Clonarea este ,,copilul” darwinismului

 
Clonarea, ca şi alte tehnici moderne ,,dedicate” umanismului, îşi are rădăcinile
în teoriile materialiste ale evoluţiei vieţii pe pământ. Trăind într-o lume a nedreptăţilor,
asuprit de stat, de nobili şi de Biserică, omul încearcă să demitizeze societatea apuseană
şi să se elibereze de constrângerile impuse de aceasta. Astfel, el revoluţionează arta şi
ştiinţele exacte, dă naştere ideilor umaniste ce-i vor da rolul de centru al universului

 

Cum a ajuns omul să fie propriul lui dumnezeu ? Societatea umană a cunoscut o involuţie spirituală, ca urmare a implicării Bisericii Apusene ca instituţie în politica imperială. Marcată de marea schismă din 1054, lumea occidentală se zbate între problemele economice ale statului feudal şi interesele politice ale Bisericii. Trăind într-o lume a nedreptăţilor, asuprit de stat, de nobili şi chiar de clerici, omul de rând şi-a căutat un refugiu în credinţă. Dar Biserica Apuseană a Evului Mediu propovăduia credinţa într-un Dumnezeu crud şi nemilos, nedreptăţind, la rândul ei, oile sale.

În acest context, omenirea încearcă să se ,,scuture” de jugul Bisericii Catolice, această epocă fiind marcată de apariţia unor curente ideologice ce ofereau omului rolul de centru al universului. În încercarea sa de a demitiza societatea apuseană şi de a se elibera de constrângerile impuse de aceasta, omul Evului Mediu revoluţionează arta şi ştiinţele exacte, dă naştere ideilor umaniste ce-l vor plasa în vârful unei piramide a evoluţiei Pământului, ce a avut loc fără vreo intervenţie exterioară.

Urmare a ideilor umaniste, în 1859, Charles Darwin enunţă teoria sa materialistă a evoluţiei lumii vii, generând un nou curent de gândire ce va primi numele de darwinism. De la simplu la complex, de la dezordine la ordine, de la neviu la viu. Conform lui Darwin, viaţa a evoluat din materie moartă, din haos, existând un lanţ evolutiv al cărui apogeu este omul, el având un strămoş neuman - maimuţa.

Teoria lui Darwin va revoluţiona ştiinţele naturii, ea fiind în permanenţă generatoare de dezbateri. Ştiinţele naturale se reorganizează în jurul conceptului de evoluţie, în locul celui de creaţie, Dumnezeu fiind împins tot mai departe atât în timp cât şi în spaţiu. Celelalte ştiinţe vin în întâmpinarea darwinismului, oferindu-i credibilitate şi girându-l.

În secolul XX, darwinismului îi va lua locul neo-darwinismul şi, mai târziu, evoluţionismul, curente moderne ce utilizează ca argumente ultimele descoperiri ale contemporaneităţii. Ele preiau ideile darwiniste, cărora le aduc aşa-zise îmbunătăţiri, îngustând practic aria de percepere a evoluţiei, datorită specializării lor. Cu toate acestea, toate teoriile materialiste emise până în prezent cu privire la originea pământului şi a omului nu sunt argumentate riguros din punct de vedere ştiinţific.

În opoziţie cu darwinismul şi susţinătorii săi contemporani se află creaţionismul, care afirmă crearea lumii şi a omului de către Dumnezeu, cu trup şi suflet pe deplin umane din momentul procreării. Creaţionismul izvorăşte din cartea Facerii din Sfânta Scriptură, el înfăţişând dogma Bisericii referitoare la creaţie.

Ştiinţa a fost, dintotdeauna, un instrument ce poate servi în mod echidistant interese antagoniste. În cazul de faţă, atât darwinismul şi teoriile moderne ale evoluţiei cât şi creaţionismul pot fi la fel de bine argumentate ştiinţific şi, de asemenea, nu pot fi negate sau combătute cu rigurozitate. Astfel, rezultatele şi interpretările diferitelor fenomene ştiinţifice depind, în fapt, de credinţă.

Astăzi, în ciuda faptului că aproape o treime din populaţia globului este creştină, teoria evoluţionistă şi-a găsit foarte mulţi adepţi, acceptarea ei conducând treptat la o negare inconştientă a lui Dumnezeu. Apărut în epoca industrială, ca o reacţie la corupţia şi proasta păstorire a Bisericii Catolice, darwinismul a condus, de-a lungul a o sută de ani, la pierderea credinţei. Ulterior, datorită mediatizării perseverente, deşi nesusţinută ştiinţific, teoria evoluţionistă va da naştere unor curente noi, extrem de periculoase prin aceea că dau senzaţia din ce în ce mai puternică omului că este propriul lui dumnezeu.

Darwinismul şi teoriile evoluţioniste au fost rezultatul unei epoci întregi de îndepărtare de Dumnezeu, de revoltă a omului faţă de Biserică. Astăzi, renaşterea umanismului are consecinţe nebănuite, ale căror roade încep să se întrezărească.

Aşa s-au ,,născut” fertilizarea in vitro, prin care omul şi-a făcut singur dreptate acolo unde Dumnezeu l-a ,,nedreptăţit”, ca şi la început (renaşterea este ,,fructul” dreptăţii umane), eutanasia – încununare a umanismului, omul putând alege sinuciderea ca fiind cea mai demnă cale spre moarte, criogenia şi multe altele. Însă, ,,copilul” preferat al darwinismului este clonarea, ea permiţând omenirii să creadă că poate plăsmui viaţă, fapt care nu s-a lăsat îndelung aşteptat.

Pornind de la ideea că omul nu a fost creat de Dumnezeu, ci el este produsul unei evoluţii încete din materie moartă până la desăvârşirea umană, scopul oamenilor de ştiinţă de astăzi este de a concretiza cum a avut loc o astfel de evoluţie. Încercări repetate de reproducere a condiţiilor de viaţă existente la începutul evoluţiei vieţii pe pământ s-au soldat cu eşecuri. Aflându-se în imposibilitatea de a demonstra practic veridicitatea teoriei evoluţioniste, oamenii de ştiinţă au încercat, în schimb, să ,,recreeze” omul prin clonare.

Cu toate acestea, din punct de vedere ştiinţific clonarea umană este o utopie, fiind imposibil de realizat. Din nou, mediatizată cu perseverenţă, şi la fel de nesusţinută ştiinţific ca şi darwinismul şi teoriile evoluţioniste, clonarea reuşeşte să facă ,,victime” în societatea umană. Apărut în urmă cu aproape jumătate de mileniu, umanismul s-a impus, pas cu pas, ca doctrină. Minciuna umanismului modern – situarea omului în centrul universului – este aceeaşi minciună cu care vrăjmaşul i-a înşelat pe Adam şi Eva în rai: ,,veţi fi ca Dumnezeu”.

Ieri darwinismul, astăzi clonarea – acestea sunt capcanele umanismului, prin care omul, în ciuda părerilor sale înalte despre sine, se înjoseşte. Prin acceptarea evoluţionismului, omul s-a limitat pe sine însuşi la o perspectivă materialistă, acceptând doar ceea ce recepţionează cu cele 5 simţuri. Mai mult decât atât, el s-a mutilat sufleteşte prin acreditarea ideii că este urmaşul maimuţelor, el însuşi un animal.

Iar dacă viaţa a apărut din nefiinţă, printr-un proces întâmplător, înseamnă că şi omul o poate face.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 3/iunie 1999