Cu paşi mici spre salturi mari

 

Azi, societatea s-a trezit, în cazul clonării, în faţa faptului împlinit. Deşi noţiunea de clonare s-a născut
ca o utopie, în romanele ştiinţifico-fantastice, ea s-a materializat într-un timp record în oaia Dolly, declanşând
furtuna polemicilor pe marginea eticii ei. Întreaga comunitate ştiinţifică, şi nu numai, a început să se întrebe:
Reprezintă clonarea un progres ştiinţific sau o eroare a societăţii ? Care sunt limitele etice ale unei astfel
de tehnici ? Până unde poate merge omul în punerea ei în practică ?

 

PARTEA I

La începutul anilor ’70, comunitatea ştiinţifică a început să ia poziţie faţă de libertatea necontrolată a geneticii şi ingineriei genetice, deoarece se temea de posibilele sale aplicaţii asupra omului. După zece ani de cercetări, timp în care problema a fost dezbătută sub toate aspectele, a fost ,,produs” primul animal transgenic, cu material genetic modificat, ,,oncoşoarecele”, iar azi, după încă un deceniu de aplicaţii ale biotehnologiei, este pusă în discuţie clonarea şi etica ei: dacă omul va fi clonat, ce consecinţe va avea acest fapt asupra omului şi a viitorului lui ?, o cumplită dilemă.

Deosebirea dintre problemele ridicate de aplicaţiile ingineriei genetice şi cele ale clonării constă în faptul că societatea s-a trezit, în cazul clonării, în faţa faptului împlinit. Deşi noţiunea de clonare s-a născut ca o utopie, în romanele ştiinţifico-fantastice, ea s-a materializat într-un timp record în oaia Dolly, declanşând furtuna polemicilor pe marginea eticii ei. Întreaga comunitate ştiinţifică, şi nu numai, a început să se întrebe: Reprezintă clonarea un progres ştiinţific sau o eroare a societăţii ? Care sunt limitele etice ale unei astfel de tehnici ? Până unde poate merge omul în punerea ei în practică ?

Cercurile politice, sociale, ştiinţifice, religioase au adoptat diferite poziţii, în marea lor majoritate împotriva acestei tehnici. În această conjunctură, Bill Clinton a afirmat că ,,orice descoperire care atinge creaţia umană nu este o simplă problemă de cercetare ştiinţifică. Este, de asemenea, o problemă morală şi spirituală.” şi Parlamentul European a considerat clonarea ca fiind un exemplu de intervenţie nejustificată a ştiinţei în lumea vie. Cu toate acestea, până în prezent, societatea nu a realizat imensa responsabilitate pe care trebuie să şi-o asume faţă de aplicaţiile biotehnologiei.

Încercăm în cele de mai jos să oferim o privire de ansamblu realistă asupra implicaţiilor etice şi morale ale clonării, ce zguduie astăzi lumea.

Oamenii de ştiinţă şi-au pus întrebarea cum s-a ajuns la traducerea în practică a unei tehnici, fără ca aceasta să fie intens supusă cercetărilor preliminare. Savanţii scoţieni au explicat aceasta prin teoria gradualismului, o trăsătură mai puţin cunoscută a progresului. Această teorie susţine că printr-o serie de paşi evolutivi, nesemnificativi se poate ajunge la un rezultat radical, care nu constituie scopul iniţial, câteodată oamenii înţelegând prea târziu acest lucru.

Efectul cumulat al acestor etape reprezintă mai mult decât suma lor, paşii mici conducând spre salturi uriaşe. Deşi fiecare pas în sine este logic, bazat pe pasul anterior, este nevoie din când în când de o privire ,,la rece”, din afară, pentru a vedea problema în ansamblu şi a desluşi efectul cumulat al acestor paşi mici.

Clonarea este un rezultat concret al gradualismului. Ea este consecinţa directă a teoriilor darwiniste, evoluţioniste şi post-evoluţioniste al căror efect cumulativ este astăzi vizibil. Perspectiva ,,omului-maimuţă” a condus, cu paşi mărunţi, spre lipsa de responsabilitate faţă de natura înconjurătoare şi către o insultă continuă la adresa întregii lumi, şi chiar a umanităţii.

Contemporanii noştri încheie ultima etapă spre clonarea umană, din lanţul gradualismului, materializată prin utilizarea noilor tehnici de clonare pe animale, fără a avea aplicaţii reale. Animalele au reprezentat întotdeauna pentru om o sursă de hrană sau îmbrăcăminte, un tovarăş de muncă sau un prieten, şi nu numai atât, căci viaţa omului este strâns legată de cea a animalelor, tovarăşii lui necuvântători. Indiferent de ceea ce a reprezentat animalul pentru om, acesta şi-a asumat responsabilitatea pentru viaţa lui, hrănindu-l şi purtându-i de grijă până la moarte.

Dar astăzi, ştiinţa şi tehnologia propun omului o altă perspectivă asupra necuvântătoarelor, ce ridică probleme morale serioase. Depăşind limitele eticii, conceptul actual de clonare consideră animalele ca fiind doar simple produse de supermarket, sursă de îmbogăţire rapidă şi de satisfacere a unor instincte pervertite. Mai mult decât atât, cercetătorii susţin că actualele aplicaţii ale clonării animale sunt lipsite de viitor. Un exemplu banal ar fi acela că pentru îmbunătăţirea producţiei de carne nu este nevoie de clonare, ci numai de creşterea numărului de animale în ferme. Sau dorinţa omului de a face cât mai eficientă ,,materia primă” poate fi uşor satisfăcută prin metodele ingineriei genetice, nefiind necesară o tehnică atât de complexă precum clonarea.

Ştiinţific, clonarea animală nu are aplicaţii în biotehnologie, iar din punct de vedere etic şi moral tehnicile utilizate astăzi în crescătorii şi ferme au depăşit de mult limitele. Prin urmare, lipsa de responsabilitate a ,,omului-maimuţă” a atins apogeul prin sfidarea vieţii necuvântătoarelor, folosindu-se de ea după bunul plac, împotriva oricăror legi morale. Justificarea clonării animale prin faptul că omul intervine deja foarte mult în viaţa animalelor nu este un argument, ci o scuză penibilă. Oare omul a pierdut complet controlul când a ajuns să creadă că poate exploata animalele ,,dându-le” naştere, crescându-le până la maturitate numai pentru scopul de a le vinde sau a le sacrifica la momentul dorit de el, pentru a îndeplini programele de producţie ?

Efectele umanismului, ca punct de plecare pentru gradualism, sunt intim înlănţuite cu cele născute din instinctele umane pervertite de lăcomie. Ca urmare, ştiinţa a fost transformată într-o afacere cât mai profitabilă, ignorându-se complet latura etică. Astfel, în timp ce acum zece ani, rezultatele ştiinţifice erau rodul colaborării şi al testării riguroase a lor, conduita cercetătorilor de azi este marcată exclusiv de vandabilitatea rezultatelor lor. Mai mult, întreaga piaţă de desfacere mondială este afectată de orice nouă descoperire ştiinţifică, prin variaţii fenomenale ale cotelor la bursă.

Transferul de la ştiinţă la tehnologie a devenit atât de rapid, de neobservat, încât oamenii de ştiinţă nu mai au timp să se gândească nici la paşii anteriori descoperirii, nici la consecinţele acestora. Chiar înainte de a le înţelege implicaţiile etice, produsele au fost deja brevetate şi îşi urmează drumul către piaţă …

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 4/iulie 1999

 

 

 

PARTEA A II-A

,,Şi omul în cinste fiind, n-au priceput, alăturatu-s-au cu
dobitoacele cele fără de minte, şi s-au asemănat lor”
(Psalmi 48, 12)

 

Umanismul, punctul de plecare al gradualismului, începe astăzi să-şi detroneze însuşi subiectul. Centrul universului, omul, decade din postura sa, de apogeu al creaţiei lui Dumnezeu, chip şi asemănare a Lui, aşezându-se singur în rând cu necuvântătoarele şi luptând, precum acestea, pentru supravieţuire, prin selecţie naturală.

Căci cum am putea numi altfel clonarea umană decât selecţie naturală, instrumentată prin controlul pe care ieri omul îl exercita asupra animalelor, iar mâine asupra semenilor săi ? Şi dacă viaţa animalelor merită respect, viaţa omului cere reverenţă. Prin clonare, omul renunţă de bună voie la nobleţea sa pentru a-şi desăvârşi instinctele unui animal de pradă ce-şi ocheşte ţinta - el însuşi. Etapă a dezumanizării, clonarea atentează direct la sensibilitate - ultima haltă spre inima omului. Cum face aceasta ?

Clonarea ridică un număr de probleme ce se nasc din consecinţele acestei metode, a cărei instrumentalizare şi risc sunt de o importanţă vitală. A replica tehnologic o fiinţă umană este un act fundamental îndreptat împotriva a doi indivizi unici: cel care se clonează şi clona. În aproape toate ideile speculative pe marginea clonării umane, clona dă şansa de a lupta împotriva morţii celor dragi. Dar aceasta înseamnă crearea unei clone în interesul personal al unei terţe părţi şi nu al celui clonat sau al clonei. Acesta ar putea fi cazul clonării unui copil sau al unui părinte muribund pentru a alina suferinţa rudelor, sau clonarea unui copil cu predispoziţii spre leucemie, ca sursă de măduva spinării necesară unui transplant.

Această aplicaţie a clonării violează un principiu etic de bază prin aceea că se creează o fiinţă umană pentru altceva decât de dragul ei, transformându-se astfel scopul în mijloc. Încălcarea acestui principiu are repercusiuni de o gravitate înspăimântătoare. Este adevărat că oamenii suferă enorm pentru că nu pot avea copii sau pentru că-şi pierd pe cei dragi, dar acest lucru nu justifică tratarea fiinţei umane ca pe un mijloc ce serveşte altora în atingerea scopurilor.

O altă aplicaţie a clonării este de a ,,crea” un copil pentru o familie ce nu poate avea copii, care, de asemenea, atinge sensibilitatea umană. În primul rând, copilul astfel ,,creat” nu este rodul unirii celor doi părinţi, ca familie, ci copia unuia din ei, fapt ce poate genera tensiuni şi angoase teribile în mediul familial. La prima vedere, clonarea poate părea o opţiune plină de compasiune, oferită celor fără copii, dar, în realitate, ea distruge aspectul relaţional de bază al familiei, fiind un surogat. Prin aceasta, clonarea loveşte direct în edificiul societăţii umane, familia, înlocuind procreerea cu replicarea şi ameninţând individualitatea şi unicitatea persoanei umane. Mai mult decât atât, ştiinţa oferă astăzi patru metode viabile prin care o familie cu probleme poate avea copii, metode ce nu prezintă problemele etice şi morale ale clonării şi nici complexitatea acesteia ca ştiinţă.

Dacă din punct de vedere tehnologic clonarea umană este lipsită de aplicaţii reale – deoarece ingineria genetică a răspuns deja favorabil problemelor spinoase ale omului modern, ca, de exemplu, preîntâmpinarea unor maladii grave – în schimb, în plan psihologic efectele ei asupra identităţii umane şi a interrelaţiilor personale sunt nenumărate. Privind din acest unghi, clonarea devine un teren complet necunoscut, ridicând o serie întreagă de întrebări. Dacă într-o familie ar apărea clona mamei sau a tatălui, născută într-o generaţie diferită şi într-un alt mediu, ce relaţie ar avea ,,geamănul” cu restul familiei ? Poate el înlocui ,,originalul” ? Este aceeaşi persoană sau nu cu cel după care este clonat ? Are aceleaşi sentimente cu cel clonat ? Ce sentimente au cei doi ,,gemeni” unul faţă de celălalt ? Acest tip de probleme sunt foarte complexe şi mai ales neprevăzute, atingând cele mai sensibile corzi, cele mai profunde sentimente ale omului. Familia – baza societăţii - este leagănul umanităţii şi, prin punerea ei în pericol, clonarea ameninţă însăşi umanitatea.

Cum s-ar putea justifica acest atentat la sensibilitate ? Care sunt argumentele cercetătorilor în favoarea clonării şi a aplicaţiilor ei ? Oamenii de ştiinţă afirmă că existenţa gemenilor identici îndreptăţeşte omul în a nu avea bariere etice, pentru că a obiecta în privinţa clonării înseamnă a lua în considerare anormalitatea gemenilor identici.

Într-adevăr, existenţa gemenilor identici este o anomalie, dar felul în care au fost creaţi nu îi face pe ei mai puţin umani. În schimb, sunt două diferenţe esenţiale între clonare şi apariţia gemenilor identici. În primul rând, apariţia gemenilor identici este aleatoare, un eveniment neprevăzut şi, în al doilea rând, ea implică duplicarea unei compoziţii genetice care nu a existat anterior şi care, la acel moment, este necunoscută. Clonarea foloseşte o compoziţie genetică cunoscută a unei persoane existente şi ,,produce” un individ identic genetic cu aceasta. Ea este o acţiune intenţionată şi controlată prin care se obţine un ,,produs” cunoscut specific.

În termenii eticii, creaţia neprevăzută, originală a gemenilor identici şi clonarea intenţionată a unui individ cunoscut aparţin unor categorii la fel de diferite precum sunt cele ale morţii accidentale şi crimei. Prin urmare, simpla existenţă a gemenilor identici nu poate fi citată pentru a justifica practica clonării. Mai mult, nu identitatea genetică a clonei reprezintă punctul crucial, ci actul uman de control este principalul element ce generează lipsa de etică în clonarea umană. Prin definiţie, a clona înseamnă a exercita controlul fără precedent asupra dimensiunii genetice a unui individ, iar acest control al unui om asupra altui om este incompatibil cu noţiunea etică de libertate umană. Iar acest control - actul deliberat al clonării - ţinteşte spre predictibilitate.

În sfârşit, clonarea umană implică riscuri grave de abuzuri la adresa demnităţii umane şi exploatarea acestui fapt de către persoanele lipsite de scrupule. Este o uşă deschisă spre abuz, în sensul că un individ, un grup sau chiar un stat ar putea exercita un control nedrept asupra omului.

La ce ne putem aştepta având în vedere gravitatea consecinţelor clonării ? Care va fi concepţia viitorului despre om ? Va fi privit omul precum o maşină căreia îi poţi schimba piesele sau chiar o poţi înlocui cu una nouă, identică ? Cine va hotărî dacă cineva va fi sau nu clonat ?

Ce poziţie socială vor avea clonele ? Cum îi va trata societatea pe cei clonaţi ? Vor fi ei oare consideraţi subumani ? Vom putea fi oare manipulaţi sau şantajaţi prin aceste clone ? Ar fi cea mai crudă tehnică de manipulare din istoria omenirii.

Cum va fi omul viitorului, având în vedere că omul contemporan este deja lipsit de umanitate ? Câte mame vom avea şi câţi ,,eu” sau ,,tu” vor exista ? Ce nume vor avea clonele ? Sau vor avea numere ? De serie ?

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 5/august 1999

 

Adrian Popovici