Dreptul la moarte

 

Societatea occidentală prezintă eutanasia ca fiind o moarte uşoară şi blândă prin care se poate pune
capăt tuturor problemelor omului modern. Mii de oameni sunt ,,omorâţi” anual prin eutanasie, recordurile
deţinându-le Olanda, Canada şi Statele Unite ale Americii. Omul secolului XXI ar putea descoperi că trăieşte
într-o cultură a morţii, în care riscă să-şi piardă viaţa din necunoştinţă de cauză. Dincotro vine ameninţarea ?

 

PARTEA I

America, ţara tuturor posibilităţilor, a fost puternic zguduită în ultimii ani de faptele ,,medicului morţii”, Jack Kevorkian. Anul acesta, la 14 aprilie, el a fost condamnat la 10 până la 25 de ani închisoare pentru crimă de gradul al doilea şi administrare de substanţe letale, în cazul Thomas Youk.

Jack Kevorkian a devenit, în ultimul deceniu, campionul naţional în lupta pentru legalizarea sinuciderii asistate medical. El a fost implicat în sinuciderea a cel puţin 130 de persoane, pentru care a fost dat în judecată de 5 ori scăpând mereu de condamnare. Pledoaria apărării lui în instanţă se baza pe faptul că cei care veneau la Kevorkian să ceară asistenţă medicală pentru a muri foloseau o ,,maşină de sinucis”, inventată de acesta. Practic, pacientul era cel care apăsa pe un buton pentru a-şi administra monoxidul de carbon sau substanţele chimice care cauzau moartea.

În cazul lui Thomas Youk, suferind de scleroză laterală amiotrofică (boala Lou Gehrig), Jack Kevorkian a administrat chiar el injecţia letală. ,,Sinuciderea”, devenită crimă, a fost înregistrată pe o casetă video şi difuzată la televizor în cadrul emisiunii ,,60 de minute”. Ulterior, în timpul procesului intentat lui de statul Michigan, Jack Kevorkian avea să declare că legea nu ar trebui să se aplice în cazul lui deoarece ,,unele acţiuni luate din pur bun simţ nu sunt crime”.

Preocupată de amploarea pe care a luat-o eutanasia şi formele ei practice, sinuciderea asistată şi renunţarea la tratamentul medical, Asociaţia Medicilor din America a realizat un studiu amănunţit privind aspectele generale ale acestui fenomen. Astfel, dr. Linda Emanuel analizează, într-un articol publicat în ,,The Journal of the American Medical Association”, cele patru criterii stabilite de asociaţie, ce trebuie îndeplinite pentru ca un pacient să fie asistat în sinucidere.

Conform autoarei, primul dintre aceste criterii – ca pacientul să se afle într-un stadiu ultim de boală – se bazează pe capacitatea medicului de a aprecia câte luni mai are de trăit o persoană, care ,,este la fel de demnă de încredere ca prognozarea vremii”. Ea subliniază, de asemenea, precaritatea terminologiei utilizate, afirmând că pacient într-un stadiu ultim de boală poate fi considerat şi un diabetic sau un hipertensiv, ce suferă de boli incurabile.

A doua condiţie – aceea ca pacientul să ceară o dată sau de mai multe ori să fie asistat în sinucidere sau lăsat să moară – nu este îndeplinită întotdeauna, studiul arătând că un pacient din şase este ,,eutanasiat” la cererea familiei sau a medicului, deşi persoana în cauză este conştientă. Şi mai şocantă este observaţia studiului cu privire la cel de-al treilea criteriu cerut de regulamentul Asociaţiei Medicale Americane – ca pacientul să aibă dureri insuportabile. Aceasta afirmă că proasta utilizare sau prescripţia neadecvată a calmantelor contra durerii este aproape o regulă în America, mai rar o excepţie. Mai mult, într-un memoriu bine documentat trimis Curţii Supreme a Statelor Unite, în 1997, Asociaţia Medicală Americană a recunoscut grava incompetenţă a medicilor săi în a prescrie calmantele de durere adecvate.

Cea de-a patra cerinţă – aceea ca pacientul să fie consultat de încă un medic, de preferinţă psihiatru – este îndeplinită în 39 % din cazurile luate în considerare în acest studiu. Numai un pacient din 20 a fost consultat de un psihiatru, în condiţiile în care literatura de specialitate a avertizat, în nenumărate rânduri, că cei mai mulţi dintre cei care cer asistenţă medicală în sinucidere, sau care se sinucid, suferă de depresii clinice uşor diagnosticabile.

Ca o concluzie, autoarea studiului constată că numai într-un caz din trei au fost îndeplinite cele patru criterii şi că un pacient din şase nu moare în urma administrării dozei letale prescrise de medic.

Toate acestea par a fi străine de lumea în care trăim, de universul nostru cotidian. În România, eutanasia este un concept mai degrabă teoretic şi mai mult vehiculat în cercurile medicale înalte sau în disputele pe marginea eticii profesionale. În ciuda lipsei de atenţie acordată acestui fenomen, mii de oameni sunt ,,omorâţi” anual prin eutanasie, recordurile deţinându-le Olanda, Canada şi Statele Unite ale Americii.

Omul secolului XXI ar putea descoperi că trăieşte într-o cultură a morţii, în care riscă să-şi piardă viaţa din necunoştinţă de cauză. Ce-l ameninţă pe omul zilelor noastre ? Dincotro vine ameninţarea ?

Societatea occidentală etalează astăzi o întreagă ,,artilerie” ideologică în sprijinul eutanasiei. Pornind de la etimologia cuvântului, provenit din limba greacă (eu - uşor, bun, tanatos - moarte), ea prezintă eutanasia ca fiind o moarte uşoară şi blândă prin care se poate pune capăt durerilor, suferinţelor, bolilor incurabile, precum şi altor probleme. Ea presupune consimţământul omului, fiind de fapt o sinucidere raţională.

De-a lungul anilor, susţinătorii eutanasiei au dat noi şi noi valenţe acesteia pentru a o populariza. Astfel, eutanasia a fost numită ,,moarte cu demnitate”, ,,ucidere cu milă”, ,,o moarte bună pentru celălalt”. Datorită opoziţiei iniţiale a medicilor, faţă de punerea în practică a acestui concept, s-a dezvoltat ideea de eutanasie pasivă conform căreia pacientul care dorea, era lăsat să moară, prin aceasta el exercitându-şi dreptul la autonomie şi autodeterminare. Iniţial, eutanasia pasivă a constat în refuzul tratamentului medical necesar vieţii, ajungând treptat să se confunde cu renunţarea la mâncare şi la apă. În sens opus, a apărut eutanasia activă, în care personalul medical ajută pacientul să moară, ea primind, în ultimul deceniu, denumirea de sinucidere asistată medical.

Cu timpul, ridicându-se problema consimţământului unor pacienţi, precum cei aflaţi în comă sau incapabili de a lua decizii pentru sine, s-au născut conceptele de eutanasie voluntară şi involuntară.

Toate aceste aspecte ale eutanasiei, ca şi opinia favorabilă crescândă a societăţii (în 1989, 77% din canadieni nu erau de acord cu legea împotriva sinuciderii asistate) au determinat Comisia Canadiană pentru Reforma Legii să reanalizeze eutanasia din punct de vedere legislativ. Astfel, dacă în 1972 Codul Criminal al Canadei nu condamna sinuciderea în sine, ci numai sinuciderea sfătuită, instigată sau asistată, în 1994 el introducea posibilitatea ca medicul ce ajută un pacient să moară, în anumite condiţii, să nu fie susceptibil de crimă.

La fel, în Olanda, în anul 1984 Societatea Regală de Medicină a emis o serie de criterii ce trebuiau îndeplinite de medicul care asista în sinucidere un pacient. În 1985, ea a renunţat la condiţia ca pacientul să se afle într-un stadiu ultim de boală, permiţând eutanasia persoanelor cu depresii nervoase, la sfârşitul anilor ’80 devenind o rutină ,,eutanasia” copiilor născuţi cu handicap. În 1990, 11800 de olandezi au murit prin eutanasie, reprezentând 10 % din totalul morţilor din acel an. Mai mult de jumătate din aceste cazuri au fost declarate eutanasii active involuntare. În 1995, parlamentul olandez a transpus criteriile medicale necesare eutanasiei în lege.

Statul cu cea mai veche istorie privind eutanasia, din secolul nostru, este Germania. Articolul ,,Planul nazist de a omorî bolnavii incurabili pentru a pune capăt suferinţelor lor”, publicat în New York Times pe 8 octombrie 1933, anunţa intenţia guvernului german de a face ,,posibil pentru medici să pună capăt durerilor insuportabile ale pacienţilor incurabili, la cerere, în interesul adevăratei umanităţi”, iar ,,în cazul în care pacientul nu mai este capabil să-şi exprime dorinţele, rudele cele mai apropiate, acţionând din motive care nu contravin moralei pot, de asemenea, să solicite eutanasia pentru pacientul în cauză”.

Astăzi, lupta pentru legiferarea eutanasiei a găsit un teren propice în America. Dintre toate ţările occidentale, Statele Unite au mers cel mai departe în introducerea sinuciderii asistate ca tehnică de rutină, în instituţiile medicale. Primul pas spre aceasta a constat în posibilitatea exprimării, în documente valabile din punct de vedere legal, a doleanţelor unui pacient, cu privire la tratamentul medical în cazul când el ar fi devenit incapabil să ia hotărâri. Cel mai notoriu act recunoscut de Curţile de Justiţie americane este Dorinţa de Viaţă (Living Wills).

Dorinţa de Viaţă este un document prin care o persoană îşi poate da acordul în avans pentru a i se întrerupe tratamentul medical necesar vieţii în cazul în care, în urma unei boli sau a unui accident, ar deveni incapabilă de a lua decizii. Priscilla J. King, preşedinta Comisiei de Bioetică a Organizaţiei ,,Pentru viaţă” din Wisconsin, atrage atenţia asupra acestor ,,directive în avans” în articolul ei ,,Degradarea drepturilor pacienţilor”. Ea scrie: ,,Dorinţa de Viaţă nu oferă pacientului control asupra îngrijirii sale medicale, ci trece autoritatea decizională din mâna pacientului în cea a medicului”. Mai mult, ,,o Dorinţă de Viaţă conferă unui medic imunitate faţă de responsabilitatea civilă sau criminală, pentru întreruperea tratamentului”.

La rândul ei, Societatea ,,Dreptul la viaţă” din Cincinnati analizează problemele legale pe care le ridică Dorinţa de Viaţă. Studiul acesteia ,,Dorinţa de Viaţă: sună bine, dar …” subliniază următoarele: ,,Limbajul Dorinţei de Viaţă este înşelător. Expresii precum ,,mijloace artificiale de susţinere a vieţii”, ,,aşteptări rezonabile de recuperare a sănătăţii”, ,,timp relativ scurt”, ,,măsuri eroice de resuscitare” sau ,,stadiu ultim de boală” sunt deschise spre o varietate de interpretări. Multe din înţelesurile care ar putea fi date acestora pot fi contrare intenţiei celui ce semnează o Dorinţă de Viaţă. Limbajul este atât de vag încât permite uşor abuzul.”

Acest document valabil din punct de vedere legal are, de fapt, ca scop protejarea drepturilor pacientului când acesta devine incapabil să ia decizii. Dar cine, când şi cum stabileşte incapacitatea cuiva de a lua hotărâri ?

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 6/septembrie 1999

 

 

 

PARTEA A II-A

Societatea americană a privit conceptul de directivă în avans ca fiind o consecinţă a luptei pentru drepturile
omului. Ca urmare, legislaţia actuală a Statelor Unite ale Americii pune astăzi la dispoziţie o multitudine de acte
valabile din punct de vedere legal prin care o persoană îşi poate exercita dreptul la moarte. În plus, în cercurile
înalte s-au făcut sugestii ca acest drept să devină o datorie pentru anumite categorii de oameni …

 

În lupta pentru legalizarea eutanasiei, apariţia unor documente precum Dorinţa de Viaţă (Living Wills) a jucat un rol esenţial. Astfel, în 1967 Luis Kutner formulează primul document Dorinţă de Viaţă pentru ,,Societatea Eutanasică" din America (astăzi numită ,,Alegerea de a Muri"), în scopul de a se câştiga recunoaşterea publică a eutanasiei.

Primul proiect de lege privind Dorinţa de Viaţă a fost introdus în legislaţia statului Florida în 1975. Autorul proiectului de lege susţinea că, prin legalizarea unor astfel de documente, 90 % din retardaţii şi bolnavii mental din Florida ar ,,căpăta permisiunea” de a muri, iar statul ar economisi astfel 5 miliarde de dolari. Asociaţia pentru persoane retardate şi alte grupări ce apără drepturile bolnavilor mental au luptat împotriva proiectului de lege, împiedicând aprobarea lui la acel moment.

Însă, după câţiva ani legea a fost promulgată, contraargumentele fiind date uitării. Mai mult, preşedintele Bill Clinton şi soţia lui au participat la campania în favoarea eutanasiei, făcând presiuni asupra populaţiei pentru a semna Dorinţe de Viaţă şi subliniind că prin aceasta puteau fi controlate costurile îngrijirii medicale. Într-un interviu cu Tom Brokaw de la NBC, preşedintele Clinton a afirmat că semnarea Dorinţelor de Viaţă este ,,o cale să stârpim pe unii dintre ei”.

Ca urmare a acestor nenumărate încercări şi presiuni a luat fiinţă forma actuală a Dorinţei de Viaţă: ,,Dacă aş fi într-un stadiu ultim de boală şi nu mai sunt capabil să iau decizii cu privire la tratamentul meu medical, cer ca medicul care mă îngrijeşte să oprească tratamentul care doar prelungeşte procesul morţii şi nu este necesar pentru confortul meu sau pentru a-mi alina durerea." Scopul acestui act este, evident, respingerea îngrijirii medicale de către un pacient declarat incapabil de a lua decizii. În cazul semnării unui astfel de document, medicul are autoritatea decizională şi, în plus, nu este obligat să consulte familia pacientului în ceea ce priveşte întreruperea tratamentului medical.

Legile care permit utilizarea Dorinţelor de Viaţă explică termenii documentului. De exemplu, Administraţia Veteranilor din Statele Unite ale Americii (Poliţa M-2, partea I, capitolul 31, 1991) defineşte ,,stadiu ultim” ca fiind o ,,condiţie debilă care este incurabilă din punct de vedere medical ... şi care se aşteaptă să cauzeze moartea ... şi include dar nu este limitată de condiţiile când moartea este iminentă, ca şi condiţiile debile şi cronice din care nu există şanse rezonabile de recuperare.” O astfel de definiţie ar putea permite întreruperea tratamentului medicamentos persoanelor bolnave de diabet sau afecţiuni cardiace. Prin ,,tratament” se înţelege orice intervenţie realizată sau cerută de către medic; astfel de intervenţii pot include mâncarea, lichidele, antibioticele, sau insulina pentru un diabetic.

Societatea ,,Alegerea de a Muri" a sprijinit, de asemenea, propunerea ca Actul de auto-determinare a pacientului (Patient Self-Determination Act) să devină parte din Actul de reconciliere a bugetului, colaborând îndeaproape cu senatorii Danforth şi Moynihan, susţinătorii iniţiali ai proiectului de lege. Prin acest act, intrat în vigoare în decembrie 1991, se cere tuturor spitalelor, azilelor şi sanatoriilor să informeze pacienţii asupra dreptului lor de a semna un astfel de document. În plus, în cercurile înalte s-au făcut sugestii ca acest act să devină obligatoriu pentru anumite categorii de oameni.

Mai mult, în 1994, echipa Societăţii ,,Alegerea de a Muri” a susţinut, în faţa senatorilor, un raport privind ,,rolul Actului de auto-determinare în cadrul reformei îngrijirii medicale”, printre argumentele aduse în favoarea acestuia numărându-se aparatura medicală insuficientă şi raţionalizarea ei. Aceeaşi idee fusese enunţată de Dr. Otis Bowen în 1987, când afirma în plenul Comitetului Financiar al Senatului că singura cale de a micşora costurile utilizării aparaturii medicale de înaltă tehnică era de a-i încuraja pe americani să semneze Dorinţe de Viaţă.

Alte acte asemănătoare Dorinţei de Viaţă sunt Împuternicirea unui avocat pentru îngrijirea sănătăţii (Durable Power of Attorney for Health Care) - care dă dreptul unei alte persoane de a lua decizii medicale dacă pacientul devine incapabil de a hotărî, poliţa ,,No Code” - care este o facilitate particulară a unor azile prin care se renunţă la orice formă de prim-ajutor sau Actul de ajutor pentru a muri - care dă dreptul şi unui copil de 6 ani să ceară ajutor în a muri şi să se dea curs cererii sale, chiar împotriva voinţei părinţilor.

Există, de asemenea, organizaţii ce nu sprijină eutanasia şi luptă pentru a contracara efectele nedorite ale actelor gen Dorinţa de Viaţă. Astfel, ,,Centrul pentru drepturile pacienţilor în stadiu ultim de boală" sau ,,Forţa internaţională anti-eutanasia" pun la dispoziţie un ,,document de auto-protecţie a pacientului”. Acesta ,,1. Delimitează explicit şi interzice eutanasia, 2. Specifică că nutriţia şi hidratarea trebuie să fie asigurate în afară de cazul în care persoana este incapabilă de a asimila mâncare sau fluide, 3. Specifică că semnatarului trebuie să i se asigure îngrijirea ordinară şi cea medicală, inclusiv controlul durerii şi confortul şi 4. Nu conferă imunitate nici unui medic, îngrijitor medical sau instituţii care nu onorează aceste instrucţiuni.”

Legislaţia cu privire la Dorinţa de Viaţă şi Împuternicirea unui avocat pentru îngrijirea sănătăţii consideră legale atât actele scrise de mână cât şi cele două tipuri de documente, ele contând în eventualitatea unui proces. Mai mult decât atât, la 6 martie 1996, Curtea de Apel al celui de-al nouălea District a găsit în al 14-lea amendament la Constituţie o ,,libertate de interes” pentru sinuciderea asistată a adulţilor capabili mental, aflaţi într-un stadiu terminal al bolii, de a hotărî momentul şi modul morţii lor. În sumarul părţii IV (,,Există vreo libertate de interes”), judecătorul Stephen Reinhardt notează: ,,Concluzia noastră este puternic influenţată, dar nu este limitată de starea adulţilor capabili mental, aflaţi într-un stadiu ultim al bolii.”

Curtea de Apel din San Francisco a încurajat dorinţa medicilor de ,,a grăbi moartea” prin recentele legi din care ,,U.S. News and World Report" din 18 martie 1996 notează: ,,un adult capabil de a lua decizii, aflat într-un stadiu ultim de boală are dreptul constituţional la o sinucidere asistată de un medic”, ca la 25 martie 1996 acelaşi cotidian să scrie: ,,numai în anumite cazuri, curtea permite ca uciderea să fie cerută de o curte sau de un delegat numit de pacient”.

Ca urmare a acestei legislaţii aberante, societatea americană a fost zguduită de situaţii de-a dreptul şocante. Astfel, în 1995, Marjorie Nighbert, în vârstă de 83 de ani, a suferit un atac de cord, în urma căruia a rămas cu un handicap fizic sever, incluzând greutăţi la înghiţire, des întâlnite la cei care au suferit un stop cardiac. Pentru a se evita problemele de nutriţie, Marjorie era hrănită printr-un tub. Fratele ei, pe care îl împuternicise, cu trei ani în urmă, în ceea ce priveşte îngrijirea ei medicală a cerut ca tubul să fie îndepărtat.

Tubul a fost îndepărtat, iar Marjorie a cerut în mod repetat să i se dea de mâncare. Dar hotărârea de a fi lăsată să moară de foame era legală. Un asistent medical, îngrijorat pentru soarta ei, a atras atenţia Serviciilor de Sănătate şi Reabilitare din Florida, cazul ei fiind luat în discuţie de un tribunal. În final, judecătorul a hotărât că Marjorie nu trebuie hrănită pe baza faptului că nu are dreptul legal să ceară de mâncare. Asistentul care a raportat incidentul a fost concediat, iar Marjorie a murit la 6 aprilie 1995.

Un alt caz şocant de moarte prin înfometare este cel al lui Elizabeth Bouvia. În 1983, la vârsta de 26 de ani, Elizabeth Bouvia a luat hotărârea de a se sinucide prin înfometare şi s-a interesat dacă există posibilitatea ca un spital să îi asigure confortul necesar. Deşi suferea de o paralizie cerebrală, ea fusese capabilă să-şi termine liceul şi să-şi întemeieze o familie. Însă ultimii doi ani îi aduseseră numai necazuri: îi murise fratele, pierduse un copil şi renunţase la facultate din cauza discriminărilor bazate pe handicapul său.

Avocaţii lui Elizabeth au angajat trei specialişti în îngrijire medicală pentru a evalua starea ei de sănătate. Aceştia au căzut de acord că dorinţa ei de a se sinucide era raţională, deoarece ea era handicapată. În acest context, Paul Longmore, membru al Programului pentru Handicapaţi şi Societate de la Universitatea din California de Sud, scria că ,,evaluările psihiatrice reflectă şi consolidează grava devalorizare socială a persoanelor cu handicapuri severe.” Cazul ei a ajuns în tribunal, iar judecătoarea Lynn Compton a afirmat: ,,Este evident că Elizabeth a luat o hotărâre conştientă şi în cunoştinţă de cauză, anume că preferă moartea unei existenţe marcate de neajutorare - o condiţie intolerabilă.”

Paul Longmore a numit afirmaţia judecătoarei Compton ,,şocantă prin ignoranţa şi influenţa sa”, şi a comentat că această persoană ,,neajutorată” este ,,o femeie în putere care ar fi putut să aibă o viaţă normală dacă ar fi primit tratament medical şi psihiatric adecvat.”

Cazul lui Elizabeth a ajuns, în final, la Curtea de Apel din California. În acest timp, ea era hrănită printr-o perfuzie. Curtea a ordonat îndepărtarea perfuziei, pe baza legii care susţine ,,dreptul la intimitate". Această lege hotărăşte că nu este nevoie ca o persoană să fie în comă sau aproape de moarte pentru a refuza să fie hrănită, şi nici nu este necesar să fie examinate motivele care stau la baza acestei decizii.

A fost prima curte care a susţinut sinuciderea asistată, pretinzând că statul ar trebui să ,,permită şi în fapt asistarea pacienţilor pentru a muri uşor şi cu demnitate” …

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 7/octombrie 1999

 

 

 

PARTEA A III-A

Pentru a impune conceptul de sinucidere asistată medical, adepţii eutanasiei au folosit o multitudine
de strategii, menite să acopere întreaga gamă de posibilităţi. Verbicidul a fost una din cele mai reuşite tactici
de disimulare a adevăratelor lor intenţii. În plus, ei au folosit metode de constrângere prin iniţierea unor
programe de raţionalizare a îngrijirii medicale, ce aveau ca scop limitarea accesului la aparatura
medicală şi restricţionarea finanţării medicaţiei

 

Cei care au militat pentru legiferarea eutanasiei nu au pregetat să utilizeze o terminologie ambiguă şi chiar imprecisă, în scopul de a ascunde adevăratele intenţii sau consecinţe ale existenţei unor asemenea legi. De exemplu, ,,dreptul de a muri” - expresie ce implică exercitarea dreptului unei persoane de a alege moartea la un moment dat - este precursorul natural al ,,datoriei de a muri”. Când viaţa şi moartea sunt alegeri aproape echivalente, presiunea costurilor medicale dublată de dorinţa de a nu deveni o povară pentru familie poate conduce iremediabil la determinarea subtilă, dar forţată a unui pacient de a-şi exercita alegerea sa ,,responsabilă” şi ,,lipsită de egoism”.

Mai mult, de-a lungul timpului, semnificaţia termenilor utilizaţi a evoluat în sensul urmărit de adepţii eutanasiei. Astfel, dacă în urmă cu câţiva ani expresia ,,sinuciderea asistată medical” presupunea asigurarea de către medic a mijloacelor necesare unui pacient pentru a se sinucide, astăzi, semnificaţia sa este lărgită, incluzând administrarea unei substanţe letale de către medic unui pacient suferind.

În articolul său ,,De ce avem nevoie de medici pro-viaţă”, Ron Sutton afirmă categoric: ,,Etic, ne îmbrăcăm cultura - o cultură a morţii - în jargonul corectitudinii politice. Dispunem brutal de viaţa copiilor nenăscuţi, dar cei mai mulţi dintre noi nu numim aceasta crimă sau omucidere. Din perspectiva corectitudinii politice, acest fapt nu se numeşte nici măcar avort. ,,Afacerile sângeroase” sunt ascunse în spatele conceptelor de ,,intimitate”, ,,alegere” sau ,,libertate procreativă”; nu se spune că medicii sunt plătiţi pentru a omorî copii, ci că viitoarele mame îşi exercită drepturile constituţionale la intimitate şi alegere pentru a hotărî în privinţa copiilor nedoriţi. Acelaşi scenariu este folosit astăzi pentru persoanele în vârstă. Atitudinea societăţii este direcţionată de călăii corecţi politic, specializaţi în ,,verbicid”. Ei sunt maeştri în cuvinte care ucid; sunt lingvişti liberali care cunosc puterea cuvântului. Ei ştiu exact cum să corupă o cultură, revizuindu-i limba pentru a-i altera valorile: ,,noi nu-i omorâm pe cei în vârstă, nedoriţi - noi îi eutanasiem; noi nu facem presiuni asupra celor bătrâni şi suferinzi ca să se sinucidă - noi îi încurajăm să aleagă ,,o moarte demnă”.

Verbicidul şi-a făcut simţită influenţa şi în ceea ce priveşte îngrijirea medicală a pacientului. Astfel, nivelul de bază al îngrijirii pacientului este cel al ,,asigurării minimului de confort”. Acesta include asigurarea unor calmante ale durerii, o cameră cu o temperatură confortabilă şi cu strictul necesar, alimentaţie adecvată şi alte îngrijiri personale. Nivelul superior celui al asigurării confortului este ,,îngrijirea terapeutică” ce presupune utilizarea medicaţiei, radiaţiilor, chirurgiei sau a altor tratamente necesare vindecării pacientului. Ingrijirea terapeutică poate fi uzuală, precum este administrarea unui antibiotic, îndepărtarea unei cataracte etc sau ,,extraordinară”, aşa cum este transplantul inimii, plămânilor etc.

În cadrul profesiei medicale, îngrijirea terapeutică uzuală este aproape întotdeauna obligatorie, în timp ce îngrijirea extraordinară este acordată ţinând cont, în prealabil, de o sumă de factori. Ca un indiciu al acceptării de către societate a ideii de eutanasie, Curţile de Apel ale unor state americane au decis ca alimentaţia necesară unui pacient să nu mai facă parte din ,,minimul de confort”, ci să fie considerată tratament efectiv, ca ,,îngrijire extraordinară” …

Aceste decizii s-au tradus în practică, primind numele de eutanasie pasivă, având în vedere că nu există o acţiune directă pentru a omorî pacientul, ci un simplu verbicid: s-a definit mâncarea şi apa ca ,,tratament medical”, iar medicii sau familia au decis nu uciderea pacientului, ci oprirea tratamentului medical.

În general, pacienţii sunt, astăzi, mai expuşi pericolului de a fi prea puţin trataţi decât prea mult trataţi, în special persoanele a căror situaţie este dependentă de diferite instituţii. Acest fapt se datorează în mare parte ,,îndemnurilor financiare substanţiale” prin care cei care asigură îngrijirea medicală sunt încurajaţi spre a opri tratamentul medical necesar sau mâncarea şi apa unei persoane capabile de a lua decizii şi chiar uneia care nu se află în ultimul stadiu de boală.

În articolul său ,,Eutanasie forţată ?”, Priscilla J. King, preşedinta Comisiei de Bioetică a Organizaţiei ,,Pentru viaţă” din Wisconsin, scrie: ,,Îmi aduc aminte de nenumăratele asigurări pe care le-am citit sau le-am auzit de la iniţiatorii campaniei ,,dreptului de a muri” că ,,moartea asistată” nu va fi impusă nimănui şi că ea ar trebui legalizată. Dar se poate evita acest lucru într-o industrie înfloritoare în care medicii sunt plătiţi nu pentru a asigura, ci pentru a refuza îngrijirea ? Dacă promovarea morţii celor nedoriţi şi a copiilor ,,costisitori” pare a deveni un obicei, nu trebuie să privim prea departe pentru a găsi adulţi inconvenienţi, a căror moarte este consecinţa faptului că o companie care se ocupă de îngrijirea medicală îi va considera prea ,,costisitori” pentru a fi trataţi.”

Concret, în septembrie 1998, articolul ,,Fondurile pentru medicamentele ce calmează durerea sunt sistate în Oregon” nota următoarele: ,,Specialistul în calmarea durerii din Portland, Marshall D. Bedder, a anunţat că Medicaid Oregon a restricţionat finanţarea unui analgezic cheie - oxicontin, făcându-l inaccesibil multor pacienţi bolnavi cronic sau într-un stadiu terminal. Practic, pacienţii cu boli precum neuropatie diabetică, scleroză multiplă, distrofie reflexă simpatetică, sau cu alte boli dureroase şi fatale nu mai pot beneficia de tratamentul cu oxicontin. Această decizie a Medicaid este dictată de punerea în practică a Programului de asistenţă medicală din Oregon.”

În acest context, Bedder a mai afirmat: ,,Programul de asistenţă medicală al statului Oregon nu va plăti pentru oxicontin, dar va finanţa, în schimb, sinuciderile pacienţilor. Astfel, în timp ce planul de sănătate al statului Oregon finanţează sinuciderea asistată pentru săraci şi handicapaţi, el pune bariere birocratice în calea subvenţionării calmantelor şi chiar a antidepresivelor eficiente. Apeluri independente către farmacii au confirmat că în ultimele două săptămâni finanţarea a fost refuzată indiferent de statutul solicitantului: medic, pacient sau o altă farmacie.”

Odată cu aprobarea legii privind sinuciderea asistată medical, în noiembrie 1997, statul Oregon a iniţiat o serie de acţiuni de restricţionare a fondurilor pentru îngrijirea medicală a celor bolnavi cronic sau într-un stadiu ultim, limitarea finanţării oxicontinului numai pentru pacienţii cu cancer fiind doar una dintre acestea. În fapt, Programul de asistenţă medicală a încercat să restricţioneze, pentru prima oară, în ianuarie 1997, accesul la medicamentele antidepresive ale beneficiarilor Medicaid. Ulterior, în timp ce sinuciderea asistată a devenit o prioritate în îngrijirea medicală, statul a instituţionalizat refuzul de a acoperi costurile a mai mult de 150 de servicii medicale. În acest fel, prescrierea analgezicelor necesare celor grav bolnavi a fost subminată de către singurul stat american care subvenţionează sinuciderea asistată.

În replică, diferite grupări ce au luptat împotriva introducerii unei legi care să permită sinuciderea asistată medical, incluzând Conferinţa catolică din Oregon şi organizaţia naţională ,,Nu suntem încă morţi” au luat poziţie faţă de aceste măsuri. Ric Burger, membru al ,,Programului pentru asistenţa handicapaţilor americani astăzi”, a afirmat: ,,Faptul că statul Oregon nu va finanţa adecvat serviciile noastre personale de îngrijire, dar în schimb va plăti ca noi să murim, nu înseamnă nimic altceva decât un genocid cultural.”

Un sistem similar celui iniţiat de Programul de asistenţă medicală al statului Oregon este Oficiul pentru raţionalizarea îngrijirii medicale. Autorii a două studii independente, publicate în jurnale medicale, şi-au exprimat îngrijorarea faţă de utilizarea crescândă a acestui sistem, preconizând că se vor pierde multe vieţi în efortul de a direcţiona îngrijirea medicală spre limitarea accesului la specialişti. O statistică realizată de Fundaţia Robert Woods Johnson susţine faptul că persoanele ce beneficiază de acest sistem de raţionalizare a îngrijirii medicale şi doresc să raporteze probleme în obţinerea tratamentului medical necesar sunt cu 40 % mai multe decât cele ce plătesc taxe pentru serviciile medicale.

În plus, aceste studii aduc aminte societăţii americane de consecinţele devastatoare ale aplicării unui sistem asemănător în Canada, de urmările pe care le poate avea încercarea de a reduce costurile îngrijirii medicale prin limitarea accesului pacienţilor la serviciile de asistenţă medicală. Astfel, un raport din 1992 constata, contrar aşteptărilor, că pe măsura reducerii accesului la serviciile de îngrijire medicală, costurile acestora au crescut. Mai mult, acelaşi raport susţinea că un pacient aştepta în medie 5 săptămâni pentru a consulta un specialist şi 14 săptămâni pentru o operaţie.

La începutul anilor ’90, costurile au ajuns până la 8600 $ pe an pentru o familie de patru persoane, guvernul reducând progresiv fondurile necesare îngrijirii medicale. Ca urmare, tehnica medicală avansată era adesea inaccesibilă şi spitalele dispuneau de un număr din ce în ce mai mic de specialişti, ca şi de foarte puţine paturi. Din cauza costurilor exorbitante, facilităţile de îngrijire medicală s-au minimalizat într-atât încât medicii îşi trimiteau pacienţii ce aveau nevoie de tratament specializat în alte ţări, cel mai adesea în Statele Unite.

Această politică financiară a condus la situaţii de-a dreptul şocante. Astfel, în 1993, câinii dintr-un spital din Toronto puteau beneficia imediat de diferite tehnici moderne, în timp ce, pentru aceleaşi facilităţi, oamenii trebuiau să se înscrie pe liste de aşteptare. Aceasta se datora faptului că stăpânii câinilor puteau plăti şi beneficia imediat de tratamentul dorit, acoperind practic prin taxe întreţinerea aparaturii medicale, în timp ce oamenii, conform sistemului, aveau acces limitat şi se aflau în imposibilitatea de a plăti direct serviciul medical solicitat.

,,Nu se suprasolicită imaginaţia cuiva în a vedea un timp din viitor în care unui pacient i se oferă această opţiune: mori ieftin sau trăieşte fără îngrijire medicală. Se întâmplă deja copiilor” …

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 8-9/noiembrie-decembrie 1999 

 

 

 

PARTEA A IV-A

,,Trăim într-o cultură a morţii în care cei ce au făgăduit odată să menţină viaţa sunt prea des dornici
să o distrugă. Profesia noastră medicală este acaparată de ,,ucigaşi miloşi” care nu mai subscriu doctrinei
jurământului hippocratic. Aceşti ,,medici” care pactizează cu moartea se grăbesc să propună avortul
când găsesc cel mai mic cusur unui copil nenăscut. Ei sunt gata să prescrie moartea când, în opinia
lor, un pacient nu mai poate avea o calitate acceptabilă a vieţii”

 

Consecinţele transpunerii în fapt a programelor de raţionalizare a îngrijirii medicale se răsfrâng, de o lungă perioadă de timp, asupra copiilor, presa americană semnalând, nu de puţine ori, situaţii de-a dreptul şocante. Astfel, articolul ,,Este acesta un avort forţat ?” publicat în AAPS News în noiembrie 1996, notează faptul că un centru de raţionalizare a îngrijirii medicale din Texas, ce utilizează ultrasunete pentru a detecta leziunile inimii fătului, ,,oferă părinţilor copiilor afectaţi un avort gratuit”. ,,Dacă ei aleg să nască copilul, orice cheltuieli medicale legate de defectul inimii nu vor fi acoperite de către centru”.

Această atitudine a specialiştilor în asistenţă medicală faţă de copiii cu probleme a fost instituţionalizată în 1966, odată cu primele demersuri privind legalizarea avortului în America, pentru ca mai târziu, în 1973, când Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a decis legalizarea efectivă a avortului, indiferent de motivul acestuia, să devină o procedură cotidiană.

Ca urmare, în ciuda faptului că numeroase voci s-au ridicat pentru a atrage atenţia asupra acestei plăgi sociale şi a consecinţelor ei imediate - infanticidul şi eutanasia - un nou caz a cutremurat America. Astfel, în 1982, în statul Indiana s-a născut ,,Baby Doe” cu sindromul Down şi cu o problemă la esofag, uşor de corectat prin operaţie. Părinţii copilului nu au dorit să-şi opereze copilul, ci au cerut ca el să fie lăsat să moară de foame şi sete. Curtea Supremă a statului Indiana a hotărât că părinţii pot cere aceasta pe baza dreptului constituţional la intimitate, creând un precedent ce a ,,permis” şi altor copii, consideraţi a avea o viaţă nedemnă de a fi trăită, să moară.

În articolul său ,,De ce avem nevoie de medici pro-viaţă”, Ron Sutton punctează şi acest aspect: ,,Trăim într-o cultură a morţii în care cei ce au făgăduit odată să menţină viaţa sunt prea des dornici să o distrugă. Profesia noastră medicală este acaparată de ,,ucigaşi miloşi” care nu mai subscriu doctrinei jurământului hippocratic. Aceşti ,,medici” care pactizează cu moartea se grăbesc să propună avortul când găsesc cel mai mic cusur la un copil nenăscut. Ei sunt gata să prescrie moartea când, în opinia lor, un pacient nu mai poate avea o calitate acceptabilă a vieţii”.

Mai mult, el previne: ,,De mulţi ani, organizaţiile pro-viaţă au avertizat că eutanasia va urma avortului. În aceeaşi manieră, dreptul de a muri va fi urmat de datoria de a muri. Moartea cu demnitate va fi impusă oamenilor care vor să trăiască cu un handicap, sau cu o calitate mai mică a vieţii. O societate care-şi aruncă la gunoi copiii nenăscuţi va găsi căi convenabile pentru a se dispensa de nedoriţii ei, de cetăţenii povară”.

Afirmaţiile lui Ron Sutton sunt pe deplin îndreptăţite de cuvintele şi faptele adepţilor eutanasiei. De exemplu, Derek Humphry, fondatorul Societăţii Hemlock, grupul american ce conduce mişcarea pro-eutanasică, a sugerat într-o carte publicată în 1998 că ar trebui să existe ,,o responsabilitate a datoriei de a muri în cadrul familiei care trebuie să rămână voluntară, dar nu mai puţin aşteptată ... Persoanele care se află în condiţii medicale critice se numără printre cei ce utilizează îngrijirea medicală mult disproporţionat faţă de restul”. Humphry adaugă: ,,economia, nu problema lărgirii libertăţilor individuale sau a autonomiei crescânde, va conduce sinuciderea asistată la nivelul unei practici acceptabile”.

În contrast, poziţia Asociaţiei Medicilor din America faţă de avort şi eutanasie este echivocă, lăsând loc multor interpretări. Astfel, în timp ce asociaţia a adoptat o atitudine favorabilă legalizării avortului, ea s-a declarat împotriva eutanasiei şi, nu de puţine ori, declaraţiile şi hotărârile reprezentanţilor ei s-au contrazis, producând confuzie. De pildă, codul de etică medicală, ce este stabilit de asociaţie, stipulează faptul că ,,medicii nu sunt etic obligaţi să acorde o îngrijire care, din punctul lor de vedere profesional, nu va avea un efect rezonabil în beneficiul pacienţilor lor.”

Consecinţa acestei stipulări o punctează medicii David O'Steen şi Burke Balch, în articolul lor ,,Este eutanasia involuntară o greşeală ?”: ,,Chiar şi un cititor grăbit care urmăreşte literatura medicală poate observa că un număr crescând de medici insistă asupra ideii că atunci când ei cred că viaţa unui pacient nu merită să fie trăită din cauza unui handicap sau a ,,calităţii sărace a vieţii”, ei trebuie să aibă dreptul de a refuza pacientului tratamentul salvator, chiar dacă pacientul şi familia acestuia nu sunt de acord. Ca urmare, în decembrie 1990, Societatea pentru Îngrijire Medicală Critică a editat un ,,raport unanim” în care afirma că medicii au dreptul să refuze terapia cerută de un pacient dacă ei o consideră a fi ,,împovărătoare” …”

În timp ce codul etic lasă la latitudinea medicilor obligaţia de a acorda îngrijire, funcţie de opinia lor profesională, el specifică totodată că întreruperea tratamentului medical este decizia pacientului şi/sau a familiei sale: ,,Oprirea premeditată a vieţii unei fiinţe umane de către o alta ... este contrară principiilor pe care se sprijină profesia medicală ... Întreruperea unor măsuri extraordinare ce prelungesc viaţa trupului atunci când este mai mult decât evident că moartea biologică este iminentă este decizia pacientului şi/sau a familiei sale.”

Această atitudine evazivă a asociaţiei trădează o lipsă completă de etică prin care se încalcă flagrant însuşi conceptul de medicină, fapt afirmat şi de consilierul general al asociaţiei, Kirk Johnson. La 10 octombrie 1995, el scria procurorului general al statului Michigan, Frank Kelley, următoarele: ,,Unul din principiile fundamentale ale codului eticii medicale este acela că medicii nu trebuie să acţioneze cu intenţia de a cauza moartea pacienţilor lor. Sinuciderea asistată este pur şi simplu incompatibilă cu rolul medicului ca vindecător. Când au de-a face cu pacienţi care sunt într-un stadiu ultim al bolii, medicii au datoria de a le uşura suferinţa prin asigurarea unei îngrijiri medicale adecvate”.

Din păcate, această poziţie fluctuantă este deosebit de gravă, având urmări de-a dreptul dezastruoase. Astfel, la 6 martie 1999, Lonnie Bristow, fost preşedinte al Asociaţiei Medicale Americane a afirmat în faţa Subcomisiei de Sănătate a Comisiei Comerţului: ,,Legalizarea sinuciderii asistate medical nu este o victorie în lupta pentru drepturile omului. Este un semn al decăderii societăţii cu privire la sfârşitul vieţii umane”.

În declaraţia sa cu privire la eutanasie, Everett Koop, fost chirurg general al Statelor Unite ale Americii, spune: ,,Dacă vom decide vreodată că neajunsurile vieţii (,,o calitate săracă a vieţii”) pot justifica moartea, vom face un pas înapoi pe o pantă alunecoasă, punând în pericol întreaga omenire. Există o diferenţă între modul în care viaţa îşi urmează cursul şi manipularea cursului ei spre moarte. Cred că eutanasia este un concept care este în conflict direct cu o tradiţie etică şi religioasă în care omul este pus faţă în faţă cu ,,o binecuvântare şi un blestem, viaţa şi moartea” şi prin care ,,noi suntem învăţaţi să alegem viaţa”. Eutanasia nu aparţine medicinii sau intelectualităţii ci întregii societăţi, căci ea presupune riscarea multor vieţi umane”.

Dr John Mulder, medic şi membru al Societăţii Creştine Medicale şi Stomatologice din Bristol, Tennessee, subliniază un alt aspect al eutanasiei: ,,este ciudat şi, mai mult, este înspăimântător faptul că ,,demnitatea” a fost pusă în ecuaţie cu sinuciderea” …

Asociaţia Americană a Asistentelor Medicale a adoptat, de-a lungul timpului, o atitudine asemănătoare celei a asociaţiei medicilor. Astfel, comunicatul ,,Asociaţia asistentelor medicale din America laudă decizia Curţii Supreme cu privire la sinuciderea asistată medical”, din 26 iunie 1997, notează: ,,Asociaţia Americană a Asistentelor Medicale a lăudat astăzi Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii pentru decizia sa asupra sinuciderii asistate medical. Curtea Supremă a anulat deciziile luate de două curţi mai mici, găsind că nu există nici un drept garantat de constituţie cu privire la sinuciderea asistată medical. Asociaţia a depus toamna trecută, alături de Asociaţia Medicilor din Stiinta 10America, un rezumat amicus curiae (,,prieten al curţii”) către Curtea Supremă a Statelor Unite, opunându-se eutanasiei. Memoriul asociaţiei aduce la cunoştinţă că există multe cazuri în care eutanasia este justificată etic şi afirmă că ,,asistentele medicale, individual şi colectiv, au obligaţia de a asigura o îngrijire medicală plină de înţelegere şi compasiune la sfârşitul vieţii”. Asistentele medicale şi-au însuşit concepţia potrivit căreia ele au obligaţia de a asigura îngrijirea medicală şi, când este posibil, o moarte în consens cu dorinţele persoanei muribunde”.

 

Jack Kevorkian

 

În acest context, declaraţiile, ca şi faptele ,,medicului morţii”, Jack Kevorkian, nu mai par şocante. Vreme de 13 ani, el a scris articole de specialitate în care a susţinut ideea de ,,moarte cu demnitate” şi a iniţiat o adevărată campanie în favoarea sinuciderii asistate medical, în care propunea înfiinţarea de centre de sinucidere, similare celor pentru avort, ,,pentru toţi cei care au nevoie şi doresc aceasta”. Mai mult, pe 9 iunie 1990, în cadrul procesului pe care statul Michigan i l-a intentat, Kevorkian a afirmat: ,,Dacă s-ar concepe o politică raţională de morţi planificate, beneficiul societăţii ar fi incalculabil”.

Mai şocant decât orice afirmaţie a lui Jack Kevorkian este faptul că ideile sale cu privire la morţile planificate sunt împărtăşite de către politicienii americani. Astfel, în articolul ,,Datoria de a muri a bătrânilor” apărut în New York Times pe 29 martie 1984, guvernatorul Richard Lamm al statului Colorado declară: ,,bătrânii aflaţi într-un stadiu ultim de boală au datoria de a muri şi trebuie să se dea la o parte”.

(Materialele pe baza cărora este scris acest serial provin de pe siturile de Internet ,,Ohio Right to Life”, ,,International Anti-Euthanasia Task Force”, ,,Euthanasia”, ,,Pro-Life Infonet” şi altele)

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 10-11/ianuarie-februarie 2000 

 

 

 

PARTEA A V-A

Eutanasia a fost strecurată pe un teren ,,umanitar”, principalele argumente aduse în favoarea ei fiind cel
al suferinţei îndurate de pacient şi al dreptului la sinucidere. Pornind de la ,,alinarea suferinţei persoanelor care
se află într-un stadiu terminal al bolii”, s-a ajuns la propunerea eutanasierii anumitor categorii de oameni, a
tinerilor handicapaţi, a celor bolnavi mental, celor în vârstă sau senili, a celor grav bolnavi şi a persoanelor
aflate în comă, toţi consideraţi a avea o calitate a vieţii ,,mai scăzută”

 

Pentru a reuşi să impună eutanasia omului contemporan, adepţii acesteia au modificat percepţia societăţii umane asupra vieţii şi morţii. Folosindu-se de ,,argumente solide”, ei au ,,strecurat” eutanasia pe un teren ,,umanitar”, definind-o ca ,,o moarte uşoară şi blândă”, ,,bună pentru celălalt” sau chiar ,,ucidere cu milă”. Ei nu au precupeţit nici un efort în a exploata sensibilitatea umană pentru interesele lor josnice.

Astfel, una din principalele motivaţii ale eutanasiei o reprezintă durerea şi suferinţa pacientului. În raportul ,,Eutanasia: dezbaterea continuă”, publicat în august 1995, de Institutul de Filozofie Practică de la Universitatea din Malaspina, Richard Dunstan scrie: ,,Viaţa poate deveni aşa de neplăcută şi de lipsită de speranţă că, practic, nimeni nu ar vrea să şi-o continue, iar oponenţii eutanasiei trebuie să privească, în mod onest, acest fapt. Suferinţa poate lua multe forme fizice, mentale şi emoţionale”.

Literatura de specialitate este destul de bogată în cazuri de eutanasie, ce au la bază motivul durerii insuportabile. Mai mult, curţile de justiţie au decis, nu de puţine ori, că eutanasia este permisă pentru pacienţii capabili de a lua decizii şi care cer insistent aceasta, pentru că suferă dureri insuportabile care nu pot fi altfel alinate.

Cu toate acestea, doctorul Pieter Admiraal, un cunoscut conducător al mişcării de legalizare a eutanasiei în Olanda, a declarat public că ,,durerea nu poate constitui niciodată o motivaţie adecvată pentru eutanasie ţinând cont de tehnicile medicale curente, ce pot controla durerea practic în orice circumstanţe”.

Alinarea suferinţei ,,persoanelor care se află într-un stadiu terminal al bolii” a fost, de fapt, principalul atu al adepţilor eutanasiei. Ei au speculat această suferinţă umană pentru, ca mai târziu, să poată extinde practica eutanasiei şi printre cei consideraţi deja ,,o povară pentru societate”.

Mai mult, ei au propus ca anumite categorii de oameni - precum tinerii handicapaţi, cei bolnavi mental, cei în vârstă sau senili, cei grav bolnavi şi persoanele aflate în comă, toţi consideraţi a avea o calitate a vieţii mai scăzută - să fie supuse eutanasiei, ,,spre beneficiul societăţii”. Astfel, ,,o categorie aparte de oameni sunt cei care suferă de boli care îi fac incapabili să comunice. Printre aceştia se numără persoanele în comă, paralizate sau, pur şi simplu atât de bolnave şi slăbite încât nu pot să scoată sunete inteligibile sau altceva comunicabil. Adepţii eutanasiei susţin că astfel de pacienţi au o ,,calitate a vieţii” atât de scăzută că le-ar fi mai bine morţi şi ar trebui omorâţi. În Statele Unite, cel mai frecvent mod de eutanasie se realizează prin înfometare şi deshidratare - una din cele mai agonizante morţi”.

 

Stiinta 12

,,Graţie” noii viziuni asupra vieţii si morţii, atât presa, cât si televiziunea acordă
importanţă fenomenului eutanasiei, în articolele si emisiunile lor. Articolul de
mai sus a apărut în ziarul ,,Cotidianul” pe data de 5 februarie 2000

 

În articolul ,,Eutanasia: un caz de libertate individuală ?”, Jay Johansen scrie: ,,Susţinătorii eutanasiei spun adesea că ,,bineînţeles, eutanasia ar trebui limitată la persoanele care se află într-un stadiu terminal al bolii”. Ei definesc ,,stadiu terminal” ca fiind faptul că persoana va muri în câteva luni fără tratament medical. Dar dacă mâncarea şi fluidele sunt considerate ,,tratament medical”, atunci prin această definiţie cine nu este într-un ,,stadiu terminal” ? Bineînţeles oricine ar muri în câteva săptămâni dacă ,,tratamentul medical” de a mânca şi a bea îi este refuzat. Dar cel mai înfricoşător din toate acestea este argumentul că cineva ar putea fi ,,eutanasiat” deoarece el a devenit o povară pentru societate. Ei vor spune, de exemplu, că nu ne putem permite să asigurăm îngrijire medicală scumpă pentru o persoană doar pentru a-i prelungi viaţa cu câteva luni. Nu este mai bine să cheltuim banii pe ceva mai folositor ? Sau ei pot face argumentul un pic mai abstract; ei pot spune că trebuie să eliminăm ,,defectuosul” pentru a ,,întări fondul genetic”, sau că ar trebui să eliminăm ,,surplusul” de populaţie deoarece globul este ,,suprapopulat”.”

Tot în acest articol, Johansen notează: ,,Da, sunt limitate posibilităţile pe care le avem de a-i ajuta pe cei bolnavi. Uneori trebuie să luăm decizii grele, ca atunci când avem numai două pastile, dar trei pacienţi. Cei sănătoşi au, de asemenea probleme: nu putem folosi toate resursele noastre pentru a-i îngriji pe cei bolnavi. Dar trebuie să trecem în mod constant peste aceste limite, trebuie să plângem când suntem forţaţi să spunem cu tristeţe că nu putem face mai mult de atât, şi să vedem cum un alt om se stinge. Să facem orice altceva ne va face pe noi mai puţin umani. Să spunem arogant că vom permite cuiva să trăiască numai atâta vreme cât el ne asigură vreun beneficiu material ... Este acesta felul de lume pe care vrem s-o construim ?”

,,Ce se poate spune despre societatea noastră, când spunem că vom înceta să îngrijim o persoană deoarece ea este ,,neproductivă” sau un ,,surplus” ? Nu cred că valoarea vieţii umane poate fi măsurată după cât de multe piese de maşină poate face această persoană sau după câte impozite ar putea plăti. Noi trebuie să ne angajăm în activităţile economice pentru a trăi, dar nu acesta este motivul pentru care trăim. Scopul economiei este de a susţine viaţa umană; scopul vieţii umane nu este de a susţine economia. O persoană infirmă, un retardat mental sau o persoană în vârstă nu este mai puţin valoroasă decât o persoană tânără şi sănătoasă. Faptul că ei contribuie mai puţin la economie nu are nimic de-a face cu valoarea lor ca fiinţe umane”, scrie Johansen.

Acest concept de ,,calitate mai scăzută a vieţii”, vehiculat de adepţii eutanasiei, a generat o seamă de discuţii pe marginea valorii vieţii umane. Astfel, în timp ce societatea tradiţională considera că viaţa omului are o valoare absolută, iar valoarea intrinsecă a unui om este egală cu a oricărui alt om, filozofii contemporani au acceptat ideea de relativitate a valorii omului, plecând de la premiza potrivit căreia unii oameni sunt intrinsec superiori altora.

Particularizând acest concept în contextul eutanasiei, vieţile unor oameni cu boli mentale, răniţi sau cu alte probleme sunt socotite ca având o calitate inferioară. În articolul ,,Eutanasia activă şi pasivă”, filozoful american James Rachels scrie: ,,Motivul pentru care a cauza moartea cuiva este considerat un rău este că moartea este privită ca un rău - şi aşa şi este. În cazul eutanasiei, însă, moartea nu este un rău mai mare decât continuarea vieţii pacientului. Şi dacă acesta este adevărul, motivele uzuale pentru a nu dori să cauzezi moartea cuiva pur şi simplu nu se aplică”.

Devalorizarea vieţii umane, ce a prins contur în conceptul de ,,calitate inferioară a vieţii” are la bază filozofia utilitarianismului, conform căreia valoarea unui individ este măsurată după cât de util poate fi grupului sau societăţii din care face parte. Din această perspectivă, pare corect din punct de vedere moral să sacrifici oameni ,,inferiori” pentru beneficiul celorlalţi, ceea ce ar reprezenta un nou pas spre schimbarea mentalităţii tradiţionale despre viaţă.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 12-13/martie-aprilie 2000

 

 

 

PARTEA A VI-A

Deşi adepţii eutanasiei încearcă să manipuleze modul în care societatea priveşte sinuciderea, psihologii
şi psihiatrii oferă contraargumente. Astfel, ei au arătat că majoritatea persoanelor care doresc să se sinucidă
sunt victimele tulburărilor mentale, necesitând mai degrabă îngrijire medicală decât asistenţă în sinucidere.
Specialiştii în psihiatrie susţin că ,,în special, pentru cei care se află într-un stadiu ultim, este bine să
nu se intervină în nici un fel în procesul morţii”

 

Un alt ,,argument solid” utilizat de adepţii eutanasiei pentru a modifica percepţia societăţii umane asupra vieţii şi a morţii este dreptul la sinucidere. Deşi aceştia au încercat să acrediteze ideea potrivit căreia sinucigaşii au o dorinţă puternică de a muri, bazată pe diferite motive, studiile psihologice şi psihiatrice au demonstrat contrariul.

Astfel, un studiu britanic, realizat în 1974, ce a constat în numeroase interviuri şi examinări ale înregistrărilor medicale, a stabilit că 93 % dintre persoanele sinucigaşe studiate erau bolnave mental. Un studiu similar, publicat în St. Louis, în 1984, a confirmat existenţa tulburărilor mentale în 94 % din cazurile de sinucidere. Concluzia psihologilor a fost că persoanele care încearcă să se sinucidă au alte motive decât dorinţa de a muri. Ţinând cont de aceste date, recunoaşterea ,,dreptului la sinucidere” ar putea crea o prezumţie legală de sănătate, anulând posibilitatea unui tratament adecvat pentru cei bolnavi mental.

Aceste observaţii au ridicat problema unor eventuale diferenţe între persoanele dezechilibrate emoţional şi cele care iau, în mod raţional, decizia de a se sinucide. Astfel, în ,,Revista despre sinucidere şi comportamente care ameninţă viaţa”, psihologul Joseph Richman scrie: ,,Toate sinuciderile, inclusiv cele ,,raţionale”, reprezintă o evitare sau un substitut pentru rezolvarea problemelor de viaţă şi de moarte. Persoana sinucigaşă, precum mulţi alţii, nu cunoaşte, în mod normal, motivele care ar determina-o să se sinucidă, dar îşi oferă ea însăşi argumente”.

Ca urmare a acestor rezultate, lumea medicală a iniţiat studii privind eventualele motivaţii ale sinuciderii pentru categoriile de persoane propuse pentru eutanasie. Astfel, ,,USA Today” a relatat că ,,printre oamenii vârstnici aflaţi într-un stadiu ultim al bolii care au încercat să se sinucidă, numărul celor suferinzi de depresii psihice se ridică la 90 %”, iar un articol publicat în 1986 în ,,Revista Americană de Psihiatrie” concluziona: ,,trăsătura izbitoare a rezultatelor noastre este că toţi pacienţii care doresc o moarte prematură sau se gândesc la sinucidere au fost consideraţi ca fiind suferinzi de boli clinice depresive; nici unul dintre pacienţii care nu a avut o depresie clinică nu a avut gânduri sinucigaşe sau nu şi-a dorit să moară mai repede”. Psihologul Joseph Richman comentează: ,,Asistenţa şi sfătuirea plină de compasiune, împreună cu îngrijirea medicamentoasă şi psihiatrică, asigură o alternativă pozitivă eutanasiei pentru cei aflaţi într-un stadiu ultim al bolii”.

În ceea ce priveşte persoanele cu handicapuri severe, opinia atribuită acestora că ,,suntem de acord că viaţa cu un handicap nu merită să fie trăită” este greşit înţeleasă. Richman analizează astfel această afirmaţie: ,,Cei mai mulţi oameni handicapaţi vă vor spune că nu atât problema lor fizică sau mentală este cea care le face viaţa dificilă, cât atitudinea societăţii faţă de ei: interzicea accesului în unele locuri publice, discriminarea în angajări şi un comportament plin de aversiune sau milă în locul respectului le fac viaţa insuportabilă. Adevăratul respect pentru drepturile oamenilor handicapaţi ar trebui să dicteze acţiuni care să îndepărteze aceste atitudini, nu să-i ,,ajute” să se sinucidă”.

În articolul ,,Eutanasia: un caz de libertate individuală ?”, Jay Johansen tratează cazul persoanelor ale căror handicapuri se datorează unor boli sau răni survenite în timpul vieţii: ,,deprimarea născută din ,,frustrarea de a nu mai putea urma felul de viaţă activă cu care erau obişnuiţi înainte de apariţia bolii” sau din ,,sentimentul de vinovăţie că ar putea deveni o povară pentru familiile lor” stă la baza dorinţei lor de a se sinucide. Asistenţii sociali şi psihologii au descoperit în mod frecvent că atunci când aceşti oameni vorbesc despre sinucidere sau chiar încearcă să se sinucidă, majoritatea lor nu vor cu adevărat să moară. Ei doresc doar să primească puţină atenţie. A spune unei astfel de persoane că are un ,,drept” de a se sinucide şi că tu îl vei ajuta să o facă, înseamnă a spune: ,,Ai dreptate, eşti un infirm inutil, eşti o povară pentru familia ta, iroseşti timpul medicilor, şi lumea ar fi mai bună fără tine”.”

Dincolo de eventualele motive ale sinuciderii există atitudinea medicului care îngrijeşte persoana sinucigaşă. Referitor la aceste aspect, în articolul ,,Moarte cu milostivire” se comentează: ,,Pentru cei ce apără ideea ,,medicului ce asistă sinuciderea”, există întrebări jenante. Au examinat aceşti medici dosarele pacienţilor pentru a afla dacă au primit o medicaţie adecvată pentru îndepărtarea durerii sau i-au examinat pe ei de depresii ? Dacă pacienţii au ales ,,raţional” sinuciderea, actele acestor medici nu sunt oare interpretabile din punct de vedere etic ? În final, nu au creat aceşti medici o atmosferă de neîncredere între medici şi pacienţi, născându-se întrebarea firească ce va face medicul dacă nu te poate vindeca, oare te va îngriji sau te va omorî ? Este rezonabil să concluzionăm că medicii care sunt implicaţi în asistarea sinuciderii fac un deserviciu atât pacienţilor cât şi profesiei lor. Legalizarea medicului ce asistă sinuciderea este un pas enorm către legalizarea eutanasiei. Pacienţii care nu sunt într-un stadiu ultim al bolii vor cere eutanasia bazându-se pe o protecţie egală din partea legii”.

În articolul ,,De ce nu trebuie să legalizăm sinuciderea asistată ?”, Burke Balch şi Randall O'Bannon pledează, la rândul lor, pentru o abordare cât mai complexă din punct de vedere psihologic a problemei morţii: ,,Dr. Kübler-Ross susţine că, în special pentru cei care se află într-un stadiu final al bolii, nu este bine să se intervină în nici un fel în procesul morţii. În 1969, ea a identificat cinci etape psihice ale procesului morţii: negarea morţii în sine, împotrivirea în faţa realităţii, încercarea omului de a găsi alternative la moarte, depresia şi, în final, acceptarea realităţii. De atunci, Dr. Kübler-Ross a lucrat cu mii de pacienţi muribunzi şi cu familiile lor pentru a-i ajuta să depăşească psihic impactul morţii. Recent, ea a declarat că sinuciderea este o soluţie greşită pentru pacienţii aflaţi într-un stadiu ultim al bolii:

,,Mulţi dintre pacienţii mei muribunzi spun că reuşesc să depăşească momentele de criză şi îşi abordează problemele vieţii de zi cu zi luând în considerare iminenţa morţii. Sinuciderea i-ar priva pe ei de aceste clipe din viaţa lor, precum un student este lipsit de cursuri înainte de susţinerea examenului final. Această perspectivă asupra înţelesului ultim al vieţii umane, ca şi reconsiderarea relaţiilor interumane şi a tuturor evenimentelor din viaţa unui om, este scurt-circuitată la cei care, tulburaţi de depresie, renunţă prea devreme în procesul morţii şi se sinucid. Şi în ciuda motivelor lor pline de compasiune, acei martori oculari care îi încurajează sau chiar îi asistă în sinucidere răpesc ultimele momente preţioase ale vieţii lor”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 14-15/mai-iunie 2000

 

 

 

PARTEA A VII-A

În anii '60-'70, odată cu reîntoarcerea societăţii, saturată de progresele ştiinţei, către latura umanistă,
interesul pentru viaţa după moarte a devenit o preocupare publică. Oamenii de ştiinţă au oferit un model
al experienţelor de după moarte, ce are câteva trăsături de bază: experienţele ,,în afara trupului”, întâlnirea
cu alţii, fiinţa de lumină, apariţiile îngerilor şi demonilor în ceasul morţii, viziunea raiului şi altele

 

Explozia de probleme juridice, sociale, psihologice referitoare la eutanasie are la bază o multitudine de concepte bine închegate, sau mai precis, o filozofie foarte bine conturată care transformă acest fenomen - ce a luat amploare în ultimele decenii - într-un pericol social.

Astfel, la temelia ideologică a eutanasiei stă doctrina contemporană cu privire la viaţa după moarte, doctrină care se află în afara creştinismului. În anii '60-'70, odată cu reîntoarcerea societăţii secolului XX, dezumanizată de progresul important al ştiinţei şi tehnologiei, către latura socială şi psihologică a omenirii, interesul pentru viaţa după moarte a devenit o preocupare publică.

Ca întotdeauna, Statele Unite ale Americii, ţara care dă tonul în ceea ce priveşte democraţia şi principiile ei de bază, a adus în prim plan problema vieţii după moarte. Începutul anilor '70 este marcat de o explozie de studii ştiinţifice asupra experienţelor ce se petrec în preajma morţii, numeroase categorii de oameni de ştiinţă dezbătând această problemă.

Printre cei care au scris despre viaţa după moarte se numără medicul psihiatru american Raymond Moody Jr., a cărui carte ,,Viaţa după viaţă” oferă un model al experienţelor din preajma morţii, studii asemănătoare fiind întâlnite şi la medicii Elizabeth Kubler-Ross, în cartea ,,Moartea nu există” şi Karlis Osis şi Erlendur Haraldsson în cartea lor ,,La ora morţii”. Toţi aceşti medici renumiţi astăzi şi-au fundamentat scrierile cu privire la fenomenele din preajma morţii pe relatările diferiţilor pacienţi care au supravieţuit morţii clinice sau unor come profunde.

Această infuzie de informaţii cu privire la viaţa după moarte a atras după sine expunerea punctului de vedere ortodox asupra acestui subiect de către sfinţii şi părinţii contemporani. Sfinţi precum Sfântul Ignatie Briancianinov († 1867), Sfântul Ierarh Ioan Maximovici († 1966), şi ieromonahul Serafim Rose († 1982) au reuşit să dea explicaţii pertinente acestor fenomene, pornind de la dogma ortodoxă şi învăţăturile cu privire la sufletul după moarte, răspunzând astfel ideilor necreştine apărute în anii '60.

Concret, oamenii de ştiinţă moderni au oferit un model al experienţelor din timpul morţii clinice sau din pragul morţii, ce are câteva trăsături de bază: experienţele ,,în afara trupului”, întâlnirea cu alţii, fiinţa de lumină, apariţiile îngerilor şi demonilor în ceasul morţii, viziunea raiului şi altele. Vom încerca să schiţăm fiecare trăsătură a acestui model, expunând părerea oamenilor de ştiinţă şi a apologeţilor ortodocşi.

Experienţele ,,în afara trupului” au loc când omul îşi părăseşte corpul şi există complet separat de el, fără a-şi pierde conştiinţa. Adesea, el poate observa totul în jurul lui, inclusiv propriul său trup lipsit de viaţă, ca şi încercările medicilor de a-l readuce la viaţă. Actualmente, aceste fenomene par ceva deosebit de inedit, oamenii necredincioşi ce trec prin astfel de experienţe fiind profund uimiţi şi impresionaţi de noua stare în care se află.

De exemplu, în cartea sa ,,Moartea nu există”, medicul Elizabeth Kubler-Ross descrie cazul unei persoane oarbe care a experimentat moartea clinică şi a putut povesti, după ce şi-a revenit, lucruri pe care le ,,văzuse” întâmplându-se în camera în care ea se află ,,moartă”. Concluzia cunoscutului medic tanatolog (specialist în problemele morţii) a fost următoarea: ,,nu ochiul este cel care vede, dar mai degrabă sufletul execută aceste acţiuni prin organele fizice atât timp cât corpul este viu, dar atunci când corpul este mort, o face prin propria sa putere”.

Din punct de vedere ortodox, nimic din toate acestea nu trebuie să sune ciudat sau curios, deoarece experienţa descrisă mai sus este ceea ce dogma creştină consideră a fi separarea sufletului de trup în momentul morţii. Mai mult, modul în care este abordată problema vieţii după moarte de către lumea ştiinţifică trădează necunoaşterea conceptelor ortodoxe cu privire la suflet şi însuşirile lui.

,,De necrezut pentru mulţi, dar de fapt o întâmplare adevărată” este relatarea unui ortodox din secolul trecut şi este singura experienţă completă despre etapele prin care trece sufletul după moarte. În literatura creştină a primelor veacuri nu apar astfel de amănunte cu privire la starea sufletului din primele momente de după moarte. Probabil numai în timpurile moderne, când viaţa înseamnă viaţă în trup, este necesară o detaliere a trăirilor de după moarte, pentru a convinge oamenii că moartea nu reprezintă sfârşitul vieţii, ci că viaţa continuă şi după moartea trupului.

A doua caracteristică a experienţelor după moarte este întâlnirea cu alţii. Astfel, sufletul rămâne în starea lui iniţială de singurătate după moarte un timp foarte scurt. Raymond Moody citează mai multe cazuri de pacienţi care, chiar înainte de a muri, au văzut brusc rude şi prieteni deja morţi. De asemenea, medicii Karlis Osis şi Erlendur Haraldsson citează peste 1000 cazuri de apariţii şi viziuni care apar muribunzilor şi unora care revin la viaţă după moarte clinică.

Studiul ultimilor doi este deosebit de valoros prin aceea că el deosebeşte cu atenţie viziunile ce aparţin clar altor lumi de efectele folosirii unor droguri halucinogene, a temperaturii ridicate, bolii sau a deteriorării creierului. Mai mult, autorii constată semnificativ că experienţele cele mai coerente apar la pacienţii care sunt cel mai mult în contact cu realitatea acestei lumi şi cel mai puţin probabil să halucineze ca, în final, ei ,,să accepte ipotezele vieţii de dincolo ca explicaţia cea mai sigură a datelor noastre”.

Astfel de constatări sunt, desigur, cam surprinzătoare când ele vin de pe fondul necunoaşterii şi necredinţei ce a caracterizat un timp atât de îndelungat presupunerile ştiinţei moderne. Pentru un creştin ortodox, pe de altă parte, nu este nimic surprinzător în acestea; noi ştim că moartea este doar o tranziţie către o altă formă de existenţă şi suntem familiari cu multe apariţii şi viziuni care apar muribunzilor, atât sfinţi cât şi oameni obişnuiţi.

Sfântul Grigorie cel Mare, în descrierea multor dintre aceste experienţe, în ,,Dialogurile” sale, explică acest fenomen al întâlnirii cu alţii: ,,Se întâmplă adesea ca un suflet pe punctul de a muri să recunoască pe aceia cu care urmează să împartă aceeaşi existenţă eternă pentru pedeapsă sau răsplată egală” (Dialoguri IV, 36). Şi în special cu privire la aceia care au dus o viaţă curată, Sfântul Grigorie observă că ,,se întâmplă adesea ca sfinţii raiului să apară celor curaţi în momentul morţii pentru a-i încuraja. Şi având în mintea lor viziunea locuitorilor raiului care-i vor însoţi, ei mor fără să aibă vreun sentiment de frică sau agonie” (Dialoguri IV, 12). El dă exemple când îngeri, mucenici, Apostolul Petru, Maica Domnului şi Însuşi Mântuitorul au apărut înaintea celor ce mor (Dialoguri IV, 13-18).

Prin urmare, această ,,descoperire” deosebită a cercetării moderne confirmă doar ceea ce cititorul de literatură creştină antică cunoaşte deja cu privire la întâlnirile din momentul morţii. Aceste întâlniri, care nicidecum nu par să aibă loc pentru toţi, înainte de moarte, ele totuşi pot fi numite universale în sensul că ele se relatează indiferent de naţionalitate, religie sau sfinţenia vieţii.

Pe de altă parte, experienţa unui sfânt, în timp ce împărtăşeşte trăirile pe care se pare că oricine le poate avea, are despre aceasta o altă dimensiune - ce nu se defineşte prin cercetări psihice. În această experienţă se manifestă anumite semne ale harului lui Dumnezeu, iar viziunea din cealaltă lume este adesea vizibilă tuturor sau multora care se află în apropiere, nu doar persoanei care moare.

Cu toate acestea, este necesară o diferenţă clară între experienţele trăite de creştini, cărora le pot apărea sfinţi în momentul morţii pentru a-i ajuta să depăşească pragul spre moarte, şi cele trăite de necredincioşi, cărora le apar prieteni, rude sau diferite ,,zeităţi” care nu sunt altceva decât demoni sau altfel de închipuiri, deoarece oamenii care au murit nu pot apare cui vor, nu au libertatea de a interveni în viaţa celor vii, în timp ce sfinţii pot.

A treia trăsătură a experienţelor după moarte o constituie ,,fiinţa de lumină”. Raymond Moody descrie această experienţă ca fiind cel mai incredibil element comun al cazurilor pe care le-a studiat, şi desigur caracteristica ce are ,,efectul cel mai profund asupra individului”. Majoritatea persoanelor descrie această experienţă ca pe o apariţie de lumină, care îşi intensifică strălucirea cu rapiditate; toţi o recunosc ca pe ceva propriu existenţei lor, plină de căldură şi iubire, faţă de care sunt atraşi în mod inexplicabil. Toţi par să înţeleagă că ea este o fiinţă trimisă de undeva ca să-i călăuzească.

Mulţi numesc aceste fiinţe ,,îngeri” şi semnalează calităţile lor pozitive: ele sunt fiinţe de ,,lumină”, pline de ,,iubire şi înţelegere” şi întipăresc ideea ,,responsabilităţii” pentru viaţa cuiva. Dar din punct de vedere ortodox, îngerii sunt cu mult mai definiţi atât ca înfăţişare, cât şi ca funcţie decât aceste ,,fiinţe de lumină”. Dar cine sau ce sunt aceste fiinţe de lumină ?

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 16-17/iulie-august 2000

 

 

 

PARTEA A VIII-A

,,O multitudine atât de mare de spirite rele umplu acest aer care se întinde între cer şi pământ,
în care plutesc în nelinişte şi nu cu nepăsare, că pronia dumnezeiască, pentru binele nostru, le-a
ascuns şi le-a îndepărtat de privirea oamenilor. Astfel, de frica unui atac din partea lor, sau de
groaza înfăţişării pe care o iau după voinţa lor proprie, ori de câte ori doresc, oamenii
ar fi stăpâniţi de teroare insuportabilă şi gata să facă colaps …”

 

Învăţătura ortodoxă despre apariţiile îngerilor şi demonilor în timpul vieţii sau după moarte se bazează pe Sfânta Scriptură. Astfel, Însuşi Mântuitorul a spus că sufletul este întâmpinat de îngeri la moarte: ,,Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam” (Luca 16, 22). De asemenea, sfânta Evanghelie vorbeşte despre înfăţişarea îngerilor: ,,un înger al Domnului a cărui înfăţişare era ca fulgerul, şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada” (Matei 28, 2-3); ,,un tânăr îmbrăcat în veşmânt alb” (Marcu 16, 5); ,,doi bărbaţi în veşminte strălucitoare” (Luca 24, 4); ,,doi îngeri în alb” (Ioan 20, 12). De-a lungul istoriei creştine, îngerii s-au arătat întotdeauna sub aceeaşi înfăţişare de tineri strălucitori înveşmântaţi în alb.

Pentru a înţelege deplin experienţele pe care le trăiesc cei aflaţi în pragul morţii, trebuie să percepem în mod deosebit cum apar îngerii căzuţi sau demonii. Îngerii adevăraţi apar întotdeauna în forma lor proprie şi lucrează exclusiv pentru a împlini voinţa şi poruncile lui Dumnezeu. Îngerii căzuţi, în schimb, deşi apar uneori în propria lor formă, pe care Sfântul Serafim de Sarov a descris-o ca ,,hidoasă”, îşi iau de obicei înfăţişări diferite şi fac numeroase ,,minuni” cu puterile pe care le au în supunere ,,potrivit veacului lumii acesteia” (Efeseni 2, 2). Locul în care ei sălăşluiesc este văzduhul, iar principala lor preocupare este de a ispiti sau înspăimânta oamenii pentru a-i târî spre pierzanie împreună cu ei înşişi.

Sfântul Ioan Cassian scrie în ,,Conferinţele” sale (VII şi VIII): ,,O multitudine atât de mare de spirite rele umplu acest aer care se întinde între cer şi pământ, în care plutesc în nelinişte şi nu cu nepăsare, că pronia dumnezeiască, pentru binele nostru, le-a ascuns şi le-a îndepărtat de privirea oamenilor. Astfel, de frica unui atac din partea lor, sau de groaza înfăţişării pe care o iau după voinţa lor proprie, ori de câte ori doresc, oamenii ar fi stăpâniţi de teroare insuportabilă şi gata să facă colaps …” Până nu demult, erau puţini creştinii, ,,demodaţi” sau cu ,,minte îngustă”, care credeau în adevărul literal al acestui fel de relatare, deoarece în epoca modernă se consideră că îngerii şi demonii sunt ,,spirite pure”, ce nu acţionează în astfel de moduri materiale. Doar în urma activităţii demonice mult sporite din ultimele decenii, aceste relatări reîncep să pară cel puţin plauzibile.

În experienţele celor aflaţi în pragul morţii, proaspătul dispărut este, de obicei, întâmpinat de doi îngeri. Misiunea acestor îngeri este de a lua sufletul celui răposat în călătoria sa în viaţa de dincolo. Nu este nimic neclar în privinţa lor, nici în înfăţişare, nici în acţiune; având înfăţişare umană, ei apucă ,,corpul subtil” al sufletului şi îl conduc departe. Sfânta Teodora, a cărei călătorie după moarte prin ,,vămile” văzduhului este redată în viaţa Sfântului Vasilie cel Nou, spune: ,,Îngerii purtători de lumină mi-au luat imediat sufletul în braţele lor”. Autorul lucrării ,,De necrezut pentru mulţi, dar de fapt o întâmplare adevărată” scrie, de asemenea: ,,Doi îngeri au apărut lângă mine; dintr-un motiv am recunoscut într-unul din ei pe îngerul păzitor, dar celălalt îmi era necunoscut”, mai târziu un cuvios spunându-i că acesta era ,,îngerul de întâlnire”.

De aceea, nu se poate afirma că ,,fiinţa de lumină” din experienţele de astăzi este un înger conducător în viaţa de dincolo, deoarece ea nu are formă vizibilă, nu conduce sufletul nicăieri, nu angajează sufletul într-un dialog şi arată întoarceri rapide asupra faptelor săvârşite în viaţă pe pământ. Nu orice fiinţă care apare ca înger este în realitate înger, ,,căci chiar satana se preface în înger de lumină” (II Corinteni 11, 14). Întâlnirile de neconfundat cu îngerii par să nu apară aproape niciodată în experienţele de ,,după moarte” din zilele noastre. De ce ?

Este posibil ca ,,fiinţa de lumină”, care este de fapt un demon, să se deghizeze în ,,înger de lumină” inform, pentru a ademeni muribundul chiar în momentul când sufletul părăseşte corpul ? Raymond Moody şi alţii ridică această problemă doar pentru a îndepărta rezultatele nefavorabile pe care le poate avea această constatare asupra celor aflaţi în pragul morţii. Cu siguranţă, consideraţiile asupra ,,răului” ale acestor investigatori sunt naive.

Sfântul Vasilie cel Mare, în tâlcuirea psalmilor, la cuvintele ,,Scapă-mă de toţi cei ce mă urmăresc şi eliberează-mă, ca să nu sfâşie sufletul meu ca un leu” (Psalmi 7, 1-2) spune: ,,Eu cred că nobilii atleţi ai lui Dumnezeu care s-au luptat considerabil cu duşmanii invizibili în timpul întregii lor vieţi, după ce ei au scăpat de toate persecuţiile lor şi au ajuns la capătul zilelor lor, sunt examinaţi de către prinţul acestei lumi pentru ca, dacă sunt găsiţi cu răni din luptă, cu pete, sau efecte ale păcatului, să fie reţinuţi. Şi poţi învăţa aceasta de la Însuşi Dumnezeu, care înainte de a suferi a spus: ,,Acum vine şi stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine” (Ioan 14, 30)”.

Vieţile sfinţilor ortodocşi cuprind numeroase relatări cu astfel de spectacole demonice care apar în momentul morţii, de obicei cu scopul de a înspăimânta persoana care moare şi a o determina să dorească cu disperare mântuirea. Asemenea experienţe nu erau deloc neobişnuite în America secolului al XIX-lea. O antologie recentă cuprinde numeroase viziuni de pe patul de moarte, din secolul trecut, cu titluri ca: ,,Mă aflu în flăcări - scoate-mă de aici !”, ,,Salvaţi-mă ! Ei mă trag în jos !”, ,,Mă duc în iad” şi ,,Vine diavolul să-mi tragă sufletul în jos, către iad !”. Oricum, Raymond Moody nu a înregistrat nimic asemănător: realmente, toate experienţele muribunzilor din cartea sa (cu excepţia notabilă a sinuciderilor) sunt dintre cele plăcute, indiferent dacă oamenii sunt creştini sau nu, religioşi sau nu.

Pe de altă parte, doctorii Osis şi Haraldsson au făcut constatări asemănătoare asupra acestei experienţe în studiile lor. Aceşti cercetători au ajuns la aceleaşi rezultate ca Moody: apariţia vizitatorilor din altă lume este privită ca ceva pozitiv, pacientul acceptă moartea, experienţa este plăcută, cauzând linişte şi înălţare, şi adesea încetarea durerii înaintea morţii. Cu toate acestea, în studiile lor efectuate în India, o treime din pacienţii care au văzut apariţii păstrează o senzaţie de frică şi depresie, cauzate de apariţia de ,,yamdoots” - mesagerii hinduşi ai morţii - sau alte fiinţe. Astfel, un cleric indian relatează: ,,Stă cineva acolo ! El are o căruţă cu el, aşa că trebuie să fie un ,,yamdoot” ! El trebuie să ia pe cineva cu el. El mă tachinează că intenţionează să mă ia pe mine ! Vă rog, ţineţi-mă; eu nu merg ! Durerea lui s-a mărit şi a murit”. Unii ,,yamdoots” au o înfăţişare înspăimântătoare şi dau senzaţii extrem de neplăcute muribunzilor.

Aceasta este diferenţa cea mai izbitoare între experienţa de după moarte americană şi indiană din studiul medicilor Osis şi Haraldsson, căreia autorii nu i-au găsit nici un fel de explicaţie. Apare în mod natural întrebarea: de ce experienţa americană modernă este aproape total lipsită de acest element - frica produsă de apariţii înfricoşătoare, din alte lumi - care sunt atât de obişnuite atât în experienţa creştină din trecut, cât şi în cea indiană actuală ?

Nu este necesar să definim cu precizie natura apariţiilor care se arată muribunzilor pentru a vedea că ele depind, într-o oarecare măsură, de aşteptările muribundului sau de ceea ce el este pregătit să vadă. Astfel, creştinii secolelor trecute, care aveau o credinţă puternică în iad şi a căror experienţă îi acuza în final, adesea vedeau demoni la moarte. Indienii de astăzi, care sunt cu siguranţă mai ,,primitivi” decât americanii, în credinţa şi înţelegerea lor, văd adesea fiinţe care corespund fricilor lor, încă foarte reale, de viaţa de după moarte, în timp ce americanii contemporani - cu părerile lor ,,luminate” - văd apariţii în armonie cu viaţa lor confortabilă şi cu credinţa lor, care în general nu include o frică foarte realistă de iad sau conştientizarea existenţei demonilor.

Obiectiv vorbind, demonii înşişi ispitesc în concordanţă cu starea spirituală sau aşteptările celor ce sunt ispitiţi. Pentru cei cărora le este frică de iad, demonii pot apărea în forme teribile pentru a face un om să moară într-o stare de disperare; iar pentru cei care nu cred în iad, demonii oferă în mod natural senzaţii diferite, pentru a nu-şi expune cu claritate intenţia lor rea. Chiar unui luptător creştin, care a suferit deja foarte mult, demonii pot să-i apară într-un asemenea mod încât să-l seducă mai degrabă decât să-l înspăimânteze.

Într-adevăr, ceasul morţii este un timp al ispitei demonice, iar ,,experienţele spirituale” actuale trebuie supuse învăţăturii creştine cu privire la duhuri, pe care Sfântul Ioan Evanghelistul o exprimă în cuvintele: ,,Cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume” (I Ioan 4, 1).

Criticii experienţelor de după moarte de astăzi au realizat paralele remarcabile între ,,fiinţa de lumină”, ,,ghizii spirituali” şi ,,prietenii spirituali” ai spiritismului mediumnic şi ocultiştilor moderni. Mai mult, ei remarcă faptul indubitabil că un număr de cercetători ai vieţii de după moarte sunt interesaţi şi de ocultism sau au avut chiar contacte cu mediumuri.

Unii oameni care au ,,murit” şi s-au întors au identificat ,,fiinţa de lumină” nu cu un înger, ci cu prezenţa invizibilă a lui Hristos Însuşi. Această experienţă este adesea legată de un alt fenomen care pentru creştinii ortodocşi este poate, la prima vedere, cel mai încurcat dintre toate cele întâlnite în experienţa de după moarte contemporană: viziunea ,,raiului”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 18-19/septembrie-octombrie 2000

 

 

 

PARTEA A IX-A

Experienţa raiului, pe care cei mai mulţi dintre autori o consideră autentic
creştină, nu este, în realitate, foarte diferită de experienţele de după moarte
,,seculare”.Diferind doar prin coloratura creştină, dată în mod natural de către un
protestant (îngerul imnul, prezenţa lui Iisus), acest tip de experienţă a raiului are
câteva elemente comune cu experienţele ,,seculare”: sentimentul de confort şi pace,
,,fiinţa de lumină”, abordarea unui anumit fel de domeniu, diferit, care se află dincolo
de vreun fel de ,,hotar”. Cum trebuie să interpretăm noi această experienţă ?

 

În ceea ce priveşte viziunea raiului, Raymond Moody afirmă că interviurile sale au relevat experienţe larg răspândite de dincolo de moarte despre ,,alte feluri de existenţă care ar putea fi numite cereşti”. Aşa cum remarcă şi alte cărţi noi, această experienţă este destul de comună. Autorii protestanţi cred că această experienţă - cel puţin atunci când imaginile sunt caracteristic biblice - este una creştină şi o deosebesc clar de majoritatea celorlalte experienţe de ,,după moarte”, pe care le consideră înşelăciuni demonice.

Astfel, în cartea ,,Există viaţă după moarte ?” a doi protestanţi, ei afirmă: ,,Necredincioşii par să aplice doctrina greşită, de un anume fel atribuită lui satan în Scriptură. Credincioşii trăiesc evenimente precise în mod dogmatic, care ar putea reieşi din Scripturi”.

În continuare, aceşti autori citează experienţa pe care a avut-o Betty Malz în timp ce se afla în ,,moarte clinică”. Ea s-a pomenit ,,urcând un deal verde, frumos ... eu mergeam pe iarbă, era cea mai vie nuanţă de verde pe care am văzut-o vreodată”. Ea era însoţită de ,,o figură masculină, înaltă, în robă. Mă întrebam dacă era un înger … Pe când mergeam nu am văzut nici un soare - dar lumina era pretutindeni. În stânga erau flori multicolore. Erau şi copaci, arbuşti ... Am ajuns la o construcţie de argint magnifică. Era ca un palat, în afară de faptul că nu avea turnuri. Pe când ne îndreptam spre el, eu am auzit voci. Erau melodioase, armonice, amestecându-se în cor şi eu am auzit cuvântul ,,Iisus” … îngerul a păşit înainte şi a pus palma pe o poartă pe care eu nu o observasem înainte înaltă de aproximativ douăsprezece picioare, poarta era o placă solidă, împodobită cu perle”. Când s-a deschis poarta, ,,am văzut înăuntru ceva ce părea să fie o stradă de culoarea aurului, acoperită de sticlă sau apă. Lumina galbenă care a apărut era foarte puternică. Nu se poate descrie în nici un fel. Nu am văzut nici o figură, deşi eram conştientă de o persoană. Deodată am ştiut că lumina era Iisus”.

Această experienţă, pe care autorii protestanţi o consideră autentic creştină, nu este, în realitate, foarte diferită de experienţele de după moarte ,,seculare”. Diferind doar prin coloratura creştină, dată în mod natural de către un protestant (îngerul, imnul, prezenţa lui Iisus), acest tip de experienţă a raiului are câteva elemente comune cu experienţele ,,seculare”: sentimentul de confort şi pace - pe care Betty Malz îl descrie ca fiind într-un profund contrast cu lunile ei de boală dureroasă, ,,fiinţa de lumină” - pe care alţii o identifică, de asemenea, cu ,,Iisus”, abordarea unui anumit fel de domeniu, diferit, care se află dincolo de vreun fel de ,,hotar”. Cum trebuie să interpretăm noi această experienţă ?

În alte cărţi noi, se află un număr de experienţe similare. Astfel, în studiul doctorilor Osis şI Haraldsson există o evidenţă bogată cu privire la experienţa raiului, caracterizată şn principal de imagini destul de lumeşti de genul: o americancă a mers către o grădină frumoasă, într-un taxi, sau o indiancă călărea o vacă, în drum spre ,,cerul” ei sau un new york-ez a intrat într-un câmp verde, luxuriant, sufletul lui fiind plin de ,,iubire şi fericire” şi putea vedea clădirile din Manhattan şi un parc de agrement în depărtare. Majoritatea celor care au astfel de experienţe simt o bucurie imensă, pace, liniste şi acceptarea morţii, puţini dintre ei dorind să se întoarcă la viaţă.

Recent, s-a scris o carte în care s-a făcut o compilaţie a morţii ,,creştine”, în special protestantă, şi experienţele de ,,după moarte” (John Myers, ,,Voci de la capătul eternităţii”). Aceste experienţe au produs asupra oamenilor o aşa zisă bucurie ,,spirituală” comparabilă cu aceea a lui Betty Malz, şi ca şi ei, au dat o nouă dimensiune religioasă vieţii oamenilor. Cu toate acestea, imaginea ,,raiului” a diferit de la o persoană la alta.

Mai mult, în aceste experienţe, cei care se simt creştini şi pregătiţi pentru moarte, au sentimente de pace şi bucurie, în timp ce necredincioşii (în special cei din America secolului al XIX-lea) adesea văd demoni şi iad. Acestea fiind spuse, ne punem întrebarea: care este natura lor ? Este viziunea raiului într-adevăr atât de comună printre cei care, în timp ce mor precum nişte creştini, în cel mai bun mod pe care îl cunosc ei, sunt totuşi în afara Bisericii lui Hristos, Biserica Ortodoxă ?

Trebuie să facem o distincţie clară între viziunile date prin har, autentice, ale celeilalte lumi, şi experienţa pur şi simplu naturală care, deşi poate fi în afara limitelor umane, nu este câtuşi de puţin spirituală şi nu ne spune nimic despre realitatea adevărată a raiului sau a iadului, proprie învăţăturii creştine autentice. Este necesară analiza şi judecata acestor experienţe prin prisma adevăratului creştinism, ca şi definirea înţelesului şi semnificaţiei lor pentru timpurile noastre.

Ca o evaluare preliminară, se poate spune că majoritatea acestor experienţe au puţine în comun cu viziunea creştină asupra raiului. Aceste viziuni nu sunt spirituale, ci lumeşti. Ele sunt atât de rapide, atât de uşor dobândite, atât de comune şi de pământeşti în imaginarul lor, încât nu poate exista nici o comparaţie serioasă a lor cu adevăratele viziuni creştine asupra raiului. Chiar şi lucrul cel mai ,,spiritual” existent în acestea - sentimentul ,,prezenţei” lui Hristos -, convinge încă odată, mai mult decât orice altceva, asupra imaturităţii spirituale a acelora care trăiesc astfel de întâmplări. În loc să producă veneraţie, frică de Dumnezeu şi căinţă - autentica trăire a prezenţei lui Dumnezeu, experienţele actuale produc ceva cu mult mai înrudit ,,confortului” şi ,,păcii” mişcărilor penticostale şi spiritiste moderne.

Totuşi, nu se poate pune la îndoială că aceste experienţe sunt extraordinare. Multe dintre ele nu pot fi reduse la simple halucinaţii, şi ele par să apară dincolo de limitele vieţii pământeşti aşa cum sunt înţelese în general, într-o sferă, undeva, între viaţă şi moarte, aşa cum s-ar părea că sunt. Care este această zonă ? Care este spaţiul, conform învăţăturii creştine, în care intră sufletul după moarte ?

Învăţătura ortodoxă cu privire la spaţiul în care intră sufletul la moarte este întemeiată pe întregul context al naturii umane. Astfel, Sfântul Macarie cel Mare spune că înainte de cădere, omul era nemuritor, el era străin de păcat şi de sentimentele trupeşti, care acum i se par naturale. Simţurile sale erau incomparabil mai subtile, activitatea lor era incomparabil mai largă şi total liberă, iar prin acestea omul era capabil de perceperea senzorială a spiritelor, la al căror nivel se află el însuşi prin sufletul lui. Omul era capabil de comunicarea cu aceste spirite, de acea viziune divină şi de comunicarea cu Dumnezeu care este naturală duhuritor sfinte.

Prin cădere, atât sufletul, cât şi trupul omului s-a schimbat, căderea echivalând cu moartea. În această condiţie a morţii, simţurile trupeşti sunt incapabile de comunicarea cu spiritele; duhurile sfinte evită comunicarea cu oamenii care nu merită o astfel de comunicare, în timp ce spiritele căzute, care au tras omul în căderea lor, caută să se facă neobservabile atât pe ele însele cât şi lanţurile lor, pentru a-l prinde şi mai tare în captivitate pe om, iar atunci când se dezvăluie, ele nu o fac decât cu scopul de a-şi întări dominaţia lor asupra omului.

Cu toate acestea, Sfântul Ioan Casian spune că, deşi prin cădere, omul şi-a pierdut subtilitatea şi natura spirituală, acest fapt constituie un dar pe care Dumnezeu l-a făcut omului căzut. Înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu a plasat un obstacol între oamenii căzuţi pe pământ din paradis şi spiritele care fuseseră aruncate pe pământ din rai, acest obstacol fiind chiar materialitatea grosolană a corpului uman, precum conducătorii pământeşti care separă făcătorii de rele de societatea omenească prin zidul unei închisori, ca nu cumva ei să facă rău acesteia sau să corupă pe alţii.

Rob al păcatului, din cauza înstrăinării de Dumnezeu, omului îi este nenaturală legătura cu sfinţii îngeri, şi naturală, în schimb, cu spiritele căzute, la al căror nivel se situează sufletul omului căzut. Aşadar, spiritele care apar în mod sensorial oamenilor care se află într-o stare de păcat şi cădere sunt demoni şi nici pe departe îngeri sfinţi.

Prin urmare, dorinţa de a vedea spirite sau de a intra în contact cu ele este o dovadă de ignoranţă totală faţă de învăţăturile Bisericii Ortodoxe. Cunoaşterea spiritelor este dobândită în mod destul de diferit faţă de felul în care se presupune de către experimentatorul lipsit de experienţă şi uşuratic. Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov scrie: ,,Sufletul, îmbrăcat într-un corp, şi separat prin el de lumea spiritelor, se instruieşte treptat prin studiul legii lui Dumnezeu. Atunci este permisă perceperea spiritelor, şi dacă aceasta este în conformitate cu scopurile lui Dumnezeu care o dirijează, şi de acum încolo amăgirea şi înşelăciunea sunt cu mult mai puţin periculoase, în timp ce experienţa şi cunoaşterea sunt profitabile”.

Astfel, există mărturii în Sfânta Scriptură despre deschiderea simţurilor omului faţă de lumea duhurilor sfinte: ,,Atunci Domnul a deschis ochii lui Balaam şi el a văzut pe îngerul Domnului stând în drum, cu sabia scoasă în mână (Numerii 22, 31). Fiind înconjurat de duşmani, proorocul Elisei, pentru a-l linişti pe slujitorul înfricoşat, s-a rugat şi a zis: Doamne, te rog deschide-i ochii să vadă. şi Domnul a deschis ochii slujitorului, şi el a văzut; şi iată, muntele era plin de cai şi de care de foc împrejurul lui Elisei” (II Împăraţi 6, 17-18).

În concluzie, perceperea senzorială fără o percepere spirituală nu produce o înţelegere corectă a spiritelor şi poate furniza cu multă uşurinţă concepţiile cele mai greşite. În timpurile noastre, mulţi îşi permit să intre în legătură cu spiritele căzute prin intermediul magnetismului (spiritismului), în care apar de obicei spiritele căzute, în forma îngerilor luminoşi, şi amăgesc şi induc în eroare cu ajutorul diferitelor poveşti interesante, amestecând la un loc adevărul cu falsitatea. Ele întotdeauna cauzează o tulburare extremă sufletului şi chiar minţii.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 20-21/noiembrie-decembrie 2000

 

 

 

PARTEA A X-A

Pentru a-i putea înlănţui pe veci pe oameni, puterile întunericului au stabilit locuri de verificare şi
judecată a sufletelor, când acestea trec prin spaţiile aeriale, şi gărzi într-o ordine remarcabilă. Fiecare
diviziune spaţială răspunde de o anumită formă de păcat şi verifică sufletul pentru acel păcat, când
el ajunge în spaţiul respectiv. Gărzile demonice ale văzduhului şi locurile de judecată sunt
numite în scrierile patristice vămi, iar spiritele care le deservesc sunt numiţi vameşi

 

Când sufletul părăseşte corpul după moarte, el intră în spaţiul spiritelor. Locul special pe care îl ocupă demonii în această lume căzută, şi locul unde îi întâlnesc sufletele de curând plecate ale oamenilor este aerul. Sfântul Apostol Pavel numeşte îngerii căzuţi duhurile răutăţii de sub locurile cereşti (Efeseni 6, 12), şi pe şeful lor domnul puterii văzduhului (Efeseni 2, 2).

Îngerii căzuţi sunt împrăştiaţi într-o mulţime, pretutindeni în întreaga imensitate transparentă de sub cer. Ei nu încetează să tulbure toate societăţile umane şi pe fiecare persoană individual. Când sufletul unui creştin, părăsind locuinţa sa pământească, începe să se lupte prin spaţiul văzduhului către casa din înălţimi, demonii îl opresc, se străduiesc să găsească în el o înrudire cu ei înşişi, cu păcătoşenia lor, pentru a-l târî în jos către iad, pregătit diavolului şi îngerilor lui (Matei 25, 41).

Pentru a-i putea înlănţui pe veci pe oameni, puterile întunericului au stabilit locuri de verificare şi judecată a sufletelor, când acestea trec prin spaţiile aeriale, şi gărzi într-o ordine remarcabilă. Fiecare diviziune spaţială răspunde de o anumită formă de păcat şi verifică sufletul pentru acel păcat, când el ajunge în spaţiul respectiv. Gărzile demonice ale văzduhului şi locurile de judecată sunt numite în scrierile patristice vămi, iar spiritele care le deservesc sunt numiţi vameşi.

Poate că nici un aspect al eshatologiei ortodoxe nu a fost atât de greşit înţeles ca acest fenomen al vămilor văzduhului. În general, teologii contemporani au minimalizat învăţătura ortodoxă cu privire la acestea, considerând-o un fel de ,,adăugire ulterioară” sau un domeniu ,,imaginar” fără fundament în textele scripturistice sau patristice sau în realitatea spirituală.

Cu toate acestea, scrierile patristice abundă de mărturii cu privire la existenţa vămilor văzduhului. De exemplu, Sfântul Atanasie cel Mare, în scrierea sa despre viaţa Sfântului Antonie cel Mare, descrie cum odată, Sfântul Antonie, ,,a fost deodată răpit în duh şi ridicat de îngeri sus, în înălţimi. Demonii văzduhului s-au opus ascensiunii lui: îngerii discutând cu ei, au cerut să fie declarate motivele rezistenţei lor, pentru că Sfântul Antonie nu avea nici un păcat. În acuzarea lor, demonii au rostit multe minciuni nerusinate, dar întrucât defăimătorilor le-au lipsit dovezile, o cale liberă s-a deschis pentru Sfântul Antonie. Imediat şi-a revenit în sine şi a văzut că el se află în acelaşi loc”.

Sfântul Grigorie Dialogul, în predicile sale asupra Evangheliei, scrie: ,,Omul trebuie să reflecteze profund la cât de înspăimântătoare va fi pentru noi ora morţii, ce teroare va suporta atunci sufletul, ce aduceri aminte a tuturor păcatelor, ce uitare a fericirii trecute, ce frică, şi ce teamă a judecăţii. Apoi, spiritele diavoleşti vor cerceta faptele sufletului care pleacă. Apoi, ele vor prezenta sufletului filmul păcatelor, cu privire la care ele hotărâseră deja, pentru a le atrage complicitatea la tortură. Dar de ce vorbim noi numai de sufletul păcătos, când ele vin în aceeaşi măsură şi la muribunzii aleşi, şi caută în ei propriile lor păcate, dacă ele au reuşit să le atragă ? Printre oameni a fost numai Unul Care înainte de suferinţa Sa a zis fără frică: ,,Nu voi mai vorbi multe cu voi, căci vine şi stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine” (Ioan 14, 30)”.

Vieţile sfinţilor ortodocşi conţin, de asemenea, numeroase relatări - unele dintre ele foarte vii - despre cum trece sufletul prin vămi după moarte. Cea mai detaliată relatare se găseşte în viaţa Sfântului Vasilie cel Nou, care descrie trecerea prin vămi a Sfintei Teodora, dar experienţe similare se pot întâlni în vieţile Sfinţilor Evstratie Cel Mare, Nifon de Constanţia, Simion din Emesa, Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei, Simion din Muntele Minunat, Macarie cel Mare şi alţii.

Reacţia unui om ,,educat” tipic al timpurilor moderne, atunci când el personal a întâlnit vămile după ,,moartea sa clinică” poate fi văzută în cartea ,,De necrezut pentru mulţi, dar de fapt o întâmplare adevărată”: ,,Luându-mă cu braţele, îngerii m-au dus chiar prin peretele salonului de spital în stradă. Se întunecase deja, zăpada cădea liniştit în fulgi mari. Am văzut aceasta, dar nu puteam simţi frigul, şi în general diferenţa dintre temperatura din cameră şi cea de afară. Evident aceste fenomene şi-au pierdut semnificaţia pentru corpul meu care era schimbat. Noi am început să urcăm rapid, şi cu cât ne înălţam mai mult, extinderea spaţiului sporea din ce în ce mai mult şi se arăta înaintea ochilor nostri, şi în cele din urmă el luă proporţii atât de înspăimântător de vaste încât m-a cuprins frica conştientizând lipsa mea de importanţă în comparaţie cu acest deşert al infinitului...”

,,Conceptul de timp era absent din starea mea mentală de atunci, şi nu ştiu cât timp ne-am ridicat, când deodată am auzit, la început un zgomot nedesluşit, şi după aceea, ca venind de undeva, au început să se apropie rapid de noi cu ţipete şi râs violent o mulţime de fiinţe hidoase. Spiritele diavoleşti ! - am înţeles imediat şi am apreciat cu rapiditate neobişnuită care a decurs din groaza pe care o trăiam atunci, o groază de un anumit fel, pe care nu o mai întâlnisem niciodată înainte. Spirite diavoleşti ! O, ce multă ironie, cât de mult din râsul cel mai sincer se stârnise în mine doar cu puţine zile în urmă. Chiar acum câteva ore, relatarea cuiva ar fi stârnit o reacţie similară, nu pentru că a văzut spirite diavoleşti cu proprii săi ochi, ci doar că el a crezut în existenţa lor ca în ceva fundamental real ! Întrucât era corect pentru un om ,,educat”' de la sfârşitul secolului al XIX-lea, am înţeles aceasta ca reprezentând înclinaţii nebuneşti, pasiuni în fiinţa umană, şi de aceea cuvântul însuşi nu avea pentru mine semnificaţia unui nume, ci a unui termen care definea un anumit concept abstract. Şi deodată acest anumit ,,concept abstract” a apărut înaintea mea ca o personificare vie !”

Astfel, se poate vedea din exemple clare nenumărate cât este de important pentru suflet întâlnirea cu demonii vămilor văzduhului după moarte. Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov scrie despre aceasta: ,,Aşa cum învierea sufletului creştin din moartea păcatului este realizată în timpul pribegiei sale pământeşti, exact aşa este realizată în mod mistic, aici pe pământ, cercetarea sufletului de către puterile văzduhului, captivitatea sau eliberarea lui de către ele; la călătoria prin văzduh (după moarte) această libertate sau captivitate se manifestă”.

În teologia dogmatică ortodoxă, trecerea prin vămile văzduhutui este o parte a judecăţii individuale prin intermediul căreia este determinată soarta sufletului până la judecata finală. Ele sunt o piatră de încercare pentru experienţele autentice de ,,după moarte”. Astfel, trecerea prin vămile văzduhului nu este acelaşi lucru cu ,,revederea rapidă a faptelor” din timpul vieţii care sunt atât de des descrise astăzi în experienţele trăite de ,,după moarte”. Acestea din urmă - care apar adesea şi înainte de moarte - nu au nimic din judecată. Se pare, că acestea reprezintă o experienţă psihologica, o recapitulare a vieţii cuiva sub examinarea a nimic mai mult decât propria conştiinţă.

Lipsa judecăţii şi chiar ,,simţul umorului” pe care mulţi le-au descris în fiinţa invizibilă care asista la această revedere a faptelor este, mai înainte de toate, o reflectare a lipsei teribile de seriozitate pe care o au majoritatea oamenitor din lumea occidentală cu privire la viaţă şi moarte. Acesta este motivul pentru care chiar şi hinduşii din India ,,înapoiată” au experienţe ale morţii mai înfricoşătoare decât majoritatea occidentalilor. Chiar fără a fi creştini, ei încă au păstrat o atitudine mai serioasă faţă de viaţă decât o au majoritatea oamenilor din occidentul ,,post-creştin” frivol.

Trecerea prin vămi nu este, de fapt, deloc descrisă în experienţele de astăzi, elemente precum absenţa îngerilor care vin să preia sufletul, absenţa judecăţii, frivolitatea multor relatări, chiar şi timpul limitat implicat (de obicei vreo cinci până la zece minute, comparat cu perioada de câteva ore până la câteva zile în întâmplările din vieţile sfinţilor şi alte surse ortodoxe) constituindu-se în dovezi în acest sens.

Dacă acestea sunt experienţe reale ale morţii, atunci ele implică doar începutul călătoriei sufletului după moarte; ele apar în antecamera morţii, cum ar fi, înaintea hotărârii lui Dumnezeu pentru ca sufletul să rămână liber (manifestat prin venirea îngerilor pentru suflet), în timp ce mai există o posibilitate pentru suflet ca să se întoarcă în trup prin mijloace naturale.

Oricum, el încă rămâne să ne ofere o explicaţie satisfacătoare a experienţelor care sunt trăite astăzi. Ce sunt aceste peisaje frumoase care sunt văzute adesea ? Unde se află acest oraş ,,ceresc” care este văzut ? Ce este tot acest domeniu ,,din afara trupului” care este contactat astăzi în mod incontestabil ?

Răspunsul la aceste întrebări poate fi găsit într-o investigaţie de un anume fel de literatură din sursele ortodoxe menţionate mai sus - o literatură care este de asemenea bazată pe experienţa personală, şi este cu mult mai complexă în observaţii şi concluzii decât experienţele de astăzi de ,,după moarte”. Către această literatură se îndreaptă Dr. Moody şi alţi investigatori, şi în aceasta găsesc ei într-adevăr, paralele remarcabile cu acele cazuri clinice care au inspirat interesul contemporan în viaţa de după moarte.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 22-23/ianuarie-februarie 2001

 

Adrian Popovici