August 2007. Ştiri

 

Un tribunal britanic a condamnat un episcop anglican pentru refuzul acestuia de a angaja un tânăr sodomit

Nici o lună fără proteste la adresa creştinismului. ASLC şi campania sa aberantă

Dansuri tribale în liturghia ortodoxă

Biserica Catolică mai are de făcut doar un pas spre desăvârşire: schimbarea numelui lui Dumnezeu

Poliţia turcă a întrerupt sfânta liturghie săvârşită în biserica Mânăstirii Sfântul Apostol Varnava din Famagusta, Cipru

Uciderea slujitorilor lui Dumnezeu

Propunere pentru un nou document ecumenist referitor la limitele prozelitismului

Scrisoarea celor 10 academicieni ruşi şi reacţiile societăţii ruseşti

 

 

31 iulie 2007

Un tribunal britanic a condamnat un episcop anglican pentru refuzul acestuia de a angaja un tânăr sodomit

La sfârşitul lunii iulie, tribunalul britanic care se ocupă de problemele legate de locurile de muncă l-a condamnat pe episcopul anglican de Hereford, Anthony Priddis, acuzându-l de discriminarea lui John Reaney, sodomit. Episcopul a refuzat ferm să-l angajeze pe acesta pe postul de instructor al tineretului din dioceza sa, deşi comisia eparhială, alcătuită din 8 membri, l-a declarat pe tânăr cel mai potrivit pentru post, dintre cei 4 candidaţi.

În urma petiţiei lui Reaney, tribunalul a decis că acţiunea episcopului reprezintă o ,,discriminare ilegală deschisă”, interzisă de legea cu privire la egalitatea şanselor la angajare. Legislaţia muncii din Marea Britanie, introdusă în 2003 la insistenţa Uniunii Europene, permite respingerea unei persoane pentru un loc de muncă pe motive de orientare sexuală numai în cazuri extrem de rare, anume când persoana este angajată să lucreze într-o regiune unde există o ,,religie organizată” şi respingerea este necesară din pricina ,,învăţăturii religiei date” sau pentru a evita conflictul cu ,,convingerile religioase puternice ale marii părţi a adepţilor religiei date”.

Curtea îl învinuieşte pe episcop că nu a crezut nici cuvintele de asigurare ale candidatului că va duce o viaţă conformă cu învăţătura Bisericii. Tribunalul urmează să stabilească valoarea compensaţiei băneşti acordate tânărului respins. În plus, instanţa a recunoscut o ,,discriminare indirectă” în cererea episcopului ca cei aflaţi în slujba Bisericii să ducă o viaţă castă, de celibatari dacă nu sunt căsătoriţi.

Tânărul Reaney este mulţumit de decizia tribunalului, afirmând că ,,demonstrează multor sodomiţi creştini care lucrează pentru Dumnezeu în Biserica Anglicană că ei au dreptul să fie trataţi drept şi cu respect”. La rândul ei, organizaţia britanică Stonewall, care a finanţat plângerea în justiţie, şi-a exprimat satisfacţia pentru decizie, care, în opinia sa, ,,indică limpede că Biserica Angliei nu poate rămâne nepedepsită în atitudinea sa discriminatoare faţă de sodomiţi”.

Comentând hotărârea curţii, episcopul Priddis a afirmat: ,,Cred ca anterior că am luat decizia corectă. Am acceptat-o cu regret după multe rugăciunii şi meditaţii”. În prezent, dioceza se consultă cu juriştii referitor la posibilitatea de a face recurs. Legat de verdict, reprezentantul arhiepiscopului de Canterbury a remarcat importanţa faptului că decizia recunoaşte posibilitatea limitărilor de natură religioasă la realizarea egalităţii drepturilor de ocupare a posturilor de muncă.

Asociaţia creştină a juriştilor a remarcat că una dintre premisele importante ale deciziei judecătoreşti este ,,incertitudinea învăţăturii Bisericii Anglicane pe tema sexualităţii umane”, care ,,face foarte dificil pentru creştini, precum episcopul Antonie să apere învăţătura Scripturii”.

Din nefericire, concluzia juriştilor creştini, că Biserica Anglicană nu îşi poate apăra învăţătura şi credincioşii, este adevărată şi nu este valabilă doar pentru ea. Nici alte Biserici creştine nu au păstrat învăţătura creştină în puritatea ei, ceea ce le-ar fi dat puterea şi tăria de a se împotrivi oricărui atac.

Şi pentru că nu au păstrat legea lui Dumnezeu în curăţia ei şi nu au pus, mai presus de orice, apărarea ei, Bisericile s-au transformat în simple organizaţii, nevoite să se supună legilor omeneşti. Probabil nu va mai trece multă vreme până când, sub ochii noştri, Bisericile vor fi obligate să angajeze, în diferite posturi ecleziastice, oameni cu vederi opuse învăţăturii creştine. Oare cine crede că aceşti oameni pot fi atât de principiali, încât să nu fie influenţaţi, în hotărârile pe care le iau la ,,locul de muncă”, de propria mentalitate ? Pe când episcopi satanişti, preoţi păgâni sau vrăjitoare care vor aduce jertfele lor pe altarul neprihănit al creştinismului la modul propriu, căci în mod nevăzut acest lucru se întâmplă deja ?

,,Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră”, spune Mântuitorul, şi cuvintele Lui sunt nemincinoase. Însă, El este cu noi doar atâta vreme cât respectăm, cu înţelepciune şi dragoste, poruncile limpezi şi de altfel simple ale Domnului şi Dumnezeului nostru.

 

Sursa: portal-credo.ru, 31 iulie 2007, ,,Английский трибунал осудил англиканского епископа за отказ назначить гея руководителем христианской молодежи”

 

 

 

8 august 2007

Nici o lună fără proteste la adresa creştinismului. Asociaţia ,,Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă” şi campania sa aberantă

Asociaţia ,,Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă” (ASLC) a intrat în atenţia românilor ca urmare a campaniei sale susţinute din ultimii ani, de eliminare a religiei creştine din societatea românească. Înfiinţată cu scopul declarat de a lupta ,,împotriva discriminărilor pe bază de credinţă şi religie”, această asociaţie are în rândurile ei câteva cozi de topor prin care să-şi atingă ţelurile mârşave.

Ea duce o campanie sistematică pentru restrângerea, chiar încetarea manifestărilor creştine în spaţiul public, printre cele mai cunoscute luări de poziţie ale sale numărându-se: s-a opus construirii Catedralei Mântuirii Neamului în Parcul Carol, a protestat cu vehemenţă împotriva legii cultelor (a se vedea articolul Legea cultelor – între acceptare şi contestare (III)), a propus şi susţine printr-o campanie josnică eliminarea icoanelor şi simbolurilor religioare din şcoli şi grădiniţe şi, în general, din spaţiul public (a se vedea articolele Reînvierea iconoclasmului (II) şi Iunie 2007. Ştiri), dezaprobă existenţa slujbelor religioase şi a rugăciunilor în şcoli, ca şi a predării disciplinei Religie, a realizat numeroase rapoarte cu privire la modul în care lăcaşurile de cult ridicate după 1989 îi ,,agresează” pe necredincioşi. Pe scurt, reprezentanţii săi nu pierd nici o ocazie pentru a-şi ridica vocea împotriva creştinismului.

Ca urmare, în luna august a.c., ei au ,,depistat” încă un element creştin care îi ,,deranjează”: rugăciunea «Tatăl nostru» difuzată de posturile publice de radio, la începutul şi sfârşitul programelor. La 8 august a.c., directorul executiv al ASLC, Remus Cernea, a adresat o scrisoare deschisă preşedintelui-director general al Societăţii Române de Radiodifuziune (SRR), Maria Toghină, atrăgând atenţia asupra ,,difuzării ilegale” de rugăciuni pe posturile de radio şi cerând renunţarea la acest obicei.

,,Posturile publice de radio îşi încep şi termină programele cu rugăciunea «Tatăl nostru» şi cu imnul de stat al României. Acest lucru încalcă neutralitatea confesională a statului şi acreditează ideea că România este un stat religios, în care nu există o separare între stat şi biserică. Or, atât constituţia României, cât şi legea privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, statuează această separare între stat şi biserică şi neutralitatea confesională a statului”, afirmă Remus Cernea în scrisoare.

Un alt argument pe care-l aduce în sprijinul cererii sale este încălcarea drepturilor românilor care aparţin altor culte sau sunt atei: ,,În România locuiesc numeroşi cetăţeni, care aparţin altor culte decât cele creştine sau care sunt agnostici şi atei sau care, împărtăşind credinţa creştină, doresc în acelaşi timp o clară separare între stat şi biserică şi o neutralitate a instituţiilor statului. (...) Instituţiile statului nu îşi pot asuma ele însele activitatea misionară a cultelor”.

Preşedintele SRR, Maria Toghină, a declarat pentru agenţia de ştiri Mediafax: ,,Conducerea Societăţii Române de Radiodifuziune nu a primit nici o scrisoare oficială prin care să i se ceară oprirea de la difuzare a rugăciunii «Tatăl nostru» pe posturile publice de radio. (...) După ce vom primi solicitarea, o vom analiza în forurile de conducere şi vom formula un răspuns”.

Mitropolitul Bartolomeu al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului a protestat împotriva cererii ASLC, comparând ideile membrilor acesteia cu cele ale comuniştilor. În cadrul predicii rostite la Mânăstirea Nicula, cu ocazia praznicului Adormirii Maicii Domnului, el afirma că ,,simte o bucurie nespusă când aude «Tatăl nostru» la radio”, pentru că ,,are impresia vagă, dar din ce în ce mai limpede, că poate mâine n-o va mai auzi”. Făcând referire la faptul că autorităţile comuniste au interzis difuzarea rugăciunii la radio, mitropolitul a mai spus: ,,Au venit comuniştii în deplină putere şi au interzis rugăciunea «Tatăl nostru» de la postul de radio. Acum vine cineva care protestează că rugăciunea se mai spune încă la postul de radio naţional. Îl deranjăm. Să fie vechea voce a comunismului ?”

Cu sau fără intenţie, mitropolitul a pus degetul pe rană, căci umaniştii care au fondat ASLC sunt urmaşii mai mult sau mai puţin fideli ai comuniştilor. Deşi nu folosesc încă metodele lor de exterminare fizică şi psihică, urmăresc însă cu asiduitate ţelul primordial al comunismului: distrugerea Bisericii şi ştergerea creştinismului de pe faţa pământului.

Orbiţi de ură, ei nu văd că se luptă împotriva lui Dumnezeu Însuşi şi că n-ar avea nici o putere împotriva Bisericii dacă ,,nu li s-ar fi dat lor putere de sus” (potrivit Ioan 19, 11), şi dacă creştinii ar mai fi creştini ...

 

Surse
1. www.stiri24.ro, 8 august 2007, ,,«Tatăl nostru» trebuie scos din programul posturilor de radio”
2. România liberă, 16 august 2007, ,,Bartolomeu Anania critică interzicerea difuzării rugăciunii «Tatăl nostru» la radio”

 

 

 

11 august 2007

Dansuri tribale în liturghia ortodoxă

În prezent, păgânismul se strecoară în mod insidios şi înşelător, pe uşa din dos în viaţa Bisericii. El profită de indiferenţa şi fragila înduhovnicire ale slujitorilor lui Dumnezeu şi credincioşilor, care lasă deschise atât porţile vizibile ale lăcaşurilor de cult, cât şi porţile tainice ale minţilor şi inimilor lor pentru lucruri care nu s-ar cuveni nici măcar gândite, darmite înfăptuite de către creştini.

În plus, oamenilor de astăzi, din ce în ce mai reci faţă de cele duhovniceşti, li se pare firească introducerea unor aspecte păgâne în manifestările ecleziastice, iar cei care îndrăznesc să le mai privească altfel sunt etichetaţi ca rigizi şi înapoiaţi.

Dintotdeauna, Biserica Ortodoxă a fost o păstrătoare cu tărie a dogmei, canoanelor şi riturilor sale. Însă din secolul al XX-lea, ea a început să primească tot felul de inovaţii, fără a mai realiza că prin acestea aduce atingere plinătăţii ei dumnezeieşti.

De exemplu, în ultimele trei decenii, Arhiepiscopul Macarie Tyllirides al Bisericii Ortodoxe a Keniei a depus eforturi susţinute pentru înflorirea ortodoxiei în această ţară africană. În luna iulie 2007, el a sfinţit trei biserici: una la periferia oraşului Nairobi, Kangemi, alta pe dealurile sudice, în comunitatea Karinde, şi a treia în satul Ivola din junglă, în apropiere de Lacul Victoria, în vestul ţării.

Deşi aceste slujbe au respectat ritul ortodox de sfinţire a unui lăcaş de cult, ele au inclus ritualuri ale comunităţii tribale. Arhiepiscopul este unul dintre susţinătorii perseverenţi ai includerii tradiţiilor tribale în slujbele ortodoxe. ,,Noi ca Biserică suntem cei care încurajăm şi păstrăm vie cultura acestor oameni”, afirmă el.

Arhiepiscopul Macarie remarcă faptul că progresul tehnologic şi adoptarea de către guvernul kenian a limbii engleze, ca limbă pedagogică oficială, a slujit doar la ruperea celor 42 de triburi keniene de dialectul lor nativ. ,,Noi insistăm, de asemenea, ca fiecare trib să demonstreze (în biserică) dansurile şi cântecele sale tradiţionale. În acest fel menţinem tradiţia”.

Arhiepiscopul de 62 de ani este un susţinător atât de înfocat al tradiţiilor lor, încât el se alătură dansurilor tribale, purtând cârja episcopală în mână. ,,Mulţi nu pot să-şi imagineze un episcop dansând. Ei consideră acest lucru de neconceput în tradiţia noastră. Dar aici noi o facem. Nu vatămă pe nimeni”, spune ierarhul. La sfinţiri, bisericile s-au umplut cu credincioşi care, într-o clipă se înclinau şi îşi făceau semnul crucii, iar într-alta strigau şi băteau din palme deasupra capetelor.

În România nu s-a ajuns atât de departe, însă au loc evenimente premergătoare. La 12 august a.c., Complexul Muzeal Arad, în colaborare cu Filarmonica de Stat din Arad, a organizat la situl arheologic al Mânăstirii Bizere un concert de muzică medievală şi celtică, intitulat ,,Festival de muzică veche în spaţii sacre arădene”. În anul 2003, cercetările au dezvăluit în biserica Mânăstirii Bizere mozaicuri de tradiţie bizantină şi romanică, unice în patrimoniul României şi Europei Centrale şi de Răsărit.

În antichitate, pretutindeni în lume, de la celţi la africani, de la azteci la hinduşi, muzica avea aspecte sacre, de închinare la divinitatea sau divinităţile proprii religiei neamului respectiv. Dansurile şi tradiţiile tribale africane au, în mod evident, o componentă religioasă caracteristică religiilor acestui continent. Religiile africane se caracterizează prin închinare la o multitudine de spirite ale naturii, ale morţilor şi au o latură magică extrem de dezvoltată. Introducând dansurile şi cântecele tribale în slujba ortodoxă, ierarhul kenian a pus, alături de Dumnezeul cel adevărat, spiritele la care se închină africanii şi a deschis poarta Bisericii pentru practicile magice ale kenienilor.

De asemenea, muzica celtică cuprinde elemente caracteristice religiei celţilor şi chiar invocă zeii acestora. Răsunând anul acesta în incinta lăcaşului ortodox de la Bizere, creştinii au dat implicit slavă numeroşilor zei ai celţilor şi au pus la loc de cinste riturile lor barbare de închinare, între care jertfele omeneşti ocupau un loc important.

 

Surse
1. www.directionstoorthodoxy.org, 30 iulie 2007, ,,The Kenya Orthodox Experience: where tribal dances meet Byzantine chants”
2. www.trinitas.ro, 11 august 2007, ,,Festival de muzică medievală şi celtică, la Mânăstirea Bizere”

 

 

 

14 august 2007

Biserica Catolică mai are de făcut doar un pas spre desăvârşire: schimbarea numelui lui Dumnezeu

Începând din anii 1960, de la Conciliul Vatican II încoace, în Biserica Catolică s-a declanşat un proces accelerat de lepădare de Dumnezeu şi de învăţătura Sa mântuitoare, susţinut de înşişi conducătorii acesteia. Papii şi cardinalii s-au închinat la zeităţi păgâne, au făcut tot felul de declaraţii favorabile diferitelor religii ale lumii: islam, budism, hinduism, religii animiste etc, au promovat întruniri interreligioase, propovăduind cu tărie că aceste religii au aceeaşi putere mântuitoare ca Biserica lui Hristos. Ei ,,uită” că aceste religii înţeleg mântuirea cu totul altfel decât creştinismul sau nu au nici o noţiune de acest fel în învăţătura lor.

Această apostazie înfricoşătoare a trecut treptat de la clerul superior la cel inferior şi la credincioşi, care nu mai ştiu, dar nici nu mai sunt interesaţi cui se închină, vădind prin cuvânt şi faptă acest lucru. De exemplu, pentru a ,,promova relaţii mai bune cu musulmanii”, episcopul catolic olandez Martinus Muskens de Breda a sugerat ca ,,creştinii să-i spună lui Dumnezeu Allah”. Afirmând că ,,pentru Dumnezeu nu contează atât de mult cum I ne adresăm”, iar ,,creştinii de limbă arabă folosesc oricum termenul de Allah pentru Dumnezeu”, episcopul a susţinut, la televiziunea olandeză, că oamenii trebuie ,,să depăşească diviziunile inutile create de terminologie”. El a mai declarat că ştie că propunerea sa nu va fi bine primită de catolici, însă ,,într-un secol sau două, catolicii olandezi I se vor adresa lui Dumnezeu cu «Allah»”.

Într-o proporţie covârşitoare - 92% din 4.000 de respondenţi, după cum arată un sondaj de opinie, publicat în cel mai mare ziar din ţară, credincioşii olandezi s-au opus ideilor episcopului Martin. Acesta are o viziune extrem de modernistă asupra catolicismului, nefiind la prima faptă de acest gen.

În anul 2005, el i-a ofensat pe musulmani, spunându-le că religia lor este ,,lipsită de viitor, deoarece are multe aspecte violente”. Şi-a iritat propriii credincioşi, propunând înlocuirea unei sărbători naţionale creştine cu una islamică. În plus, Muskens i-a încurajat pe săraci să fure şi a distribuit mijloace anticoncepţionale pentru combaterea SIDA …

Folosindu-se de strategiile caracteristice, în timp ce blamează amestecul religiilor, Vaticanul promovează în forţă sincretismul. Unul dintre cei mai de seamă ,,agenţi vaticanezi” în acest domeniu a fost maica Tereza, arhicunoscuta călugăriţă albaneză, deţinătoare a Premiului Nobel pentru pace, care a înfiinţat ordinul Misionarele Carităţii şi a plecat în India să slujească săracilor.Stiri 37-4

Recent a fost publicată o carte, ,,Maica Tereza: Vino şi fii lumina mea”, care cuprinde corespondenţa purtată de-a lungul vieţii de maica Tereza. Această carte dezvăluie o latură necunoscută a călugăriţei albaneze, ce a fost măcinată de îndoială şi necredinţă cumplită vreme de mai bine de 40 de ani ! În scrisorile către duhovnicul său, Michael Van Der Peet, ea scria că, începând cu anul 1949, când a început să aibă grijă de bolnavi şi săraci, ,,s-a simţit singură şi tulburată”.

 

7 octombrie 1975. Calcutta, India. Maica Tereza se închină lui Buddha într-o ceremonie de mulţumire, cu ocazia celei de-a 25-a aniversări a ordinului Misionarele Carităţii (în imagine, prima din stânga)

 

În timp ce declara public că ,,inima sa aparţine în întregime inimii lui Iisus”, într-o scrisoare trimisă cu puţin timp înainte de primirea prestigiosului premiu, ea scria părintelui Van Der Peet: ,,Iisus te iubeşte într-un mod special. Cât despre mine, tăcerea şi goliciunea mi se par atât de mari, încât mă uit şi nu văd, ascult şi nu aud. Limba se mişcă (în rugăciune), dar nu vorbeşte”. Şi celelalte scrisori către părintele ei duhovnicesc sunt marcate de aceleaşi sentimente şi de o necredinţă dusă la extrem, căci ea se îndoia de existenţa lui Dumnezeu, a raiului şi sufletului, a rostului existenţei etc.

,,Unde îmi este credinţa ? Chiar şi în adâncul fiinţei mele nu găsesc decât loc pustiu şi întuneric”, mărturisea ea în altă scrisoare, comparând problemele sale cu iadul. Zâmbetul afişat neîncetat în public ,,este o mască sau o pelerină care acoperă totul. Vorbesc ca şi cum chiar inima mea ar aparţine lui Dumnezeu, într-o dragoste tandră, personală. Dar dacă ai fi fost acolo, ai fi zis «câtă ipocrizie»”.

Maica Tereza a fost măcinată de necredinţă până la moarte, nereuşind să iasă din această stare cumplită. Ea a cerut, prin testament, ca scrisorile să fie arse, însă ,,mai marii Bisericii au refuzat pe motiv că textele sunt prea valoroase”.

Reverendul Kolodiejchuk, care se ocupă de dosarul de canonizare şi s-a îngrijit de publicarea cărţii, declară: ,,Acum o putem înţelege mai bine, putem privi mai adânc în viaţa sa lăuntrică, în trăirile şi sentimentele sale. Iar mie acest zbucium sufletesc mi se pare eroic”.

Importanţa acordată ei de Biserica Catolică, de Papa Ioan Paul al II-lea, care a apreciat-o foarte mult pentru ,,virtuţile” sale şi a beatificat-o într-un timp record, la 19 octombrie 2003, încălcând procedurile standard ale Vaticanului, pot fi înţelese mai bine privind în ansamblu personalitatea sa. Aceasta pune crizele sale profunde de necredinţă într-o nouă lumină.

Într-o altă carte, ,,Totul porneşte de la rugăciune. Meditaţiile maicii Tereza cu privire la viaţa spirituală a credincioşilor tuturor religiilor”, este dezvăluită gândirea sa profund ecumenistă. În prefaţă, Anthony Stern scrie că expresia preferată a maicii Tereza era: ,,Am spus întotdeauna că noi trebuie să ajutăm un hindus să devină un hindus mai bun, un musulman să devină un musulman mai bun, un catolic să devină un catolic mai bun”.

 

Stiri 37-5

Maica Tereza rugându-se lui Mahatma Gandhi la mormântui lui din New Delhi

 

Maica Tereza era adepta putinţei mântuirii în toate religiile şi crezurile deopotrivă. Ea scrie: ,,Unii îl numesc Ishwar (n.r.: un spirit din panteonul hindus), unii îl numesc Allah, unii simplu Dumnezeu, dar trebuie să recunoaştem că El ne-a făcut pentru lucruri măreţe: să iubim şi să fim iubiţi. Ceea ce contează este să iubim. Nu putem iubi fără rugăciune şi astfel, de orice religie am aparţine, trebuie să ne rugăm împreună”. Această afirmaţie nu este singulară în carte, nici printre mărturiile din întreaga sa viaţă, trădând adevărata ,,credinţă” a maicii Tereza.

Ea este un personaj-simbol pentru Biserica Catolică, care s-a scufundat într-o apostazie cumplită, mai profundă cu fiecare secol care a trecut de la Marea Schismă din 1054. Necredinţa ei este necredinţa actuală a întregii Biserici, care a pierdut orice urmă de înţelegere a Dumnezeului adevărat, pentru că s-a îndepărtat de El şi a rămas ,,goală” şi ,,întunecată”, îndoită cu privire la aspectele cele mai elementare ale credinţei creştine autentice.

Promovând-o şi beatificând-o pe maica Tereza, Biserica Catolică promovează mentalitatea catolică contemporană, care susţine că mântuirea se poate atinge în oricare din religiile pământului. Eliminând învăţătura creştină din Biserica Catolică, în prezent a rămas de înlocuit doar numele lui Dumnezeu cu Allah sau Ishwar, pentru că oricum catolicii nu mai ştiu cine este Dumnezeu ...

 

Surse
1. www.catholica.ro, 14 august 2007, ,,Îi vom spune lui Dumnezeu «Allah» ?”
2. Evenimentul zilei, 17 august 2007, ,,Dumnezeu sau Allah ?”
3. Gardianul, 18 august 2007, ,,Un episcop catolic olandez le propune creştinilor să-i spună Allah lui Dumnezeu”
4. Ziua, 25 august 2007, ,,Îndoielile maicii Tereza”
5. Evenimentul zilei, 25 august 2007, ,,Maica Tereza s-a îndoit de existenţa lui Dumnezeu”
6. Cotidianul, 27 august 2007, ,,Maica Tereza se îndoia de credinţa sa”
7. www.traditioninaction.org, ,,What about the Orthodoxy of Mother Teresa ?”
8. www.traditioninaction.org, 13 septembrie 2004, ,,Church Revolution in Pictures”
9. www.traditioninaction.org, 14 mai 2006, ,,Church Revolution in Pictures”
 

 

 

18 august 2007

Poliţia turcă a întrerupt sfânta liturghie săvârşită în biserica Mânăstirii Sfântul Apostol Varnava din Famagusta, Cipru

Relaţiile dintre creştini şi musulmani continuă să fie încordate în diferite puncte de pe glob, creştinii fiind prigoniţi în ciuda dialogului interreligios. Acesta este doar ,,praf în ochi” pentru naivii care cred că, prin dezbateri teologice şi compromisuri din partea creştinilor, membrii altor religii de pe glob vor fi mai prietenoşi faţă de ei.

Un exemplu de prigonire a creştinilor de către musulmani îl constituie situaţia existentă în Cipru. Insula a fost creştinată prin venirea pe aceste meleaguri a Sfinţilor Apostoli Pavel, Varnava (levit originar din Cipru) şi Marcu (nepotul Sfântului Varnava) în anul 45. Aici, în anul 57, Sfântul Apostol Varnava, considerat întemeietorul Bisericii Ortodoxe a Ciprului, a fost omorât cu pietre de către evrei.

Biserica Ciprului a avut o istorie slăvită, încununată de Sfântul Apostol Varnava, Sfântul Lazăr cel a patra zi înviat, prietenul Mântuitorului, care a fost episcop al Kition-ului, Sfântul Spiridon al Trimitundei († 347, a participat la primul Sinod Ecumenic de la Niceea), Sfântul Trifilie al Ledrei († cca 370), care a fost ucenicul Sfântului Spiridon, Sfântul Epifanie al Ciprului († 403), şi mulţi alţi sfinţi cuvioşi, mucenici şi mărturisitori.

La pretenţiile Patriarhiei Antiohiei de a subordona Biserica Ciprului, cel de-al III-lea Sinod Ecumenic de la Efes, din anul 431, i-a acordat autocefalia şi prima poziţie în rang după patriarhiile tradiţionale, fiind întemeiată de sfinţii apostoli. Dorinţele Patriarhiei Antiohiei au fost cu totul îndepărtate în secolul al V-lea, când Arhiepiscopul Antim al Ciprului a avut o vedenie în care i s-a arătat mormântul Sfântului Apostol Varnava. În 478, el a descoperit moaştele sfântului având o copie a Evangheliei Sfântului Matei pe piept şi l-a înştiinţat de aceasta pe împăratul bizantin Zeno (479-491). Bazileul a întărit printr-un edict hotărârea celui de-al III-lea Sinod Ecumenic, potrivit căreia Biserica Ciprului este autocefală, şi i-a acordat arhiepiscopului Ciprului trei privilegii: să-şi semneze numele cu cerneală roşie, să poarte purpură în loc de haine negre sub veşmintele arhiereşti şi să aibă un sceptru imperial.

În perioada 647-964, Ciprul şi Biserica sa au avut mult de suferit din pricina invaziei arabilor musulmani: oraşele au fost distruse, oamenii ucişi, tezaurele creştine jefuite. În 691, împăratul bizantin Justinian al II-lea, neputând apăra insula, a ordonat evacuarea ciprioţilor pe continent. Ei s-au stabilit într-un oraş numit Noua Justiniana, iar titulatura Bisericii şi a arhiepiscopului său va deveni pentru totdeauna ,,al Noii Justiniane şi al Ciprului”.

La 6 mai 1191, insula este cucerită de cavalerii englezi participanţi la cruciada a III-a (1189-1192), aflaţi sub conducerea regelui Richard Inimă-de-Leu. În 1192, acesta din urmă o vinde fostului rege al Ierusalimului, Guy de Lusignan, iar Ciprul devine unul dintre regatele medievale. Dinastia franceză de Lusignan stăpâneşte insula până în 1489, când este cucerită de veneţieni (1489-1571).

Cuceritorii latini au vrut să-i convertească pe ciprioţi la catolicism şi, pentru aceasta, în 1196 au introdus o ierarhie catolică. Prin mai multe sinoade catolice ţinute pe insulă, prin Bulla Cypria (1260) emisă de Papa Alexandru al IV-lea (1254-1261) şi printr-o colaborare strânsă cu autorităţile civile, Biserica Catolică a preluat cu cruzime controlul problemelor Bisericii cipriote.

Pentru a-şi consolida poziţia pe insulă, catolicii au luat diverse măsuri, de genul: au fost confiscate proprietăţile Bisericii Ortodoxe; numărul diocezelor ortodoxe a fost redus de la 14 la 4, iar cei 4 episcopi care au rămas au fost exilaţi în sate izolate de pe insulă; episcopii ortodocşi şi clerul lor erau obligaţi să se supună prelaţilor catolici şi papei; în plus, au fost instituite rânduieli speciale pentru reducerea numărului de mânăstiri şi monahi. Clericii ortodocşi erau siliţi să primească credinţa latină, iar dacă refuzau, uneori erau chiar omorâţi. În 1231, 13 monahi de la Kantara au fost chinuiţi şi arşi de vii pentru că au refuzat să treacă la catolicism, iar în 1360, latinii au vrut să-i silească pe episcopii ortodocşi să abjure, aceştia fiind salvaţi de la moarte de credincioşi. În ciuda acestor eforturi ale catolicilor, ciprioţii şi-au păstrat credinţa primită de la sfinţii apostoli.

Perioada veneţiană (1489-1571) nu a adus mari schimbări, iar în 1571, Ciprul a fost cucerit de sultanul turc Selim al II-lea (1566-1574). Imperiul Otoman a recunoscut Biserica Ortodoxă ca singura Biserică de pe insulă, dându-i unele drepturi, precum recuperarea bisericilor, mânăstirilor şi proprietăţilor acestora. Însă credincioşii au suferit mult în perioada dominaţiei otomane (1571-1878): nedreptăţi de tot felul, recrutarea copiilor pentru armata imperiului, biruri mari, încercări de islamizare, prigoane şi chiar masacre. La 9 iulie 1821, la începutul războiului de independenţă al Greciei, toţi cei 4 episcopi ciprioţi au fost omorâţi de otomani, deşi pe insulă nu se iscaseră tulburări.

Temându-se de extinderea puterii Rusiei, la 4 iunie 1878, Marea Britanie şi Sublima Poartă au semnat în secret Convenţia de Alianţă Defensivă, prin care Insula Cipru era încredinţată Angliei, în schimbul unei sume de bani anuale. Biserica a căpătat mai multă libertate, însă conducerea britanică intervenea prin legi restrictive în administrarea Bisericii şi a altor activităţi culturale naţionale, fapt ce a condus la revolta organizată în octombrie 1931 de episcopi, care erau şi membri ai adunării legislative. Britanicii au reacţionat violent, exilându-i pe episcopi, impunând legi aspre şi taxe mari, arestându-i şi dându-le pedepse grele celor care s-au revoltat şi chiar omorând oameni neînarmaţi, instituind în Cipru o adevărată dictatură.

Din nefericire, în secolul al XX-lea, Biserica Ortodoxă a Ciprului a îngenuncheat în faţa mentalităţii seculare, înscriindu-se alături de alte Biserici Ortodoxe locale în Ortodoxia lumească. Astfel, Biserica Ciprului este membră a Consiliului Mondial al Bisericilor, iar arhiepiscopii şi episcopii săi au făcut tot felul de alianţe necuvenite cu puterea laică, implicându-se puternic în mişcările politice de pe insulă.

În 1955, a fost înfiinţată Organizaţia Naţională a Luptătorilor Ciprioţi pentru câştigarea independenţei. Lupta era organizată, finanţată şi călăuzită de Biserica Ortodoxă, arhiepiscopul Macarie al III-lea (1913-1977, arhiepiscop între anii 1950-1977 şi preşedinte al ţării între anii 1960-1977 cu intermitenţă) fiind conducătorul acesteia.

(De remarcat: Conflictul din Cipru s-a răsfrânt şi asupra Patriarhiei Ecumenice. La 6 septembrie 1955, Patriarhia Ecumenică a avut mult de suferit din cauza manifestaţiilor turcilor din Constantinopol şi din alte oraşe contra grecilor, ce au avut ca pretext faptul că Grecia dorea anexarea Insulei Cipru. Într-o singură noapte au fost jefuite, devastate şi incendiate peste 60 de biserici din cele 80 existente în Constantinopol, unele dintre ele monumente istorice din vremea perioadei bizantine, înregistrându-se pagube de peste 50 milioane de lire sterline.

În 1956, arhiepiscopul Macarie a fost exilat din pricina activităţii sale în Insulele Seychelles, însă în cele din urmă, în august 1960, Insula Cipru şi-a proclamat, pentru prima oară în lunga sa istorie, independenţa, ciprioţii greci acceptând-o ca pe un compromis faţă de dorinţele lor de unire cu Grecia. Independenţa era garantată de Grecia, Turcia şi Marea Britanie, care îşi păstra suveranitatea asupra a două baze militare pe insulă.

După câştigarea independenţei, arhiepiscopul Macarie a devenit preşedintele Ciprului, luptând în continuare pentru unirea insulei cu Grecia. Între el şi ceilalţi episcopi au existat neînţelegeri politice cu privire la strategia de urmat, neînţelegeri care au avut o sumedenie de consecinţe nefericite pentru insulă şi locuitorii acesteia. De asemenea, relaţiile dintre ciprioţii greci (85% din populaţie) şi turci (12% din populaţie) au continuat să fie încordate.

La 15 iulie 1974, junta militară de la Atena a organizat o lovitură de stat împotriva preşedintelui Macarie, la care a participat Garda Naţională a Ciprului, eveniment care s-a dovedit a avea consecinţe dezastruoase. Sub pretextul protejării drepturilor comunităţii cipriote turce, Turcia a invadat insula şi a preluat controlul asupra a 37,5% din teritoriul acesteia, a folosit bombe cu napalm şi a omorât civili, a silit peste 200.000 de oameni (o treime din populaţia insulei) să părăsească ţinuturile natale şi să se strămute în alte regiuni ale insulei (aproape întreaga populaţie din acel teritoriu a fost strămutată; în prezent, în zona de nord a Ciprului se mai află 421 de ciprioţi greci).

În decembrie 1974, preşedintele Macarie s-a întors în Cipru pentru a lupta pentru drepturile turmei şi reconstruirea ţării. În 1983, sectorul nordic, controlat de turci, şi-a declarat în mod unilateral independenţa, sub numele de Republica Turcă a Ciprului de Nord, care a fost recunoscută doar de statul turc. Iar situaţia nu a fost rezolvată nici până în prezent.

Invazia turcă din 1974 a avut loc în două faze, 20-23 iulie şi 14-16 august, şi a fost numită ,,Operaţiunea Attila” – nume justificat de violenţa şi brutalitatea turcilor împotriva locuitorilor insulei, a Bisericii Ciprului şi moştenirii sale creştine milenare nepreţuite. Astfel, Arhiepiscopia Ciprului şi Episcopia de Morfou au pierdut majoritatea proprietăţilor, Episcopia de Keryneia a pierdut tot, 520 de lăcaşuri de cult din zona invadată, dintre care unele sunt monumente UNESCO, au fost tratate într-un mod demn de cuceritorul hun.

Unele biserici şi mânăstiri au fost arse şi demolate, altele au fost transformate în depozite, grajduri, cafenele şi cluburi de noapte, muzee, puncte de control ale armatei turceşti, moschei, chiar toalete. Zeci de mii de icoane, fresce, mozaicuri şi vase sfinte cu o valoare inestimabilă au fost fie furate şi vândute pe piaţa neagră a colecţionarilor de artă la preţuri fabuloase, fie distruse, răzuite de pe pereţii lăcaşurilor de cult, acoperite cu ciment etc. Majoritatea cimitirelor au fost distruse, crucile au fost smulse, mormintele profanate, iar astăzi printre morminte pasc turme de oi şi capre.

Iată ce scria pe 6 mai 1976, în cotidianul britanic The Guardian, un jurnalist englez care a fost în Cipru:

,,Vandalismul şi profanarea sunt atât de sistematice şi răspândite, încât ele sunt echivalente cu o distrugere instituţionalizată a orice este sfânt pentru un grec. Făţiş sau în ascuns, procesul trebuie să fi fost recunoscut şi aprobat de o administraţie (turcă), care cu doar 14 zile în urmă mobiliza opinia publică musulmană cu privire la arderea unei moschei care, în realitate, este intactă. Am vizitat 26 de sate foste greceşti ... Nu am găsit nici un cimitir neprofanat. ... Pe drum, în munţii dinspre sud, am găsit paraclisul Sfântul Dimitrie din Ardhana gol, cu excepţia rămăşiţelor bazei sfântului altar, plină cu excremente umane.

La Syngrasis, interiorul bisericii era distrus dincolo de orice posibilitate de recunoaştere, plin cu bucăţi de icoane, strane şi sticle de bere. Crucea zdrobită zăcea într-o baltă de urină. ... Morminte profanate ... biserici distruse ... fresce de valoare acoperite cu ciment. Şi lăcaşurile izolate din munţi au fost distruse.

Nu este extraordinar că, în timp ce turcii musulmani continuă să profaneze bisericile şi cimitirele ortodoxe din Cipru (aparent cu aprobarea Consiliului Mondial al Bisericilor şi UNESCO, care suprimă rapoartele similare celui de mai sus), Marea Britanie îi încurajează activ pe coreligionarii turcilor să-şi promoveze credinţa în ,,Festivalul Islamului”, care are loc în întreaga Anglie în 1976 ?”

Dimensiunile dezastrului sunt foarte greu de evaluat, deoarece autorităţile turceşti din nordul insulei refuză categoric orice fel de studiu sistematic şi organizat cu privire la lăcaşurile de cult.

La 8 iulie 2007, Arhiepiscopul Hrisostom al II-lea al Ciprului a lansat, la televiziunea naţională italiană RAI1, un apel către autorităţile din partea nordică a insulei pentru restaurarea bisericilor. ,,Cerem trupelor de ocupaţie şi comunităţii cipriote turceşti autorizaţia de a putea să restaurăm bisericile noastre pe cheltuiala noastră. (...) Vrem să punem capăt stării de degradare a bisericilor, să sensibilizăm comunitatea internaţională, să ne recuperăm operele de artă care ne-au fost furate şi să le aducem aici, pentru a le restaura şi a le asigura conservarea”. El nu a primit nici un fel de răspuns.

La 20 iulie 2007, sirenele au sunat în partea de sud a insulei pentru a marca împlinirea a 33 de ani de la invazia turcă, numită de ciprioţii greci ,,aniversarea neagră”, deoarece 3.000 de oameni au fost omorâţi sau sunt încă dispăruţi. Arhiepiscopul Hrisostom al II-lea al Ciprului a chemat la eliberarea de sub ocupaţia turcă, iar la liturghia din această zi au fost pomeniţi morţii, dispăruţii şi s-au făcut rugăciuni pentru întoarcerea refugiaţilor în locurile natale.

Cel mai recent incident a avut loc la jumătatea lunii august 2007. Credincioşii ortodocşi au încercat să săvârşească o liturghie în biserica Mânăstirii Sfântul Varnava din Famagusta (n.r.: în prezent transformată în muzeu de autorităţile turce), slujba fiind întreruptă de poliţia turcă. Aceasta a cerut preotului să oprească liturghia, iar în faţa refuzului său, forţele de ordine i-au scos pe credincioşi afară din biserică şi l-au insultat pe preot. Arhiepiscopul Hrisostom a protestat împotriva întreruperii liturghiei, considerând incidentul ca fiind ,,o încălcare a libertăţii religioase a creştinilor din partea de nord a insulei”.

Confruntat cu acţiunile musulmanilor împotriva creştinilor, însă tributar mentalităţii Ortodoxiei lumeşti, conducătorul Bisericii Ciprului a cerut ajutorul ... Papei Benedict al XVI-lea, pe care l-a vizitat recent şi cu care a semnat o declaraţie comună, ca şi al instanţelor europene, ale căror vederi sunt, în general, anti-ortodoxe. Căci trebuie să recunoaştem că perspectiva Uniunii Europene este anti-creştină, iar dialogul interreligios nu are drept ţel înţelegerea dintre credincioşii diferitelor religii şi depăşirea conflictelor dintre ei, ci lepădarea creştinilor de Dumnezeul cel adevărat …

 

Stiri 37-1

Regiunea nordică a Insulei Cipru ocupată de armata turcă se află sub strictă supraveghere. În imagine, Mânăstirea Sfântul Panteleimon din satul ocupat Myrtou, Kyreneia, îngrădită cu sârmă ghimpată, pe care este plasat un panou pe care scrie: Zonă interzisă.

 

Stiri 37-2

Interiorul bisericii din Sysklipos, Kyreneia. Biserica a fost transformată în depozit de furaje

 

Stiri 37-3

Biserica Panagia Phaneromeni din satul Gastria, Famagusta

 

Surse
1. Dr. Andreas Vittis, ,,The Greek Orthodox Church of Cyprus”
2. http://en.wikipedia.org/, ,,Cypriot Orthodox Church”
3. Encyclopedia Encarta 2001, ,,Cyprus”
4. Prof. Ioan Rămureanu, ,,Istoria bisericească universală”, vol. II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993
5. Preot Demosthenis Demosthenous, ,,The occupied Churches of Cyprus”, Nicosia, 2000
6. www.zenit.org, 10 iulie 2007, ,,Chypre: Nouveau appel de l’archevêque orthodoxe Chrysostome II”
7. www.orthodoxie.com, 11 iulie 2007, ,,Un appel de Mgr. Chrysostome de Chypre pour sauver les églises de la partie nord de l’île”
8. www.directionstoorthodoxy.org, 20 iulie 2007, ,,Greek Cypriots mark «black day» of turkish invasion”
9. www.infocatho.cef.fr, 18 august 2007, ,,Chypre, la police turque entrave un office orthodoxe”
10. www.orthodoxie.com, 23 august 2007, ,,Chypre: la police turque met fin à un office”
11. www.trinitas.ro, 24 august 2007, ,,Sfânta liturghie ortodoxă, oprită de poliţia turcă din Famagouste”

 

 

 

24 august 2007

Uciderea slujitorilor lui Dumnezeu

Ura faţă de Dumnezeul creştinilor are multiple faţete în societatea contemporană, iar una dintre cele mai teribile este uciderea slujitorilor lui Dumnezeu, a clericilor şi monahilor.

Cel mai recent eveniment de acest fel din Rusia a avut loc în noaptea dinspre 21 spre 22 august a.c.. În această noapte a fost omorât în locuinţa sa, egumenul Avenir Smolin, de 29 de ani, parohul bisericii Înălţarea Domnului din oraşul Furmanovo, regiunea Ivanovo, Rusia. El a fost găsit a doua zi de enoriaşi. Moartea ieromonahului a fost violentă, el având numeroase răni de cuţit pe trup. Ucigaşul, care mai fusese condamnat, a fost arestat cu repeziciune, împreună cu complicele său, şi a mărturisit că l-a omorât pe preot pentru a-l jefui.

Folosind acest prilej nefericit, agenţia rusă de ştiri Interfax a remarcat faptul că, din 1990 până în prezent, în Rusia au fost omorâţi 24 de preoţi şi 2 monahi ortodocşi, şi a oferit amănunte cu privire la unele dintre aceste crime.

Potrivit Interfax, prima pe lista crimelor cunoscute este uciderea preotului Alexander Men. Părintele Alexander a murit în locuinţa sa, în urma sângerării abundente din rănile făcute cu un obiect greu, în dimineaţa zilei de 9 septembrie 1990.

Un alt caz s-a petrecut de ziua Învierii Domnului, pe 18 aprilie 1993, când au fost omorâţi 3 monahi de la mânăstirea din Pustia Optinei, ieromonahul Vasilie Roslyakov şi monahii Trofim Tatarnikov şi Terapont Pushkaryov. Ucigaşul lor, Nicolai Averin, a afirmat că diavolul l-a îndemnat să comită fapta.

Parohul Bisericii Sfântul Arhanghel Mihail din Groznîi, părintele Anatolie Chistousov, a fost ucis pe 14 februarie 1996 de o bandă de ceceni condusă de Ahmed Zakayev, după ce el a refuzat să-i îndemne pe soldaţii ruşi să se predea. Preotul a fost torturat, înainte de a fi împuşcat.

Arhipreotul Alexander Zharkov a fost omorât pe 14 septembrie 1997, în Sankt Petersburg. Cu puţin timp înainte de moartea sa, el părăsise Patriarhia Moscovei pentru Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora.

Arhipreotul Peter Sukhonosov, parohul Bisericii Mijlocirea Maicii Domnului din Sleptsovsakay, Inguşetia, a fost răpit din biserică, la 28 martie 1999, de un grup de 4 bandiţi, şi omorât.

Ieromonahul Grigorie Yakovlev, parohul bisericii din oraşul Tura, regiunea Krasnoiarsk, a fost omorât pe 21 martie 2000, în Biserica Sfânta Treime. Ucigaşul, Ruslan Lyubetsky, 26 de ani, a tăiat capul preotului şi l-a pus pe sfânta masă. În aceeaşi zi a fost arestat; el a declarat autorităţilor că ,,zeul Krishna l-a îndemnat să-l omoare pe preot”.

Preotul Andrei Nikolaev, parohul Bisericii Sfânta Treime din satul Pryamukhino, regiunea Tver, a fost ars în noaptea dinspre 1 spre 2 decembrie 2006, în casa sa, împreună cu soţia sa Xenia şi cei trei copii ai lor.

Preotul Oleg Stupichkin, parohul Bisericii Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din oraşul Neyvo-Shaytansky, regiunea Sverdlovsk a fost omorât în ajunul Naşterii Domnului, pe 24 decembrie 2006/6 ianuarie 2007. Ucigaşii săi, Roman Sukhachyov şi Serghie Davlyatchin, care fuseseră închişi şi înainte, au rămas în biserică după terminarea slujbei şi l-au omorât pe preot cu o ţeavă de fier. După aceea, cei doi au furat 20 de icoane şi au încercat să dea foc bisericii. Ei au fost reţinuţi în aceeaşi noapte. Părintele era căsătorit şi avea 4 copii.

Acestea sunt doar cele mai cunoscute cazuri dintr-o sumedenie de evenimente, crime şi omoruri rituale, cu tentă satanică, care vădesc faptul că ura faţă de creştinism capătă noi accente, din ce în ce mai terifiante …

 

Surse
1. Gardianul, 13 ianuarie 2007, ,,Hoţii de icoane ucid preoţii în Rusia”
2. www.interfax.ru, 22 august 2007, ,,Monk murdered în Ivanovo region”
3. www.interfax.ru, 24 august 2007, ,,Detectives in Ivanovo region solve priest’s murder case”
4. www.interfax.ru, 24 august 2007, ,,24 Orthodox priests and two monks murdered in Russia during 17 years”

 

 

 

25 august 2007

Propunere pentru un nou document ecumenist referitor la limitele prozelitismului

În a doua jumătate a lunii august, la Toulouse, Franţa, a avut loc o întrunire organizată în comun de Consiliul Mondial al Bisericilor şi Consiliul Pontifical pentru Dialogul Interreligios, la care au participat reprezentanţi ortodocşi, catolici şi protestanţi. Întrunirea a avut ca temă de discuţii ,,limitarea prozelitismului şi o politică comună privind convertirile religioase”. La încheierea acesteia, s-a luat decizia înfiinţării unui grup de 30 de persoane din diferite grupuri creştine, care să elaboreze un ,,cod de conduită, care să fie acceptat de toate cultele creştine” în ce priveşte prozelitismul şi convertirea de la o confesiune la alta.

În plus, participanţii la întrunire au afirmat necesitatea de a ,,defini diferenţa dintre evanghelizarea energică, pe care o sprijină toate grupurile, şi campaniile care urmăresc ademenirea credincioşilor altor culte”. Într-un cuget, delegaţii au afirmat categoric: ,,Creştinii nu trebuie să denigreze credinţa altor grupuri creştine”.

Cine şi cum va hotărî când este vorba de ,,evanghelizare energică” şi când de ,,ademenirea credincioşilor altor culte” nu are, în fine, nici o relevanţă. Important este faptul că astfel de exprimări, atitudini şi, în scurt timp, acţiuni sunt conforme cu corectitudinea ,,canonică”, un gen de ,,corectitudine politică” în lumea ecleziastică. Acest concept neagă, pur şi simplu, Ortodoxiei dreptul de întâi născut şi de păstrătoare a învăţăturii Mântuitorului în puritatea sa. Şi potrivit lui, ,,denigrarea credinţei altor grupuri creştine” va nega dreptul ortodocşilor de a vorbi despre erezii sau învăţături false, omeneşti introduse de-a lungul secolelor de heterodocşi în învăţătura creştină care este, prin excelenţă, revelaţia lui Dumnezeu.

În cadrul mişcării ecumeniste a fost semnat deja un prim document, intitulat ,,Mărturisirea în comun şi prozelitismul”, care condamnă trecerea de la o confesiune la alta şi prevede pentru viitor ,,propovăduirea supra-confesională comună a Evangheliei, prin care se asigură predica ecumenistă”. Bazându-se pe acest act şi pe propria mentalitate ecumenistă, episcopii şi preoţii ortodocşi au ajuns să refuze convertirea heterodocşilor la Ortodoxie, sub pretextul că toate confesiunile creştine sunt la fel de bune, pentru că au aceeaşi putere mântuitoare.

Prin semnarea documentului, strategii ecumenişti doresc limitarea unui fenomen destul de amplu din lumea occidentală şi trecut sub tăcere de moarte de către mediile ecumeniste: convertirea heterodocşilor, catolici şi protestanţi deopotrivă, la Ortodoxie. În America şi Marea Britanie este vorba de mulţi credincioşi, chiar de parohii întregi, de clerici care vor să treacă la Ortodoxie, atraşi de duhul autentic creştin al ei şi, în acelaşi timp, înspăimântaţi de deriva cumplită de la învăţătura creştină a confesiunilor din care fac parte: erezii, necredinţă făţişă, păcate de moarte care sunt încurajate sau practicate de cler până la cel mai înalt nivel.

Spre exemplu, după decizia conducerii Bisericii Anglicane de a hirotoni femei (n.r.: noiembrie 1992), mulţi credincioşi ai acestei Biserici au căutat să se convertească la altă confesiune creştină. Unii dintre ei au scris cărţi pentru a arăta frământările sufleteşti pe care le-au avut: renunţarea la credinţa în care ai fost crescut şi ai trăit o viaţă nu este un lucru tocmai uşor, justeţea alegerii pe care o faci, stigmatizarea la care eşti supus de prieteni şi cunoscuţi etc. (n.r.: cărţi pe această temă, recent apărute în limba română, sunt: ,,Însetând după Dumnezeu”, de Matthew Gallatin, apărută la Editura Egumeniţa, 2005; ,,Lumina cea adevărată”, de Michael Harper, apărută la Editura Teofania, 2002).

Documentul este gândit spre a limita până la anihilare acest fenomen nedorit de către conducătorii ecumenismului modern şi vădeşte, fără doar şi poate, în modul cel mai simplu cu putinţă eşecul activităţii lor.

 

Surse
1. www.trinitas.ro, 20 august 2007, ,,Acord creştin privind limitele prozelitismului”
2. Gardianul, 25 august 2007, ,,Şanse pentru un acord creştin privind limitele prozelitismului”

 

 

 

27 august 2007

Scrisoarea celor 10 academicieni ruşi şi reacţiile societăţii ruseşti

În ultimul deceniu, în aproape toate ţările ortodoxe din fostul bloc comunist a apărut, la nivel de societate, un conflict între Biserică şi stat, cu nuanţe caracteristice fiecărui popor. El se naşte între susţinătorii manifestării credinţei creştine în public, precum odinioară, când societatea era creştină şi se călăuzea după principiile morale ale Bisericii, şi adepţii unui secularism agresiv, care doresc eliminarea creştinismului din societate. Conflictul este amplificat artificial prin sprijinul ideologic şi financiar oferit de diferite fundaţii occidentale, unde secularismul a atins cote alarmante.

Principalele dispute sunt în jurul predării disciplinei Religie în şcoli, a existenţei simbolurilor religioase în spaţiul public şi a manifestării Bisericii în plan social.

De pildă, în Rusia, la începutul anului şcolar 2006-2007, se anunţa oficial că disciplina Bazele culturii ortodoxe devine obligatorie în programa şcolară din regiunile Belgorod, Kaluga, Breansk şi Smolensk, şi facultativă în alte 11 regiuni. Unii ruşi au protestat faţă de această măsură.

În replică, secretarul pentru relaţiile Bisericii cu societatea al Departamentului pentru relaţii externe al Patriarhiei Moscovei, părintele Mihail Dudco a afirmat: ,,În timp ce militează împotriva acestei discipline, unii mireni, în discuţii legate de sfera religioasă, demonstrează o necunoaştere totală a celor bisericeşti, limitându-se la argumente de genul «religia este de domeniul privatului» sau «religia este opium pentru popor». În unele regiuni ale Rusiei, acest obiect este predat de 10 ani şi nu a fost observat nici un fel de conflict interconfesional”.

Protestele faţă de predarea religiei din anii trecuţi au culminat anul acesta când, la sfârşitul lunii iulie, 10 membri marcanţi ai Academiei de Ştiinţe, printre care doi laureaţi ai premiului Nobel pentru fizică, au trimis preşedintelui Vladimir Putin o scrisoare deschisă, ce a devenit cunoscută sub numele de Scrisoarea celor zece. În această scrisoare, academicienii îşi declarau ,,îngrijorarea faţă de influenţa crescândă a Bisericii la nivel social şi politic”, pe care o văd ca pe o formă de clericalism.

,,Noi constatăm că o nouă ideologie naţională şi religioasă este în curs de a se forma în ţara noastră, prezentându-se ca o întoarcere la religii, în timp ce se implementează o negare a democraţiei, xenofobia şi cultul puterii”, scria unul dintre academicieni.

Ei au cerut preşedintelui să limiteze amestecul Bisericii Ortodoxe Ruse în viaţa publică, protestând concret faţă de introducerea în programa şcolară a disciplinei Bazele culturii ortodoxe şi faţă de propunerea de a include teologia pe lista materiilor ştiinţifice şi de a da universităţilor ruseşti dreptul de a acorda titluri în teologie.

(N.r.: Ideile lor nu diferă de cele ale protestatarilor români, căci printre argumentele enumerate în scrisoare se numără acela că preceptele religioase pot provoca ,,probleme şi tulburări” elevilor !)

Coaliţia ,,Cealaltă Rusie” a susţinut iniţiativa academicienilor ruşi. ,,Noi susţinem îngrijorarea oamenilor de ştiinţă cu privire la asaltul Bisericii Ortodoxe Ruse asupra temeliilor seculare ale statului şi societăţii. După părerea noastră, viaţa religioasă şi problemele de credinţă trebuie separate de ştiinţă şi educaţie şi de alte domenii ale vieţii sociale şi seculare ... Biserica trebuie să fie puternică în principiile sale spirituale şi să fie un exemplu de slujire a nevoiaşilor”, se afirma într-o declaraţie a coaliţiei.

De asemenea, conducătorul Comisiei pentru dezvoltare regională şi autoguvernare locală a Camerei Publice, Viaceslav Glazychev, a descris ca excesiv ,,amestecul zgomotos al Bisericii în toate problemele publice, în loc de a se ocupa de problemele parohiale”.

Diverşi reprezentanţi ai Bisericii, cât şi ai societăţii civile, au luat poziţie faţă de Scrisoarea celor zece. S-au ţinut conferinţe de presă şi dezbateri între reprezentanţii celor două tabere şi s-au scris articole pe această temă fierbinte pentru societatea rusă.

Arhipreotul Vsevolod Chaplin, vicepreşedintele Departamentului pentru relaţii externe al Patriarhiei Moscovei, comentează: ,,Biserica este milioanele de cetăţeni ruşi, oameni de diferite vârste, căi de viaţă şi stări. Ei se închină, citesc, gândesc şi lucrează. Nimeni nu îi poate lipsi pe ei de dreptul lor de a face ceea ce le dictează viziunea lor asupra vieţii şi de a o afirma în viaţa societăţii”.

El a mai spus: ,,Capelanii din armată şi închisori, teologia în instituţiile de învăţământ superior susţinute de stat, recunoaşterea de către stat a certificatelor de absolvire şi a titlurilor academice în teologie, predarea culturii religioase în şcolile publice în mod opţional - toate acestea pot fi prezente într-un stat secular, toate acestea sunt general acceptate în lume fără a produce conflicte, toate acestea există de facto şi în multe feluri de jure în Rusia, şi nădăjduiesc că vor continua să existe, deoarece mulţi doresc aceasta”.

De asemenea, el a precizat că teologia este predată astăzi în peste 30 de instituţii de învăţământ superior laice din Rusia, ca şi în majoritatea ţărilor din Europa, şi ,,are acelaşi drept ca orice altă ştiinţă de a explica lumea din jurul nostru”, intrând astfel în miezul conflictului …

,,Este straniu deci că domnii care, cu siguranţă, se pretind democraţi, recunosc dreptul concepţiei lor despre lume de a influenţa societatea, în timp ce neagă acelaşi drept concepţiei religioase despre lume”, a afirmat arhipreotul. ,,Himera aşa-numitei concepţii ştiinţifice despre lume trebuie, în cele din urmă, îndepărtată. (...) Ştiinţa şi viziunea asupra lumii sunt lucruri diferite, fapt recunoscut şi de minţile cele mai luminate ale lumii. Nu există şi nu pot exista fapte solide în ştiinţele naturale, care să fie prezentate ca o viziune validă asupra lumii, în timp ce ştiinţele umaniste reprezintă un domeniu de dispute, ipoteze, teorii în conflict mai degrabă decât un domeniu al unui singur ,,adevăr ştiinţific” şi, în special, al unei singure viziuni despre lume”.

În cadrul unei discuţii între clerici şi oameni de ştiinţă din 8 august, părintele şi-a continuat ideea: ,,Punctul de vedere ştiinţific nu poate fi o ideologie de stat. (...) Nu a făcut pe nimeni niciodată fericit şi a eşuat în a răspunde la întrebările fundamentale ale existenţei”.

Părintele Vladimir Vigilianski, conducătorul departamentului de presă al patriarhiei, dezvăluia ziariştilor unul dintre motivele care stă la baza Scrisorii celor zece: ,,În societatea democratică de astăzi, nu numai academicienii, ci şi unii oficiali ai statului cred că cultura este primejdioasă pentru poporul rus”, numind scrisoarea ,,un document pur sovietic”.

Opinia publică a sărit în sprijinul Bisericii şi a manifestării creştinismului în societatea rusă, criticându-i aspru pe cei 10 academicieni ruşi. ,,O opinie particulară a câtorva oameni de ştiinţă binecunoscuţi, redată într-o scrisoare în termeni categorici, nu poate fi recunoscută ca dreaptă şi corectă”, scriau reprezentanţii ştiinţei, educaţiei, culturii, afacerilor, armatei şi cazacilor într-o scrisoare deschisă. Ei consideră că Scrisoarea celor zece ,,este plină cu un spirit de divizare şi reprezintă un manifest materialist şi ateist, care cheamă guvernul să impună o interdicţie directă”.

Directorul Institutului pentru Ştiinţe Sociale al Academiei de Ştiinţe, Yuri Pivovarov, afirmă că acţiunea celor 10 colegi ai săi este ,,nefondată”. ,,Am fost profund mâhnit de scrisoarea deschisă a oamenilor de ştiinţă către preşedinte. Sunt şi eu membru al Academiei de Ştiinţe şi îi cunosc şi respect pe autorii scrisorii. Toţi sunt talentaţi ca cercetători şi oneşti şi sinceri ca persoane. De aceea a fost atât de trist pentru mine să citesc scrisoarea lor”, a declarat el.

,,Pot să înţeleg parţial modul lor de a gândi. Ei pot vedea o renaştere religioasă şi sunt nemulţumiţi să vadă Biserica trezindu-se după sinistra persecuţie. Deşi străluciţi profesional şi personal, toţi aceşti oameni au o educaţie sovietică, fapt care nu trebuie ignorat”. În plus, el a îndemnat conducerea Bisericii ,,să dea mai multă atenţie faptului că ţara noastră nu a depăşit pe deplin experienţa trecută a ateismului impus”.

Este de remarcat faptul că, participând la masa rotundă din 8 august a.c., unul dintre semnatarii scrisorii, Andrei Vorobiov, a cerut să se pună capăt disputei cu privire la introducerea disciplinei Bazele culturii ortodoxe în programa şcolară. Ascultând argumentaţia părintelui Chaplin, academicianul a renunţat la poziţia sa iniţială, afirmând: ,,Ceea ce a spus părintele m-a convins pe deplin că lucrul pe care îl discutăm aici este necesar”.

Neîndoios, acţiunea academicienilor ruşi izvorăşte dintr-o poziţie anticreştină, mai mult sau mai puţin voită, însă din nefericire, aceasta este susţinută de atitudini nepotrivite ale conducerii Bisericii Ortodoxe Ruse în timpul şi după căderea comunismului. Serghianismul a alterat cugetul ortodox al multor capete ale Bisericii, fie ei ierarhi sau profesori de teologie, care se exprimă verbal şi faptic într-un mod care nu corespunde cu învăţătura Bisericii. Amestecul necuvenit cu lumea politicului, ca şi cu cea a afacerilor de tot felul, au provocat şi provoacă reacţii adverse îndreptăţite, la nivel de societate. Acelaşi efect îl au diferitele activităţi prin care slujitorii bisericeşti îşi dovedesc lipsa de etică şi morală şi, în general, abaterea de la misiunea principală a Bisericii, de propovăduire a credinţei şi moralei creştine. În acest fel, acţiunile lor au contribuit şi contribuie la accentuarea unei ostilităţi faţă de instituţia Bisericii şi au dat naştere la noi şi noi controverse.

Un exemplu poate fi argumentaţia formulată împotriva Scrisorii celor zece de către cunoscutul profesor de teologie de la Academia Teologică din Moscova, diaconul Andrei Kuraev. El are o înţelegere serghianistă asupra Bisericii, care reiese limpede din declaraţiile sale, potrivit cărora ,,Biserica a trăit prea multă vreme fără nici nu fel de restricţii. Noi suntem pregătiţi să punem o parte a activităţilor noastre sub controlul statului”. Dorinţa sa, împărtăşită şi de alţi ruşi, înseamnă desăvârşirea lucrării sovietice de laicizare a Bisericii şi păstrare a unei forme fără fond, a unei Biserici fără viaţă duhovnicească, care slujeşte doar intereselor acestei lumi.

În plus, el susţine în mod deplasat că ,,disciplina Bazele culturii ortodoxe ar trebui să fie obligatorie (n.r.: pentru toţi elevii ruşi, indiferent de etnia sau religia acestora) tocmai pentru că îi va ajuta pe copiii neortodocşi să crească familiarizaţi cu cultura noastră naţională rusă. Nu trebuie să fie o convertire la ortodoxie, ci un dialog despre logica interioară a lumii ortodoxe”. O asemenea poziţie categorică, chiar agresivă, afirmată de către un personaj renumit ca el, irită în mod firesc pe cei care se opun predării acestei discipline; în loc să încerce să aplaneze conflictul, părintele Kuraev îl amplifică.

El, ca mulţi alţi ortodocşi ruşi, uită că nu mai face parte dintr-un stat călăuzit după principii ortodoxe, ci dintr-un stat laic, la ale cărui temelii stau alte principii, defavorabile creştinismului, şi că pe termen lung creştinismul va fi eliminat din societate fie prin impunerea unei mentalităţi păgâne la nivel de mase, fie prin ,,cosmetizarea” şi transformarea Ortodoxiei într-o religie păgână care va păstra doar o faţadă de creştinism. Făcând abstracţie de această realitate crudă, cei ca el nu fac altceva decât să genereze noi circumstanţe în care Biserica să fie atacată …

 

Surse
1. www.trinitas.ro, 1 septembrie 2006, ,,Disciplina «Bazele culturii ortodoxe» va deveni obligatorie în Rusia”
2. Gardianul, 9 septembrie 2006, ,,Religia devine obligatorie în şcolile din Rusia”
3. www.trinitas.ro, 13 octombrie 2006, ,,Cei ce luptă împotriva disciplinei «Bazele culturii ortodoxe» sunt agramaţi”
4. www.interfax.ru, 24 iulie 2007, ,,Calls to confine activity to parishes is a rudiment of political pensioners’ ideology – Moscow Patriarchate”
5. www.interfax.ru, 25 iulie 2007, ,,Five academicians’ letter criticizing the church may serve political needs of some members of the government – Moscow Patriarchate”
6. www.interfax.ru, 27 iulie 2007, ,,Other Russia backs academicians in their dispute with Church”
7. www.interfax.ru, 30 iulie 2007, ,,Social activists criticize Russian academicians for imposing atheistic ideology on society”
8. www.interfax.ru, 31 iulie 2007, ,,RAS member says his colleagues accusing the church are groundless”
9. www.interfax.ru, 1 august 2007, ,,Prof. Kurayev: authors of the «Letter of the Ten» are incompetent and eager to impose materialistic worldview on society”
10. www.interfax.ru, 1 august 2007, ,,The Moscow Patriarchate thanks academicians for initiating broad discussion on the role of the Church in today’s Russia”
11. www.interfax.ru, 3 august 2007, ,,Russian MP: attack of academicians and human rights activists against Church is «new totalitarianism»”
12. www.interfax.ru, 6 august 2007, ,,The academicians baseless censuring the Russian Church”
13. www.interfax.ru, 8 august 2007, ,,The ten academicians’ letter may help the priests to combat superstitions – the famous theologian”
14. www.interfax.ru, 8 august 2007, ,,One of the authors of the Letter of the Ten urged to stop arguing over clericalization of the Russian school”
15. www.directionstoorthodoxy.org, 8 august 2007, ,,Russian Orthodox Church calls for teaching of morals in school, deplores «ideology of science»”
16. www.interfax.ru, 9 august 2007, ,,Academic letter on «clericalization of the country» dictated by hatred towards Church – St. Tikhon’s University”
17. www.trinitas.ro, 10 august 2007, ,,Principiile religioase şi valorile morale, predate în şcolile din Rusia”
18. www.interfax.ru, 13 august 2007, ,,Metropolitan Kirill invites authors of «the letter of the ten» to dialogue”
19. www.mitropolia-ardealului.ro, 16 august 2007, ,,Mitropolitul Chiril din Smolensk apără introducerea religiei în şcoli”
20. www.interfax.ru, 27 august 2007, ,,As new academic year approaching, Deacon Andrey Kurayev speaks for the need to teach Basic Orthodox Culture as obligatory”

 

Ioan Palea

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 37/septembrie-octombrie 2007