieri în Sfânta Scriptură nu se poate citi că cei ce sunt numiţi fraţi şi surori ai lui Iisus au fost sau erau consideraţi fraţi sau surori după mama Sa. Dimpotrivă, se ştia că Iacov şi ceilalţi dimpreună cu el erau fiii lui Iosif, logodnicul Mariei care era văduv, având copii de la cea dintâi nevastă (Sfântul Epifanie al Ciprului, Panarion, 78). De asemenea, sora Maicii Domnului, Maria soţia lui Cleopa, cea care a stat cu ea sub cruce (Ioan 19, 25) a avut şi ea copii care, în virtutea unei atât de strânse legături de rudenie, pe drept cuvânt puteau fi numiţi fraţii şi surorile Domnului. Iar aceea că aşa-zişii ,,fraţi” şi ,,surori” ale Domnului nu erau de fapt fraţi şi surori după mamă, este arătat şi dintru aceea că Hristos a încredinţat-o pe Maica Sa mai înainte de a-şi da duhul pe cruce celui mai iubit dintre ucenicii Săi, anume lui Ioan. De ce ar fi făcut-o, dacă Maica Sa ar fi avut şi alţi copii în afară de El ? Aceia ar fi putut avea grijă de ea. Dar fiii lui Iosif, aşa-zisul tată al lui Iisus nu s-au socotit datori să poarte grija mamei vitrege, sau cel puţin nu i-au arătat Maicii Domnului o asemenea dragoste cum au copiii pentru părinţii lor şi aşa cum i-a arătat Sfântul Ioan.

Aşadar, citirea cu multă luare-aminte a Sfintei Scripturi vădeşte nemernicia celor ce tăgăduiesc pururea-fecioria Maicii Domnului, ruşinându-i pe ei şi învăţăturile lor.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 16-17/iulie-august 2000

 

 

 

PARTEA A III-A

IV. Erezia nestoriană şi cel de-al treilea Sinod Ecumenic

Când toţi cei care au îndrăznit să hulească împotriva sfinţeniei şi curăţiei Preasfintei Fecioare Maria au fost aduşi la tăcere, vrăjmaşii au încercat să-i ştirbească cinstirea ce i se aducea ca Maică a lui Dumnezeu. În secolul al V-lea Arhiepiscopul Constantinopolului, Nestorie începea să predice poporului o învăţătură nouă, potrivit căreia Maria nu ar fi născut decât numai pe omul Iisus, în care mai apoi Dumnezeu Şi-ar fi făcut sălaş şi ar fi locuit în El ca într-un templu. La început i-a îngăduit numai unui preot al său, Atanasie să propovăduiască unele ca acestea, dar mai apoi a început el însuşi să propovăduiască în biserică această străină învăţătură, cum că nimeni nu ar trebui să o numească pe Maria ,,Născătoare de Dumnezeu”, de vreme ce ea nu născuse pe Dumnezeu-Omul. Nestorie socotea că pentru sine este înjositor să se închine unui prunc înfăşat în scutece şi dormind într-o iesle.

Asemenea predici au stârnit scandal pretutindenea în lume şi au întinat curăţia dreptei credinţe, mai întâi la Constantinopol, iar mai apoi peste tot unde ajungea vestea despre această nouă învăţătură. Sfântul Proclu (ucenicul Sfântului Ioan Gură de Aur), care în acea vreme era episcop al Cizicului, iar mai apoi Arhiepiscop al Constantinopolului a ţinut o predică, de faţă fiind şi Nestorie, predică în care mărturisea cu tărie că Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc din Fecioara, care este, aşadar cu adevărat ,,Theotokos” (Născătoare de Dumnezeu), căci încă din preacuratul ei pântece Dumnezeirea a fost unită cu Pruncul zămislit de la Duhul Sfânt; iar acest Prunc, chiar dacă a fost născut de Preacurata doar după firea Sa omenească, totuşi încă de la naştere a fost Dumnezeu adevărat şi om adevărat.

Dar Nestorie a tăgăduit cu încăpăţânare lepădarea de străina sa învăţătură, susţinând că trebuie să se facă deosebire între Iisus şi Fiul lui Dumnezeu, Maria neputând fi deci numită ,,Theotokos” (Născătoare de Dumnezeu), ci ,,Hristotokos” (Născătoare de Sfintii 18Hristos), de vreme ce Iisus nu a fost decât Uns al lui Dumnezeu (Hristos sau Mesia), aşa cum fuseseră şi cei din vechime, proorocii, dar întrecându-i pe aceia în deplinătatea unirii cu Dumnezeu. Învăţătura lui Nestorie devenea astfel o tăgăduire a întregii iconomii a mântuirii, căci dacă Preacurata nu este Născătoare de Dumnezeu, atunci Cel ce a primit pentru noi patimile şi crucea nu a fost Dumnezeu, ci un simplu om.

 

Maica Domnului de la Don. Icoană pictată de Teofan Grecul, secolul al XIV-lea

 

Sfântul Chiril care pe atunci era în scaunul Arhiepiscopiei Alexandriei, aflând despre învăţătura lui Nestorie şi despre tulburarea pe care acesta a făcut-o în Biserica din Constantinopol i-a trimis acestuia o scrisoare prin care încerca să-l convingă să păstreze învăţătura pe care Biserica o mărturisea de la întemeierea ei şi să nu schimbe sau să adauge nici o înnoire la această învăţătură. Pe lângă aceasta, Sfântul Chiril a mai scris şi preoţilor şi poporului din Constantinopol, îndemnându-i să stea neclintiţi în credinţa ortodoxă, fără a le fi teamă de prigonirile ce le va porni Nestorie împotriva celor ce nu se învoiesc cu învăţătura lui. De asemenea, Sfântul Chiril i-a mai scris şi Papei Celestin, la Roma care împreună cu credincioşii păstoriţi de el stăteau tari în credinţa ortodoxă.

La rândul său, Papa Celestin i-a scris lui Nestorie chemându-l să-i înveţe pe oameni credinţa ortodoxă, iar nu a sa. Dar Nestorie a rămas surd la toate acestea, pretinzând că ceea ce învăţa el era credinţa ortodoxă, cei ce nu recunoşteau aceasta fiind numiţi de el eretici. Sfântul Chiril i-a scris din nou lui Nestorie, alcătuind douăsprezece anatematisme, în care erau arătate în douăsprezece articole cele mai de seamă deosebiri dintre credinţa ortodoxă şi ceea ce învăţa Nestorie şi aruncând anatema asupra celui ce ar fi nesocotit şi nu ar fi primit chiar şi numai un singur articol din cele douăsprezece anatematisme.

Nestorie a respins pe de-a-ntregul cele douăsprezece articole întocmite de Sfântul Chiril, alcătuind la rându-i o scriere în douăsprezece articole în care făcea arătată învăţătura pe care o propovăduia, aruncând anatema asupra celor ce nu o primeau. Primejdia ce se ridica asupra credinţei dreptslăvitoare era din ce în ce mai mare. Sfântul Chiril a trimis atunci câte o scrisoare împăratului Teodosie cel Tânăr, soţiei sale Evdochia şi surorii acestuia, Pulheria cu cererea de a se preocupa mai îndeaproape de această situaţie şi de a stăvili erezia.

S-a hotărât atunci convocarea unui sinod ecumenic la care ierarhii adunaţi de la toate marginile lumii să hotărască dacă învăţătura propovăduită de Nestorie este sau nu ortodoxă. Pentru locul unde urma să se adune cel de-al treilea Sinod Ecumenic a fost aleasă cetatea Efesului, în care au locuit odată Preasfânta Fecioară dimpreună cu Sfântul Ioan Teologul. Sfântul Chiril i-a adunat pe episcopii Egiptului împreună cu care a călătorit pe mare până la Efes. Din Antiohia a venit Ioan, Arhiepiscopul Antiohiei, dimpreună cu episcopii bisericilor din Răsărit. Episcopul Romei, Sfântul Celestin nu a putut fi de faţă la acest sinod şi l-a rugat pe Sfântul Chiril să apere credinţa ortodoxă, trimiţând în locul său doi episcopi dimpreună cu un preot din Biserica Romei, Filip, cărora le-a dat îndrumări precise despre ce urmează să spună. De asemenea, la Efes au mai venit Nestorie, episcopii din cetăţile de pe lângă Constantinopol, precum şi episcopii din Palestina, Asia Mică şi Cipru.

În ziua a zecea a calendelor lui iulie, după calendarul roman, adică 22 iunie 431, în Biserica Sfintei Fecioare Maria din Efes a avut loc adunarea episcopilor sub conducerea Arhiepiscopului Alexandriei, Sfântul Chiril şi a Episcopului Efesului, Memnon. În mijlocul lor era aşezată o Evanghelie, semn că sinodul era condus nevăzut de Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Mai întâi s-a citit simbolul credinţei care a fost alcătuit la primele două sinoade a toată lumea. Apoi a fost dată citirii Proclamaţia Imperială de către trimişii împăraţilor Teodosie şi Valentinian care cârmuiau în vremea aceea cele două părţi ale imperiului.

Odată acestea terminate, a început citirea scrisorilor lui Chiril şi Celestin către Nestorie, precum şi răspunsul lui Nestorie. Sinodul, prin gurile participanţilor a arătat învăţătura lui Nestorie ca neadevărată şi a osândit-o, lipsindu-l pe Nestorie de demnitatea episcopală. Această hotărâre a fost întărită printr-un act sinodal, semnat de aproape 160 de episcopi care au fost de faţă. Dar, de vreme ce unii dintre ei ţineau locul şi altor episcopi care nu au putut fi acolo, în fapt actul sinodal a fost semnat de mai mult de 200 de episcopi care-şi aveau scaunele episcopale în toate părţile Bisericii din acea vreme şi care au mărturisit astfel credinţa ce se păstra din vechime în cetăţile lor.

Aşadar, acest act al sinodului a fost glasul Bisericii Soborniceşti care a mărturisit cu tărie că Hristos, născut fiind din Fecioară este Dumnezeu adevărat care S-a făcut om. Iar, întrucât Preacurata Fecioară a dat naştere unui Om adevărat, care în acelaşi timp era şi Dumnezeu adevărat cu dreptate este a fi cinstită ca ,,Theotokos” (Născătoare de Dumnezeu).

La sfârşitul adunării din acea zi acest act a fost deîndată citit poporului care aştepta nerăbdător la porţile bisericii. Întreg Efesul s-a umplut de bucurie când a aflat că cinstirea Maicii Domnului a rămas neştirbită. Bucuria a fost cu atât mai mare cu cât Maica Domnului s-a bucurat de o cinstire cu totul aparte în această cetate unde a locuit în timpul vieţii ei pământeşti şi a cărei ocrotitoare a devenit după trecerea sa la locaşurile cele veşnice. Odată ce actul sinodal a fost pus la vedere în tot Efesul, oamenii i-au întâmpinat plini de veselie pe Părinţi când seara aceştia au ieşit din biserica unde avusese loc adunarea. I-au însoţit cu făclii aprinse şi cu cădelniţele cu tămâie arzând. Pretutindenea se puteau auzi glasuri pline de bucurie slăvind pe Maica Domnului şi lăudându-i pe Părinţii care i-au apărat numele împotriva ereticilor.

Sinodul a mai avut încă cinci adunări: pe 10 şi 11 iunie, pe 16, 17 şi 22 iulie şi pe 31 august (după calendarul roman). La aceste adunări au fost luate, în şase canoane măsuri împotriva celor ce ar fi îndrăznit să propovăduiască învăţătura lui Nestorie şi să schimbe hotărârile sinodului din Efes.

La plângerea episcopilor Ciprului împotriva pretenţiilor episcopului Antiohiei, sinodul a hotărât ca Biserica Ciprului să îşi păstreze autocefalia pe care a moştenit-o încă de la sfinţii apostoli, şi ca, îndeobşte, ,,nici unul dintre preaiubitorii de Dumnezeu episcopi să nu cuprindă altă eparhie, care nu a fost mai demult şi dintru început sub mâna lui sau a celor dinaintea lui ..., ca să nu se calce canoanele Părinţilor şi nici sub cuvânt de lucrare sfinţită, să se furişeze trufia stăpânirii lumeşti, şi să nu trecem cu vederea că pierdem câte puţin slobozenia pe care ne-a dăruit-o nouă cu sângele Său Domnul nostru Iisus Hristos, Izbăvitorul tuturor oamenilor” (Canonul 8 al celui de-al treilea Sinod Ecumenic).

Sinodul a mai întărit osândirea pelagianismului care învăţa că omul se poate mântui prin propriile sale puteri, fără a avea nevoie de ajutorul harului lui Dumnezeu. De asemenea, s-au mai luat unele hotărâri care se refereau la conducerea bisericilor şi s-au trimis scrisori tuturor episcopilor care nu au luat parte la adunările sinodale, înştiinţându-i de hotărârile luate şi chemându-i să păzească învăţătura dreptei credinţe şi pacea Bisericii. În acelaşi timp sinodul a hotărât că învăţătura Bisericii a fost pe deplin cuprinsă în simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan, de aceea nu a mai alcătuit o altă învăţătură de credinţă, interzicând ca şi pe viitor ,,să se întocmească o altă credinţă”, adică să se alcătuiască alte simboluri ale credinţei sau să se facă schimbări în învăţătura de credinţă care a fost hotărnicită la al doilea Sinod a toată lumea.

Această din urmă hotărâre a fost încălcată câteva veacuri mai târziu de creştinii din Apus când, la început în locuri răsfirate, iar apoi în întreaga Biserică Romană s-a adăugat la simbolul niceo-constantinopolitan învăţătura că Duhul Sfânt purcede ,,şi de la Fiul”. Această formulă a fost aprobată de papii romani din secolul al XI-lea, chiar dacă până atunci înaintaşii lor, începând cu Sfântul Celestin au păzit cu scumpătate hotărârea celui de-al treilea Sinod Ecumenic din Efes.

În acest chip pacea tulburată de Nestorie s-a aşternut încă o dată în Biserică, dreapta credinţă a fost din nou apărată, iar mincinoasele învăţături osândite.

Sinodul ce a avut loc la Efes este pe bună dreptate socotit ecumenic, fiind aşezat pe aceeaşi treaptă cu Sinoadele de la Niceea şi Constantinopol, care l-au precedat. La Efes s-au adunat trimişii întregii Biserici. Hotărârile luate aici au fost recunoscute de întreaga Biserică ,,de la un capăt la altul al lumii”. Aici a fost mărturisită învăţătura păstrată de pe vremea sfinţilor apostoli. Sinodul nu a întocmit o învăţătură nouă, ci a mărturisit adevărul pe care unii au încercat să îl înlocuiască printr-o născocire, a hotărnicit cu amănunţime mărturisirea Dumnezeirii lui Hristos care S-a născut din Fecioară. Credinţa şi judecata Bisericii asupra acestei chestiuni a fost acum lămurit arătată, în aşa fel încât nimeni să nu mai poată aduce în Biserică mincinoase plăsmuiri. Pe viitor se vor mai putea ivi alte lucruri în care să fie nevoie de hotărârea întregii Biserici, dar niciodată nu se va mai naşte îndoiala dacă Iisus Hristos a fost sau nu Dumnezeu.

Sinoadele care s-au ţinut mai apoi au urmat întocmai hotărârile sinoadelor de dinaintea lor. Nu au mai întocmit nici un alt simbol de credinţă diferit de cel niceo-constantinopolitan, ci doar au adus lămuriri asupra lui. La cel de-al treilea Sinod Ecumenic s-a mărturisit cu tărie învăţătura Bisericii despre Maica Domnului. Înainte vreme, Părinţii au osândit pe cei ce îndrăzniseră să pângărească neprihănita viaţă a Maicii Domnului. Iar acum despre cei ce au încercat să ştirbească cinstirea ce i se aducea, s-a spus tuturor: ,,Cel care nu-L mărturiseşte pe Emanuel Dumnezeu adevărat şi prin urmare pe Preasfânta Fecioară ca fiind Theotokos (Născătoare de Dumnezeu), deoarece ea a născut cu trupul pe Cuvântul care este de la Dumnezeu-Tatăl, şi care S-a întrupat să fie anatema” (Întâia anatematismă a Sfântului Chiril al Alexandriei).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 18-19/septembrie-octombrie 2000

 

 

 

PARTEA A IV-A

V. Încercarea iconoclaştilor de a micşora slava Împărătesei Cerurilor şi cum au fost ei ruşinaţi

După cel de-al treilea Sinod a toată lumea, creştinii atât în Constantinopol, cât şi în celelalte părţi ale imperiului, au început a cere cu şi mai multă putere mijlocirea Maicii Domnului, iar nădejdile puse în rugăciunile ei nu au fost zadarnice. Maica Domnului a fost ajutătoarea nenumărator suferinzi, necăjiţi şi a multora aflaţi în nenorociri. De multe ori a pus pe fugă duşmanii care împresurau Constantinopolul, arătându-se astfel ca apărătoare preaputernică a cetăţii, oarecând chiar arătând în chip văzut Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos, minunatul ei Acoperământ întinzându-se asupra credincioşilor ce stăruiau noaptea în rugăciune în biserica din Vlaherne.Sfintii 20

Împărăteasa Cerurilor le-a dăruit biruinţe în bătălii împăraţilor bizantini care obişnuiau să poarte cu dânşii în luptă icoana Maicii Domnului Hodighitria. Tot ea i-a întărit şi pe pustnicii şi nevoitorii care se luptau împotriva patimilor şi a slăbiciunilor firii omeneşti căzute. Ea este aceea care i-a luminat şi i-a îndrumat pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii, printre care s-a aflat şi Sfântul Chiril al Alexandriei atunci când acesta s-a îndoit de sfinţenia şi curăţenia Sfântului Ioan Gură de Aur.

 

Arătarea Acoperământului Maicii Domnului în Biserica din Vlaherne. Frescă de la Mânăstirea Suceviţa, începutul secolului al XVII-lea

 

Preacurata Fecioară este aceea care a pus în gura cântăreţilor Bisericii cântări şi imne preaminunate, adesea făcând să le meargă vestea unora dintre acei care înainte nu aveau darul cântării, dar care au fost lucrători smeriţi, cum s-a întâmplat şi cu Sfântul Romano Melodul. Este dar de mirare cum creştinii se sârguiau să slăvească numele celei ce neîncetat se ruga pentru ei ? Întru cinstirea ei au fost rânduite zile de praznic, ei i-au fost închinate mulţime de imne şi de cântări, iar slăvită icoana sa era cinstită pretutindenea.

Dar răutatea stăpânitorului acestui veac i-a într-armat pe fiii pierzării spre a porni încă o dată lupta împotriva lui Emanuel şi a Preacuratei Sale Maici, în acelaşi Constantinopol care preaslăvea acum, aşa cum înainte o făcuse Efesul pe Maica Domnului ca pe o neînfruntată apărătoare a sa. Neîndrăznind la început să hulească făţiş împotriva Celui ce a biruit pe tatăl lor diavolul, au încercat a micşora slava ce i se aducea Maicii lui Dumnezeu oprind cinstirea icoanelor Mântuitorului şi a prietenilor Săi, numind acest lucru ,,închinare la idoli”. Dar Maica Domnului i-a întărit mai ales în acele zile grele pe cei ce aveau râvnă în lupta ce o duceau pentru apărarea cinstirii icoanelor, arătând multe semne şi minuni prin icoanele sale şi vindecând mâna Sfântului Ioan Damaschin, cel care a aşternut pe hârtie multe scrieri spre apărarea icoanelor.

Dar prigonirea celor care cinsteau sfintele icoane şi pe sfinţi s-a sfârşit încă o dată cu o biruinţă a credinţei ortodoxe, căci cinstirea adusă icoanelor se răsfrânge asupra celor zugrăviţi într-însele; iar sfinţii lui Dumnezeu sunt cinstiţi ca şi prieteni ai Lui pentru Duhul Sfânt care S-a sălăşluit întru ei, după cuvintele psalmistului care zice: ,,Iar eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi” (Psalmi 138, 8). Preacurata Maică a lui Dumnezeu a fost slăvită în cer şi pe pământ iar ea, prin sfintele sale icoane, chiar în zilele când acestea erau supuse batjocurii vrăjmaşilor a arătat atât de multe minuni, încât şi astăzi, întru căinţă ne aducem aminte de ele. Cântarea ,,de tine se bucură ceea ce eşti plină de dar toată făptura” şi icoana Maicii Domnului Tricheirusa (cu trei mâini) ne reamintesc de vindecarea minunată a Sfântului Ioan Damaschin dinaintea acestei icoane; iar povestea icoanei Maicii Domnului Portăriţa de la Mânăstirea atonită Iviron ne spune despre minunata întâmplare care a făcut ca văduva la care fusese această icoană înainte, să voiască mai bine a o arunca în mare, decât a o da pe mâna vrăjmaşului.

Nici o prigoană împotriva celor care cinsteau pe Maica Domnului şi toate cele ce ţineau de pomenirea ei nu a putut micşora în vreun fel dragostea pe care creştinii o purtau celei care era ,,rugătoare caldă”. Acum s-a hotărât ca fiecare cântare din dumnezeieştile slujbe să se încheie cu un imn sau vers în cinstea Maicii Domnului (aşa numitele Theototokia). De multe ori în timpul anului, creştinii din toate părţile se adună în biserici aşa cum se adunau şi înainte, spre a o ruga, spre a-i mulţumi pentru toate binefacerile pe care le-a arătat şi spre a-i cere milă Maicii lui Dumnezeu.

Dar putea vrăjmaşul creştinilor, diavolul care ,,umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8) să rămână un privitor nepăsător al slavei celei Preacurate ? Putea să se recunoască înfrânt şi să înceteze a se lupta împotriva adevărului, folosindu-se de cei care-i împlinesc voia ? Şi aşa, când întreaga zidire răsuna de vestea cea bună a credinţei în Hristos, când în tot locul era chemat numele Preasfintei Născătoare, când lumea întreagă s-a umplut cu biserici, când casele creştinilor erau împodobite cu sfinte icoane, atunci a apărut şi a început să se răspândească o nouă şi mincinoasă învăţătură despre Maica Domnului. Această învăţătură este primejdioasă prin aceea că mulţi nu pot vedea cu repeziciune în ce măsură strică adevărata cinstire a Maicii Domnului.

 

VI. Râvnă fără cunoştinţă (Romani 10, 2)

Stricarea de către latini, prin nou închipuita dogmă a ,,Imaculatei Concepţii” a adevăratei cinstiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria

Când aceia care au încercat să prihănească viaţa neprihănită a Preacuratei Fecioare au fost făcuţi de ocară în acelaşi chip cu aceia care îi tăgăduiseră pururea-fecioria, cu aceia care îi lepădaseră cinstea ei de Maică a lui Dumnezeu şi cu aceia care i-au defăimat icoanele, atunci când slava Maicii lui Dumnezeu lumina întreaga făptură, a apărut o învăţătură care părea că o proslăveşte pe Pururea Fecioara Maria, dar care cu adevărat îi tăgăduia toate virtuţile.

Această învăţătură numită a Imaculatei Concepţii a Fecioarei Maria, a fost primită de către următorii tronului papal al Romei. În ea se spune că ,,Preabinecuvântata Fecioară Maria din chiar primul moment al conceperii sale, printr-o graţie specială a Atotputernicului Dumnezeu şi printr-un privilegiu special pentru viitoarele merite ale lui Iisus Hristos, Salvatorul neamului omenesc a fost păstrată scutită de toată necurăţia păcatului originar” (Bula Papală a Papei Pius al IX-lea, referitoare la noua dogmă). Cu alte cuvinte, Maica Domnului a fost ferită de păcatul strămoşesc de la chiar zămislirea sa prin harul lui Dumnezeu, ajungând astfel într-o stare în care îi era cu neputinţă de a mai avea păcate personale.

Creştinii nu au mai auzit de aceste lucruri înainte de secolul al IX-lea, când abatele de Cordoba, Paschasius Radbertus a adus în discuţie pentru prima dată faptul că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a fost zămislită fără păcatul strămoşesc. Începând cu secolul al XII-lea, această idee a prins rădăcini şi a început să se răspândească tot mai mult în clerul şi mulţimea credincioşilor Bisericii din Apus care căzuseră deja din sânul Bisericii Soborniceşti, pierzând prin aceasta darul Duhului Sfânt.

Orişicum, aceasta nu înseamnă că toţi credincioşii Bisericii Romane s-au învoit cu această nouă învăţătură. Au fost deosebiri de păreri chiar şi printre cei mai vestiţi teologi ai Occidentului, consideraţi stâlpii Bisericii Latine. Toma d’Aquino şi Bernard de Clairvaux tăgăduiau această dogmă într-un mod hotărât, în timp ce Dun Scot o apăra. De la învăţători, această dezbinare şi neînţelegere a fost preluată de învăţăceii lor. Călugării dominicani, urmându-l pe învăţătorul lor Toma d’Aquino predicau împotriva Imaculatei Concepţii, în timp ce următorii lui Dun Scot, franciscanii se străduiau să o răspândească pretutindenea. Lupta între aceste două curente a continuat timp de mai multe secole, atât într-una, cât şi în cealaltă dintre tabere găsindu-se persoane considerate între catolici ca fiind autorităţi puternice ale Bisericii.

Nu se găsea, de asemenea nici un sprijin în limpezirea acestei poticniri nici prin vedeniile pe care mulţi oameni mărturisiseră că le-au fost trimise de sus. O anume Bridget, călugăriţă suedeză din secolul al XIV-lea, vestită în timpurile ei în Biserica Romei povestea în scrierile sale despre apariţiile Maicii Domnului care a înştiinţat-o nemijlocit că a fost zămislită ,,imaculat”, lipsită de păcatul strămoşesc. Dar o altă nevoitoare, contemporană ei, mai bine cunoscuta Caterina de Sienna spunea că în zămislirea sa, Maica Domnului a participat la păcatul strămoşesc, încredinţare pe care Caterina o căpătase în urma unei descoperiri venită de la însuşi Hristos.

Aşadar, pentru mult timp credincioşii Bisericii Romane nu au putut nici pe baza tratatelor teologice, nici pe cea a descoperirilor miraculoase care se contraziceau una pe alta, să-şi dea seama de ce parte se găseşte adevărul. Papii Romei până la Sixtus al IV-lea (sfârşitul secolului al XV-lea) au rămas în afara acestei dezbinări şi numai acest papă în 1475 a îngăduit o slujbă în care învăţătura Imaculatei Concepţii era arătată în chip lămurit, pentru ca la câţiva ani după aceasta să se opună osândirii unora care credeau în Imaculata Concepţie. Dar, chiar şi Sixtus al IV-lea nu era încă hotărât să mărturisească această învăţătură ca învăţătura neclintită a Bisericii; ba mai mult, pe de-o parte s-a opus osândirii celor ce credeau în Imaculata Concepţie, iar pe de altă parte nu i-a osândit nici pe cei care nu credeau în acest fel.

Între timp, dogma Imaculatei Concepţii îşi găsea noi şi noi părtaşi între cei ce erau în Biserica Latină, iar pricina era că le părea acelora că sunt mai evlavioşi şi mai bineplăcuţi Maicii Domnului, dăruindu-i acesteia o cinstire cât mai mare cu putinţă. Strădania oamenilor de a o preaslăvi ca Mijlocitoare Cerească pe de-o parte, pe de altă parte căderea teologilor occidentali în speculaţii abstracte care duceau doar la un adevăr părelnic (scolasticismul) şi, în cele din urmă sprijinul oferit acestei învăţături de papii romani de după Sixtus al IV-lea, toate acestea au dus la aceea că ideile privitoare la Imaculata Concepţie, idei exprimate pentru prima oară de Paschasius Radbertus în secolul al IX-lea deveniseră încredinţare desăvârşită a Bisericii Latine în secolul al XIX-lea. Rămânea doar proclamarea acestora ca fiind învăţătura Bisericii, ceea ce a şi fost făcut de către Papa Pius al IX-lea în timpul unei ceremonii solemne din 8 decembrie 1854, când a afirmat că Imaculata Concepţie a Preasfintei Fecioare este o dogmă a Bisericii Romane.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 20-21/noiembrie-decembrie 2000

 

 

 

PARTEA A V-A

VI. Râvnă fără cunoştinţă (Romani 10, 2)

Stricarea de către latini, prin nou închipuita dogmă a ,,Imaculatei Concepţii” a adevăratei cinstiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria

În acest fel Biserica Romei a mai adăugat o abatere de la învăţătura dreaptă pe care şi ea la rându-i o mărturisise înainte de a se rupe de Biserica Sobornicească şi Apostolească, a cărei credinţă a fost păstrată până acum, neştirbită şi neschimbată, de către Biserica Ortodoxă. Proclamarea noii dogme a mulţumit marea mulţime a credincioşilor catolici care, în simplitatea lor au crezut că aceasta va sluji la o mai mare cinstire adusă Maicii lui Dumnezeu, făcându-i prin această mărturisire un nepreţuit dar. A satisfăcut de asemenea şi slava deşartă a teologilor occidentali care au scornit şi au apărat această învăţătură. Dar înainte de toate, proclamarea acestei noi dogme a fost aducătoare de foloase tronului papal însuşi de vreme ce, proclamând prin autoritatea sa o dogmă nouă a Bisericii, chiar dacă a ascultat de părerile episcopilor Bisericii Catolice papa şi-a însuşit în mod deschis prin acest simplu act dreptul de a schimba învăţătura Bisericii Romane, şi de a-şi aşeza propriul său glas deasupra mărturiei Sfintelor Scripturi şi a Sfintei Tradiţii. O deducţie firească a acestor lucruri este faptul că papii Romei au fost infailibili în ceea ce priveşte credinţa, după cum acest lucru a şi fost proclamat de către acelaşi Papă Pius al IX-lea tot ca şi o dogmă a Bisericii Catolice, în 1870.

În acest chip era schimbată învăţătura Bisericii Apusene după ce a căzut din comuniunea cu Biserica cea adevărată. Au fost introduse noi şi noi învăţături, gândind că prin acestea va fi mult mai slăvit Adevărul, dar în realitate nefăcând altceva decât Sfintii 22să-L nimicească. În timp ce Biserica Ortodoxă, cu smerenie mărturiseşte învăţătura primită de la Hristos însuşi şi de la sfinţii apostoli, Biserica Romei îndrăzneşte să adauge lucruri noi acestei învăţături, de multe ori datorită râvnei fără cunoştinţă (după Romani 10, 2), alteori datorită căderilor în superstiţii ori în ,,împotrivirile ştiinţei mincinoase” (I Timotei 6, 20). Şi nici nu putea fi altfel, căci aceea că ,,porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18) a fost făgăduită numai şi numai Bisericii celei Adevărate şi Soborniceşti; dar pentru cei ce s-au îndepărtat de ea se vor împlini cuvintele: ,,Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi dacă nu rămâneţi în Mine” (Ioan 15, 4).

 

Sfânta Ana cu Maica Domnului. Frescă de la Mânăstirea Curtea de Argeş, secolul al XVI-lea

 

Este adevărat că în definiţia noii dogme se spune că nu s-a statornicit o nouă învăţătură, ci a fost proclamat ca aparţinând Bisericii ceea ce fusese dintotdeauna în Biserică şi ceea ce ţinuseră mulţi dintre Sfinţii Părinţi, din ale căror scrieri sunt citate unele fragmente. Dar toate textele Sfinţilor Părinţi citate vorbesc numai despre preasfinţenia Pururea Fecioarei şi despre neprihănirea sa, dându-i o mulţime de nume care să-i arate neprihănirea şi starea sa duhovnicească înaltă; însă niciunde în aceste citate nu se află vreun cuvânt care să vorbească despre neprihănirea zămislirii sale. Ba mai mult, aceiaşi Sfinţi Părinţi afirmă în alte locuri că singur Hristos este cu desăvârşire lipsit de orice păcat, în timp ce toţi ceilalţi muritori, fiind născuţi din Adam poartă un trup supus legii păcatului.

Nimeni dintre Sfinţii Părinţi de dinainte nu a afirmat vreodată că Dumnezeu, într-un chip cu totul minunat ar fi curăţit-o pe Fecioara Maria încă pe când aceasta se afla în pântece, mulţi chiar arătând că Pururea Fecioara, asemeni tuturor celorlalţi oameni a avut de purtat lupta împotriva firii căzute, păcătoase, dar că a biruit orice ispită şi a fost mântuită de către Dumnezeiescul său Fiu.

Şi teologii catolici spun că Pururea Fecioara Maria a fost mântuită de către Hristos. Dar ei înţeleg prin aceasta aceea că Maria a fost ferită de împărtăşirea păcatului strămoşesc în vederea meritelor viitoare ale lui Hristos (Bula Papală despre Dogma Imaculatei Concepţii). Potrivit învăţăturii lor, Pururea Fecioara a primit mai înainte darul pe care Hristos l-a făcut celorlalţi oameni prin patimile şi moartea Sa pe lemnul sfintei cruci. Mai mult, vorbind despre chinul prin care a trecut Maica Domnului atunci când a stat sub crucea iubitului său Fiu şi, îndeobşte despre suferinţa de care a fost plină viaţa Maicii Domnului, aceiaşi teologi le consideră ca un adaos la pătimirile lui Hristos, zicând astfel că Maica Domnului este Co-Răscumpărătoarea noastră. Potrivit unui teolog catolic, ,,Maria este împreună-lucrătoare cu Răscumpărătorul nostru ca şi Co-Răscumpărătoare”. ,,În actul răscumpărării ea, într-un anume fel L-a ajutat pe Hristos” (Catehismul Dr-ului Weimar). ,,Maica Domnului - scrie Dr. Lenz în a sa Mariologie - a purtat povara martiriului său, nu atât cu curaj, cât cu bucurie, chiar dacă având inima frântă”. Din acest motiv, ea este ,,o completare a Sfintei Treimi” şi, ,,aşa cum Fiul său este singurul Mijlocitor ales de Dumnezeu între majestatea Sa ofensată şi omenirea păcătoasă, exact în acelaşi mod, singura Mijlocitoare pusă de El între Fiul Său şi noi este Fericita Fecioară”. ,,Sub trei aspecte - ca Fiică, Mamă şi Aleasă a lui Dumnezeu - Fecioara Maria este înălţată la o anumită egalitate cu Tatăl, la o anumită superioritate asupra Fiului, la o anumită apropiere de Sfântul Duh” (Imaculata Concepţie, Malou Episcopul de Bourges).

Aşadar, potrivit învăţăturii reprezentanţilor teologiei latine, în lucrarea de răscumpărare a neamului omenesc Pururea Fecioara Maria este pusă pe aceeaşi treaptă cu Însuşi Mântuitorul şi este înălţată la starea de egalitate cu Dumnezeu. Cred că nimeni nu ar putea merge mai departe de atât. Iar dacă toate acestea nu au fost încă definitiv formulate ca dogmă a Bisericii Romane totuşi, făcând primul pas pe această cale, Papa Pius al IV-lea a arătat direcţia de urmat pentru viitoarea dezvoltare a învăţăturii recunoscute de către biserica sa şi a întărit, indirect mai sus citata învăţătură despre Pururea Fecioara Maria.

În acest fel, Biserica Romană, în strădaniile sale de a-i aduce Maicii Domnului o cât mai mare cinstire merge pe calea zeificării ei. Iar dacă acum voci cu autoritate în Biserică o numesc pe Fecioara ,,completare” a Sfintei Treimi, ne putem aştepta ca Maica Domnului să fie adorată asemeni lui Dumnezeu.

Pe această cale merg şi anumiţi gânditori din timpurile noastre aparţinând Bisericii Ortodoxe, dar care îşi clădesc un nou sistem teologic având drept fundament dogmatic învăţătura despre Sofia - care este Înţelepciunea -, ca o energie deosebită ce uneşte pe Dumnezeu cu creaţia. Asemeni celorlalţi şi ei, dezvoltând învăţătura despre demnitatea Maicii Domnului vor să vadă în ea o Esenţă, aşezată într-un anume fel la mijlocul distanţei dintre Dumnezeu şi om. În anumite privinţe sunt mult mai moderaţi decât teologii latini, dar în altele, dacă vă vine să credeţi i-au lăsat cu mult în urmă. Căci în timp ce neagă Imaculata Concepţie şi lipsa păcatului strămoşesc la Maica Domnului, aceştia învaţă că a fost slobodă de orice păcat personal, văzând în ea o mijlocitoare între om şi Dumnezeu, asemeni lui Hristos: în Persoana lui Hristos a venit printre oameni a doua Persoană a Sfintei Treimi, Cuvântul mai dinainte de veci, Fiul lui Dumnezeu, pe când în Fecioara este arătat Duhul Sfânt.

Folosindu-ne de cuvintele unuia dintre cei ce propovăduiesc această învăţătură, atunci când Sfântul Duh a venit şi s-a sălăşluit în Fecioara Maria aceasta a dobândit ,, o viaţă diadică, omenească şi dumnezeiască; iar că ea a fost complet îndumnezeită este din pricină că în fiinţa sa ipostatică s-a revelat în mod viu, creator Duhul Sfânt”. ,,Ea este o manifestare completă a Celui de-al Treilea Ipostas”, ,,o făptură creată, dar în acelaşi timp fără a mai fi creată”. Această strădanie spre zeificarea Maicii Domnului se vede înainte de toate în Apus unde, în acelaşi timp o sumedenie de secte cu caracter protestant, împreună cu marile curente protestante - luteranismul şi calvinismul -, care în general desconsideră cinstirea Maicii Domnului şi chemarea numelui ei în ajutor, se bucură de o mare popularitate.

Dar putem să le răspundem acestora cu cuvintele Sfântului Epifanie al Ciprului: ,,În amândouă aceste erezii sălăşluieşte aceeaşi vătămătură: atunci când oamenii nesocotesc cinstirea Maicii lui Dumnezeu şi atunci când, dimpotrivă o slăvesc mai mult decât îi este cuvenit în chip propriu” (Panarion, ,,Împotriva Colyridienilor”). Acest Sfânt Părinte îi ceartă pe aceia care aproape că îi aduc Pururea Fecioarei închinare ca lui Dumnezeu: ,,Să fie cinstită Maica Domnului, dar singur lui Dumnezeu să I se aducă închinare”. ,,Deşi Maria a fost vas ales al lui Dumnezeu, totuşi ea a fost femeie prin fire, cu nimic deosebită de ceilalţi. Şi chiar dacă în viaţa Maicii Domnului şi în Sfânta Tradiţie ni se istoriseşte că i-a fost spus tatălui său Ioachim, în pustie: ,,Femeia ta a zămislit”, totuşi această zămislire nu a putut fi fără unire conjugală şi fără sămânţă bărbătească”. ,,Nu trebuie a adora ceea ce le este propriu sfinţilor din ceruri, ci trebuie adorat Stăpânul lor. Maria nu este Dumnezeu şi nu a primit un trup ceresc, ci unul ieşit din unirea unui bărbat cu o femeie; iar potrivit făgăduinţei, asemeni lui Isaac a fost gătită spre a intra în iconomia dumnezeiască. Dar pe de altă parte să nu încerce să o defaime nebuneşte cineva pe Pururea Fecioara” (Sfântul Epifanie, Împotriva antidicomarioniţilor).

Biserica Ortodoxă, cinstind-o pe Maica Domnului în cântările şi rugăciunile rânduite, nu îndrăzneşte să îi atribuie ceea ce nu a fost împărtăşit despre ea prin Sfânta Scriptură sau prin Sfânta Tradiţie. ,,Adevărului îi este străin tot ceea ce este exagerat, aşa cum îi este străin tot ceea ce este spus numai pe jumătate. El dă fiecărui lucru măsura potrivită şi locul potrivit” (Sfântul Ignatie Briancianinov, Expunere a învăţăturii Bisericii Ortodoxe despre Maica Domnului). Slăvind neprihănirea Pururea Fecioarei şi tăria cu care a purtat toate suferinţele din timpul vieţii sale pământeşti, Părinţii Bisericii au lepădat, pe de altă parte ideea cum că Maica Domnului a fost mijlocitoare între Dumnezeu şi om, în sensul unei asocieri la răscumpărarea firii omeneşti. Vorbind despre pregătirea Maicii Domnului spre a muri împreună cu Fiul ei şi pentru a suferi împreună cu El patimile pentru mântuirea tuturor, un vestit Părinte al Bisericii din Apus, Sfântul Ambrozie, Episcopul Mediolanului adaugă: ,,Dar pătimirile lui Hristos nu au avut nevoie de nici un ajutor, după cum Însuşi a spus cu mult înainte prin gura proorocului: ,,Priveam în jur: nici un ajutor ! Mă cuprindea mirarea: nici un sprijin ! Atunci braţul Meu M-a ajutat şi urgia Mea sprijin Mi-a fost” (Isaia 63, 5)” (Sfântul Ambrozie, Despre viaţa Maicii Domnului şi despre pururea-fecioria Sfintei Maria, capitolul 7).

Acelaşi Sfânt Părinte învaţă despre păcatul strămoşesc de care numai singur Mântuitorul este lipsit, astfel:,, Între toţi cei născuţi din femeie nu este nici unul desăvârşit întru sfinţenie, în afară de Domnul nostru Iisus Hristos care, într-un chip nou şi cu totul străin, prin naştere curată nu a fost prihănit de întinăciune pământească” (Sfântul Ambrozie, Comentarii la Luca). ,,Singur Fiul lui Dumnezeu este fără de păcat. Toţi cei născuţi în chip firesc din bărbat şi femeie sunt din această pricină, a unirii cărnii, făcuţi vinovaţi păcatului. Prin urmare El, care nu are păcat nu a fost zămislit în acest chip” (Sfântul Ambrozie, Despre căsătorie şi despre desfrânare). ,,Un singur Om, Mijlocitorul între Dumnezeu şi ceilalţi oameni este slobod de înlănţuirea naşterii păcătoase, căci S-a născut din Fecioară, iar în naşterea Sa nu a fost întinat de păcat” (Sfântul Ambrozie, Împotriva lui Iulianus).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 22-23/ianuarie-februarie 2001

 

 

 

PARTEA A VI-A 

VI. Râvnă fără cunoştinţă (Romani 10, 2)

Stricarea de către latini, prin nou închipuita dogmă a ,,Imaculatei Concepţii” a adevăratei cinstiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria

Un alt vestit învăţător al Bisericii cinstit în Apus în mod cu totul deosebit, Fericitul Augustin scrie: ,,Iar despre ceilalţi oameni, mai puţin Cel care este piatra din capul unghiului, nu văd nici un alt chip de a deveni temple ale lui Dumnezeu şi locaşuri ale Celui Preaînalt în afara naşterii în duh, care trebuie să fie precedată de naşterea în trup. Aşadar, oricât de mult ne-am gândi la pruncii care sunt încă în pântecele mamei, chiar dacă Evanghelistul spune despre Sfântul Ioan Botezătorul că a săltat de bucurie în pântecele mamei sale (ceea ce s-a petrecut prin lucrarea Sfântului Duh), sau dacă Însuşi Domnul îi spune lui Ieremia: ,,Înainte de a ieşi din pântece, te-am sfinţit” (Ieremia 1, 5) -, nu contează cât de mult aceste vorbe ar putea sau nu să ne ducă cu gândul la faptul că în această stare copiii pot ajunge la o anume sfinţenie totuşi, în nici un caz nu încape îndoială că starea de sfinţenie prin care cu toţii la un loc şi fiecare dintre noi devenim temple ale lui Dumnezeu o ating doar aceia dintre noi care s-au născut din nou; iar pentru a fi născut din nou înseamnă că te-ai mai născut o dată. Numai aceia care au fost deja născuţi se pot uni cu Hristos şi cu Trupul Său cel sfânt care face Biserica Sa templu viu al slavei lui Dumnezeu” (Fericitul Augustin, Scrisoarea 187).

Cuvintele de mai sus, care sunt ale unora dintre învăţătorii cei din vechime ai Bisericii, dovedesc faptul că şi în Apus învăţătura care acum este răspândită, înainte era lepădată. Chiar după căderea Bisericii Apusene, Bernard care este recunoscut ca fiind o voce importantă, scria: ,,Mă înspăimânt acum, văzând că unii dintre voi au ales să schimbe lucruri de căpătâi, aducând sărbători noi, necunoscute înainte de către Biserică, sărbători care nu sunt primite de gândire şi de predania cea din vechime. Suntem noi cu adevărat mai înţelepţi şi mai smeriţi decât părinţii noştri ? Veţi zice: Trebuie să o slăvim pe Maica Domnului cât mai mult cu putinţă. Aceasta este adevărat, dar cinstirea Împărătesei Cerurilor cere dreaptă socoteală. Această Fecioară-Împărăteasă nu are trebuinţă de cinstire neadevărată, având prin sine cununile adevărate ale slavei şi însemnele demnităţii. Cinstiţi-i neprihănirea trupului şi sfinţenia vieţii sale ! Minunaţi-vă de mulţimea darurilor Fecioarei, închinaţi-vă Fiului ei, înălţaţi-o pe cea care a zămislit fără a cunoaşte atingere şi a născut fără a şti durerea ! şi ce ar mai trebui adăugat la aceste cinstiri ? Lumea spune că trebuie cinstită zămislirea sa care a fost mai înainte de slăvita sa naştere, căci dacă nu ar fi existat mai înainte zămislirea, nici naşterea nu ar fi fost slăvită. Dar dacă cineva, din aceleaşi motive ar spune că trebuie să aducem aceeaşi cinstire şi părinţilor Fecioarei ? S-ar putea cere în acelaşi chip şi pentru bunicii şi străbunicii ei, până la infinit. Mai mult, cum poate să nu fie păcat acolo unde a fost atingere trupească ? Mai mult decât toate acestea, să nu afirme cineva că Pururea Fecioara a fost zămislită de la Duhul Sfânt, iar nu de către om. Susţin cu hotărâre că Duhul Sfânt S-a coborât peste ea, iar nu că a venit cu ea”.

,,Spun că Fecioara nu putea atinge sfinţenia înainte de a fi zămislită cu atât mai mult, cu cât nu fiinţa. Dacă, cu atât mai mult nu putea fi sfinţită în clipa zămislirii din pricina păcatului care este nedespărţit de zămislirea firească, atunci rămâne doar că a fost sfinţită după ce a fost zămislită în pântecele maicii sale. Această sfinţire, dacă nimiceşte păcatul sfinţeşte naşterea, iar nu zămislirea sa. Nimănui nu-i este dat să fie zămislit întru sfinţenie; numai Domnul Iisus Hristos a fost zămislit de la Duhul Sfânt, fiind astfel Singurul cu totul curat încă de la zămislirea Sa. În afară de El este adevărat pentru toţi Sfintii 24cei din spiţa omenească ceea ce unul dintre urmaşii lui Adam spune despre el însuşi, atât din smerenie cât şi din cunoştinţa adevărului: ,,Că iată întru fărădelegi m-am zămislit” (Psalmi 50, 6). Cum poate cineva să spună că zămislirea sa a fost întru totul curată, odată ce nu este o lucrare a Duhului Sfânt, fără a mai spune că s-a născut din poftă trupească ? Desigur că Pururea Fecioara nu primeşte cinstirea care este vădit că slăveşte păcatul. Ea nu poate în nici un chip să primească o noutate scornită împotriva învăţăturii Bisericii, o noutate care este rădăcina neluării aminte, sora necredinţei şi fiica uşurătăţii minţii” (Bernard, Scrisoarea 174). Cele spuse mai sus vădesc noutatea şi absurditatea dogmei Bisericii Apusene.

 

Naşterea Maicii Domnului

 

Învăţătura lipsei desăvârşite a păcatului (1) la Maica Domnului nu se potriveşte nici cu Sfintele Scripturi unde, de mai multe ori se aminteşte de lipsa păcatului numai la Cel despre care se spune că ,,unul este Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus” (I Timotei 2, 5); ,,şi păcat în El nu este” (I Ioan 3, 5); ,,care n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui” (I Petru 2, 22); ,,ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat” (Evrei 4, 15); ,,căci pe El, care n-a cunoscut păcatul, L-a făcut pentru noi păcat” (II Corinteni 5, 21). Pe când, cu privire la restul oamenilor se spune ,,Cine ar putea să scoată ceva curat din ceea ce este necurat ?” (Iov 14, 4). ,,Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi ... Căci dacă, pe când eram încă vrăjmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcaţi fiind, ne vom mântui prin viaţa Lui” (Romani 5, 8-10).

(2) Această învăţătură contrazice de asemenea Sfânta Tradiţie, conţinută în numeroase scrieri ale Sfinţilor Părinţi, unde se vorbeşte despre slăvita sfinţenie a Maicii lui Dumnezeu doar de la naşterea sa, ca şi de curăţirea sa de către Duhul Sfânt la zămislirea Mântuitorului, iar nu la zămislirea sa de către Sfânta Ana. ,,Căci nimeni nu este fără de păcat înaintea Ta, chiar dacă ar trăi numai o zi pe faţa pământului, ci numai Tu Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, care ai venit în lume fără de păcat şi prin care noi cei credincioşi am dobândit milă şi iertare de păcate” (Sfântul Vasilie cel Mare, A treia rugăciune de la Vecernia Cincizecimii). ,,Dar când Hristos a venit în lume neavând tată şi dintr-o Maică-Fecioară, curată, ce n-a cunoscut nunta, temătoare de Dumnezeu, neprihănită şi care nu a ştiut de bărbat şi, întrucât I se potrivea să Se nască, El a curăţat prin aceasta firea femeiască, stingând amărăciunea Evei şi biruind legile firii” (Sfântul Grigorie Teologul, Lauda fecioriei). Oricum, chiar şi atunci, aşa cum Sfinţii Vasilie cel Mare şi Ioan Gură de Aur spun, Maica Domnului nu a fost aşezată într-o stare în care nu mai putea să păcătuiască, ci a purtat mai departe grija mântuirii sale, biruind toate ispitele ieşite în cale (Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentarii la Sfânta Evanghelie după Ioan, Omilia LXXXV; Sfântul Vasilie cel Mare, Scrisoarea 160).

(3) Învăţătura potrivit căreia Maica Domnului a fost curăţită de orice păcat înainte de naşterea sa, astfel încât din ea să poată fi zămislit curat Hristos este lipsită de noimă. Căci, dacă Hristos s-ar fi putut naşte numai dacă Fecioara s-ar fi născut curată, ar fi fost de trebuinţă ca şi părinţii ei, la rândul lor să fi fost lipsiţi cu desăvârşire de păcatul strămoşesc, deci să fi fost născuţi din alţi părinţi lipsiţi de păcat şi, tot aşa mergând mai departe în acest fel, se poate trage concluzia că Hristos nu S-ar fi putut întrupa decât dacă toţi strămoşii Săi după trup, până la Adam inclusiv, ar fi fost mai dinainte curăţiţi de păcatul strămoşesc. Dar atunci nu ar mai fi fost de trebuinţă ca Hristos însuşi să vină în trup, de vreme ce întruparea s-a săvârşit pentru a nimici păcatul.

(4) De asemenea, această învăţătură, ca şi aceea că Maica Domnului a fost păzită de harul lui Dumnezeu spre a nu cădea în păcat Îl arată pe Dumnezeu nemilostiv şi nedrept. Căci, dacă Dumnezeu ar fi putut să o păzească pe Maria de păcate şi să o cureţe de urmele păcatelor înainte de a se fi născut, atunci de ce nu i-a curăţat şi pe ceilalţi oameni înainte de naştere, ci i-a lăsat mai departe în păcat ? Aşadar, reiese de aici că Dumnezeu mântuieşte oamenii în ciuda voinţei lor, hotărând pentru unii, mai înainte de a se fi născut mântuirea lor.

(5) Învăţătura cea nouă, ce pare să aibă pretenţia că o slăveşte pe Maica Domnului, în realitate îi defaimă toate virtuţile. La urma urmei, dacă Maria, chiar în pântecele maicii sale, când nu putea să dorească nimic nici bun, nici rău a fost păzită de harul lui Dumnezeu de orice prihănire, iar după naşterea sa, tot prin acest har a fost păzită de a mai păcătui, atunci ce merit ar mai avea ea ? Dacă ar fi fost aşezată într-o stare în care să nu mai poată păcătui şi nu a mai păcătuit, atunci pentru ce a slăvit-o Dumnezeu într-atât ? Dacă ea, fără a purta nici o luptă şi fără a avea nici cea mai mică plecare înspre păcat a rămas curată, atunci de ce a fost ea încununată mai mult decât oricine altcineva ? Nici o biruinţă nu se poate arăta fără un vrăjmaş înfrânt.

Curăţia şi sfinţenia Pururea Fecioarei constă în aceea că ea, fiind ,,fiinţă omenească cu patimi, asemeni nouă” într-atât L-a iubit pe Dumnezeu şi atât I s-a dăruit, încât prin curăţia sa a fost înălţată deasupra întregii firi omeneşti. De aceea, fiind mai înainte cunoscută şi dinainte aleasă, ei i-a fost dat să fie curăţită prin Duhul Sfânt, care a umbrit-o şi a zămislit în pântecele ei pe Mântuitorul lumii. Învăţătura Imaculatei Concepţii, adică a curăţirii sale prin harul lui Dumnezeu neagă biruinţa ei asupra ispitelor, preschimbând-o dintr-o biruitoare căreia i se cuvine să primească cununa slavei într-o unealtă oarbă a voii dumnezeieşti.

Aşadar, acest ,,dar” oferit Maicii Domnului de către Papa Pius al IX-lea şi toţi care au gândit că o pot slăvi pe Maica Domnului prin aceea că scornesc noi ,,adevăruri” nu este nicidecum o mai mare slăvire şi o mai mare cinstire a Fecioarei, ci mai degrabă o micşorare a slavei Maicii lui Dumnezeu. Întrutot Sfânta Fecioară a fost într-atât slăvită de însuşi Dumnezeu, într-atât de înălţată în timpul petrecerii ei aici pe pământ, încât nici o găselniţă omenească nu poate adăuga, măcar cât de puţin, slavei şi cinstirii ei. De aceea, cei care umblă cu inovaţii nu fac altceva decât să-i ascundă chipul dinaintea ochilor lor. ,,Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos”, scria Sfântul Apostol Pavel, insuflat de Duhul Sfânt (Coloseni 2, 8).

O asemenea ,,deşartă înşelăciune” este şi învăţătura despre Imaculata Concepţie a Fecioarei Maria de către Sfânta Ana, învăţătură care la prima vedere îi înalţă, dar care de fapt îi micşorează cinstirea. Ca orişice minciună, ea este o sămânţă a ,,tatălui minciunii” (Ioan 8, 44), diavolul care a izbutit în acest chip să amăgească pe mulţi care nu înţeleg că prin aceasta o hulesc pe Maica Domnului. Împreună cu această învăţătură trebuiesc lepădate toate celelalte care izvorăsc din ea sau îi sunt asemănătoare. Strădania de a o înălţa pe Maica Domnului pe aceeaşi treaptă cu Hristos, astfel încât Răscumpărătorul şi ,,Co-Răscumpărătoarea” să fi suferit la fel potrivit învăţăturii papistaşe, sau că ,,firea umană a Maicii Domnului în rai, alături de Dumnezeu-Omul Iisus împreună ne descoperă icoana completă a omului” - este de asemenea o înşelăciune deşartă şi o amăgire a filozofiei. În Hristos Iisus ,,nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască” (Galateni 3, 28), şi Hristos a răscumpărat întregul neam omenesc; de aceea, la slăvită Învierea Sa se spune că ,,Adam dănţuieşte şi Eva se bucură” (Condacul Învierii pe glasul întâi şi al treilea), iar prin Înălţarea Sa Domnul a ridicat întreaga fire omenească.

De asemenea, acea învăţătură care spune că Maica Domnului este ,,o completare a Sfintei Treimi” sau un ,,al patrulea Ipostas”, că ,,Fiul şi Maica sunt revelări ale Tatălui prin cel de-al Doilea şi cel de-al Treilea Ipostas”, că Fecioara Maria este ,,o făptură creată, dar în acelaşi timp fără a mai fi creată” - toate acestea sunt rodul înţelepciunii deşarte, mincinoase, care nu se mulţumeşte cu ceea ce Biserica a păstrat încă din vremurile apostolilor, ci se luptă să o slăvească pe Preasfânta Fecioară mai mult chiar decât a slăvit-o Dumnezeu.

În acest chip se împlinesc cuvintele Sfântului Epifanie al Ciprului: ,,Unii fără de căpătâi în părerile lor despre Preasfânta şi Pururea Fecioara s-au străduit şi se sârguiesc să o pună pe aceasta în locul lui Dumnezeu” (Sfântul Epifanie, Împotriva antidicomarioniţilor). Dar, ceea ce îi este adus Fecioarei în desăvârşită şi învârtoşată nesimţire, în loc să îi fie spre laudă i se face spre hulire; iar Preacurata leapădă minciunile, fiind Maica Adevărului (Ioan 14, 6).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 24-25 (2/2001)

 

 

 

PARTEA A VII-A

VII. Cinstirea Maicii Domnului în tradiţia ortodoxă

Biserica Ortodoxă învaţă despre Maica Domnului doar ceea ce Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură au spus despre ea, şi în fiecare zi o slăveşte în lăcaşele sale, cerându-i ajutorul şi ocrotirea. Cunoscând că ei îi sunt bineplăcute numai acele laude care sunt pe potriva slavei sale, Sfinţii Părinţi şi melozii i-au cerut adesea ei şi Fiului ei să le arate în ce chip să o cânte: ,,Întăreşte-mi mintea, Hristoase Dumnezeule, ca să cânt cu îndrăzneală lauda Preacuratei Maicii Tale” (Icosul Adormirii Maicii Domnului). ,,Biserica învaţă că Hristos S-a născut cu adevărat din Pururea Fecioara Maria” (Sfântul Epifanie, Adevărul despre credinţă). ,,De nevoie este ca noi să mărturisim pe Preasfânta şi Pururea Fecioara Maria că este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu. Căci cei ce se leapădă de faptul că Preasfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu cu adevărat, nu mai sunt credincioşi ci ucenici sunt, ai fariseilor şi saducheilor” (Sfântul Efrem Sirul, Către Ioan Monahul).

Din Sfânta Tradiţie este ştiut că Maria a fost fiica venită la bătrâneţe a lui Ioachim şi a Anei şi că Ioachim cobora din spiţa împărătească a lui David, iar Ana se trăgea din seminţie preoţească. Având această rădăcină aleasă, erau totuşi săraci. Dar nu aceasta îi întrista cel mai mult pe aceşti drepţi, ci mai degrabă aceea că nu aveau copii şi nu trăgeau nădejde ca urmaşii lor să-L vadă pe Mesia. Şi iată cum, odată defăimaţi fiind de iudei pentru că erau sterpi, s-au rugat amândoi lui Dumnezeu cu suflet smerit - Ioachim într-un munte, unde a fugit după ce arhiereul nu a vrut să primească jertfa la templu, iar Ana în grădina lor plângându-şi neputinţa sterpiciunii - şi atunci le-a fost trimis un înger înştiinţându-i că în curând vor da naştere unei fiice. Plini de bucurie, au făgăduit să o închine pe aceasta lui Dumnezeu.

După nouă luni li s-a născut o fiică pe care au numit-o Maria şi care, din fragedă pruncie, a fost împodobită cu cele mai alese virtuţi ale sufletului. Când a ajuns la vârsta de trei ani, părinţii ei, împlinind făgăduinţa au adus-o pe micuţa Maria la templul din Ierusalim; aici a urcat singură mulţimea treptelor şi, printr-o descoperire a lui Dumnezeu a fost primită de marele arhiereu care a dus-o în Sfânta Sfintelor, ea purtând în sine harul lui Dumnezeu care rămânea asupra ei. A fost rânduită în ceata fecioarelor care slujeau la templu, dar petrecea atât de mult timp rugându-se în Sfânta Sfintelor, încât se poate spune că vieţuia acolo.

Fiind împodobită cu toate virtuţile, a făcut pilda unei nemaiîntâlnite curăţii a vieţii. Smerită şi ascultătoare faţă de toţi, nu a supărat pe nimeni, nu a rostit nimănui vreo vorbă urâtă, s-a arătat tuturor prietenoasă şi nu s-a plecat nici unui gând necurat (după Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre viaţa Maicii Domnului şi despre pururea-fecioria Sfintei Maria).

,,În ciuda virtuţilor şi a neprihănirii vieţii pe care o ducea Maica Domnului, păcatul şi moartea veşnică îşi făceau arătată lucrarea şi nici nu se putea să fie altfel: aceasta este învăţătura adevărată şi credincioasă a Bisericii dreptslăvitoare despre legătura Maicii lui Dumnezeu cu păcatul strămoşesc şi cu moartea” (Sfântul Ignatie Briancianinov, Expunere a învăţăturii Bisericii Ortodoxe despre Maica Domnului). ,,Străină oricărei căderi Sfintii 26în păcat, ea nu a fost străină ispitei păcatului. Singur Dumnezeu este fără de păcat, pe când omul va avea ceva de îndreptat şi de desăvârşit pentru a putea împlini porunca lui Dumnezeu: ,,Fiţi sfinţi, că sfânt sunt Eu, Domnul Dumnezeul vostru” (Levitic 19, 2)” (Sfântul Ambrozie al Milanului, Comentariu la Psalmul 118). Cu cât este cineva mai curat şi mai desăvârşit, cu atât îşi dă seama mai mult de neputinţele sale, socotindu-se pe sine cel mai nevrednic.

Fecioara Maria, dăruindu-se pe sine întreagă lui Dumnezeu, chiar dacă a alungat dintru sine orice înclinaţie păcătoasă, totuşi a simţit, cu mult mai mult ca toţi ceilalţi slăbiciunea firii omeneşti şi cu înfrigurare dorea venirea unui Mântuitor. Întru smerenia sa se socotea nevrednică a fi chiar şi numai slujitoarea aceleia care urma să-L nască pe Domnul. Aşadar, nimic nu-i putea abate mintea de la rugăciune şi, luând aminte la sine însăşi, Maria s-a făgăduit lui Dumnezeu de a nu se însoţi cu bărbat şi de a-şi păzi fecioria, pentru ca întreaga sa viaţă să-I slujească numai Lui şi, atunci când vârsta nu i-a îngăduit de a mai rămâne în templu, fiind logodită cu bătrânul Iosif ea s-a mutat în casa acestuia, în Nazaret. Aici i s-a arătat Arhanghelul Gavriil care i-a adus Vestea cea Bună, cum că ea va fi cea care va naşte pe Fiul Celui Preaînalt.

,,Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei. Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta ? Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi preste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit. Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat ? Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî preste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1, 28-35).

Maria a primit vestea trimisă prin înger cu smerenie şi ascultare. ,,Atunci Cuvântul, într-un chip numai de El ştiut S-a pogorât şi, după voinţa Lui, a intrat în Fecioara şi S-a sălăşluit în ea” (Sfântul Efrem Sirul, Laudă Maicii lui Dumnezeu). ,,Aşa cum lumina luminează ceea ce este ascuns, în acelaşi chip Hristos curăţă ce este nevăzut în firea lucrurilor. Aşa a curăţit-o pe Fecioara, iar apoi S-a născut, aşa încât să fie arătat că acolo unde este Hristos se arată şi curăţia în toată puterea sa. El a curăţit-o pe Fecioară, fiind mai înainte gătită de către Duhul Sfânt, iar apoi pântecele fiind curăţit, L-a zămislit. A curăţit-o pe Fecioara, deşi aceasta era neprihănită, iar apoi, născându-Se, El a păzit-o Fecioară. Nu voiesc a spune că Maria a atins nemurirea, ci că nu s-a mai plecat spre porniri păcătoase” (Sfântul Efrem Sirul, Omilii împotriva ereticilor, 41).

,,Lumina s-a sălăşluit înlăuntrul ei curăţindu-i mintea, gândurile şi îndeletnicirile, sfinţindu-i fecioria” (Sfântul Efrem Sirul, Maria şi Eva).

,,Pe ceea ce era curată, neprihănită potrivit înţelegerii omeneşti, El a curăţit-o prin har” (Sfântul Ignatie Briancianinov, Expunere a învăţăturii Bisericii Ortodoxe despre Maica Domnului). Fecioara n-a dezvăluit nimănui cele spuse de înger, însă îngerul i-a arătat în vis lui Iosif cele despre ea şi despre nemaiauzita zămislire de la Duhul Sfânt (Matei 1, 18-25), iar după naşterea lui Hristos, dimpreună cu nenumărate cete îngereşti el i-a vestit pe păstori. Aceştia, venind să se închine noului născut, vesteau cele spuse lor despre Prunc. După ce înainte a îndurat tăcută bănuielile, Fecioara a ascultat tăcută şi acum, punând în inima sa toate aceste cuvinte ce se grăiau despre slava Fiului ei (Luca 2, 8-19). Patruzeci de zile după aceasta a auzit şi rugăciunea de laudă a Dreptului Simeon, precum şi proorocia despre sabia care va trece prin sufletul ei.

Mai apoi, ea a văzut cum Iisus Se întărea cu Duhul şi Se umplea de înţelepciune, L-a auzit învăţând în templu pe când era El de doisprezece ani, şi toate acestea ea le păstra în inima ei (Luca 2, 21-51). Chiar şi aşa, plină de har, ea nu a înţeles pe deplin în ce chip era lucrarea şi preaslăvirea Fiului ei pe pământ. Îi era încă propriu ceea ce evreii credeau despre Mesia, iar simţămintele ei fireşti, care o făceau să se îngrijoreze pentru El şi să-L oprească de la lucruri şi primejdii ce puteau să se ivească, erau mult prea mari. Pentru aceasta, la început, fără să-şi dea seama se arăta peste măsură de ocrotitoare faţă de Fiul ei, ceea ce L-a făcut să arate cu cât mai presus sunt legăturile în duh asupra celor după trup (Matei 12, 46-49): ,,Căci Se grijea de cinstea Maicii Sale, dar mult mai mult Se grijea Domnul de mântuirea sufletului ei şi de binele oamenilor, pentru care S-a şi înveşmântat cu trup” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentarii la Evanghelia după Ioan, Omilia 21).

Fecioara a înţeles acestea şi a ascultat cuvântul lui Dumnezeu şi l-a păzit (Luca 11, 27-28). Ca nimeni altcineva a avut gândul la Hristos (Filipeni 2, 5) şi, purtând nemângâiată durerea sa de mamă atunci când şi-a văzut Fiul batjocorit şi pătimind, umplându-se de bucurie în ziua Învierii, a fost îmbrăcată cu putere de sus în ziua Cincizecimii (Luca 24, 49). Duhul Sfânt care S-a pogorât peste ea a învăţat-o toate (Ioan 14, 26) şi a călăuzit-o la tot adevărul (Ioan 16, 13). Încinsă fiind cu această putere s-a pornit cu multă râvnă a împlini lucrările ce le auzise de la Fiul şi Mântuitorul ei, ca în acest chip să se înalţe şi să ajungă să fie cu El. Sfârşitul vieţii Preasfintei Maici a lui Dumnezeu a fost începătura proslăvirii ei. ,,Împodobită fiind cu slavă dumnezeiască” (Irmosul Canonului Adormirii Maicii Domnului), stă şi va sta în Ziua Judecăţii şi în veacul ce va să vie de-a dreapta tronului Fiului ei. Va împărăţi dimpreună cu El având îndrăzneală către Dânsul ca Maică a Sa după trup şi ca una ce este unită în duh cu El, ca una care a împlinit voia lui Dumnezeu şi i-a călăuzit şi pe ceilalţi (Matei 5, 19). Milostivă şi plină de dragoste, ea îşi arată dragostea pentru Fiul ei şi Dumnezeu prin iubirea faţă de oameni, mijlocind pentru aceştia în faţa Celui Milostiv şi izbăvindu-i prin cercetarea ei pe cei aflaţi în nevoi pe pământ.

Trecând prin toate greutăţile vieţii pământeşti, Mijlocitoarea creştinilor vede fiecare lacrimă, aude fiecare oftat şi rugăciune adusă ei.

În chip osebit, aproape de ea sunt cei ce poartă lupta cu patimile şi au râvnă pentru o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu, dar este grabnic-ajutătoare chiar şi în grijile lumeşti: ,,Tuturor scârbiţilor bucurie şi asupriţilor folositoare şi flămânzilor dătătoare de hrană, străinilor mângâiere, celor învăluiţi adăpostire, bolnavilor cercetare, celor neputincioşi acoperământ şi sprijinire, toiag bătrâneţilor tu eşti, Preacurată, Maica Dumnezeului Celui de sus” (Stihire din Paraclisul Maicii Domnului).

,,Nădejdea, mijlocitoarea şi scăparea creştinilor”, ,,Născătoare de Dumnezeu cea întru rugăciuni şi folosinţe neadormită” (Condacul Adormirii Maicii Domnului), ,,izbăveşte lumea prin rugăciunile tale cele neîncetate” (Theotokionul glasului al treilea). ,,Fericiţi suntem şi noi, folositoare pre tine avându-te, că ziua şi noaptea te rogi pentru noi” (Miezonoptica de toate zilele).

Nu poate mintea sau cuvântul să zugrăvească slava celei ce s-a născut din firea omenească cea păcătoasă, dar a ajuns ,,mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii”.

,,Văzând în Fecioară harul arătat şi plinit cu adevărat mă bucur, şi chipul cel străin şi nespus a-l înţelege nu mă pricep, cum cea aleasă, singură s-a arătat Curată mai presus de toată făptura cea văzută şi cea gândită. Pentru aceasta, vrând a o lăuda pre dânsa, mă spăimântez foarte cu gândul, şi cu cuvântul însă îndrăznind propovăduiesc şi slăvesc: Aceasta este cortul cel ceresc” (Icosul Intrării în Biserică a Maicii Domnului).

,,Nu izbuteşte nici o limbă a te lăuda după vrednicie, ci se întunecă şi mintea cea mai presus de lume să cânte ţie, de Dumnezeu Născătoare. Însă, fiind bună, primeşte credinţa, că ştii râvna noastră cea dumnezeiască, că tu creştinilor eşti ocrotitoare, pre tine te slăvim” (Irmosul Cântării a IX-a de la Utrenia Bobotezei).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 26 (3/2001)