Aprilie 2007. Ştiri

 

Ioan Paul cel Mare este numele sub care va fi canonizat rapid fostul suveran pontif

Ecumeniştii nu au nevoie de disidenţă, ci de unanimitatea în cuget a credincioşilor

Oamenii de ştiinţă lucrează să demonstreze ,,ştiinţific” că omul nu are suflet

Ultimul scandal din sânul Bisericii Ortodoxe Române, pe care aceasta nu ştie sau nu vrea să-l gestioneze

 

 

2 aprilie 2007

Ioan Paul cel Mare este numele sub care va fi canonizat rapid fostul suveran pontif

Pe 2 aprilie a.c., catolicii au comemorat doi ani de la moartea Papei Ioan Paul al II-lea, printr-o serie de slujbe ţinute la Vatican şi în Polonia. Tot pe 2 aprilie, la Biserica San Giovanni din Laterano, Roma, a avut loc ceremonia solemnă de închidere a anchetei săvârşite de Dioceza din Roma, în colaborare cu cea din Cracovia, Polonia, privind procesul de beatificare - ultimul pas în rânduiala catolică pe calea spre canonizare - a fostului pontif.

Dioceza din Roma a finalizat într-un timp record dosarul de canonizare a papei, faza cea mai importantă din proces. Dosarul stabileşte ,,virtuţile şi reputaţia de sfânt ale servitorului Domnului, Ioan Paul al II-lea”, conţine scrierile papei, ,,mărturii de sfinţenie”, ,,dovezi pentru cel puţin un miracol săvârşit de papă”. În timpul slujbei de comemorare, cardinalul Stanislaw Dziwisz, secretarul personal al papei, a declarat că ,,Ioan Paul al II-lea trebuie imediat recunoscut ca sfânt”.

Dosarul va fi trimis Congregaţiei pentru Cauza Sfinţilor, care-l va analiza, iar apoi Papa Benedict al XVI-lea va decide momentul sanctificării. Rânduielile Bisericii Catolice prevăd o perioadă de minimum 5 ani după deces până la declanşarea acestui proces, o minune săvârşită de persoana respectivă pentru beatificarea sa şi două pentru canonizare. Papa Ioan Paul al II-lea este cel care a dat tonul la nerespectarea acestor reguli, prin declanşarea procesului de canonizare a Maicii Tereza, după numai 2 ani de la moartea sa. Ea a fost beatificată în 2003, la 6 ani de la moartea sa.

Procesul de canonizare a papei va fi cel mai rapid din istoria modernă a Bisericii Catolice, această urgentare fiind consecinţa cererii populare din partea milioanelor de credincioşi, dar şi a cardinalilor. Încă de la înmormântare, pelerinii prezenţi au scandat ,,Santo subito !” (sfânt imediat), în vreme ce zeci de cardinali au trimis o petiţie cerând beatificarea rapidă a pontifului, ceea ce l-a determinat pe Papa Benedict al XVI-lea să acorde o dispensă de la rânduiala Bisericii şi să declanşeze procesul la 13 mai 2005, după numai 42 de zile.

Pelerinii care merg la mormântul lui declară că se roagă nu pentru el, ci către el, ca unui sfânt, iar în Polonia, venerarea lui a atins cote deosebite. Încă de când era în viaţă, primăriile diferitelor oraşe poloneze au denumit şi redenumit spitale, orfelinate, azile, străzi, pieţe sau alei cu numele său; portretele sale împodobesc majoritatea bisericilor, ,,monumentele ridicate în onoarea sa nici nu mai pot fi numărate”, la Cracovia, o statuie a lui Lenin a fost înlocuită cu cea mai mare statuie a sa, înaltă de 9 metri.Stiri 35-1

În dosarul recent completat, se găsesc dovezi pentru minuni săvârşite de papă, pe adresa comisiei de canonizare continuând să vină mărturii privind astfel de cazuri, ce ar fi avut loc încă de la începutul pontificatului său. Printre acestea se numără miracole săvârşite în Franţa, America Latină, Italia, chiar Rusia: vindecări, regăsirea păcii sufleteşti, rezolvarea unor probleme materiale, naşterea de copii etc.

 

Iată una dintre ,,minunile” făcute de Papa Ioan Paul al II-lea, în 1980, când, aflându-se în vizită pe continentul african, şi-a amuzat audienţa probând o pălărie africană cu pene

 

Cazul cel mai bine documentat, pe care este construit dosarul beatificării sale (unde este necesară o minune), este cel al unei călugăriţe catolice franceze, în vârstă de 45 de ani, care afirmă că s-a vindecat de maladia Parkinson, după ce ea, împreună cu comunitatea de călugăriţe din care face parte, s-a rugat pentru pontif.

Noi, ortodocşii, am socoti că Papa Ioan Paul al II-lea a făcut alte ,,minuni”: a sărutat Coranul, a vizitat o moschee şi o sinagogă, s-a rugat cu toţi păgânii acestei lumi, ba a mai şi primit binecuvântarea unora dintre ei, şi încă multe altele, care ajung nu pentru o canonizare, ci pentru vreo sută !!!

 

Surse
1. Ziua, 7 aprilie 2005, ,,Minunea papală. Suveranul pontif a vindecat un copil de leucemie”
2. România liberă, 9 aprilie 2005, ,,Doliu şi rugăciuni în toată Polonia”
3. Ziua, 14 aprilie 2005, ,,Pelerinaj la mormântul papei. O parte din miile de credincioşi care au trecut ieri prin faţa mormântului se rugau lui Ioan Paul al II-lea ca şi unui sfânt”
4. Gardianul, 24 martie 2007, ,,Vaticanul este pe cale să finalizeze cel mai rapid proces de beatificare din istoria catolicismului”
5. Adevărul, 30 martie 2007, ,,Călugăriţa de care depinde beatificarea fostului pontif, identificată”
6. Ziua, 3 aprilie 2007, ,,Papa Wojtyla pe drumul spre sfinţenie”
7. Gardianul, 3 aprilie 2007, ,,Minunile l-au adus pe Papa Ioan Paul al II-lea aproape de sanctificare”

 

 

 

6 aprilie 2007

Ecumeniştii nu au nevoie de disidenţă, ci de unanimitatea în cuget a credincioşilor

Anul acesta, creştinii au sărbătorit Învierea Domnului la aceeaşi dată, după doi ani, 2005 şi 2006, în care Paştele a fost sărbătorit la date diferite. Acest eveniment a dat prilej pentru noi luări de poziţie şi lamentări din partea ecumeniştilor pe marginea faptului că această sărbătoare a sărbătorilor este prăznuită numai în anumiţi ani de către toţi creştinii.

Unificarea datei pascale este o problemă importantă pe agenda ecumenistă, însă fiindcă data Paştelui este stabilită diferit de către Biserici diferite, nu s-a reuşit încă rezolvarea ei. Deoarece această chestiune – a stabilirii datei Paştelui – este extrem de delicată pentru Biserica Ortodoxă, strategii ecumenişti lucrează cu grijă, într-ascuns, spre diminuarea diferenţelor existente, pentru obţinerea unui consens.

 

Stiri 35-2

Cler al Bisericii Ortodoxe din Finlanda. Aceasta este o biserică autonomă, aflată sub păstorirea Patriarhiei Constantinopolului; condusă de Arhiepiscopul Leon al Kareliei şi a toată Finlanda, ea are cca 60.000 de credincioşi şi 3 dioceze: de Karelia, Helsinki şi Oulu. Biserica Ortodoxă a Finlandei este a doua biserică naţională a Finlandei, după Biserica Luterană Evanghelică.

 

În acest scop, Biserica Catolică din Grecia sărbătoreşte Învierea Domnului, după pascalia iuliană, împreună cu Biserica Ortodoxă din această ţară. Episcopul Franghiskos Papamanolis, preşedintele Conferinţei Episcopale Catolice din Grecia, declara pentru agenţia catolică de ştiri Zenit: ,,Este un motiv de mare bucurie pentru numeroşi creştini faptul că Bisericile Ortodoxă şi Catolică sărbătoresc anul acesta Paştele la aceeaşi dată”.

El a explicat că, în Grecia, în general, catolicii sărbătoresc ,,Paştele în aceeaşi zi cu Biserica Ortodoxă. Celebrarea Paştelui la date diferite ar crea probleme sociale, iar pentru noi probleme pastorale. Este o suferinţă să celebrăm Paştele la o dată diferită decât cea a Romei”. Decizia lor este motivată de numărul mic de catolici din Grecia şi de numărul mare de căsătorii mixte.

La fel procedează catolicii de rit oriental din diferite ţări răsăritene, printre care greco-catolicii, melchiţii, maroniţii etc. Biserica Greco-Catolică din România prăznuieşte Paştele împreună cu Biserica Ortodoxă, după pascalia iuliană, încă de la înfiinţarea ei, în 1701. Greco-catolicii au păstrat ritul bizantin şi, prin urmare, calendarul ortodox. Ei au introdus reforma calendarului odată cu Biserica Ortodoxă Română, în 1924. Un exemplu invers este sărbătorirea Paştelui de către Biserica Ortodoxă a Finlandei împreună cu catolicii şi protestanţii din această ţară, potrivit pascaliei gregoriene.

În România nu se vorbeşte aproape deloc despre modificarea datei pascale şi propunerile făcute în cadrul mişcării ecumeniste. Anul acesta însă, în pastorala sa de Paşti, mitropolitul Bartolomeu Anania a abordat subiectul. Iată ce le-a spus el credincioşilor ardeleni: ,,Tot mai des circulă întrebarea: de ce nu hotărăsc Bisericile ca Învierea Domnului să fie prăznuită de toţi creştinii la aceeaşi dată ? Oare nu ar trebui să se ajungă la o înţelegere, cu atât mai mult cu cât data Paştilor nu este o problemă de dogmă, ci doar una de practică liturgică ?

Doresc să informez opinia publică de la noi că tema unificării pascale se află pe agenda Consiliului Ecumenic al Bisericilor, că ea nu reprezintă un obstacol de netrecut, că, prin urmare, se poate ajunge la un consens, dar că, asemenea tuturor problemelor de această natură, rezolvarea şi punerea ei în practică cer timp şi răbdare. Nu va fi suficientă o simplă hotărâre de la centru, fie ea şi unanimă. E absolut necesar ca ea să fie omologată de către clerul şi credincioşii tuturor Bisericilor. Să nu uităm că de-a lungul secolelor s-au creat tradiţii adânc înrădăcinate în conştiinţa şi practica populară şi că alinierea lor la actualitate nu se face cu uşurinţă. Noi, românii, avem exemplul din 1924 când reforma calendarului a fost hotărâtă de sus, fără o prealabilă pregătire a poporului, ceea ce a provocat rezistenţa stiliştilor din Moldova şi constituirea lor într-o unitate disidentă care dăinuie şi astăzi”.

Aşadar, mitropolitul Bartolomeu le explică credincioşilor săi cum funcţionează mecanismele ecumeniste: iată, fraţilor, mişcarea ecumenistă a învăţat din experienţa reformei calendarului din 1924, care a produs sciziuni puternice în sânul Bisericii Ortodoxe, o parte a credincioşilor ei reuşind să ,,scape” de intrarea în ecumenism. Ştiind aceasta, ea nu vrea să mai dea greş cu nici una dintre măsurile pe care urmează să le introducă şi, deşi data pascală ,,nu reprezintă un obstacol de netrecut” şi ,,se poate ajunge la un consens”, ei aşteaptă cu ,,răbdare” ca ,,ea să fie omologată de către clerul şi credincioşii tuturor Bisericilor”.

Cu alte cuvinte, ea aşteaptă şi pregăteşte momentul în care conştiinţa ortodoxă va ajunge la o asemenea diluare, încât ortodocşii nu se vor mai opune în nici un fel inovaţiilor şi nu vor mai crea ,,unităţi disidente”. Într-adevăr, ecumeniştii nu au nevoie de disidenţă, ci de unanimitate, de o unitate în cuget a clerului şi credincioşilor, pentru a-şi impune deciziile anticreştine în voie ...

 

Surse
1. România liberă, 2 aprilie 2005, ,,Unificarea calendaristică a lumii creştine este posibilă. Biserica Ortodoxă a Finlandei a sărbătorit Paştele deodată cu catolicii şi protestanţii”
2. www.catholica.ro, 4 aprilie 2007, ,,Paştele la aceeaşi dată: acum şi apoi în ... 2010”
4. Cotidianul, 6 aprilie 2007, ,,Bartolomeu cere unificarea Paştelui ortodox şi catolic”

 

 

 

10 aprilie 2007

Oamenii de ştiinţă lucrează să demonstreze ,,ştiinţific” că omul nu are suflet

După ce, ,,graţie” evoluţionismului, omul a devenit animal, în prezent, lumea ştiinţifică încearcă să fundamenteze ştiinţific faptul că atitudinile şi comportamentele umane sunt determinate genetic. Iar dintre acestea, comportamentul religios şi virtuţile creştine ale omului, trăsăturile sale sufleteşti, au o miză deosebită.

Pentru a decide dacă există o ,,genă a religiozităţii”, de-a lungul timpului, au fost realizate mai multe studii. În 2004, dr. Dean Hamer, director al programului Gene Structure Regulation Unit, de la National Institute of America, a iniţiat o dezbatere pe această temă. După ce a comparat 2.000 de mostre de ADN, el a tras concluzia că ,,religiozitatea mai accentuată este asociată cu prezenţa unei gene numită VMAT2”.

Un alt studiu, realizat la Universitatea Minnesota, a analizat problema spiritualităţii la perechile de gemeni. Bazându-se pe participarea a peste 500 de gemeni, studiul a încercat să descopere dacă religiozitatea este rezultatul naturii sau al educaţiei. Urmărind răspunsurile gemenilor cu privire la credinţele lor religioase, frecvenţa cu care merg la biserică sau puterea rugăciunii, cercetătorii au ajuns la următoarea concluzie: ,,Orice convingere religioasă este moştenită pe cale genetică de la părinţi”.

În trecut, cercetătorii au mai ,,descoperit” că ,,persoanele religioase tind să aibă trăsături comune cu alţii ca ei: tendinţa de a munci mai mult, de a fi punctuali, de a-şi controla impulsurile şi chiar de a face mai uşor cunoştinţă”. Toate aceste lucruri, susţin ei, ar fi o dovadă că religiozitatea şi aspectele legate de aceasta sunt moştenite genetic.

Se poate spune, cu uşurinţă, că rezultatele studiilor de mai sus sunt cel puţin forţate, ca să nu spunem false. Cine are cunoştinţă despre modul în care se realizează o cercetare ştiinţifică riguroasă (care este minuţioasă, laborioasă şi adesea de lungă durată, iar rezultatele ei trebuie să fie reproductibile şi verificabile), zâmbeşte când citeşte cele de mai sus. În ce priveşte ultimele afirmaţii, anume că ,,persoanele religioase tind să aibă trăsături comune cu alţii ca ei” ş.a.m.d., acest fapt are o explicaţie simplă şi logică, care nu ţine de domeniul geneticii: oamenii care au convingeri religioase, au principii şi se străduiesc să le transpună în viaţa lor de zi cu zi şi de aceea ,,seamănă” între ei !

Însă, studiul asupra comportamentului uman nu se opreşte aici. În 2006, o echipă de cercetători de la Universitatea din Zürich, Elveţia a arătat că simţul dreptăţii este asociat unei zone din creier. Remarcând că ,,oamenii sunt singurele animale care, în unele situaţii, refuză să-şi pedepsească semenii care nu s-au comportat corect, chiar dacă această atitudine nu este în interesul lor”, ei susţin că ,,zona din creier (n.r.: care este asociată cu simţul dreptăţii) suprimă tendinţa naturală a omului de a acţiona în propriul său interes”.

Apoi, la începutul acestui an, periodicul Current Biology a prezentat rezultatele investigaţiei unor cercetători britanici cu privire la instinctele umane. Ei au concluzionat că ,,încrederea în propriile instincte poate ajuta la luarea unei decizii mai bune decât analiza la rece, în anumite cazuri”.

Tot anul acesta, cercetătoarea Laura Koenig a publicat, în revista Journal of Personality, un articol pe tema comportamentului religios. Studiind comportamentul gemenilor adulţi care au crescut separat, ea a ajuns la concluzia că ,,dărnicia şi compasiunea faţă de cei din jur nu ar fi exclusiv rezultatul educaţiei într-un mediu religios, ci şi al bagajului genetic al unei persoane”. Ea afirmă: ,,Nu există, desigur, o genă a religiozităţii, dar indivizii tind să aibă predispoziţia de a se purta într-un anumit fel”, convinsă că ,,genele predispun la acest tip de comportament”.

Este notabil faptul că astfel de ,,încercări” nu sunt noi, de vreme ce însuşi părintele evoluţionismului, Charles Darwin, a căutat ,,să reconcilieze altruismul cu selecţia naturală”, deoarece trăsăturile sufleteşti umane, ca şi anumite comportamente animale, nu se potrivesc deloc cu teoria selecţiei naturale, a egoismului şi luptei crâncene pentru supravieţuire.

Ulterior, au fost elaborate mai multe teorii, care au dovedit ,,matematic” că aceste comportamente nu contrazic evoluţionismul. În plus, a fost creată o ramură distinctă a biologiei, sociobiologia, care investighează bazele biologice ale comportamentului social al animalelor. ,,Sociobiologii consideră că modelele de comportament apar, sunt modificate şi chiar dispar prin procesul de selecţie naturală”.

Un alt pas înainte în genetica comportamentului religios este explicarea pe cale genetică a ,,păcatelor moştenite” ... ,,Din punct de vedere religios, înscrierea în gene a predispoziţiilor comportamentale, fie bune, fie rele, în ochii societăţii, ar dovedi ideea păcatelor moştenite. În Cartea Deuteronomului din Vechiul Testament, se spune că Dumnezeu ,,pedepseşte vina părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam”. Reversul medaliei, în sprijinul teoriei de mai sus, constă în afirmaţia divină imediat următoare: ,,Şi mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele”.”

Dacă Dumnezeu a înscris în genele unor oameni să fie buni şi să-L iubească, iar într-ale altora să fie răi, ce rost mai au mila şi pedeapsa dumnezeiască ? Dumnezeu a lăsat omului voinţa liberă, astfel ca el să aleagă dacă vrea să-L iubească sau nu; ce răsplată s-ar mai cuveni celui care-L iubeşte pe Dumnezeu, pentru că are o genă a iubirii de Dumnezeu ? Şi cât de nemilostiv, necruţător şi tiranic ar părea Dumnezeu să pedepsească pe cel care greşeşte şi nu are de ales în a greşi !

Cine ştie ce vor ,,descoperi” mâine vajnicii cercetători în ale geneticii umane ? Ne vor anunţa că au întreprins nişte studii amănunţite pe un lot de 3.000 de cimpanzei, care i-au condus la concluzia că omul nu are suflet ?

 

Surse
1. Encarta Encyclopedia, 2001, ,,Sociobiology”
2. România liberă, 26 martie 2005, ,,Gena religioasă”
3. Libertatea, 25 aprilie 2005, ,,Opţiunile religioase, moştenite genetic”
4. Ziua, 9 octombrie 2006, ,,Simţul dreptăţii, asociat unei zone din creier”
5. Ziua, 10 ianuarie 2007, ,,Instinctele mai bune decât raţiunea”
6. Gândul, 10 aprilie 2007, ,,Dărnicia şi generozitatea, moştenite genetic”
 

 

 

25 aprilie 2007

Ultimul scandal din sânul Bisericii Ortodoxe Române, pe care aceasta nu ştie sau nu vrea să-l gestioneze

La sfârşitul lunii aprilie a.c., în Biserica Ortodoxă Română a izbucnit un nou scandal, amplificat de aviditatea presei pentru evenimente senzaţionale, dar şi de incapacitatea Patriarhiei Române de a gestiona problema, şi de laşitatea conducătorilor ei de a-şi apăra oamenii şi a adopta o atitudine adecvată situaţiei date.

Astfel, la un control de rutină, poliţiştii buzoieni au descoperit un monah cu un copil de 11 luni, care nu era înregistrat în documentele stării civile. Monahul, pe numele său de mirean Liviu Cristinel Lupu, stareţ al Schitului Plutoniţa, judeţul Suceava, a mărturisit autorităţilor că pruncul de 11 luni este fiul său, mama lui fiind o maică de la Mânăstirea Pasărea din apropierea Bucureştiului. El a mai afirmat că ei au dat copilul unei familii adoptive, pentru a-l creşte, oferind acesteia bani şi alte lucruri necesare în acest scop.

Până aici, aceasta este doar povestea a doi monahi care au căzut în păcatul curviei şi au dat naştere unui copil, căruia au vrut să-i asigure o viaţă cât de bună le-a stat lor în putinţă. Nu este nici prima, nici ultima oară când se întâmplă aşa ceva în istoria monahismului; în orice vremuri, odinioară, ca şi astăzi, monahii - a căror rânduială este mai presus de fire, asemănătoare îngerilor - s-au străduit să-şi ducă viaţa în feciorie sau curăţie trupească şi, nu arareori, au pierdut o bătălie în acest război.

Însă, presa nu s-a limitat la a relata descoperirea poliţiştilor buzoieni, ci a comentat, adeseori în mod necuvenit, cele întâmplate. Aspectul cel mai odios al poveştii surprinse de ziarele româneşti este altul: din nou, Patriarhia Română nu a ştiut sau nu a vrut să gestioneze problema apărută. Prima reacţie a sa a fost emiterea unui comunicat ambiguu, în care nega cu desăvârşire apartenenţa celor doi protagonişti la cinul monahal, în ciuda declaraţiilor existente în presă.

Astfel, părintele Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al patriarhiei, a declarat: ,,Părinţii copilului fără acte (…) nu fac parte dintre monahii Bisericii Ortodoxe Române. (…) Nici tatăl copilului nu face parte dintre monahii BOR. El a fost confundat de autorităţi cu un călugăr deoarece, având puternice înclinaţii religioase, ,,se comporta specific”.” El a mai afirmat: ,,Am luat legătura şi cu bărbatul şi ne-a zis că nu are legătură cu viaţa monahală” ! Ulterior, el a revenit, susţinând nonşalant că ,,Patriarhia Română nu ascunde adevărul în legătură cu statutul de monahi al celor doi părinţi” ...

Declaraţiile şi acţiunile aberante ale conducerii Bisericii Ortodoxe Române nu s-au oprit aici: ea a dispus instalarea unui nou stareţ la Schitul Plutoniţa, a interzis accesul presei în Mânăstirea Pasărea şi abordarea de către presă a monahiilor din acest lăcaş etc. În fine, dintre declaraţii ne-a atras atenţia în mod deosebit următoarea: ,,Contactat de ziarul Adevărul, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei BOR, părintele Constantin Stoica, ne-a mai spus că, în ceea ce-l priveşte pe tatăl copilului, Patriarhia BOR nu are, deocamdată, cunoştinţă ca acesta să fie călugăr al BOR. Există şi posibilitatea ca el să aparţină fie Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, fie vreunei grupări creştine nerecunoscute oficial” ...

Cele de mai sus amintesc de abia apusul scandal de la Tanacu, care s-a sfârşit îngrozitor pentru protagonişti. Conducerea Patriarhiei Române s-a comportat într-un mod asemănător în ambele cazuri: a tratat cu multă indiferenţă situaţiile create (n.r.: ca şi cum nu ar fi fost vorba de nişte situaţii care au adus durere, suferinţă, lacrimi celor implicaţi), i-a batjocorit pur şi simplu pe protagoniştii acestora, a negat cu vehemenţă că sunt slujitori sau că aparţin cinului monahal şi s-a dezis public de ei, lăsându-i în mâna presei şi a autorităţilor civile.

Ba încă şi afirmaţia sau doar presupoziţia că cei în cauză ar aparţine Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi se regăseşte în cazul Tanacu. În cuvântul său, cu referire la cazul Tanacu, din 12 iulie 2005, părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa spune: ,,În Statele Unite, când un criminal este dovedit şi arestat, nici ziarele, nici indivizii (…) nu inventează ceea ce s-a spus de părintele Daniel – că nu e preoţit, că mânăstirea nu a fost sfinţită sau, cum spune un autor ,,mare teolog şi cu foarte mare audienţă” la microfoanele mass-mediei, că există o schismă în Moldova la unii călugări, care ţin în secret de Rusia”.

În fine, Biserica Ortodoxă Română a greşit pentru a mia oară, lăsând societatea laică să tâlcuiască cele întâmplate după capul ei, să le socotească potrivit modului ei de a privi lucrurile, lumesc şi poate prea adesea lipsit de orice fel de grijă şi delicateţe, şi să le judece după legile sale. În vreme ce aceste întâmplări aparţin lumii monahale, cea mai tainică lume din spaţiul ortodox, prea puţin înţeleasă şi pătrunsă de mintea omenească din afara ei.

Şi, în loc să procedeze precum ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur, care a spus: ,,Arătaţi-mi un preot care a greşit, ca eu, venind, să-l acopăr cu mantia mea”, ea a fost prima care a aruncat piatra !!!

 

Stiri 35-3

,,Şi au adus la dânsul cărturarii şi fariseii pre o muiere prinsă în preacurvie, şi punând-o pre dânsa în mijloc, au zis lui: învăţătorule, pre această muiere o am prins aşa de faţă preacurvind. Iar în lege Moisi ne-a poruncit nouă: unele ca acestea să se ucidă cu pietre, dar tu ce zici ? Şi aceasta ziceau, ispitindu-l pre el, ca să aibă ce cleveti împotriva lui. Iar Iisus jos plecându-se, scria cu degetul pre pământ. Şi neîncetând a-l întreba pre el, s-au ridicat şi au zis lor: cela ce este fără de păcat între voi, acela întâi să arunce piatra asupra ei” (Ioan 8, 3-7).

Hristos şi femeia păcătoasă, Curtea de Argeş, secolul al XIV-lea

 

Surse
1. Gândul, 21 aprilie 2007, ,,Telenovela cu un călugăr şi o călugăriţă care au făcut un copil”
2. Gândul, 24 aprilie 2007, ,,Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române: Părinţii copilului fără acte, descoperit de poliţiştii buzoieni, nu sunt călugări”
3. Adevărul, 24 aprilie 2007, ,,Stareţul unei mânăstiri este tată !”
4. Evenimentul zilei, 24 aprilie 2007, ,,Iubirea interzisă dintre un stareţ şi o măicuţă”
5. Evenimentul zilei, 25 aprilie 2007, ,,Î.P.S. Pimen recunoaşte că Patriarhia a minţit”

 

Pentru cazul Tanacu
Ieromonah Savatie Baştovoi, ,,Pentru cine bat clopotele la Tanacu ?”, Editura Cathisma, Bucureşti 2007

 

Notă: Articolele din acest grupaj de ştiri nu sunt o reacţie la cuvintele mitropolitului Bartolomeu – care ne numeşte ,,unitate disidentă” – sau la insinuările purtătorului de cuvânt al BOR, care, de câte ori se confruntă cu personaje care nu se ridică la înălţimea cugetării sale, afirmă că ele aparţin Bisericii noastre.

Acestea nu sunt nici primele, nici ultimele afirmaţii făcute la adresa Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, însă ar fi de remarcat faptul că graţie unor astfel de cuvinte gratuite, întâlnim adeseori pe internet persoane care au o părere foarte proastă despre noi, ortodocşii de stil vechi.

 

Ioan Palea

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 35/mai-iunie 2007