Dreptul la moarte (VI)

Un alt ,,argument solid” utilizat de adepţii eutanasiei pentru a modifica percepţia societăţii umane asupra vieţii şi a morţii este dreptul la sinucidere. Deşi aceştia au încercat să acrediteze ideea potrivit căreia sinucigaşii au o dorinţă puternică de a muri, bazată pe diferite motive, studiile psihologice şi psihiatrice au demonstrat contrariul.

Astfel, un studiu britanic, realizat în 1974, ce a constat în numeroase interviuri şi examinări ale înregistrărilor medicale, a stabilit că 93 % dintre persoanele sinucigaşe studiate erau bolnave mental. Un studiu similar, publicat în St. Louis, în 1984, a confirmat existenţa tulburărilor mentale în 94 % din cazurile de sinucidere. Concluzia psihologilor a fost că persoanele care încearcă să se sinucidă au alte motive decât dorinţa de a muri. Ţinând cont de aceste date, recunoaşterea ,,dreptului la sinucidere” ar putea crea o prezumţie legală de sănătate, anulând posibilitatea unui tratament adecvat pentru cei bolnavi mental.

Aceste observaţii au ridicat problema unor eventuale diferenţe între persoanele dezechilibrate emoţional şi cele care iau, în mod raţional, decizia de a se sinucide. Astfel, în ,,Revista despre sinucidere şi comportamente care ameninţă viaţa”, psihologul Joseph Richman scrie: ,,Toate sinuciderile, inclusiv cele ,,raţionale”, reprezintă o evitare sau un substitut pentru rezolvarea problemelor de viaţă şi de moarte. Persoana sinucigaşă, precum mulţi alţii, nu cunoaşte, în mod normal, motivele care ar determina-o să se sinucidă, dar îşi oferă ea însăşi argumente”.

Ca urmare a acestor rezultate, lumea medicală a iniţiat studii privind eventualele motivaţii ale sinuciderii pentru categoriile de persoane propuse pentru eutanasie. Astfel, ,,USA Today” a relatat că ,,printre oamenii vârstnici aflaţi într-un stadiu ultim al bolii care au încercat să se sinucidă, numărul celor suferinzi de depresii psihice se ridică la 90 %”, iar un articol publicat în 1986 în ,,Revista Americană de Psihiatrie” concluziona: ,,trăsătura izbitoare a rezultatelor noastre este că toţi pacienţii care doresc o moarte prematură sau se gândesc la sinucidere au fost consideraţi ca fiind suferinzi de boli clinice depresive; nici unul dintre pacienţii care nu a avut o depresie clinică nu a avut gânduri sinucigaşe sau nu şi-a dorit să moară mai repede”. Psihologul Joseph Richman comentează: ,,Asistenţa şi sfătuirea plină de compasiune, împreună cu îngrijirea medicamentoasă şi psihiatrică, asigură o alternativă pozitivă eutanasiei pentru cei aflaţi într-un stadiu ultim al bolii”.

În ceea ce priveşte persoanele cu handicapuri severe, opinia atribuită acestora că ,,suntem de acord că viaţa cu un handicap nu merită să fie trăită” este greşit înţeleasă. Richman analizează astfel această afirmaţie: ,,Cei mai mulţi oameni handicapaţi vă vor spune că nu atât problema lor fizică sau mentală este cea care le face viaţa dificilă, cât atitudinea societăţii faţă de ei: interzicea accesului în unele locuri publice, discriminarea în angajări şi un comportament plin de aversiune sau milă în locul respectului le fac viaţa insuportabilă. Adevăratul respect pentru drepturile oamenilor handicapaţi ar trebui să dicteze acţiuni care să îndepărteze aceste atitudini, nu să-i ,,ajute” să se sinucidă”.

În articolul ,,Eutanasia: un caz de libertate individuală ?”, Jay Johansen tratează cazul persoanelor ale căror handicapuri se datorează unor boli sau răni survenite în timpul vieţii: ,,deprimarea născută din ,,frustrarea de a nu mai putea urma felul de viaţă activă cu care erau obişnuiţi înainte de apariţia bolii” sau din ,,sentimentul de vinovăţie că ar putea deveni o povară pentru familiile lor” stă la baza dorinţei lor de a se sinucide. Asistenţii sociali şi psihologii au descoperit în mod frecvent că atunci când aceşti oameni vorbesc despre sinucidere sau chiar încearcă să se sinucidă, majoritatea lor nu vor cu adevărat să moară. Ei doresc doar să primească puţină atenţie. A spune unei astfel de persoane că are un ,,drept” de a se sinucide şi că tu îl vei ajuta să o facă, înseamnă a spune: ,,Ai dreptate, eşti un infirm inutil, eşti o povară pentru familia ta, iroseşti timpul medicilor, şi lumea ar fi mai bună fără tine”.”

Dincolo de eventualele motive ale sinuciderii există atitudinea medicului care îngrijeşte persoana sinucigaşă. Referitor la aceste aspect, în articolul ,,Moarte cu milostivire” se comentează: ,,Pentru cei ce apără ideea ,,medicului ce asistă sinuciderea”, există întrebări jenante. Au examinat aceşti medici dosarele pacienţilor pentru a afla dacă au primit o medicaţie adecvată pentru îndepărtarea durerii sau i-au examinat pe ei de depresii ? Dacă pacienţii au ales ,,raţional” sinuciderea, actele acestor medici nu sunt oare interpretabile din punct de vedere etic ? În final, nu au creat aceşti medici o atmosferă de neîncredere între medici şi pacienţi, născându-se întrebarea firească ce va face medicul dacă nu te poate vindeca, oare te va îngriji sau te va omorî ? Este rezonabil să concluzionăm că medicii care sunt implicaţi în asistarea sinuciderii fac un deserviciu atât pacienţilor cât şi profesiei lor. Legalizarea medicului ce asistă sinuciderea este un pas enorm către legalizarea eutanasiei. Pacienţii care nu sunt într-un stadiu ultim al bolii vor cere eutanasia bazându-se pe o protecţie egală din partea legii”.

În articolul ,,De ce nu trebuie să legalizăm sinuciderea asistată ?”, Burke Balch şi Randall O'Bannon pledează, la rândul lor, pentru o abordare cât mai complexă din punct de vedere psihologic a problemei morţii: ,,Dr. Kübler-Ross susţine că, în special pentru cei care se află într-un stadiu final al bolii, nu este bine să se intervină în nici un fel în procesul morţii. În 1969, ea a identificat cinci etape psihice ale procesului morţii: negarea morţii în sine, împotrivirea în faţa realităţii, încercarea omului de a găsi alternative la moarte, depresia şi, în final, acceptarea realităţii. De atunci, Dr. Kübler-Ross a lucrat cu mii de pacienţi muribunzi şi cu familiile lor pentru a-i ajuta să depăşească psihic impactul morţii. Recent, ea a declarat că sinuciderea este o soluţie greşită pentru pacienţii aflaţi într-un stadiu ultim al bolii:

,,Mulţi dintre pacienţii mei muribunzi spun că reuşesc să depăşească momentele de criză şi îşi abordează problemele vieţii de zi cu zi luând în considerare iminenţa morţii. Sinuciderea i-ar priva pe ei de aceste clipe din viaţa lor, precum un student este lipsit de cursuri înainte de susţinerea examenului final. Această perspectivă asupra înţelesului ultim al vieţii umane, ca şi reconsiderarea relaţiilor interumane şi a tuturor evenimentelor din viaţa unui om, este scurt-circuitată la cei care, tulburaţi de depresie, renunţă prea devreme în procesul morţii şi se sinucid. Şi în ciuda motivelor lor pline de compasiune, acei martori oculari care îi încurajează sau chiar îi asistă în sinucidere răpesc ultimele momente preţioase ale vieţii lor”.

Adrian Popovici

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 14-15/mai-iunie 2000