Despre site
 
Bine aţi venit pe acest site, unde puteţi găsi revista Catacombele Ortodoxiei a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, tipărită de Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti cu binecuvântarea P.S. Flavian Ilfoveanul.
 
Primul număr al revistei a apărut în aprilie 1999. Ea s-a născut, în principal, din dorinţa de a vorbi credincioşilor români despre ecumenism şi roadele apostaziei de la Ortodoxie, tratând, de asemenea, subiecte de actualitate precum clonarea, eutanasia, renaşterea păgânismului în societatea contemporană etc.
 

 

--------------------

 

Teme principale in site
 

Eutanasie. Donare de organe

Stiri 78 2

 

Creştinism şi islamism

Cugetari 71 2

 

Homosexualitatea în lume

Dogma 45-1

 

--------------------

Cine e online?

Avem 143 vizitatori și nici un membru online

Calea rătăcirilor

- Adevăr şi minciună despre viaţa de după moarte -

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

I. Învăţături adevărate şi neadevărate despre viaţa de după moarte

II. Mărturii ale oamenilor care au trecut prin moarte clinică

III. Învăţăminte din pilda evanghelică despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr

IV. Există reîncarnare după moarte ?

V. Unde este Împărăţia lui Dumnezeu ? Unde se află sufletele celor decedaţi ?

 

 

I. Învăţături adevărate şi neadevărate despre viaţa de după moarte

În Cuvântul cel dumnezeiesc se vorbeşte limpede şi hotărât despre două vieţi (potrivit I Timotei 4, 8), despre două morţi (potrivit Apocalipsa 20, 14) şi despre două învieri (potrivit Ioan 5, 28-29; Apocalipsa 20, 6).

Cele două vieţi sunt: prima – viaţa pământească, vremelnică, pe care o trăim acum, iar cea de-a doua – viaţa de dincolo de mormânt, veşnică, în care se intră prin poarta morţii. Toţi cei care au trăit pe pământ – fie drepţi, fie nedrepţi – merg în lumea de dincolo, dar, desigur, este o mare deosebire în ceea ce priveşte starea lor veşnică (potrivit Matei 26, 46; Luca 16, 22-23).

Cele două morţi sunt: prima – moartea pământească, împărtăşită de orice om, care pune capăt existenţei pământeşti, şi cea de-a doua – moartea cea veşnică, care, spre deosebire de cea pământească, se arată ca o moarte deplină faţă de harul Sfântului Duh, fiind o existenţă veşnică plină de întristare, în chinuri. Această moarte veşnică, numită şi cea de-a doua moarte, este partea hulitorilor de Dumnezeu (potrivit Marcu 3, 29), a celor împietriţi în nepocăinţa pentru păcatele lor, a celor care s-au împotrivit lui Dumnezeu şi credinţei în El. Însă dacă toţi mor trupeşte, nu toţi mor şi duhovniceşte. Cei care mor cu credinţă în Hristos şi mai cu seamă cei care mor pentru Hristos se izbăvesc de cea de-a doua moarte (potrivit Apocalipsa 20, 6), adică de veşnica pieire. Această izbăvire a lor de cea de-a doua moarte nu atârnă doar de harul lui Dumnezeu, ci şi de voia liberă a omului. Cei ce au trăit în dreptate nu vor merge la judecată, ca să fie osândiţi la veşnicele munci, ci vor trece de la moarte la viaţă (potrivit Ioan 5, 24).

Cele două învieri sunt: cea dintâi – învierea sufletului la viaţa cea duhovnicească prin credinţa în Hristos, cât încă trăim în trup (potrivit Efeseni 5, 14). La această înviere nu se fac însă părtaşi toţi oamenii, ci doar aceia care cred din toată inima şi care prin tainele Bisericii primesc harul cel dumnezeiesc, har ce-i întăreşte în viaţa cea duhovnicească; şi cea de-a doua – învierea trupurilor tuturor celor ce au trăit pe pământ, care se va petrece la cea de-a Doua Venire a Domnului, când toţi vor primi cele cuvenite, după faptele lor.

Din cele spuse rezultă că dacă cele două vieţi sunt partea neschimbată a tuturor oamenilor – fie ei drepţi, fie nedrepţi –, nu aşa se întâmplă cu cele două chipuri ale morţii şi învierii. Toţi trec prin prima moarte, însă nu pe toţi îi pândeşte cea de-a doua moarte. Aceasta este doar pentru păcătoşii care nu s-au pocăit. Toţi vor fi părtaşi la obşteasca înviere, adică la învierea trupurilor. Însă la prima înviere – la învierea sufletelor prin credinţa în Hristos, care are loc şi trebuie să se petreacă înainte de venirea morţii trupeşti (potrivit Coloseni 3, 1) – nu toţi se fac părtaşi. Unii, de pildă, se împotrivesc credinţei în chip conştient şi plini de îndârjire (potrivit II Timotei 3, 8). Pentru aceasta s-a spus: Fericit şi sfânt este cel ce are parte întru învierea cea dintâi; preste aceştia moartea cea de a doua nu are putere (Apocalipsa 20, 6).

În tâlcuirea sa la Apocalipsă (cap. 20, 5-6), Sfântul Andrei al Cezareei scoate în evidenţă tocmai această învăţătură a Bisericii, spunând: ,,Din Dumnezeiasca Scriptură, învăţăm că sunt două vieţi şi două morţi. Este viaţa cea dintâi, în trupul cel trecător, după călcarea poruncii [de către Adam]. A doua este viaţa veşnică, cea făgăduită sfinţilor. Iar morţi sunt tot două: una trupească, trecătoare, ce se va face pentru răsplătirea păcatelor; şi alta veşnică, ce este focul gheenei. Şi deosebirea morţilor o ştim, adică unii sunt cei osândiţi despre care zice Isaia: Morţii viaţă nu vor vedea (Isaia 26, 14), care sunt aceia ce duc cu ei faptele cele rele şi înţelepciunea lor le este moarte rea. Alţii sunt cei lăudaţi, care-şi omoară întru Hristos faptele lor cele trupeşti, şi se răstignesc împreună cu Hristos şi mor lumii. Şi unii sunt morţii cei lepădaţi şi vrednici de plângere, care nu se îngroapă şi nici nu se scoală din morţi împreună cu Hristos prin botez (Romani 6, 4; Galateni 3, 24; Coloseni 2, 12). Petrecând în moartea păcatelor, ei nu vor învia împreună cu El, până nu se va sfârşi mia cea de ani (Apocalipsa 20, 5), care ţine de la venirea cea dintâi a lui Hristos până la slăvita Lui venire cea de-a doua, cum s-a spus mai sus. Ci, născându-se numai din pământ [din trup], iar nu din Duh [botez], se întorc în pământ. Şi moartea le este lor începerea muncii celei viitoare.

Iar cei ce au purtat învierea cea dintâi, adică scularea din gândurile [păcătoase] cele omorâtoare şi din faptele cele moarte, aceia sunt fericiţi, căci nu va avea asupra lor biruinţă moartea cea de-a doua, adică munca cea fără de sfârşit a iadului. Şi aceştia preoţesc şi împărăţesc cu Hristos – după înţelegerea noastră – în acea mie de ani până ce satana va fi dezlegat pentru a amăgi toate neamurile. (Scolie: Sfinţii împărăţesc chiar acum cu Hristos, dar încă nu desăvârşit, ca atunci când vor dobândi împărăţia în chip mai adevărat, şi mai întărită şi mai stătătoare. Căci, după ce va trece vremea de acum, vor moşteni cele veşnice, fiindcă scurtă va fi vremea între dezlegarea diavolului şi răspunsul ce se va da împotriva lui ca să meargă în muncă în gheenă). [Deci] sunt două morţi şi două învieri. Cea dintâi moarte este aceea trupească, după pedeapsa dată pentru călcarea poruncii; a doua moarte este munca de veci. Iar învierea cea dintâi este învierea din faptele cele moarte, iar cea de-a doua este aducerea din stricăciunea trupului la nestricăciune. Învierea dintâi este atunci când se trece de la păcat la faptele în Duhul, iar învierea a doua va fi la sfârşitul lumii”[1].

Pomenirea miei de ani în Scriptură este folosită de mulţi sectanţi ca o confirmare a învăţăturii lor mincinoase numită hiliasm (milenarism). Trebuie să subliniem însă că aici este vorba doar de un număr simbolic, în conformitate cu toate celelalte simboluri ale Apocalipsei, descriind plinirea vremii, cunoscută doar de Dumnezeu, şi nu se referă la măsuri şi determinări de calendare de orice fel care măsoară o mie de ani, după cum greşit învaţă milenariştii, osândiţi de cel de-al II-lea Sinod Ecumenic ca eretici. Tot astfel se spune şi pentru cei mântuiţi din poporul lui Israil, însemnaţi cu pecetea lui Dumnezeu, cum că numărul este de 144.000 (potrivit Apocalipsa 7, 4-8). Oricui îi este însă limpede că şi aici este vorba de un număr simbolic. Nu se poate socoti că doar 144.000 vor fi mântuiţi; exact câte 12.000 din fiecare seminţie – nici mai mult, nici mai puţin. Aici autorul insuflat de Dumnezeu foloseşte doar simboluri prin care exprimă plinătatea în chip mistic şi nu hotărăşte care ar fi numărul celor mântuiţi.

Aceasta este învăţătura limpede şi exactă a Sfintei Biserici Ortodoxe în ceea ce priveşte cele două vieţi, cele două morţi şi cele două învieri. Învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi condamnă nu doar milenarismul, ci şi o serie întreagă de alte concepte neadevărate – dintre care unele resping, în general, viaţa de după moarte şi împreună cu aceasta şi învăţătura despre cele două chipuri ale morţii şi ale învierii, iar altele denaturează adevărul despre viaţa de după moarte.

Noi nu avem posibilitatea de a analiza toate aceste rătăciri, însă ne vom opri pe scurt asupra celor mai cunoscute dintre ele.

Împotriva învăţăturii Bisericii în privinţa celor două chipuri ale vieţii, ale morţii şi ale învierii stă mai ales puternica necredinţă care, în general, Îl neagă pe Dumnezeu, sufletul, nemurirea şi viaţa de dincolo de mormânt. Necredinţă, fără doar şi poate, a existat întotdeauna, însă mai cu seamă în secolul nostru. Cei necredincioşi recunosc doar o singură viaţă şi o singură moarte definitivă, după care, aşa cum spun ei, se pune pentru totdeauna sfârşit existenţei omeneşti. Fără să intrăm în dispută cu cei necredincioşi, deoarece credinţa este o chestiune de conştiinţă, vom reliefa doar faptul că în funcţie de credinţă ori de necredinţă orice om de pe pământ îşi hotărăşte morala sa. Cel credincios se străduieşte să-şi potrivească faptele sale cu poruncile lui Dumnezeu, deoarece ştie ce înfricoşătoare stare îl va aştepta după moarte pentru păcatele sale. De această temere cel necredincios se socoate slobod, căci el crede că prin moarte totul ia sfârşit. Pentru el totul este aici, pe pământ, şi are în vedere ca aici să se chivernisească, aici să trăiască, aici să guste toate desfătările posibile. Lumea cealaltă nu-l interesează nicicum, deoarece aceasta, în viziunea lui, înseamnă nefiinţă. Cei credincioşi iau aminte însă şi la existenţa lor din cealaltă lume.

Pe lângă aceste două categorii de oameni – credincioşi şi necredinciosi – trebuie să ţinem seama şi de grupul credincioşilor care cred în chip mincinos în viaţa de după moarte. Aceşti oameni stau ceva mai rău din punct de vedere duhovnicesc decât cei necredincioşi, căci ultimii, respingând viaţa de după moarte, cutremuraţi de conştiinţa lor, pot, la un moment dat, să caute adevărata credinţă şi prin ea să afle mântuirea. Însă cei care cred în chip nedrept, socotind că au aflat ,,credinţa”, nu caută adevărul şi pier în rătăcirile lor.

Aici vom examina câteva chipuri ale credinţei înşelătoare.

În primul rând ne vom opri atenţia asupra adventiştilor, care au o înţelegere cu totul nedreaptă asupra celor două chipuri ale morţii şi învierii. Ei învaţă că omul nu are un suflet nemuritor, că în ceasul morţii încetează toate funcţiile vieţii, atunci încetând în general existenţa omenească. Învierea morţilor va fi în strânsă legătură cu bunăvoinţa lui Dumnezeu, fiind darul Lui pentru cei drepţi. Respingând în mod limpede şi hotărât învăţătura Sfintei Scripturi despre cele două chipuri ale învierii, adventiştii socotesc că cei drepţi vor învia mai devreme decât cei păcătoşi (aceasta fiind prima înviere !), ca să împărăţească împreună cu Hristos vreme de o mie de ani şi să judece în această vreme pe satana şi pe păcătoşii care nu s-au pocăit. Cei păcătoşi urmează să învieze abia după încheierea miei de ani (aceasta ar fi cea de-a doua înviere).

În expunerea învăţăturii adventiste există o serie de rătăciri şi neconcordanţe, pe care le vom prezenta pe scurt:

 

1. Împotriva afirmaţiei că omul nu are suflet nemuritor este de ajuns să amintim cuvintele Mântuitorului: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucigă (Matei 10, 28). Ceva viu care nu este cu putinţă să fie ucis ori nimicit este fără îndoială nemuritor.

2. Împotriva rătăcirii conform căreia după încheierea vieţii pământeşti cei morţi, chipurile, nu vor mai exista (după unii) ori vor dormi (după alţii), să amintim pilda Mântuitorului Iisus Hristos despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, care demonstrează că şi după moartea lor cei doi continuau să existe, şi nu ca adormiţi, purtând o convorbire în chip raţional (a se vedea Luca 16, 24-31). Explicaţia cum că aceasta a fost o pildă nu vine nicicum în sprijinul adventiştilor, deoarece în toate pildele Sale Mântuitorul a exprimat adevăruri de netăgăduit.

3. Împotriva învăţăturii mincinoase că până la venirea împărăţiei de o mie de ani nu vor exista în cealaltă lume nici oameni drepţi, nici păcătoşi, şi că abia după cea de-a Doua Venire şi descoperirea împărăţiei de o mie de ani cei drepţi vor învia, ca să împărăţească împreună cu Hristos, chipurile, mia de ani, şi să judece puterile demonice şi pe oamenii necredincioşi, vom spune: după Cuvântul lui Dumnezeu, îndată după moarte şi după pronunţarea sentinţei Judecăţii particulare, omul merge într-un loc luminat ori întunecat, în funcţie de faptele sale (a se vedea Luca 16, 22-23; Evrei 9, 27). Prin urmare, lumea cealaltă este plină de suflete vii, dintre care unele se află în întuneric (a se vedea I Petru 3, 19; 4, 6), iar altele în Rai, unde nu dorm, ci comunică (a se vedea Apocalipsa 6, 10), ori slavoslovesc (5, 9), ori dănţuiesc cu mare glas, spunând: Mântuirea Dumnezeului nostru (Apocalipsa 7, 10). Dacă pe lumea cealaltă nu ar fi existat sufletele vii ale celor plecaţi de aici, cum ar fi putut să se arate pe Tabor la Schimbarea la Faţă a lui Hristos Proorocii Moisi şi Ilie şi să vorbească cu Hristos despre moartea Lui, ce urma să se petreacă în curând (a se vedea Luca 9, 31) ?!

4. Împotriva părerii exprimate cum că cei drepţi şi cei păcătoşi urmează să învieze în vremuri diferite, vom evidenţia două aspecte:

 

a). Hristos spune că drepţii şi păcătoşii vor învia împreună: Toţi (nu doar cei drepţi) cei din mormânturi vor auzi glasul lui. Şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, întru învierea vieţii; iar cei ce au făcut cele rele, întru învierea osândirii (Ioan 5, 28-29; Daniil 12, 2). Când va veni Fiul Omului întru slava sa, şi toţi sfinţii Îngeri cu dânsul, atunci va şedea pre scaunul slavei sale. Şi se vor aduna înaintea lui toate limbile, şi îi va despărţi pre dânşii unul de altul, precum despărţeşte păstorul oile din iezi (Matei 25, 31-32).

b). Ne întrebăm: unde sunt, după adventişti, păcătoşii în acea mie de ani, dacă nu înviază împreună cu cei drepţi ? Ei fie dorm, după unii adventişti, fie pur şi simplu nu există, după alţii, deoarece nu au suflete nemuritoare. Ce se întâmplă ? Ceva cu totul neînchipuit: drepţii cei înviaţi vor judeca fie pe cei ce dorm adânc, fie, îndeobşte, pe păcătoşii care nu există. După scurgerea miei de ani, cei necredincioşi vor învia, chipurile, pentru puţină vreme, numai ca să audă sentinţa lor şi să fie îndată nimiciţi ! Astfel de inepţii nu pot să se sprijine în nici un chip pe texte scripturistice, oricât s-ar strădui unii să cosmetizeze acest tablou neadevărat, lucrat cu mult mai dinainte.

 

Cuv duh 96

Judecata de Apoi. Frescă exterioară de pe peretele vestic al bisericii mânăstirii noastre

 

Greşeala adventiştilor vine din înţelegerea lor după literă a miei de ani. Sfânta Scriptură poate să fie înţeleasă aşa cum trebuie nu ţinându-ne după literă ori interpretând tendenţios felurite texte, ci doar atunci când se examinează un anumit pasaj într-un context mai larg şi se ţine seama de duhul Cuvântului lui Dumnezeu. Cea de pe urmă carte a Sfintei Scripturi – Apocalipsa – nu poate fi tâlcuită fără Evanghelie. Altfel apar, după cum am văzut, ,,contradicţii” artificiale între Evanghelia lui Hristos şi Apocalipsă. Niciunde în Evanghelie nu se aminteşte că Hristos a învăţat despre vreo împărăţie de o mie de ani, fie aceasta pe pământ, fie în cer. El a propovăduit despre Împărăţia cerurilor, care, potrivit Bunei Vestire a Arhanghelului, nu va avea sfârşit (Luca 1, 33). Însuşi Sfântul Andrei al Cezareei subliniază cu totul limpede că mia de ani nu trebuie să fie înţeleasă ad litteram, ci ca un număr simbolic, care desemnează limpede perioada ,,de la întruparea Domnului până la arătarea lui antihrist”.

După învăţătura ortodoxă, prima înviere este învierea sufletului pentru viaţa duhovnicească, iar cea de-a doua este învierea trupului la a Doua Venire a lui Hristos. Pentru înţelepţirea adventiştilor le vom pune înainte următoarele adevăruri biblice: omul este păcătos chiar de la naştere (a se vedea Psalmi 50, 7), iar sub aspectul vieţii personale toţi sub păcat sunt (Romani 3, 9, 23). Şi, dacă lucrurile se prezintă astfel, omul înaintea lui Dumnezeu este mort, căci răsplata pe care o dă păcatul este moartea (a se vedea Romani 6, 23). Noi ne naştem vii după trup, însă păcătoşi şi, prin urmare, morţi cu duhul. Ai nume că trăieşti, şi eşti mort (Apocalipsa 3, 1) – citim în Apocalipsa privitor la aceia care trăiesc doar o viaţă trupească. Numai credinţa în Hristos şi harul dăruit prin sfintele taine pot să ne învieze cu duhul şi să ne facă mădulare vii ale Împărăţiei cerurilor.

Această înţelegere despre învierea duhovnicească prin credinţă şi har numită prima înviere este afirmată pretutindeni de Cuvântul dumnezeiesc. După Mântuitorul, a sosit deja ceasul când cei morţi cu duhul vor auzi glasul Lui, adică propovăduirea Lui, şi vor învia pentru o viaţă duhovnicească plină de har (a se vedea Ioan 5, 25). Fiul cel desfrânat, care s-a întors la Dumnezeu, mort era şi a înviat (Luca 15, 24). Sfântul Apostol Pavel le spune colosenilor că atâta vreme cât au fost păgâni ei au fost morţi în păcatele lor şi că acum Dumnezeu i-a înviat prin botez, iertându-le toate păcatele (a se vedea Coloseni 2, 13; Romani 6, 9-11).

Omul, chiar şi după prima sa înviere, poate să moară din nou cu duhul dacă se întoarce iarăşi la faptele lui rele de dinainte şi la păcatele de moarte (a se vedea I Ioan 5, 16; Evrei 10, 26-27). Doar cel care rămâne în prima înviere nu va gusta moartea cea de-a doua. Aceasta este subliniată de cuvintele: Fericit şi sfânt este cel ce are parte întru învierea cea dintâi; preste aceştia moartea cea de a doua nu are putere (Apocalipsa 20, 6).

În timpurile din urmă, în numele ştiinţei psihologiei, aşa-numita parapsihologie începe să intre în chip îndrăzneţ în lumea tainelor şi să încerce să le ,,dezlege” pe cale ştiinţifică, slujindu-se de metodele psihologiei. Ce este de fapt parapsihologia ? Ea se autodefineşte ca ,,domeniu al ştiinţei spirituale, care se ocupă cu explicarea acelor fenomene ce nu pot fi explicate după legile naturale cunoscute. Aceste fenomene se numesc parapsihologice; prin expresia ‘para’ se exprimă dintru început ideea că ele se află la hotarul lucrurilor care ne sunt bine cunoscute şi înţelese prin categoriile obişnuite ale concepţiilor noastre despre lume”[2].

La această definiţie trebuie să adăugăm însă că parapsihologia înregistrează fenomenele din domeniul misteriosului fără să fie în stare să indice calitatea lor duhovnicească – dacă acestea sunt de la Dumnezeu ori de la diavolul. Ba mai mult, tocmai prin parapsihologie cel mai adesea se fac încercări de argumentare şi de prezentare într-o lumină pozitivă a experienţei spirituale tenebroase a ghicitorilor, clarvăzătorilor, a celor care se ocupă cu fenomenele extrasenzoriale, care sunt în reală legătură cu lumea întunecatelor duhuri ale răutăţii din văzduh. Desigur, parapsihologia îşi are reprezentanţii săi atât printre învăţaţii credincioşi, cât şi printre cei necredincioşi. Unii îşi explică fenomenele parapsihologice prin existenţa sufletelor ca o esenţă separată în om, iar alţii caută să afle înţelesuri materiale ale fenomenelor stranii de necontestat din lumea spirituală.

Aşa, de exemplu, savantul sovietic Leonid L. Vasiliev, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Medicale a URSS, a scris o lucrare cu titlul Sugestia la distanţă. Negând existenţa lui Dumnezeu, a sufletului, a vieţii de dincolo de mormânt şi a existenţei demonilor, autorul vorbeşte în cartea sa despre cele mai neobişnuite întâmplări şi fenomene, din punct de vedere material, care, de fapt, îi surpă poziţiile ateiste. Încercarea lui de a explica aceste fapte prin telepatie, adică prin transmiterea gândurilor la distanţă, se arată neconvingătoare câtă vreme gândurile în cauză se transmit chiar şi de la oamenii trecuţi la cele veşnice. El povesteşte, de exemplu, o întâmplare în legătură cu renumitul savant Mihail Sergheevici Lomonosov:

,,La întoarcerea pe mare în patrie (din Germania) el l-a visat pe tatăl său mort, azvârlit, după sfărâmarea corabiei, pe o insulă nelocuită din Oceanul Îngheţat. Către acea insulă însuşi Lomonosov fusese împins în tinereţea sa de o furtună. El se aflase atunci îmbarcat împreună cu tatăl său. Visul l-a marcat pe savant. Când a ajuns la Sankt Petersburg, prima lui grijă a fost să se intereseze de tatăl său la cunoscuţi din Arhanghelsk şi Holmogor. A aflat de la fratele său că tatăl lor, chiar în acel an, la primul dezgheţ, plecase, ca de obicei, pe mare, la pescuit; de atunci trecuseră 4 luni şi el nu se mai întorsese; şi nici vreunul din tovarăşii săi din echipa care plecase împreună cu el. Amintitul vis şi cuvintele fratelui l-au umplut pe Mihail Lomonosov de o mare nelinişte. El a hotărât să-şi ia concediu şi să meargă să-şi caute tatăl chiar pe acea insulă în care îl visase, ca să-l îngroape aşa cum se cuvine, dacă, într-adevăr, îi va afla acolo trupul. Împrejurările nu i-au îngăduit însă să-şi împlinească planul. El a fost nevoit să-l trimită pe fratele lui la Holmogor, dându-i bani de drum, cu o scrisoare către cooperativa pescarilor de acolo, cu rugămintea către preşedintele cooperativei ca la prima ieşire în larg să oprească pe acea insulă – a cărei aşezare şi înfăţişare a malurilor le-a descris cu exactitate. A rugat să se cerceteze peste tot, iar dacă va fi aflat trupul tatălui lor, să-l îngroape aşa cum se cuvine. Cei din Holmogor nu au dat înapoi în a împlini rugămintea savantului şi chiar în acea toamnă au aflat trupul lui Vasili Lomonosov exact în acel ostrov pustiu. L-au îngropat şi au aşezat deasupra gropii o piatră uriaşă”. Ne punem întrebarea: cine l-a anunţat în vis pe Mihail Lomonosov privitor la moartea tatălui său, dacă sufletul şi lumea spirituală, în general, nu există şi dacă fenomenele telepatice se explică doar prin transmiterea de la cei vii la cei vii, după cum afirmă însuşi autorul ? Evident, el însuşi a simţit fatalitatea unui răspuns în chestiunea dată şi nerezolvarea cazului din punct de vedere materialist, încât a scris: ,,După atâţia ani, este greu să se judece dacă această întâmplare a avut caracterul unei inspiraţii a gândului şi de unde anume a venit această inspiraţie”. Pentru noi este limpede că sufletul tatălui adormit i s-a arătat fiului ca să-l roage să-i fie îngropat trupul creştineşte.

Şi mai grăitoare este următoarea întâmplare pe care Leonid Vasiliev o consideră credibilă datorită unei argumentări solide. Boris B. Şaber, un elev de 15 ani care trăia în oraşul Vitebsk, relatează următoarele despre buna lui prietenă, N.A. Nevadovska, care se afla împreună cu mama sa la Sankt Petersburg: ,,Pe data de 17 decembrie 1918, la ora 8 şi 30 de minute dimineaţa, am văzut pe peretele de care se sprijinea piciorul meu (eu mă aflam în pat) o pată luminoasă în formă ovală, care a început să crească înaintea ochilor mei şi să se prefacă într-un chip luminos de fată. În acea vedenie am recunoscut-o pe cea mai bună prietenă, Nadejda Arkadievna Nevadovska, care în acea vreme se afla la Sankt Petersburg. Zâmbindu-mi, ea a pronunţat câteva cuvinte, din care am reţinut doar pe ultimul, ‘putred’. După aceasta, figura fetei a început să intre parcă în perete şi apoi a dispărut. Relatarea mea despre ceea ce am văzut a fost fixată în aceeaşi zi în scris, fiind întărită sub semnăturile a 6 oameni ... Pe 23 decembrie 1918, am primit o scrisoare de la mama Nadiei, Evghenia Nikolaevna Nevadovska, prin care aceasta mă anunţa despre moartea Nadiei, survenită la ora 8 şi 25 de minute, în dimineaţa zilei de 17 decembrie acelaşi an. Ultimele cuvinte ale celei care murea au fost: ,,Borea, nu există praf, nu există putrejune”. Primirea scrisorii şi conţinutul ei sunt întărite de semnăturile celor 6 persoane pomenite mai sus ... Student Boris Şaber”.

Dacă nu ar fi existat suflet, cum ar fi putut Nadia, care murise, să se arate la 5 minute după moartea sa lui Boris Şaber, la Vitebsk, un oraş atât de îndepărtat de capitală, şi să-i spună cuvintele: ,,Nu există praf, nu există putrejune”, care nu însemnă nimic altceva decât ,,nu există moarte, există nemurire” ?

Pentru noi, creştinii ortodocşi, minunile, vedeniile, arătările din cealaltă lume şi, în general, părtăşia cu sufletele celor adormiţi sunt posibile, deoarece noi suntem convinşi că în afară de această lume văzută există şi o lume nevăzută, în care se află sufletele. Dacă acestea, la moartea trupului, nu se pierd şi merg din această lume în lumea nevăzută, cum de nu ar fi cu putinţă ca uneori, când Dumnezeu îngăduie aceasta, ele să aibă părtăşie cu noi ? Căci ele sunt vii ! Şi, fiind vii, sunt capabile să se arate. Ne întrebăm doar: oare se poate crede necondiţionat în toate fenomenele de acest gen ca fiind curate, dumnezeieşti şi binecuvântate ?

Această întrebare este pe deplin întemeiată, deoarece se ştie că în lumea spirituală, pe lângă sfera luminoasă există şi o sferă a întunericului. În afară de Dumnezeu şi sfintele oştiri îngereşti, există şi duhuri ale răutăţii, conduse de satana. Şi tocmai aceste duhuri necurate, după cum ne lămuresc Sfinţii Părinţi, se arată adesea ca nişte duhuri ale celor decedaţi şi, chipurile, ca apropiaţi ai noştri, discută cu noi, ca să ne conducă prin răspunsurile lor înşelătoare în rătăciri religioase pierzătoare.

Pentru noi este important aici să subliniem faptul că, din pricina amestecului diavolului, care se poate transforma chiar în înger al luminii (a se vedea II Corinteni 1, 14), nu toate fenomenele mistice de pe lumea cealaltă pot fi socotite ca fiind curate, că cele mai multe dintre ele sunt diavoleşti; că noi, din pricina necurăţiei sufletelor noastre, avem o înrudire mai mare cu duhurile cele necurate decât cu Dumnezeu şi cu îngerii şi că în interesul mântuirii noastre este de a nu crede într-un mod naiv în feluritele fenomene spiritiste. Cuvântul lui Dumnezeu interzice categoric toate şedinţele de spiritism, chemarea duhurilor şi chemarea morţilor (a se vedea A Doua Lege 18, 11). Pricina unei asemenea oprelişti este foarte limpede: cel ce este atras de asemenea ocupaţii cade sub influenţa diavolului şi piere. Ca să ne izbăvească de această latură a acţiunii demonilor, Ziditorul a oprit în chip vădit orice părtăşie cu duhurile, pentru a nu se răspândi astfel slujirea demonilor printre cei ce cred în adevăratul Dumnezeu.

Oprind cu asprime prevestirile, ca pe un fenomen diavolesc, Dumnezeu Însuşi trimite pe proorocii Lui în mijlocul norodului Său. Aceşti prooroci, spre deosebire de falşii prevestitori, au fost adevăraţi crainici ai lui Dumnezeu, profeţind viitorul cu scopul de a îndrepta poporul către adevărata credinţă şi către mântuire. Diavolul însă întotdeauna imită dumnezeieştile arătări, cu scopul de a-i îndepărta pe credincioşi de la calea mântuirii. Folosindu-se de aplecările oamenilor către mistică, el i-a înlocuit pe prooroci cu proorocii mincinoşi, pe făcătorii de minuni cu fachirii, pe binefăcătorii tămăduitori cu vrăjitorii, pe apostoli cu apostolii cei mincinoşi, pe sfinţi cu cei ce făţărnicesc dreptatea. Aşa cum adevăraţii plăcuţi ai lui Dumnezeu au felurite daruri de Sus, tot astfel şi hoarda diavolească are nu arareori darurile ei suprafireşti şi săvârşeşte cu putere diavolească minuni. Moisi a aruncat înaintea lui Faraon toiagul său şi acesta s-a prefăcut în şarpe, însă şi vrăjitorii egipteni au aruncat toiegele lor şi ele s-au prefăcut în şerpi (a se vedea Ieşirea 7, 9-11). Sfântul Apostol Petru a săvârşit minuni uimitoare, însă şi Simon Magul uimea poporul samarinean prin vrăjile sale, astfel încât şi cei mici, şi cei mari îl slăveau ca fiind puterea lui Dumnezeu cea mare (Faptele Apostolilor 8, 9-10).

 

Cuv duh 97

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel privind cum diavolii îl aruncă la pământ pe Simon Magul

Mozaic din Catedrala din Monreale, Palermo, Italia, secolul al XII-lea

 

Cum să ne ferim de a primi arătările suprafireşti ca fiind de la Dumnezeu, în vreme ce în spatele lor stă în realitate diavolul ? Domnul Iisus Hristos ne-a arătat cum: Din roadele lor îi veţi cunoaşte pre ei (Matei 7, 16). Dacă cineva este plin de mândrie şi iubire de argint, de patimi şi păcate, fie ele şi cele mai fine şi mai bine ascunse sub uimitoarea mască a virtuţii, dacă este afundat în rătăciri religioase, dacă nu crede în dogmele ortodoxe – acestea fiind semne sigure date de Dumnezeu pentru distingerea adevărului de minciună –, atunci cu adevărat acesta este un slujitor al diavolului. Cei păcătoşi nu au înrudire duhovnicească cu Dumnezeu, ca să poată primi de la El daruri binecuvântate şi făcătoare de minuni. Ei sunt înrudiţi cu demonii şi pentru aceasta primesc de la demoni uimitoarele, însă pierzătoarele lor daruri, ca mediumuri capabile să aibă părtăşie, chipurile, cu cealaltă lume.

Prin urmare, dacă la oamenii păcătoşi obişnuiţi, aşa cum suntem noi, se întâlnesc fenomene suprafireşti uimitoare, acestea sunt fără doar şi poate imitări demonice ale arătărilor dumnezeieşti duhovniceşti. Acestor fenomene demonice nu trebuie să li se acorde nici un fel de atenţie. Riscul că în acest chip am putea să respingem şi vreo oarecare minune dumnezeiască nu este unul fatal, căci, după cuvintele Sfântului Grigorie Sinaitul, ,,Dumnezeu nu Se mânie pentru faptul că, plini de luare aminte, ne păzim şi ne temem de înşelare, că nu primim cele trimise de El până ce nu le cercetăm cu cea mai mare atenţie. Dimpotrivă, Dumnezeu laudă pe un astfel de om pentru înţelepciunea lui”.

În anul 1973 a apărut o carte foarte primejdioasă a unui autor american, Arthur Ford, tradusă în mai multe limbi şi care s-a bucurat de o mare faimă. Traducerea în germană, care ne-a parvenit, este intitulată Relatări despre viaţa de după moarte (Bericht vom Leben nach dem Tod). Autorul descrie cum, în stare de transă, a vorbit cu duhurile chemate de el. Toate aceste convorbiri le-a înregistrat pe bandă de magnetofon. Abia după şedinţă, mediumul, extenuat, şi-a dat seama ce a vorbit în timpul convorbirii cu duhul. Pe moment, autorul nu a avut chef de comentarii, simţindu-se sfârşit de tensiunea din timpul şedinţei.

De aici se vede limpede caracterul demonic al preocupărilor cu fenomenele mistice. În această extenuare nervoasă, care merge până la pierderea cunoştinţei, descoperim o importantă trăsătură – ieşită din comun – a necuratei şedinţe, trăsătură care demonstrează, fără îndoială, că în cazul dat avem de-a face cu puterile răutăţii din văzduh, fiind mai mult decât evident că totul este condus de diavol. Adevăraţii prooroci şi plăcuţi ai lui Dumnezeu nicicând nu s-au simţit istoviţi, lipsiţi de puteri şi împrăştiaţi după o părtăşie duhovnicească cu Dumnezeu şi cu cealaltă lume, ci întotdeauna au primit din contactul cu harul lui Dumnezeu o mare putere, o neobişnuită energie şi o îndrăzneală către noi nevoinţe. Ei nu şi-au pierdut cunoştinţa în vremea convorbirii lor cu Cerul, ci, dimpotrivă, şi-au adus aminte amănunţit toate cele spuse lor ori cele poruncite de Dumnezeu, fără să aibă nevoie de magnetofon.

Cu cât se afundă mai mult omul în cartea lui Arthur Ford, cu atât descoperă contradicţii şi mai evidente cu Cuvântul lui Dumnezeu. Ford susţine pierzătoarea cale largă a teosofilor, care încearcă să apropie toate religiile. Împotriva căii strâmte, arătate de Domnul Iisus Hristos (a se vedea Matei 7, 14), el aşază calea cea largă şi nu recomandă niciunde pocăinţa, postul, rugăciunea stăruitoare, smerenia, lupta cu patimile proprii şi cu păcatele, pentru a se ajunge la sfinţenie. El învinuieşte Biserica că prin dogmele şi canoanele sale înăbuşă în credincioşi libertatea de a se folosi de posibilităţile părtăşiei permanente cu cei morţi prin intermediul mediumurilor. Mai mult, ea ar împinge spre păcat prin faptul că învaţă să fie privite ca ,,lucrare diavolească” ,,fenomenele suprafireşti” ale şedinţelor spiritiste.

După straniile sale puncte de vedere, Biblia şi Sfinţii Părinţi, marii prooroci şi drepţii Vechiului Testament, cât şi Apostolii din Noul Testament au acceptat în chip vădit spiritismul. Aici însă greşeşte în mod fatal. Drepţii Vechiului Testament, pe care el îi numeşte ,,mediumuri”, nu au încurajat în nici un fel spiritismul, nici vreun alt fenomen de acest gen şi nici vreo legătură cu morţii. Ba dimpotrivă: proorocind ca bineplăcuţi ai lui Dumnezeu, ei au ferit cu tărie credinţa naivă a poporului de proorocii cei mincinoşi, de vrăjitori şi de ,,făcătorii de minuni” diavoleşti. În numele adevăratului Dumnezeu, ei au oprit părtăşia cu demonii ascunşi în dumnezeii păgânilor (a se vedea Psalmi 95, 5). Sfinţii Prooroci Moisi şi Ilie, de pildă, s-au luptat plini de râvnă împotriva vrăjitorilor şi ,,proorocilor” demonici ai lui Baal (a se vedea A Doua Lege 18, 10-12; III Împăraţi 18, 17-40). Cel Preaînalt întru pronia Sa a păzit prin sfinţii Săi propovăduitori curăţia credinţei în adevăratul Dumnezeu şi în părtăşia religioasă sănătoasă cu El şi nu a îngăduit poporului Său ca, în loc să-I slujească Lui, să slujească idolilor, nici să se întoarcă spre demoni, nici să aibă părtăşie cu cei morţi (a se vedea A Doua Lege 18, 10-12).

În Noul Testament Domnul Iisus Hristos a oprit în chip limpede urmarea în orice chip a mediumurilor, spunând: Păziţi-vă de proorocii cei mincinoşi (Matei 7, 15). Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor înşela pre mulţi (Matei 24, 11). Că se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi, şi vor da semne mari şi minuni, cât să amăgească de va fi cu putinţă, şi pre cei aleşi (Matei 24, 24).

Sfântul Ioan Teologul previne, de asemenea, pe adevăraţii credincioşi asupra feluritelor învăţături mincinoase. Iubiţilor – scrie el –, să nu credeţi pre tot duhul, ci să ispitiţi duhurile de sunt de la Dumnezeu; că mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume (I Ioan 4, 1; a se vedea Apocalipsa 2, 2).

Sfântul Apostol Pavel numeşte pe vrăjitorul Elima: O plinule de toată viclenia şi de toată răutatea, fiul diavolului, vrăjmaş a toată dreptatea (Faptele Apostolilor 13, 10). În Filippi el a izgonit dintr-o slugă un duh pitonicesc, prin care aceasta proorocea (a se vedea Faptele Apostolilor 16, 16). Dojana, îndreptată către învăţătorii şi proorocii cei mincinoşi de atunci, că strâmbau căile Domnului cele drepte (a se vedea Faptele Apostolilor 13, 10), se adresează în plinătatea cuvântului şi către feluriţi prezicători, magi, văzători cu duhul şi mediumuri din zilele noastre, care slujesc satanei şi denaturează adevărata mărturisire de credinţă ortodoxă.

După A. Ford, Iisus Hristos a fost ,,medium cu o foarte mare faimă şi putere”. Nu a existat un medium mai mare decât El ! Ca medium, El a făcut ca pe Tabor să se arate Moisi cu Ilie. Socotim de prisos să explicăm că Schimbarea la Faţă a lui Hristos de pe Tabor şi arătarea lui Moisi şi a lui Ilie împreună cu El nu au nici un fel de legătură cu şedinţele diavoleşti, oprite explicit de Sfânta Scriptură (a se vedea A Doua Lege 18, 10-12). Schimbarea la Faţă a lui Hristos de pe Tabor este o minune dumnezeiască, în vreme ce şedinţele spiritiste sunt de esenţă demonică. Taborul conduce sufletele către mântuire, iar şedinţele spiritiste către pieire. Taborul întăreşte părtăşia cu Dumnezeu, care porunceşte ascultarea către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (a se vedea Matei 17, 5), iar şedinţele spiritiste sunt părtăşie cu demonii, care ne îndepărtează de ascultarea către Hristos. Pe Tabor s-au arătat de pe lumea cealaltă cu adevărat Moisi şi Ilie, în vreme ce în şedinţele spiritiste se arată nu sufletele celor trecuţi la cele veşnice, ci demonii, în chipul acestora.

Până unde merge Arthur Ford cu şedinţele sale spiritiste şi cu vorbirea cu morţii oprite de Dumnezeu ? Până acolo încât să ,,corecteze” şi să denatureze Evanghelia, adăugându-i, prin păgânismele sale, învăţături diavoleşti. Pentru Ford nu Cuvântul lui Dumnezeu, ci propriile sale vedenii sunt izvor al descoperirii dumnezeieşti. El nu-şi pune întrebarea dacă cele arătate lui, chemate ca suflete ale morţilor, sunt într-adevăr acelea ori sunt duhuri înşelătoare, care îi vorbesc în chip mincinos. Cu multă uşurinţă el ia totul ca argint curat, deoarece în şedinţele spiritiste i-au fost spuse lucruri uimitoare, demne de crezare.

Mediumul atras de rătăcire şi îndulcit cu slava sa nu şi-a închipuit niciodată că şi demonii pot să ştie multe şi cu de-amănuntul despre viaţa noastră pământească şi că pot să le scoată la iveală, ca să ascundă sub ele pierzătoare insuflări pentru cei ce îi ascultă. Astfel, el se supune influenţei demonilor şi, pe temelia celor spuse lui de puterile diavoleşti care i s-au arătat, îşi înalţă propria ,,evanghelie”, după care nu există iad veşnic, ci doar chinuri sufleteşti vremelnice, care ,,curăţă” duhul. Reprezentarea evanghelică a iadului el o numeşte fantezie şi chiar sadism, care îndepărtează de credinţă – fapt care este cu totul de necrezut. Adevărul despre iad, când este vorba de o mărturisire convingătoare, a trezit întotdeauna frica de Dumnezeu şi gândul la mântuirea de veşnicele chinuri, iar nu abaterea de la credinţă.

După Ford, toţi cei plecaţi de pe pământ în lumea de dincolo sunt mai mult sau mai puţin fericiţi, iar, dacă nu sunt astfel, vor deveni fericiţi prin dezvoltarea lor spirituală. Moartea îi conduce nu către ceva mai rău, ci către o stare mai bună. Astfel îi linişteşte Ford pe adepţii săi. El nu cere de la credincioşi pocăinţă. Creştinii sunt ,,pocăiţi”, însă şi demobilizaţi. Ascultând învăţătura lui Ford, oamenii nu simt necesitatea luptei cu păcatul în sine, după cum cere apostolul (a se vedea Galateni 5, 24), nici a luptei cu lumea demonică (a se vedea Efeseni 6, 12). Ei nu au nevoie să-şi forţeze voia lor, nici să se silească pe sine către mântuire (a se vedea Matei 11, 12), ci pot să trăiască aşa cum vor. Moartea va veni şi-i va duce într-o lume ,,mult mai bună” decât aceasta. Ei vor fi de atunci înainte în ,,lumină” şi se vor bucura de ,,libertate”.

Ford ne încredinţează că i-a văzut pe toţi cei trecuţi la cele veşnice în aceeaşi stare aureolată, adică într-un fel de lumină. Atâta doar că nuanţele culorilor repauzaţilor erau felurite. Noi ştim însă că doar sfinţii strălucesc cu adevărata lumină şi de aceea sunt închipuiţi cu aureolă. Cu câtă viclenie încearcă diavolul să profaneze sfinţenia ! Rezultă de aici că nu există păcătoşi întunecaţi pe cealaltă lume. Fiecare are acolo, chipurile, ‘aureola’ sa, ‘lumina’ sa, mai mult sau mai puţin clară. Însă cum se va prezenta atunci păcătosul care a murit fără să se pocăiască ? După Ford, trebuie şi acesta să-şi arate ‘lumina’ sa, oarecum diferită de a celorlalţi. Atunci probabil că există şi o aureolă a beţiei, o aureolă a desfrânării, o aureolă a iubirii de arginţi, o aureolă a urii, o aureolă a răzbunării, o aureolă a mândriei şi altele asemenea.

Să nu ne amăgim – acestea sunt aureole ale ‘luminilor’ demonice, arătate de diavol pentru a-i duce în rătăcire pe oameni. Căci însuşi satana se preface în înger de lumină (II Corinteni 11, 14), ca să amăgească jertfele lui cu puţină credinţă, cum că demonii înşelători, supuşi lui, sunt sufletele cutăror decedaţi, care se arată într-o lumină amăgitoare. Lumina adevărată, binecuvântată şi dumnezeiască este cu totul alta. Ea nu-i luminează pe cei păcătoşi. Doar pe cei drepţi şi pe cei ce se pocăiesc adânc, care vor străluci ca soarele în Împărăţia cerurilor (a se vedea Matei 13, 43).

Aici ajungem la o altă învăţătură înşelătoare a lui A. Ford. El propune o viziune cu totul nouă asupra lumii de aici şi a lumii de dincolo, unindu-le într-o singură şi unică lume. Dumnezeiasca descoperire ne învaţă însă că există două lumi: văzută, în care trăim acum, şi nevăzută, lumea duhovnicească, în care vom intra după moartea noastră. Cele ce se văd sunt trecătoare; iar cele ce nu se văd sunt veşnice (II Corinteni 4, 18). Lumea văzută se va desfiinţa (a se vedea II Petru 3, 11) ca să se arate ceruri noi şi un pământ nou, în care să locuiască dreptatea (a se vedea II Petru 3, 13).

Concepţiile lui Ford nu sunt conforme cu învăţătura Scripturii. El nu vorbeşte nicăieri de cataclismele care ameninţă această lume ce zace cu totul în rău (a se vedea I Ioan 5, 19), nici de vreun apropiat sfârşit al istoriei omenirii pline de păcat. El nu are nici un fel de viziune eshatologică legată de viitor. Aşteptările sale sunt nespus de ,,optimiste”. După el, cei ce mor nu se îndepărtează de cei vii de pe pământ. Ei trăiesc în aceeaşi lume în care locuim şi noi (p. 210), numai că în chip nevăzut. Nu astfel învaţă Cuvântul lui Dumnezeu. De acolo aflăm că săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv, după moartea lor, au fost duşi într-o cu totul altă lume (a se vedea Luca 16, 22-23), unde există Rai şi Iad, sânul lui Avraam şi chinurile cele veşnice (a se vedea Luca 16, 24). Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Este limpede că sufletele ieşite din trup nu rămân aici, ci îndată pleacă de pe pământ, şi iată cum: A murit săracul şi s-a dus de îngeri în sânul lui Avraam (Luca 16, 22) [...] Sufletul bogatului a fost luat însă de puteri pline de înfricoşare [...], căci sufletul nu merge singur în cealaltă lume”.

De această învăţătură scripturistică şi de cea a Sfinţilor Părinţi Ford nu ne pomeneşte. După el, drepţii şi păcătoşii nu se despart de lumea noastră, ci se află tot timpul în jurul nostru şi, folosindu-se ei de mai multă libertate decât noi, merg către ,,desăvârşire”. Moartea, după Ford, reprezintă slobozirea din această viaţă a necazurilor şi intrarea în veşnicia plăcută a libertăţii şi în permanenta creştere spirituală. După el, cei care se despart de trupul de acum se simt în corpul lor ,,astral”, în lumea cealaltă, precum păsărelele. Concluzia este nespus de naivă: ,,Pentru ce să ne facem griji, dacă aşa se prezintă moartea ?”

Vederile lui Ford sunt în totală contradicţie cu învăţătura ortodoxă privitoare la libertatea în lumea de dincolo a celor morţi. Sufletele cele drepte ale decedaţilor pot să aibă libertate şi, într-adevăr o primesc pe ea. Astfel se explică faptul că ele pot să ajute oamenilor de pe pământ care li se roagă lor. În acest fel s-a arătat Marta, maica Sfântului Simeon cel din Muntele Minunat, care a fost o mare dreaptă, distingându-se prin aspră înfrânare, prin nevoinţa postului, prin răbdare şi credincioşie către Dumnezeu în toate poruncile Lui şi mai cu seamă printr-o nespusă dragoste către Mântuitorul şi Preacinstita Lui Maică. În mod nemijlocit, după moartea sa ea s-a arătat celor doi ucenici ai lui Simeon vie, într-un veşmânt luminos şi în dumnezeiască lumină. Aceştia s-au înfricoşat pentru că Cuv duh 98 1ştiau că murise, însă ea le-a spus: ,,Nu vă temeţi, că Domnul nu m-a rânduit între cei morţi, ci între cei vii. Eu am venit la voi să vă ajut asupra diavolului, ca, biruindu-l, să câştigaţi viaţa veşnică”. Şi spunând aceasta, s-a făcut pe dată nevăzută.

Păcătoşii nepocăiţi şi împietriţi în păcatele lor sunt lipsiţi de libertate pe lumea cealaltă. Prin dumnezeiască hotărâre ei se află în întunericul iadului (a se vedea I Petru 3, 19), legaţi cu lanţurile întunericului (a se vedea II Petru 2, 4). Celui care s-a prezentat fără haină de nuntă, adică fără acoperământul dumnezeiescului har, i s-a spus: Legându-i lui mâinile şi picioarele, luaţi-l pre dânsul, şi-l aruncaţi întru întunericul cel mai dinafară (Matei 22, 13).

Prea Cuviosul Ambrozie de la Optina scrie: ,,Sufletele păcătoşilor, după învăţătura Bisericii Ortodoxe, sunt zăvorâte în iad şi nu au putere să înveţe pe cineva şi nici să iasă de acolo, aşteptând cu nespuse gemete înfricoşătoarea Judecată a lui Dumnezeu. Prin urmare, sunt chemate şi se arată (la şedinţele spiritiste) nu sufletele celor morţi, ci duhurile întunericului pline de păcat şi înşelătorii neamului omenesc”.

 

Sfântul Ambrozie de la Optina, tablou

 

Prin mediumuri, demonii îi liniştesc pe oameni cum că nu au nevoie de pocăinţă pe pământ şi că nu-şi are rostul frica de moarte câtă vreme după această viaţă toţi vor fi la un loc mai bun, într-o mai mare ori într-o mai mică măsură ... Cui foloseşte această propovăduire mincinoasă, dacă nu diavolului ? Nepregătiţi, nepocăiţi, oamenii înşelaţi cad în cursele celui viclean, ca să le fie aşezate sufletele în lanţurile cele veşnice.

Sfinţii, convinşi că există chinuri veşnice, s-au temut de păcatul care îi vătăma. Cu neîncetate lacrimi de pocăinţă şi cu neîncetate nevoinţe duhovniceşti au stins flăcările iadului. Când a sosit ultimul ceas al Sfântului Arsenie cel Mare, fraţii care-l înconjurau au văzut că el plângea cu amar şi l-au întrebat: ,,Părinte, oare şi tu te temi ?” El le-a răspuns: ,,Mă tem. Frica pe care o simt în acest ceas a fost mereu cu mine, de când m-am făcut monah”.

Se povesteşte şi despre vestitul nevoitor Ava Agaton că vreme de 3 zile, înainte de moartea sa, a stat nemişcat, cu ochii deschişi, îndreptaţi într-un anume loc. Fraţii l-au îmboldit şi l-au întrebat: ,,Ava, unde te afli ?” El a răspuns: ,,Stau înaintea Judecăţii lui Dumnezeu”. Fraţii i-au spus atunci: ,,Oare şi tu te temi ?” El le-a răspuns: ,,Măcar şi că m-am străduit cu toate puterile mele ca să împlinesc dumnezeieştile porunci, sunt însă om şi nu ştiu dacă faptele mele sunt plăcute lui Dumnezeu”. Fraţii l-au întrebat: ,,Oare nu eşti încredinţat că faptele tale sunt plăcute lui Dumnezeu ?” Bătrânul le-a răspuns: ,,Este cu neputinţă pentru mine să am încredinţare despre aceasta, până ce nu voi merge la Dumnezeu. Căci una este judecata omenească, iar alta cea dumnezeiască”. Când fraţii au vrut să-i mai pună şi alte întrebări, el le-a răspuns: ,,Faceţi dragoste şi nu-mi mai vorbiţi, căci n-am vreme”. Şi, spunând aceasta, el a tăcut, iar după puţină vreme şi-a dat duhul plin de bucurie. Fraţii au văzut că la ultima lui suflare ava s-a bucurat într-atât, ca şi cum ar fi întâlnit prieteni dragi.

Întreaga operă a lui A. Ford prezintă lupta ascunsă dintre Sfânta Scriptură şi îndrăzneala de a chema duhurile şi de a vorbi cu cei morţi, lucru oprit de aceasta. Susţinătorii lui Ford vor spune: ,,Cum să nu credem, când în şedinţele de spiritism ale lui Ford duhurile care i se arată lui fac prevestiri care se împlinesc ?” Un asemenea gen de întâmplare este descris de Ford cu privire la uciderea cunoscutului luptător pentru drepturile omului Martin Luther King. Redăm întâmplarea cuvânt cu cuvânt, ca să putem vedea în ce chip sunt ,,prevestirile” demonice. O astfel de ,,proorocie” conţine chiar în substanţa sa ceva respingător.

Pe data de 16 aprilie 1967 a fost înregistrată următoarea convorbire purtată între Fletcher (duhul care s-a arătat în şedinţele lui Ford şi care l-a ajutat la comunicarea lui cu ,,morţii”) şi participantul la şedinţa spiritistă, americanul John. După chemarea duhurilor, Fletcher a spus, având în vedere arătarea la şedinţa spiritistă a celor din cealaltă lume:

- Aici sunt oameni feluriţi ... Un oarecare Karlson spune că el va prevesti ceva ce trebuie cu foarte multă grijă să fie trecut în protocol. Este vorba de un negru, pe nume Martin Luther (King). Există un plan, care deja este prelucrat şi va fi dus la îndeplinire. Acesta este un plan plin de răutate. Un om duhovnicesc, pe nume Martin Luther King, trebuie să fie ucis, şi aceasta cât mai degrabă.

John: - Poţi să-mi spui, Karlson, cine-l va ucide pe King ?

Fletcher: - Nu.

John: - Ştie el oare când se va petrece aceasta ?

Fletcher: - Nu, nu exact. El vede doar o parte a tabloului. Proorociile de acest fel se primesc doar în linii mari. Doar planul.

John: - Dar se va întâmpla una ca aceasta ?

Fletcher: - Da.

După un an, pe data de 4 aprilie 1968, Martin Luther King a fost ucis.

Cei naivi şi neinformaţi vor cădea pe gânduri: ce proorocie exactă ! Cum să nu crezi în şedinţele spiritiste ? În realitate, aici nu este vorba de o adevărată proorocie divină, ci de observare demonică a planurilor rele şi de o prevestire în legătură cu acestea, privitor la ceea ce va urma. Scopul era să fie înşelaţi oamenii naivi. Singur Dumnezeu ştie totul înainte de a se petrece (a se vedea Daniil 13, 42), iar demonii nu au o asemenea atotcunoaştere. Ei nu pot să prezică cu exactitate viitorul, ci doar observă faptele, urmăresc planurile oamenilor şi prezintă prevestirile lor mediumurilor ca fiind ,,proorocii”. Astfel este întâmplarea cu uciderea lui Martin Luther King. Ascuns sub numele de Karlson, demonul a prezis uciderea doar pentru faptul că a ştiut de planul cel rău al ucigaşilor. Însă cine şi când va săvârşi uciderea, el însuşi a recunoscut că nu este în stare să prezică, întrucât ,,a văzut doar o parte a tabloului”.

Sfântul Antonie cel Mare explică în chip minunat: ,,Demonii nu ştiu nimic de la ei înşişi, ci ca nişte furi din ceea ce văd la alţii şi mai cu seamă sunt văzători ai faptelor decât mai înainte cunoscători. De aceea, deşi uneori numesc adevărate unele ca acestea, să nu se minuneze cineva de dânşii”.Cuv duh 98 2

Aceasta au arătat-o ei odată plini de mândrie, cum că va fi o mare revărsare de ape din pricina Nilului, deoarece au văzut că fusese necontenire de ploi în părţile Etiopiei, unde se află izvoarele Nilului. Pentru că ei aleargă pretutindeni cu repeziciune, ,,au prezis” cu câteva zile mai devreme revărsarea apelor, mai înainte ca apele să parcurgă lungul drum din Nilul de sus până în părţile de jos şi să pricinuiască cu adevărat potopul.

 

Sfântul Antonie cel Mare, cu scene din viaţa lui

 

Uneori însă prevestirile demonilor nu se împlinesc. Sfântul Antonie cel Mare a lămurit una ca aceasta, spunându-le fraţilor: ,,Nu arareori demonii prevestesc, cu câteva zile mai înainte, că vor sosi (în mânăstire) oaspeţi fraţi şi aceştia cu adevărat vin ... Însă alteori se întâmplă ca cei ce vin pe cale să se întoarcă din drum, şi atunci demonii se arată mincinoşi”.

Ford recunoaşte mai apoi în cartea sa că îndeletnicirile mediumurilor nu sunt pentru oricine, afirmând totuşi că ,,îndeletnicirile de bază nimănui nu pot să aducă vătămare”. Dimpotrivă, după el, acestea dezvoltă ,,spiritualitatea” omului, şi aceasta, fără nici un fel de post şi rugăciune, fără vreun fel de nevoinţă întru dobândirea smereniei. După Ford, ,,viaţa ascetică nu are vreo înrâurire asupra rezultantei căii desăvârşirii duhovniceşti”. Pentru desăvârşirea obţinută prin căderea în transă şi prin părtăşia cu cei trecuţi în lumea de dincolo, omul are nevoie, după el, să se elibereze de frica de moarte.

Unii pot să-şi pună întrebarea: nu merg oare diavolii chiar împotriva lor înşile când afirmă prin mediumuri că există nemurire a sufletului şi că trebuie să credem în viaţa de după moarte ? Da. Aparent, ei merg împotriva lor înşile, iar noi am putea fi înşelaţi, spunând că ne folosim de arătările lor ca o mărturie că există o lume spirituală. În realitate, demonii şi-au luat măsuri şi, în final, ei câştigă din nou mintea omului. Ca o compensaţie a insuflărilor lor despre credinţa în nemurirea sufletului – lucru din care ar fi putut să rezulte o pagubă pentru ei –, diavolii seamănă credinţele strâmbe ale religiilor păgâne: că ar exista chipurile o reîncarnare a sufletelor în noi trupuri, că iadul este vremelnic şi îngăduit doar pentru desăvârşirea sufletelor.

În afară de aceasta, ei răspândesc înşelătoarea afirmaţie că proorocii cei de demult şi chiar sfinţii apostoli ar fi fost chipurile mari mediumuri, că Hristos a fost un învăţător, un mag, nu însă şi Mântuitor şi Răscumpărător al omenirii; că pe lângă sfinţii creştini există o mulţime de mari yoghini şi fakiri indieni care uimesc lumea prin marile lor realizări ,,spirituale”. În acest chip, credinţa, denaturată prin strâmbătatea sădită de satana, conduce iarăşi pe o altă cale la el. Mult mai sigur chiar decât în cazul absenţei credinţei. Prin urmare, în nici un caz nu trebuie să ne încumetăm către şedinţele spiritiste pe motivul – nevinovat la prima vedere – că s-ar demonstra chipurile în acest mod existenţa lumii spirituale.

Noi, creştinii dreptmăritori, trebuie să ne dăm seama de primejdiile care ne pândesc şi din partea cea de-a stânga – e vorba de raţionalismul ateist –, şi din cea de-a dreapta – unde ne îmbie calea largă a credinţelor celor strâmbe. Văzând toate acestea, trebuie să spunem cu tărie ,,nu” ispitelor venite atât de-a stânga, cât şi de-a dreapta. Noi trebuie să urmăm fără abatere calea cea strâmtă, poruncită de Mântuitorul (a se vedea Matei 7, 14), a dumnezeieştii descoperiri în privinţa vieţii de după viaţă. Nu trebuie să ascultăm nicicum de învăţăturile ateiste care spun că nu există viaţă după moarte, nici de vestirile proorocilor mincinoşi care ne amăgesc cum că totul dincolo ar fi minunat pentru orice om.

Trebuie să ne păzim cu străşnicie de fanteziile atrăgătoare ale multor învăţători mincinoşi, care aşteaptă nerăbdători să sosească vremea când ,,ştiinţa” mediumurilor şi parapsihologilor, răspândită neobosit printre oameni, nu va mai fi socotită ca ceva ieşit din comun. Aceasta se speră că se va petrece în lumea secolului al XXI-lea, lume care va ajunge la un mare progres, la noi realizări ,,spirituale” şi la descoperirea de noi ,,dimensiuni”. O vreme în care toţi vom putea ,,să vorbim despre acelea care se află în spatele frontierei vieţii noastre, în chip atât de limpede, ca şi cum am vorbi despre locurile care se află în spatele orizontului de dinaintea casei noastre”.

Da, este posibil ca în vremurile noastre apocaliptice, când se va dezlega satana din temniţa lui (Apocalipsa 20, 7), să vină o asemenea vreme când va creşte nespus de mult numărul slujitorilor demonilor şi când toţi se vor înşela că s-a descoperit taina vieţii de după moarte – un ,,domeniu” interzis de Dumnezeu. Acea vreme nu va sosi însă până ce nu se va împlini complet lepădarea de credinţă (a se vedea II Tesaloniceni 2, 3), când încălcările legii vor împărăţi în toată plinătatea lor, când oamenii răzvrătiţi vor ajunge cu neascultarea de Dumnezeu până acolo încât se vor supune întru totul stăpânirii demonilor şi vor căuta darurile acestora pentru ocupaţiile lor spiritual-mistice nesănătoase. Dumnezeu să ne păzească de toate acestea !

Să luăm aminte la următoarele: nicicând, câtă vreme suntem atât de legaţi de trup şi de păcat, nu ne va deveni nouă – încă din această lume – accesibilă întru totul lumea de dincolo, căci este spus că pe pământ prin credinţă umblăm, iar nu prin vedere (II Corinteni 5, 7). Să amintim încă şi testamentul lăsat nouă de Sfântul Apostol Pavel: Socotiţi ca să nu vă fure pre voi cineva cu filozofia şi cu înşelăciunea deşartă, după predania oamenilor, după stihiile lumii şi nu după Hristos (Coloseni 2, 8).

În canoanele bisericeşti este poruncit să fie lipsiţi vreme de 6 ani de sfânta împărtăşanie acei creştini care se ocupă cu spiritismul. Şi nu întâmplător. Orice preocupare de acest gen este demonică. Încă din Vechiul Testament, Dumnezeu le-a interzis cu străşnicie credincioşilor să fie atraşi de feluritele chipuri diavoleşti, spunând că printre ei nu trebuie să se afle nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător, nici descântător, nici chemător de duhuri, nici cei ce grăiesc cu morţii. Că urâciune este Domnului Dumnezeului tău tot cel ce face acestea (potrivit A Doua Lege 18, 10-12). Oricare bărbat sau femeie dintre voi se va face descântător sau vrăjitor, cu moarte să se omoare (Leviticul 20, 27).

Învăţătura mincinoasă, diavolească, este foarte răspândită în lume, însă adevărul dumnezeiesc este unul singur. Rătăcirile demonice se revarsă ca un pârâu pe planeta noastră, dar ele vor sfârşi întru ruşine la sfârşitul lumii. Iar adevărul Domnului rămâne în veac (Psalmi 116, 2). Pe acest adevăr trebuie să zidim concepţia noastră despre lume, atât despre această lume, cât şi despre viaţa viitoare. El ne va aduce mântuirea şi ne va conduce către veşnicia cea fericită.

 

 

II. Mărturii ale oamenilor care au trecut prin moarte clinică

În veacul nostru, în care omul, cu toate neputinţele lui morale, este ridicat la rang de cult, nu se acceptă nicicum să se vorbească despre păcătoşi şi nici despre nefericita lor stare de dincolo de mormânt. În toată lumea se observă astăzi o nedisimulată tendinţă de a se minimaliza noţiunea de păcat, de a fi îndreptăţite aproape toate slăbiciunile morale ale omului, mai ales slăbiciunile vieţii intime, şi de a se nega credinţa în existenţa iadului veşnic. Sublinierea continuă a dreptului fiecăruia la fericirea pământească, precum şi a aspiraţiei pe cât este cu putinţă la cât mai multe desfătări ameninţă nu doar să adumbrească în conştiinţa oamenilor dumnezeiasca lege morală, ci şi să facă de necrezut faptul că există chinuri ale iadului, aşa cum sunt zugrăvite de Cuvântul lui Dumnezeu, pentru păcătoşii nepocăiţi. Acest fenomen este rod al îndepărtării de Dumnezeu, dar şi al aşezării omului în centrul universului. Prin această aşezare sunt de înţeles combaterea existenţei iadului, cât şi ,,îndreptarea” naivă a Evangheliei, prin tâlcuirea acesteia ori prin trecerea cu vederea a înfricoşătoarelor pedepse ale lui Dumnezeu pentru omul contemporan din pricina păcatului.

Astfel se lămureşte în chip limpede de ce unora le place astăzi să nege viaţa de după moarte, căci în acest chip ei sunt liberi de orice răspuns înaintea lui Dumnezeu. Iar pentru unii este mult mai plăcută propovăduirea mincinoasă care prezintă lumea cealaltă în cele mai luminoase culori. Sfântul Apostol Pavel a grăit în chip minunat: Că va fi vreme când învăţătura cea sănătoasă nu o vor primi; ci după poftele lor îşi vor alege loruşi învăţători, gâdilându-i la urechi; şi de la adevăr auzul îşi vor întoarce, iar la basme se vor pleca (II Timotei 4, 3-4).

Basmele, despre care cu atâta durere şi îngrijorare grăieşte marele apostol al neamurilor, se prezintă astăzi sub forma cercetărilor ,,ştiinţifice” în legătură cu ,,problemele” morţii. Unii socotesc că pot, prin necredinţa lor, să biruie credinţa în privinţa vieţii de dincolo de mormânt, iar alţii denaturează această credinţă, dându-i un caracter plăcut pentru cei păcătoşi. Astfel este şi psihiatrul american contemporan Raymond Moody, care a publicat în 1975 o carte în care şi-a propus să fie apologetul credinţei de dincolo de mormânt (pe care el o numeşte Viaţa de după moarte), dar care în realitate conduce cititorii în rătăciri eretice nemaiîntâlnite în această privinţă. Traducerea în germană a cărţii a fost editată la Hamburg, în 1977, şi poartă titlul Leben nach dem Tod. Din această traducere vom cita şi noi.

 

Cuv duh 98 3

 

Mai întâi de toate, domnul Moody ne previne că expunerea lui ar fi întemeiată pe o documentare solidă, fiind cercetate 150 de persoane care au trecut prin moarte clinică. Apoi autorul relatează cele povestite de intervievaţii săi şi ne face cunoscute trăirile oamenilor care au trecut prin această experienţă, construind o anume schemă şi generalizând în aproape toate întâmplările de întoarcere de la moarte la viaţă.

,,Omul este înaintea ultimei suflări. Până ce epuizarea lui trupească se apropie de cel mai înalt punct, el aude cum medicul îl declară ca fiind mort. Dintr-odată, simte un zgomot pătrunzător ori un vuiet şi are în acelaşi timp sentimentul că se mişcă mult mai repede printr-un tunel lung. După aceasta se vede afară din trupul său, nu însă în aceleaşi condiţii de mai înainte. Ca un observator oarecare, el îşi priveşte propriul trup asemenea unui străin şi participă la încercările de a fi reanimat. După o vreme începe să se obişnuiască cu starea lui înfricoşătoare şi descoperă că are din nou un ‘trup’, care se deosebeşte esenţial de trupul lui fizic atât în structura sa, cât şi după însuşirile sale. Îndată se petrec lucruri noi cu el. Alte făpturi se apropie de cel mort ca să-l salute şi să-l ajute. El recunoaşte sufletele părinţilor şi prietenilor săi, adormiţi mai înainte; în faţa sa se arată o făptură plină de iubire şi căldură, o făptură de lumină, pe care până atunci el nu a văzut-o.

Acea făptură, fără să-i vorbească, îl priveşte întrebător, cu scopul de a-l face să-şi evalueze întreaga lui viaţă. Aceasta îi ajută, prin faptul că face posibilă trecerea fulgerătoare pe dinaintea ochilor săi, ca o bandă cinematografică, a celor mai importante evenimente din viaţa sa. Deodată, cel mort se apropie de un oarecare gard despărţitor ori graniţă, reprezentând o linie despărţitoare între pământ şi viaţa de dincolo, însă lui îi este limpede că trebuie să se întoarcă pe pământ, nesosind încă vremea să moară. El se împotriveşte, deoarece părtăşia lui cu cealaltă viaţă este atât de plină de răpire, încât nu mai vrea să se întoarcă pe pământ. Este plin de un simţământ de bucurie, de dragoste şi de pace. În ciuda împotrivirii sale lăuntrice, fără să ştie cum, el se reuneşte însă cu trupul său fizic şi-şi continuă viaţa”.

În expunerea lui, mai apoi, doctorul Moody cercetează asiduu şi amănunţit elementele de înaltă sinteză, oprindu-se asupra fiecărui moment în parte, tratându-l într-un capitol separat. Oricât s-ar adânci în scrierea lui asupra mărturisirilor ,,de dincolo de mormânt” ale celor care au trăit acestea, el nu pomeneşte niciunde că pacienţii săi i-ar fi împărtăşit că au fost înfricoşaţi de vederea demonilor iadului ori a gheenei celei de foc ori de chinurile care îi aşteaptă pentru păcatele făcute de ei, păcate neudate cu lacrimi de pocăinţă. Dacă se vorbeşte de zgomote chinuitoare în cazul ,,morţii” clinice, acestea durează foarte puţin şi nu au nici o legătură cu iadul. Trecerea sufletului printr-un fel de tunel întunecos este şi ea o foarte scurtă trăire a sufletului şi nu un chin lung de iad. Toţi cei morţi încearcă un simţământ de pace, de bucurie şi de dragoste la întâlnirea lor cu ,,făptura luminoasă”. O femeie care a trecut printr-o astfel de ,,moarte”, relatând ce a trăit ea, a spus: ,,Am murit, iată. Cât este de frumos !”

Merită subliniat faptul că doctorul Moody vorbeşte întotdeauna doar de ,,viaţa de după viaţă” şi niciunde nu pomeneşte de moartea de după moarte. Iar această ,,moarte de după moarte” este moartea cea a doua (a se vedea Apocalipsa 21, 8), numită astfel de către Sfântul Ioan Teologul. Aceasta nu înseamnă nimicirea sufletului, ci veşnicul chin din iad al celor ce nu s-au pocăit.

Credinţa în ,,răsplata şi pedeapsa în viaţa viitoare” nu este prezentă, după doctorul Moody, nici la oamenii care înainte de moarte au cugetat şi au crezut astfel. ,,Spre marea lor mirare, ei au văzut pe viu că, atunci când faptele lor păcătoase şi rele s-au descoperit ‘înaintea entităţii de lumină’, această entitate nu a reacţionat cu mânie ori cu ură, ci întotdeauna cu înţelegere şi chiar cu umor”. Într-un alt loc din cartea doctorului Moody se subliniază că toţi cei care s-au întâlnit cu ,,entitatea de lumină” s-au simţit iubiţi şi acceptaţi de aceasta. Astfel, după doctorul Moody, nu există judecată, ci doar dragoste şi bunătate. Nu prin înfricoşătoare mustrări, ci prin înţelegere trebuie întâmpinaţi cei ce mor. Pentru aceasta, ei nu mai simt vreo frică de moarte, nici nu văd în ea ceva înfricoşător.

Aici ne confruntăm cu o nouă propovăduire despre lumea cealaltă şi despre starea veşnică a celor păcătoşi. Înaintea noastră se arată o ,,evanghelie” necunoscută până acum, deosebită de Evanghelia cea veşnică a lui Hristos, pe care o cunoaştem (a se vedea Apocalipsa 14, 6), fiind de-a dreptul opusă acesteia. Noua ,,evanghelie” eretică doreşte s-o înlocuiască pe cea adevărată şi veşnică, fiind întemeiată nu pe mărturiile probate ale dumnezeieştii descoperiri, ci pe experienţa oamenilor păcătoşi obişnuiţi, care au trecut pentru scurtă vreme ,,dincolo”. Ei mărturisesc că după pragul de aici al morţii, chipurile, totul ar fi minunat, că nu ar fi iad veşnic şi nici chinuri. Însă aceşti oameni nu-şi dau seama că în realitate ei sunt înşelaţi de diavol.

Pornind către o critică a ,,evangheliei” denaturate propuse nouă, trebuie mai întâi de toate să subliniem faptul că cei care au trecut prin moarte clinică nu se întorc dintr-o moarte autentică la viaţă. Ei au fost doar socotiţi ca fiind morţi, fără a se rupe însă pe deplin de această lume. În medicină sunt cunoscute cazurile când inima se opreşte, însă viaţa mai palpită în trup. Numai când neuronii corticali încep să moară, abia atunci se poate vorbi de intrarea în moarte biologică, adevărata moarte. Prin urmare, cei ce se află în stare de moarte clinică nu se întorc de pe lumea cealaltă, ca să mărturisească despre ea, nu înviază din morţi, ci, după o mai scurtă ori mai lungă perioadă de leşin, se întorc, prin mişcări de reanimare, la viaţa de dinainte, după ce doar s-au apropiat de linia de frontieră care desparte viaţa de moarte. În concluzie, trăirile şi vedeniile celor ce trec prin moarte clinică sunt numai de dinainte de moarte şi nu de după moarte. Ele nu pot fi socotite ca mărturii autentice ale oamenilor care au murit, ci doar ca vedenii date de puterile întunericului iadului, cu scopul de a sădi prin ele felurite învăţături mincinoase şi pierzătoare de suflet.

Însuşi doctorul Moody dă de înţeles că pacienţii examinaţi de el nu au fost oameni morţi pe deplin. El afirmă următoarele: ,,Celor morţi li se întâmplă să se apropie de un fel de limită ori graniţă, reprezentând linia de despărţire între pământ şi viaţa de dincolo. Însă este limpede că ei trebuie să se întoarcă pe pământ, nesosind încă vremea morţii lor”.

În această stare-limită este limpede că întâlnirea celui ce moare cu o oarecare ,,entitate luminoasă” nu este întâlnirea cu Dumnezeu-Judecătorul, care neapărat se va petrece după moartea noastră fizică. În concordanţă cu învăţătura Bisericii Ortodoxe, înaintea Dreptului Dumnezeu se va arăta sufletul omului despărţit definitiv de viaţa pământească, pentru a primi la aşa-numita Judecată particulară o vremelnică sentinţă. Iar, dacă aceasta nu este întâlnirea cu Dumnezeu, ne întrebăm: ce se ascunde în spatele ,,binevoitoarei făpturi”, a ,,entităţii luminoase” ? Iată o întrebare capitală. Doctorul Moody nu spune exact cine este această ,,entitate luminoasă”. Ea ar fi, după el, în felurite chipuri, ţinând seama de apartenenţa religioasă şi de educaţia religioasă ale omului. Mai mulţi creştini o identifică cu Hristos. Doi evrei au văzut în ea un ,,înger”. Cineva care nu a avut însă înainte nici o convingere religioasă a numit-o întâi de toate ,,entitate luminoasă”.

Pentru noi, întrebarea: cine se arată ca ,,entitate ori făptură luminoasă” este, subliniem, de o mare importanţă. Aceasta nu poate să fie înger, căci este prezentat ca cineva care chipurile ,,hotărăşte” starea veşnică a oamenilor, ca cineva care se înalţă peste puterea îngerilor. Aceasta nu poate fi nici Hristos ori Dumnezeu-Tatăl, căci cum este cu putinţă ca Dumnezeu să-i întâmpine pe oamenii încărcaţi de păcate cu umor, când El Însuşi ne-a îndemnat să luăm aminte cu frică şi cutremur la propria mântuire veşnică (a se vedea Filippeni 2, 12; Psalmi 2, 11) ? Dacă la judecata obişnuită omenească omul se prezintă cu o inimă strânsă şi plină de îngrijorare, cu atât mai serios trebuie să privească el spre Judecata lui Dumnezeu, care îi hotărăşte soarta veşnică.

Dacă nu este nici înger, nici Dumnezeu, rămâne să credem că această făptură este fie un demon, care se prezintă drept Hristos, fie satana însuşi. Au nu doar despre el Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte că poate să se închipuiască chiar şi în înger al luminii (a se vedea II Corinteni 11, 14), cu scopul de a-i înşela pe cei slabi în credinţă ?

În vremurile noastre antihristice, diavolul puternic şi în mijlocul necredincioşilor, şi al credincioşilor, atâta doar că acum el şi-a schimbat tactica. Mai înainte el se arăta adesea în chipul lui îngrozitor chiar şi celor dreptcredincioşi, ca să-i arunce dacă este cu putinţă în deznădejde, mai cu seamă în ceasul lor de pe urmă, şi astfel să-i dobândească pe ei. Acum, cel mai adesea, el se ascunde sub masca unei oarecare ,,entităţi luminoase”, întâmpinând ,,omeneşte” sufletele oamenilor care mor, nu cu asprime, ci cu înţelegere şi chiar cu umor. Scopul este ca, întorcându-se la viaţa pământească, oamenii care mor să înceapă să propovăduiască ,,evanghelia” mincinoasă, cum că dincolo de moarte nu există chinuri ale iadului, ci doar bucurie, dragoste şi pace. Despre o asemenea ,,evanghelie” mincinoasă, care se opune Evangheliei lui Hristos, cunoscută nouă mai demult, Sfântul Apostol Pavel a spus: Oricine vă va binevesti vouă afară de ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie (Galateni 1, 8). Neîmpăcarea între una şi cealaltă va reieşi mai limpede din următoarele comparaţii:

 

1. Cei ce au trecut prin moarte clinică au experimentat, după doctorul Moody, un simţământ de pace, de bucurie şi de dragoste la întâlnirea cu ,,entitatea luminoasă”, deoarece aceasta a reacţionat cu multă condescendenţă şi chiar cu bunătate faţă de neputinţele lor.

Nu astfel zugrăveşte Mântuitorul întâlnirea omului cu Dumnezeu la moarte. Bogatul cel fără de minte, care cugeta unde să-şi mai pună averile ce i se înmulţiseră (a se vedea Luca 12, 16-20), când a auzit dumnezeiescul cuvânt privitor la sfârşitul său pământesc şi mai cu seamă adresarea nebune, nu a încercat un simţământ de pace, de dragoste şi bucurie, nici nu a simţit în glasul adresat lui vreo nuanţă de umor blajin, ci a trăit pe viu o frică de moarte îngrozitoare, înţelegând că sufletul lui va fi dus cât de curând la o grea cercetare pentru faptele sale cele rele. Aceasta este subliniată prin expresia slavonă ,,duşu tvoi isteajut” (sufletul cerut de la tine va fi supus unei cercetări nespus de aspre), folosită în această pildă evanghelică (Luca 12, 20).

Tot astfel afirmă şi Sfântul Apostol Pavel când scrie: Iar celor prigonitori, care se pun împotriva adevărului, şi se supun nedreptăţii, mânie şi urgie (Romani 2, 8).

După învăţătura mincinoasă a doctorului Moody, moartea nu este ceva mai mult decât o gluma, iar după învăţătura Bisericii, aceasta este cea mai înfricoşătoare încercare pentru noi.

 

2. După doctorul Moody, chiar şi la cele mai rele şi mai păcătoase fapte ,,făptura de lumină” reacţionează întotdeauna cu înţelegere. Toţi păcătoşii se simt iubiţi şi acceptaţi de ea, fără a se ţine seama că s-au pocăit ori ba. Nu există nici un fel de mustrare, de aceea să nu se mai ia aminte la moarte de acum cu frică ! Ţinta aici este de a depăşi cutremurarea omenească firească înaintea ceasului înfricoşător al morţii care ne aşteaptă.

La această privelişte plină de păcat trebuie să punem înainte dumnezeieştile cuvinte spuse bogatului care uitase de sine: Nebune, întru această noapte sufletul tău vor să-l ceară de la tine (Luca 12, 20). Cuvântul nebun nu este oare o mustrare ? Referitor la aceasta, Sfântul Apostol Pavel scrie: Înfricoşat lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu (Evrei 10, 31). Înfricoşător este, căci nelegiuiţii sunt trimişi în iad, la veşnicele chinuri, unde viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge (Marcu 9, 44), după cunoscutele cuvinte ale lui Hristos.

Relaţia ,,răsplată şi pedeapsă în viaţa viitoare” este negată fără menajamente de către doctorul Moody. El spune că această relaţie nu se confirmă nici măcar la oamenii care înainte de moarte au cugetat şi au crezut astfel. Pentru toţi ar exista mântuire !

Iată rezultatul minciunilor înşelătoare ale ucigaşului de oameni satana: se declară că, fără nici un fel de pocăinţă, cei păcătoşi ,,sunt primiţi în rai”. Cine dintre cei ce cred în asemenea minciuni, atât de atrăgătoare pentru omul contemporan, lipsit de o înţelegere sănătoasă, va gândi, după toate acestea, să se mai căiască în viaţă de păcatele sale ? Negarea relaţiei ,,răsplată şi pedeapsă” este o respingere a principiului de temelie al dumnezeieştii dreptăţi, după care Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele lui (a se vedea Psalmi 61, 13; Matei 16, 27; Apocalipsa 2, 23 etc). Iar rezultatul final constă în subminarea temeliilor şi aşa şubrede ale stării morale a omului şi în veşnica pieire pentru nenumărate suflete.

Doctorul Moody spune: ,,Foarte rar unii dintre ascultători [ai relatărilor sale publice pe această temă] vor fi preocupaţi să-şi explice experienţa apropierii de moarte prin părtăşia demonilor”, adică să pună pe seama puterilor întunericului vedeniile celor ce mor. Amestecul demonilor, după doctorul Moody, este exclus, deoarece toţi cei cercetaţi de el s-au întors la viaţă cu hotărârea de a urma calea bunătăţii – de a fi iubitori şi plini de pace, lucru care, după el, nu ar fi putut să se întâmple dacă ei s-ar fi aflat sub influenţa satanei, semănătorul urii şi al distrugerii.

Tocmai aici se ascunde viclenia celui rău, vom spune noi. Pe cel care este de acord cu propovăduirea minciunii că nu ar exista chinuri veşnice, diavolul nu-l doreşte nici beţiv, nici bătăuş, nici urâtor de oameni, nici criminal, căci nimeni nu ar da crezare mărturiei unor oameni cu un comportament scandalos. Însă ca oameni ,,în bună rânduială” ei pot să facă mult mai bune servicii satanei, răspândind învăţătura lui mincinoasă şi pierzătoare de suflet, cum că nu ar exista chipurile nici un fel de iad.

Aici trebuie să subliniem că aşa-numiţii oameni ,,cu rânduială” pot să fie departe de Dumnezeu şi să piară, dacă în spatele ,,cumsecădeniei” lor se ascunde nu smerenia, ci mândria. O comportare exterioară cuviincioasă nu este deloc de ajuns înaintea lui Dumnezeu pentru primirea Împărăţiei Cerurilor, după cuvintele lui Hristos: Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor (Matei 5, 20). Omul evlavios la vedere poate pe dinăuntru să fie cuprins de patimi şi neputinţe ascunse. După cuvântul dumnezeiesc, omul trebuie să se nască duhovniceşte, ca să intre în Împărăţia lui Dumnezeu (a se vedea Ioan 3, 3-5); el trebuie să devină făptură nouă în Hristos (a se vedea Galateni 6, 15), să se preschimbe întru totul prin harul lui Hristos, să se înrădăcineze şi să se zidească în El (a se vedea Coloseni 2, 7), căci doar acela care este întru Hristos, făptură nouă este (II Corinteni 5, 17), acela este al lui Hristos (a se vedea Romani 8, 9). Iar care sunt ai lui Hristos, trupul şi-au răstignit împreună cu patimile şi cu poftele (Galateni 5, 24).

Ce bună rânduială au astfel de oameni dacă au însuşirea mândriei satanice şi o socotesc pe ea ,,virtute omenească” ? Ei sunt departe de împărăţia smereniei lui Hristos (a se vedea Matei 11, 29). Cât de creştini pot fi consideraţi dacă nu socotesc slava deşartă ca păcat şi o califică drept ,,satisfacţie morală”, care îi umplu cu înaltă cinstire de sine ? Ce vădire a răului arată, dacă neîncetat se hrănesc din amintirea păcatelor străine şi încalcă cunoscuta poruncă a lui Dumnezeu despre neosândire (a se vedea Matei 7, 1), crezând că aduc slujbă lui Dumnezeu (Ioan 16, 2) ? Dacă asemenea oameni – unelte ale diavolului – propovăduiesc că nu există iad veşnic, oare să-i credem, când Însuşi Dumnezeu îi respinge după cele spuse de Scriptură: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă (I Petru 5, 5) ?

Este naiv să se creadă că satana, ca duh al urii şi al distrugerii, poate să propovăduiască ura şi distrugerea. Dimpotrivă, el mai uşor ajunge la realizarea urii şi a distrugerii prin propovăduirea învăţăturilor sale pierzătoare şi mincinoase. El este viclean (a se vedea Matei 6, 13) şi face din oamenii păcătoşi jertfele sale, care ajung până la tragica stare de a rătăci pe alţii, rătăciţi fiind ei înşişi (potrivit II Timotei 3, 13). Doctorul Moody este el însuşi, după noi, un om rătăcit de satana, rătăcind apoi şi pe alţii. El întoarce pe cei care cred în Hristos către învăţătura lui cea mincinoasă, cum că nu există iad veşnic. Pentru firea omenească aplecată spre păcat (a se vedea Facerea 6, 5), concluzia din cercetarea învăţăturii mincinoase poate să fie doar următoarea: dacă atât de uşor se iartă păcatele pe lumea cealaltă şi sunt tratate în glumă, putem să greşim fără nici o teamă de pedeapsă !

În loc să păşească cu mare grijă către cercetarea cazurilor de moarte clinică – ţinând seama de duhul Scripturii şi al Sfinţilor Părinţi – şi să le supună unei atente valorificări, aşezându-le în lumina Cuvântului dumnezeiesc şi a concepţiei Bisericii, doctorul Moody ia drept aur curat înşelările aceluia care este numit de Hristos mincinos, şi tatăl minciunii (Ioan 8, 44).

Unii ar putea să replice însă: doctorul Moody nu este oare de folos celor credincioşi, dacă nu altfel, măcar prin faptul că demonstrează în veacul nostru materialist existenţa unei lumi spirituale în afara celei materiale ? Este adevărat că mărturiile lămuritoare ale doctorului Moody confirmă – însă doar pentru cei credincioşi, nu şi pentru cei necredincioşi – existenţa unei lumi imateriale. Necredincioşii socotesc cu îndârjire toate acestea drept fantezii, amăgire de sine şi halucinaţii. Însă adevăraţii credincioşi ai Cuvântului lui Dumnezeu nu au nevoie de o asemenea confirmare a credinţei lor, pe care să le-o aducă doctorul Moody, care una pare că zideşte, iar alta distruge: el afirmă, şi aceasta destul de nesigur, credinţa în existenţa unei vieţi după moarte şi, în acelaşi timp, surpă dogmele revelaţiei dumnezeieşti despre veşnicele chinuri ale păcătoşilor nepocăiţi, despre existenţa unui iad real şi despre imposibilitatea păcătosului de a arăta o pocăinţă mântuitoare după moartea sa. În acest fel, în loc să fie întăriţi, credincioşii sunt nedumeriţi şi se clatină în adevărata credinţă privitoare la viaţa de după moarte.

Folosul unor asemenea cărţi, precum cea pusă sub semnul întrebării a autorului american, este minimal, iar vătămarea uriaşă. Diavolul face chipurile un oarecare ,,serviciu” credincioşilor, însă acel serviciu se plăteşte cu preţul jertfirii adevărurilor mântuitoare. Ceva mai mult, aceasta se plăteşte cu uriaşul preţ al înmulţirii smintelilor în sufletele oamenilor, care pier prin atragerea lor în înşelătoriile diavoleşti.

Creştinul ortodox nu trebuie în nici un caz să se orienteze în cercetarea chestiunilor cruciale după cele spuse de doctorul Moody şi după ,,anchetele” menţionate, ci după Sfântul Apostol Pavel, care nu numai că nu s-a folosit din glasul neprihănit la prima vedere al slugii îndrăcite din oraşul Filippi, care îl mărea înaintea poporului, ci a şi izgonit din ea duhul cel pitonicesc (a se vedea Faptele Apostolilor 16, 16-18). Prin aceasta, apostolul ne-a arătat că este mare păcat să ne folosim de ,,serviciile diavolului”, căci orice serviciu diavolesc se plăteşte scump şi prea scump: cu veşnica mântuire a sufletului.

Tendinţele colportate în cartea cercetată se bucură în general de o bună primire printre oamenii nelămuriţi de astăzi. Cât este de mângâietor, spun ei, că nu există demoni pe lumea cealaltă, nici chinuri veşnice şi nici vreo pedeapsă pentru păcate. Totul se iartă ! ,,Făptura luminoasă” îi acceptă pe toţi. Omul merge de aici nu la chinuri, ci să sporească, să se desăvârşească şi să se ,,împlinească” ...

Însă ce înţelege doctorul Moody prin ,,împlinirea de sine” ? Nu este oare aceasta o aluzie la faptul că omul poate să se desăvârşească şi fără Dumnezeu, lucru respins de Hristos (a se vedea Ioan 15, 5) ? Omul este făcut ca să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu (a se vedea Facerea 1, 26) şi nu la vreo ,,împlinire de sine” care îl îndepărtează de Dumnezeu şi care nu este de nici un folos. Aceasta este în realitate o mândră subliniere a sinelui din punct de vedere teosofic, o fascinaţie de sine yoghină, o ,,adâncire în sine”, în ,,eul” personal. Prin aceasta demonii îi îndepărtează pe oameni de la cel mai înalt scop rânduit de Dumnezeu: acela de a atinge asemănarea cea dumnezeiască (a se vedea Matei 5, 48) prin binecuvântata Lui cale, a credinţei adevărate şi a sfinţeniei vieţii.

Prin această expunere este limpede de ce demonii nu se arată niciunde în adevăratul lor chip înaintea pacienţilor ,,care au murit” ai doctorului Moody. Atunci se ascund în mod conştient, căci este mult mai bine pentru ei să acţioneze prin uneltele lor credincioase.

Un cu totul alt tablou ne prezintă relatările credincioşilor ortodocşi întorşi de pe cealaltă lume, despre care vom vorbi mai departe. Chiar şi marii drepţi au văzut înaintea morţii lor puterile diavoleşti sosite să-i îndepărteze de pe calea lor către lumea cealaltă. De pildă, marea nevoitoare de la Mânăstirea Diveevo, Elena Manturova, înconjurată înainte de sfârşitul său de vedenii cereşti, a strigat-o deodată pe ucenica sa: ,,O, Xenia, ce-i asta ?” Şi, cuprinsă de frica de moarte, s-a tras către ea. ,,Ce este aceasta ? Cei doi nu au chip ! Aşa sunt vrăjmaşii ! ... Însă aceste înşelăciuni ale vrăjmaşului nu mai pot nimic asupra mea”. Spunând aceasta, s-a întins liniştită pe patul ei, dându-şi duhul.

Sub forma unei ,,noi concepţii” şi unui nou mod de gândire se strecoară în realitate vechiul eres origenist, osândit de mult de Biserică, despre apocatastază: mântuirea tuturor, conform căreia şi diavolul, şi antihrist, şi toţi păcătoşii care nu se pocăiesc se vor mântui şi nu vor exista chinuri veşnice pentru nici o făptură.

Această concepţie modernă, atât de acceptată de omul contemporan care a pierdut calea, poate doar să-i adoarmă pe creştini şi, mai mult, să le slăbească starea morală. Acum este clar cine se ascunde în spatele acestor concepţii noi, liberale şi înşelătoare – acesta este diavolul, împreună cu nenumăraţii lui colaboratori. Nu în zadar ne-a prevenit Hristos că se va arăta mulţime de prooroci înşelători şi de învăţători mincinoşi (a se vedea Matei 24, 11). Prin noua lui concepţie, doctorul Moody se arată, într-adevăr, în întristătorul rol de învăţător mincinos. El surpă credinţa în Evanghelie, unde se vorbeşte despre gheena de foc şi veşnicele chinuri (a se vedea Matei 25, 46; 18, 9). Referirea lui la necreştina Carte tibetană a morţilor, care confirmă rezultatele cercetărilor sale asupra oamenilor care au revenit la viaţă din moarte clinică, demonstrează esenţa diavolească a fenomenelor înşelătoare cercetate de el şi vădeşte către ce amestec al credinţelor şi nivelare a religiilor conduc concepţiile asemănătoare cu ale sale.

Adăugând la toate acestea şi faptul că doctorul Moody nu respinge învăţătura mincinoasă antihristică despre reîncarnarea sufletelor, ci mai degrabă o acceptă întru totul, devine limpede că dreptmăritorul creştin nu poate să se bucure de cartea cercetată ca de un document care să-i intărească lui credinţa în nemurirea sufletului şi în viaţa de după moarte.Cuv duh 99 1

Molima răspândită de cărţi precum cea a doctorului Moody a început să se întindă cu repeziciunea celor mai primejdioase epidemii. Lucrarea psihiatrului american este însuşită şi de alţi medici, care, dorind să ajute la crearea unui model pentru întâmpinarea morţii, în realitate îi pricinuiesc omului cele mai mari necazuri. În publicaţia germană Quick, numărul 30, din 17 iulie 1975, este tipărit un articol intitulat ,,Există oare o nouă viaţă după moarte ? Cum privesc unii cealaltă nouă lume, în care ne întoarcem după moartea noastră ?” Articolul aparţine doctoriţei Elisabeth Kubler-Ross, născută în Elveţia şi căsătorită cu un medic american, fiind în vârstă de 49 ani şi cunoscută drept un renumit expert internaţional în tanatologie (ştiinţa cercetării fenomenelor legate de moarte).

 

Cărţi semnate de Elisabeth Kubler-Ross

 

Ani de-a rândul ea a vizitat spital după spital, a stat la căpătâiul bolnavilor până la ultima lor suflare, notându-şi cuvintele, temerile şi simţămintele lor. Ea a adunat şi a studiat 750 de mărturii ale persoanelor care au petrecut o anumită vreme în stare de moarte clinică şi care au revenit din nou la viaţă. Iată câteva din aceste cazuri, inserate în revista Quick:

Americanul Victor D. Solow, producător de film, cu un atelier particular la New York, povesteşte cum a murit şi a revenit la viaţă, după ce inima lui a încetat să mai bată vreme de 23 minute. La o plimbare cu soţia, el s-a simţit dintr-odată rău şi i-a spus soţiei sale: ,,O, Lucy, eu ...” Însă nu şi-a terminat bine fraza, că s-a prăbuşit. L-au ridicat câţiva Cuv duh 99 2oameni. Au fost chemaţi îndată medicii, care vor constata moartea sa. Solow a fost transportat cu o ambulanţă la cea mai apropiată clinică şi acolo s-a reuşit resuscitarea lui prin metode de reanimare modernă. După ce şi-a revenit, el a povestit ce a trăit după ce a păşit pragul acestei vieţi. S-a mişcat, stânjenit, către o plasă strălucitoare, în care a căzut şi s-a preschimbat, simţind că un nou ,,eu” a înlocuit primul său ,,eu”. Acest nou ,,eu” era un spirit curat. Cele mai de seamă simţăminte ale sale au fost ,,o pace de nedescris şi o presimţire a unor mari evenimente, a unor transformări ce vor urma în curând”.

Actriţa Elizabeth Taylor povesteşte, de asemenea, o trăire asemănătoare. Îmbolnăvindu-se grav, ea s-a aflat înaintea pragului morţii şi iată ce-a simţit, după propria relatare: ,,Am fost cuprinsă de un simţământ foarte plăcut de linişte şi pace. Deodată, m-am văzut singură, dându-mă jos din pat. Eram pe deplin despărţită de trupul meu. Acesta nu mai făcea parte din mine ...”.

Şi iată un alt caz care, pentru dramatismul său, îl vom relata mai pe larg. Întâmplarea s-a petrecut la Chicago, unde o pacientă se afla la terapie intensivă, într-o clinică particulară. În cameră era doar sora de serviciu. Pacienta avea în jur de 40 ani şi suferea de cancer. În jurul orei 4 după-amiază, sora a observat o schimbare bruscă în starea exterioară a bolnavei. Faţa ei s-a făcut precum ceara, şi-a aţintit ochii în tavan şi din buze i-a ieşit un suspin înăbuşit. Nu mai mişca. În două minute, medicul s-a aflat la patul pacientei. El a constatat oprirea respiraţiei şi absenţa pulsului, deplina încetare a activităţii inimii şi încetarea oricărei activităţi cerebrale. Şi astfel, femeia a intrat în moarte clinică. Încercările energice întreprinse pentru reanimare nu au readus-o pe bolnavă la viaţă, trebuind să fie dusă la morgă.

După 3 ceasuri şi jumătate, cel ce-şi făcea serviciul la morgă a trăit cea mai mare spaimă din viaţa sa. Moarta s-a mişcat sub acoperământul ei. Medicii chemaţi au reînceput manevrele de reanimare, de această dată cu succes. Femeia s-a întors la viaţă. După aproape 48 ore, ea se afla în deplină cunoştinţă. Neuronii corticali, care de obicei încep să moară la doar câteva minute după oprirea oxigenului, nu arătau nici un semn de vătămare, lucru care i-a mirat pe medici. Femeia le-a povestit ce a văzut şi a trăit în toată această vreme, însă medicii au zâmbit înţelegător şi au explicat totul prin cuvintele ,,halucinaţii legate de moarte”.

Două săptămâni mai târziu femeia bolnavă a fost vizitată de medicul psiholog Elisabeth Kubler-Ross, căreia i-a povestit următoarele: ,,Am respirat adânc şi am simţit dintr-odată cum ies încet din propriul meu trup şi cum mă înalţ. Puteam să văd cum stau jos, pe pat, ca un vechi palton de iarnă aruncat într-un colţ pe timpul verii. Am înţeles că murisem. Am văzut după aceea cum medicii au intrat în salon şi au început să se ocupe de trupul meu lipsit de viaţă. Înţelegeam fiecare cuvânt al lor, le auzeam respiraţia şi cum unul dintre ei înjura liniştit. Aş putea să-i recunosc pe fiecare în parte. Vedeam toate acestea de sus, ca şi cum aş fi fost deasupra lor, în văzduh; iar acest văzduh era plin pe de-a întregul de o lumină strălucitoare, clară şi plăcută. Am început să intru în contact cu medicii şi să le spun: «Opriţi-vă, nu mai este nici o şansă. Oare nu vedeţi că nu mai sunt vie ?» În cele din urmă, am înţeles că ei nu pot să mă vadă, nici să mă audă. Atunci mă stăpânea un simţământ minunat, de nedescris, de linişte absolută şi de mulţumire ... Mai apoi, ceea ce pot să-mi amintesc este că zăceam pe o masă la morgă, iar medicii stăteau aplecaţi deasupra mea. Mă întorsesem la viaţă, însă încercam un sentiment puternic de dezamăgire din această cauză”.

Pacienta relatează mai departe: ,,De când ştiu cum arată în realitate moartea, nu mă mai tem de ea !”

Nu este straniu oare că după atâta propagandă diavolească numărul sinucigaşilor este în creştere rapidă ? Ce înfricoşătoare lipsă de teamă, când toţi Sfinţii Părinţi, întemeiaţi pe Cuvântul dumnezeiesc, ne povăţuiesc spre frica de Dumnezeu şi să nu luăm aminte cu uşurinţă la moarte, ci cu mare purtare de grijă să ne pregătim pentru ea.

Toate relatările care descriu trăirile a feluriţi oameni care au trecut prin moarte clinică sunt asemănătoare. Unii văd soare şi poieni, consideră că sunt în rai, simt o mare bucurie şi o mulţumire interioară. Alţii se văd înconjuraţi de lumină şi aud o muzică liniştită. O altă categorie de oameni simte pe de-a întregul o ,,uşurare”, o linişte plină de bucurie, sufletele fiind înconjurate din toate părţile de o atmosferă plină de strălucire. Iar alţii îi văd pe apropiaţii lor decedaţi care îi conduc către o lume minunată, colorată în roz, către o grădină ca în poveşti, presărată cu flori minunate, în care se aud glasuri vesele de copii.

Cu mediumul american Arthur Ford, renumit pentru activitatea lui anticreştină, am luat cunoştinţă în capitolul trecut. Acesta îşi descrie trăirile sufletului, care s-a despărţit de trup în urma unei grele boli de inimă: ,,Mă aflam – scrie el – deasupra patului şi îmi vedeam trupul care se afla pe pat. Apoi am ajuns într-o vale verde, înconjurată de munţi, plină de lumină, ce avea culori de necrezut. Deodată, din toate părţile au alergat către mine oameni cunoscuţi, despre care şţiam că muriseră”.

După cum am văzut, Arthur Ford s-a ocupat cu chemarea morţilor – care este aspru interzisă de Sfânta Scriptură (a se vedea A Doua Lege 18, 11) –, sub al căror chip se arătau, în realitate, demonii. Faptul că un asemenea slujitor vădit al satanei a văzut în timpul stării de moarte clinică ,,o vale verde, învăluită în lumină ce avea culori de necrezut” arată caracterul înşelării diavoleşti al oricăror vedenii şi trăiri de acest gen.

Trăgând concluzii din toate aceste cazuri de reveniri din moartea clinică, medicul Elisabeth Kubler-Ross afirmă: ,,Mulţi oameni privesc moartea nu ca pe un sfârşit, ci ca pe un nou început. Eu însămi am observat cum cei aflaţi pe patul morţii, în ultimele lor minute de viaţă, parcă vorbeau cu oamenii care muriseră înaintea lor şi care era clar că-i aşteptau plini de bucurie în lumea de dincolo … Pentru mine, este în afară de orice îndoială că sufletul nostru trăieşte după moarte” (Quick).

Citind asemenea relatări ale mai multor oameni care au trecut prin moarte clinică, cititorii – credincioşi ori necredincioşi – le primesc în chip felurit. Credincioşii nelămuriţi descoperă cu entuziasm aceste ,,mărturii” ale credinţei despre lumea de dincolo, fără să-şi dea seama că din ele se ajunge la denaturarea credinţei, încât trag mai apoi concluzia că nu există iad veşnic, că toţi oamenii merg cu bine dincolo, unii într-un loc mai puţin luminos, alţii într-unul ceva mai luminos. Săgetaţi de scepticism, oamenii necredincioşi declară toate asemenea trăiri ca fiind halucinaţii. În ambele cazuri câştigă diavolul. Nici ,,credincioşii”, nici necredincioşii nu dau o preţuire dreaptă cazurilor cercetate. ,,Credincioşii” păcătuiesc primind înşelăciunile demonice ca pe o ,,nouă evanghelie”, iar necredincioşii păcătuiesc respingând cu uşurinţă problema vieţii de după moarte, din pricina unei mărturii lipsite de temei, cum că ar fi vorba pur şi simplu în cazul dat de halucinaţii.

Pentru noi, credincioşii dreptmăritori, problema se pune cu totul altfel. Avem de-a face aici pur şi simplu nu cu halucinaţii, nu cu stări delirante, nu cu înşelare de sine, ci cu ceva mult mai înfricoşător: cu o înşelare diavolească, cu o cursă vicleană a satanei, cel despre care în Apocalipsă se spune că înşală toată lumea (Apocalipsa 12, 9). Cu alte cuvinte, aici ne confruntăm cu unul din aşa-numitele adâncuri ale satanei (Apocalipsa 2, 24).

Examinând relatările povestite de noi, autorul sovietic A. Cerneakovski le compară cu unele cercetări desfăşurate în spitalele sovietice. Rezultatul este cu totul pe dos. Cetăţenii sovietici care au trecut prin moarte clinică declară, după revenirea lor la viaţă, că nu au văzut nimic, că după ce au intrat în starea de moarte clinică şi-au pierdut cunoştinţa şi şi-au revenit abia după trezirea lor.

Cum se explică aceste diferenţe între cele relatate de bolnavii americani şi cei sovietici ? Cerneakovski află un răspuns mulţumitor la psihologul sovietic M. Nilin, care spune: ,,Americanii consultaţi au simţit că de la ei se aşteaptă amănunte divine pe măsură şi, fără voie, inconştient, au împlinit o comandă socială”. Adică vorbesc nu aşa cum s-au petrecut lucrurile, ci spun ceea ce se doreşte de la ei. Acest răspuns este pe de-a întregul neconvingător, întrucât el poate să fie privit şi invers, aplicând asemenea explicaţie comportării cetăţenilor sovietici care au cunoscut moartea clinică ...

A. Cerneakovski atrage atenţia cititorilor asupra activităţii creierului mare la bolnavii care mor. ,,Experienţa a demonstrat – scrie el – că încă înainte de a ajunge în moarte clinică se constată o scădere a activităţii creierului mare şi o profundă inhibare a activităţii sistemului nervos central ... Această stare subiectivă este socotită ca «o cădere în memorie» ... Pentru ce atunci Moody, Elisabeth Kubler-Ross şi mulţi alţii – întreabă Cerneakovski – apără atât de dârz ipoteza nefirească despre formele «deosebite» ale activităţii conştiinţei omeneşti după oprirea circulaţiei sângelui în creierul mare ?”

Citind scrierile americanilor şi ale sovieticilor despre trăirile experimentate de oameni în stare de moarte clinică, noi, rămaşi pe poziţiile credinţei ortodoxe, mărturisim că nu putem să fim de acord cu nici unele dintre acestea. Cercetătorilor americani le vom spune că mărturiile oamenilor credincioşi conţin contradicţii cu Sfânta Scriptură şi cu învăţătura creştină despre adevărata stare a sufletelor în viaţa de dincolo, unde nu există doar rai, ci şi iad veşnic. Iar lui Cerneakovski îi vom replica următoarele: noi, creştinii dreptmăritori, nu afirmăm nicicum că după încetarea activităţii creierului cei ce trec prin moarte clinică continuă prin creierul lor să primească arătări de pe lumea cealaltă. Noi credem că omul este alcătuit din trup material şi din suflet imaterial. Cum trupul are ochii săi, tot astfel şi sufletul îşi are vederea sa, ,,ochii duhovniceşti”. Izvorul gândurilor nu este trupul, nu creierul, ci sufletul omului, care se slujeşte de creier ca de un instrument. După renumitul biolog Claude Bernard, ,,a se afirma că gândirea nu este nimic altceva decât un produs al creierului este totuna cu a spune că timpul este un produs al ceasornicului”.

Este adevărat că fără creier nu există activitate sufletească în limitele vieţii pământeşti a omului, creierul fiind unealta sufletului. Însă, fără suflet, creierul nu poate să manifeste nici un fel de activitate. Creierul este microfonul prin care vorbeşte oratorul: sufletul. Dacă nu există orator, microfonul nu poate să transmită nici un fel de gânduri. Oratorul poate să vorbească şi fără microfon. Aceasta înseamnă că sufletul poate să comunice din lumea cealaltă şi fără intermediul trupului, desigur, nu în sens spiritist-demonic, ci în sensul scripturistic al termenului.

Cu ochii fizici omul vede lumea înconjurătoare, iar cu ochii duhovniceşti ,,vede” pe acelea care sunt nevăzute – pe cele duhovniceşti, imateriale, veşnice. Scriptura afirmă că asemenea ochi există la om, însă ei nu acţionează întotdeauna (a se vedea IV Împăraţi 6, 17).

Fericitul Augustin confirmă existenţa simţurilor duhovniceşti la om. Este cunoscută povestirea sa despre o întâmplare cu doctorul cartaginez Ghenadie, care a visat că i s-a arătat un oarecare tânăr luminos şi l-a întrebat:

- Ghenadie, dormi acum ori eşti treaz ?

- Dorm, i-a răspuns Ghenadie.

- Mă vezi ? a întrebat din nou tânărul.

- Te văd.

- Cu ce mă vezi ? Cu ochii trupeşti ?

- Nu cu ei. Aceştia sunt închişi. Nu ştiu cu ce te văd.

Tânărul a continuat să-i pună întrebări:

- Ghenadie, mă auzi ?

- Da.

- Cu ce mă auzi ? Cu urechile tale ?

- Nu cu ele. Nu ştiu cu ce te aud.

Tânărul a întrebat din nou:

- Ghenadie, vorbeşti acum cu mine ?

- Vorbesc.

- Cu ce vorbeşti ? Cu gura ta ?

- Nu cu ea. Nu ştiu cu ce vorbesc.

- Vezi ? a spus îngerul. Simţurile tale acum se odihnesc şi, în ciuda acestui fapt, tu priveşti, auzi, vorbeşti ... iar când vei muri, în ciuda faptului că simţurile tale se vor odihni, tu vei continua să vezi, să simţi, să vorbeşti şi să auzi.

Prin urmare, este cu putinţă să se vadă încă din viaţa pământească lumea cealaltă, căci această ,,vedere” aparţine nu trupului, ci sufletului, care este nematerial. Dacă omul poate, pe lângă ochii săi fizici, să aibă şi ochi duhovniceşti, el poate să vadă cu ei nu doar lucrurile materiale, ci şi pe cele duhovniceşti. Păcatul însă a întunecat claritatea vederii duhovniceşti a omului, şi el, din văzător, a devenit orb. Cei drepţi, care şi-au curăţit sufletele lor de păcat, văd, însă nici ei întotdeauna şi nu le văd pe toate, că doar Dumnezeu este Atotvăzător (a se vedea Psalmi 138, 16). Ei văd doar cât binevoieşte Dumnezeu să le fie descoperit.

Şi păcătoşii pot uneori ,,să vadă”. Astfel sunt clarvăzătorii. Caracteristic la aceştia însă este că dobândesc însuşirea clarviziunii fără să o rupă cu păcatele lor. Aceasta este, fără îndoială, de la satana, nu de la Dumnezeu, căci Mântuitorul pune neapărat o condiţie: să fim curaţi cu inima, ca să-L vedem pe Dumnezeu (a se vedea Matei 5, 8). Diavolul nu doreşte de la oameni nevoinţe pentru curăţirea de păcat. El le oferă rapid ,,daruri” slujitorilor săi şi astfel îi leagă şi mai mult de sine, iar prin ei dobândeşte şi alţi ucenici. În acest fel sunt ,,darurile” diavoleşti: aduc slavă deşartă pământească, sporesc mulţime de patimi în sufletul robit şi, fără doar şi poate, îl conduc pe acesta către veşnica pieire.

Dumnezeu nu dăruieşte atât de repede cuiva asemenea daruri binecuvântate, ca să nu ne mândrim şi să nu pierim prin ele. În cântările bisericeşti, El este numit adesea Văzător al inimilor, căci cunoaşte cele mai ascunse adâncimi ale oricărui suflet omenesc şi întotdeauna îl conduce pe acesta către înălţarea duhovnicească pe calea smereniei.

După aceste scurte lămuriri putem să preţuim mult mai corect vedeniile de dinainte de moarte ale pacienţilor americani. Acei oameni, este limpede, nu sunt sfinţi, oricât s-ar învrednici de binecuvântate descoperiri din cealaltă lume. Cum se poate atunci crede şi crea concepţii despre lume pe baza vedeniilor insuflate lor de duhurile rele despre desfătările ,,raiului” şi despre o răsplată ,,cerească”, total neconformă cu faptele lor pământeşti ?! Scriptura spune: De vreme ce dreptul abia se mântuieşte, cel necredincios şi păcătos unde se va arăta ? (I Petru 4, 18) Dacă ei ar fi avut o credinţă dreaptă, ar fi trebuit, ca oameni păcătoşi, asemenea nouă, să se cutremure şi să plângă pentru soarta lor veşnică.

Iată, aici avem de-a face cu o chestiune esenţială: pot oare păcătoşii de rând să se învrednicească să aibă ,,părtăşie” cu duhurile luminoase şi să experimenteze prin aceasta uşurare şi bucurie, o neobişnuită linişte şi pace, care se cuvin doar drepţilor în Împărăţia cerurilor (a se vedea Romani 14, 17) ? Tradiţia ortodoxă nu cunoaşte un asemenea fenomen. Cum am amintit, creştinii ortodocşi care mor mărturisesc nu arareori înainte de a-şi da suflarea de pe urmă că văd duhuri ale răutăţii, demoni întunecaţi, care caută să-i răpească şi să-i ducă cu ei. Am descris cazul Elenei Manturova. Acum vom aminti de o altă minunată dreaptă, Pelaghia Ivanovna, înainte-văzătoare şi mare pătimitoare, nebună pentru Hristos, apropiată în duh de Sfântul Serafim de Sarov.

În viaţa ei se povesteşte că înainte de moarte a avut tainice vedenii, pe cât de înfricoşătoare pentru ea, pe atât de pline de desfătare şi lumină. Monahiile care stăteau în jurul patului ei de moarte, la Diveevo, o observau cum reacţiona la înfricoşătoarele vedenii. Deodată, şi-a întors capul către perete şi a spus pe un ton hotărât: ,,Nu, eu nu am săvârşit aceasta !” Era limpede că vrăjmaşul neamului omenesc venise către ea, cea dreaptă, cu înşelările şi legămintele lui. Chiar înainte de moarte, ea şi-a întins mâinile spre cer şi a strigat: ,,Maica Domnului !” Faţa ei strălucea de bucurie. S-a cutremurat pe de-a întregul de înfiorare, apoi şi-a lăsat fără de putere braţele în jos şi după puţină vreme şi-a dat duhul.

Se ştie că mulţi dintre creştinii ortodocşi care mor trăiesc o frică nespusă înaintea priveliştii care li se deschide înainte, de teama nepocăinţei lor. Unii se cutremură de frică din pricina întunericului care-i va înconjura, alţii încearcă o nedescrisă teamă de veşnicele chinuri; înaintea multora dintre ei se arată demoni. La doctoriţa Elisabeth Kubler-Ross nici pomeneală de toate acestea. Mărturiile adunate de ea de la pacienţi au o tendinţă clară de a prezenta moartea ca pe ceva cu totul lipsit de teamă. Acest lucru nu doar că se propovăduieşte, ci este chiar subliniat în mod insistent de către apologeţii ei ca fiind ,,psihologic” şi ,,tanatologic”. ,,Ca să elibereze lumea de teama de veşnicie de dinaintea morţii – citim în scrierile sale –, tanatologia încearcă să cerceteze procesul ştiinţific al morţii. Căci dacă descoperim cum stau lucrurile după moarte, noi vom uşura trecerea a milioane de oameni pe lumea cealaltă”.

S-au întrebat însă asemenea gânditori dacă înlesnesc starea celor ce mor ori dacă nu cumva, în realitate, le îngreunează starea lor de după moarte, prezentată în toate cazurile, fără excepţie, în cele mai plăcute culori ? Fericită este într-adevăr moartea, însă a drepţilor care mor întru Domnul (a se vedea Apocalipsa 14, 13) ! Ei trec de la moarte la viaţă (a se vedea Ioan 5, 24), de la chinurile pământeşti la desfătările cereşti, de la întuneric la lumina, de la plâns la veselia cea veşnică. Dar ca să moşteneşti o asemenea stare trebuie să fii sfânt (a se vedea Evrei 12, 14) ori cel mai smerit om şi să ai o adâncă pocăinţă, adică să fi respins în mod hotărât păcatul şi să fi îmbrăţişat dreptatea. Dar, dacă nu eşti unul dintre aceştia, ci un om păcătos, atunci ţi se potrivesc cuvintele psalmistului: Moartea păcătosului este cumplită (Psalmi 33, 20), precum şi cuvintele lui Hristos: Legându-i lui mâinile şi picioarele, luaţi-l pre dânsul, şi-l aruncaţi întru întunericul cel mai dinafară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Matei 22, 13). Aceste cuvinte semnifică faptul că în Biserica cerească nu va fi îngăduit nimic necurat (a se vedea Apocalipsa 21, 27).

Într-o publicaţie misionară (nr. 54 din 1901, a IX-a ediţie) a Mânăstirii athonite Sfântul Pantelimon citim o întâmplare demnă de reţinut. Un evlavios preot pravoslavnic rus povesteşte următoarele: ,,În vremea când mama mea era tânără fată, în casa lor a murit o mătuşă care avea o vârstă destul de înaintată. Aşezată în coşciug, ea urma ca a doua zi să fie dusă la biserică şi după aceea îngropată. Cuptorul ardea încă de dimineaţă. Mama mea lua parte la pregătirea mesei de îngropare.

«Deodată, am văzut – povestea mama – că adormita şi-a deschis larg braţele, care erau aşezate în formă de cruce pe piept, şi-a deschis ochii şi, săltându-şi puţin capul, încerca să se ridice, însă nu reuşea. Una ca aceasta ne-a uimit pe toţi, încât bucătăreasa a scăpat tigaia, iar noi – nici vii, nici moarte – ne-am îngrozit de frică.

- Apropiaţi-vă, dragele mele, ni s-a adresat cu un glas foarte domol cea care înviase. Nu vă temeţi ! Sunt vie ! Veniţi mai aproape !

Noi ne-am apropiat de coşciug în vârful picioarelor. Iar cea care se trezise din morţi şi-a ridicat mâinile, rugându-ne să o susţinem şi s-o ajutăm să iasă din coşciug.

- Am uitat să mărturisesc un păcat foarte greu, dragele mele, a spus ea. Chemaţi repede preotul ! Trebuie să fac pocăinţă !

După ce ne-am revenit puţin, nu ne-am mai temut s-o întrebăm pe cea înviată:

- Cum este pe lumea cealaltă ? Ce-ai văzut acolo ?

- Vai celor păcătoşi, dragele mele ! a spus mătuşa. Vai ! Trăiţi cu frică de Dumnezeu şi nu vă mai amărâţi una pe alta ! Rugaţi-vă cu mai multă osârdie şi căiţi-vă de toate păcatele voastre ! Nu uitaţi: vai celor păcătoşi ! Înfricoşător este acolo pentru aceştia !

Ea nu ne-a spus nimic mai mult, însă atât ne-a înfricoşat, încât ne temeam să o mai întrebăm ceva. A venit preotul, a mărturisit-o şi a împărtăşit-o. După ce el s-a dus, ea a reuşit să mai spună doar:

- Iertaţi-mă, pentru Hristos, dragele mele !

Şi îndată şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Ne-a cuprins o frică atât de mare, încât nici un fel de pomenire nu am mai putut să facem. Am îngropat-o pe ea a treia zi».

Iată cum arată în realitate o întoarcere de pe lumea cealaltă.

În acest duh, Sfântul Ioan Scărarul povesteşte o întâmplare cutremurătoare despre un oarecare monah, cunoscut sub numele de Isihie din Horeb. Acest frate şi-a petrecut vremea întru lenevie şi nu s-a îngrijit de mântuirea sufletului său. Apoi s-a îmbolnăvit greu şi şi-a dat duhul. După un ceas, pe neaşteptate, s-a trezit din morţi şi i-a rugat pe toţi care se aflau în jurul său să iasă afară şi s-a zăvorât înăuntrul chiliei sale, unde a petrecut 12 ani. În toată această vreme nu a vorbit cu nimeni şi a gustat doar pâine şi apă. El s-a adâncit astfel în cele pe care le-a trăit şi le-a văzut în timpul scurt cât a murit, încât fie de teamă rămânea uneori împietrit, fie de tânguire se usca şi stătea fără răspuns adeseori înaintea Domnului.

Când a sosit vremea să moară, monahii au deschis cu de-a sila uşa chiliei lui, au intrat la el şi au început să-l cerceteze. Multe întrebări i-au pus ei, însă el le-a răspuns doar atât: ,,Iertaţi-mă, fraţilor ! Nimeni dintre aceia care au dobândit neîncetata pomenire a morţii nu poate să păcătuiască !” Cunoscând viaţa lui fără de grijă de mai dinainte, fraţii s-au umilit de fericita lui schimbare. El a murit ca un drept. L-au îngropat, adăugându-l fraţilor în cimitirul de lângă curtea mânăstirii şi s-au încredinţat prin oarecare semne că Dumnezeu l-a primit în împărăţia celor mântuiţi.

Sfântul Grigorie Dialogul, papă al Romei († 604), povesteşte următoarea întâmplare folositoare: O înaltă faţă bisericească, pe nume Sever, bărbat cu viaţă bineplăcută lui Dumnezeu, a fost vizitat de câţiva oameni care l-au rugat să mărturisească şi să împărtăşească un apropiat de-al lor, ce se afla pe patul de moarte. Ei l-au aflat pe preot în via sa, adunând struguri.

- Mergeţi voi mai înainte, le-a spus slujitorul Domnului, şi eu vă voi ajunge din urmă.

Văzând că mai rămăsese puţină vie neculeasă, el a hotărât să o culeagă. După ce şi-a terminat lucrul, a pornit fără întârziere la drum, către cel aflat pe patul de moarte. Înainte să ajungă, l-au întâmpinat însă apropiaţii celui bolnav şi i-au spus:

- De ce ai întârziat, părinte ? Nu te mai osteni ! Omul a murit !Cuv duh 100

Preotul a încremenit la o asemenea veste şi s-a tânguit cu mare glas. El a început cu amar să se învinuiască pe sine, numindu-se ucigaş, şi cu ochii plini de lacrimi a intrat în casa unde zăcea trupul celui decedat. S-a aruncat la pământ înaintea patului, lovindu-şi capul de podea: ,,Sunt vinovat de pieirea lui !”

Pe când plângea în acest chip, a văzut deodată că cel mort a înviat. Cei ce stăteau în jur s-au îngrozit şi în acelaşi timp s-au bucurat de învierea acestuia, iar unii îl întrebau:

- Unde ai fost ? Cum s-a întors sufletul în trup ?

El le-a răspuns:

- Nişte fiinţe înfricoşătoare, negre şi pline de mândrie, din a căror gură şi nări ieşea foc, m-au întâmpinat şi m-au dus către locuri întunecoase, pline de frică şi cutremur. Pe neaşteptate s-a arătat un tânăr luminos, înconjurat de alţii asemenea lui, şi le-a spus cu putere celor care mă însoţeau: ,,Întoarceţi înapoi acest suflet, căci preotul Sever plânge cu amar pentru el ! Pentru lacrimile lui, Domnul i l-a dăruit !”

Atunci Sever s-a ridicat de la pământ şi cu nespusă bucurie a adus mulţumire lui Dumnezeu. Apoi a stat lângă cel ce înviase, l-a învăţat cum să se pocăiască, l-a mărturisit cum se cuvine, i-a citit rugăciunea de dezlegare şi l-a împărtăşit cu dumnezeieştile taine. Cel înviat din morţi a mai trăit încă 7 zile, pe care le-a petrecut în neîntreruptă rugăciune de pocăinţă, iar în cea de-a 8-a zi, cu pace, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.

Care este concluzia din cele expuse în cele 750 cazuri de moarte clinică, adunate şi studiate de doctoriţa Elisabeth Kubler-Ross, comparativ cu întâmplările din Vieţile sfinţilor repovestite de noi ? Concluzia poate să fie doar următoarea: cele 750 cazuri mărturisesc despre vânarea vicleană a satanei, care, ca şi în cercetările doctorului Moody şi ale doctoriţei Elisabeth Kubler-Ross, prezintă despărţirea sufletului de trup ca fiind o trecere lipsită de teamă de la o existenţă la alta. Prin descrierea în roz a luminilor şi desfătărilor trăite, chipurile, în lumea de dincolo, vrăjmaşul mântuirii omeneşti urmăreşte să-i liniştească şi să-i adoarmă pe oameni, care, ascultând aceste relatări, să nu se mai înfricoşeze de moartea ce urmează negreşit şi să nu socotească de folos să se pregătească pentru ea prin pocăinţă şi mărturisire. Ţinta este limpede: să fie prinse sufletele naive, prin mângâieri înşelătoare, în cursele celui rău.

Aceeaşi ţintă este evidentă şi la mediumul Arthur Ford. El afirmă, de asemenea, că moartea nu este înfricoşătoare şi transmite următoarea asigurare din partea ,,sufletului” care i se arată lui de pe lumea cealaltă: ,,Nu există trimitere nici în rai, nici în iad. Noi pur şi simplu continuăm să trăim. Ultima frază deschide larg porţile unei alte primejdioase învăţături mincinoase: reîncarnarea sufletelor, pe care o vom examina într-unul din următoarele capitole.

Diavolul este un mare ,,umanist”. El se arată foarte ,,milostiv” faţă de oameni. Însă, prin ,,iubirea lui de oameni”, el i-a pierdut pe cei mai mulţi. Să ne păzim deci de propovăduirile sale ,,umaniste”.

 

 

III. Învăţăminte din pilda evanghelică despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr

Mântuitorul ne-a descoperit cel mai bine şi cu amănunte importante adevărul despre viaţa de dincolo în pilda Sa despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr. Acolo El ne arată limpede către ce conduce o viaţă păcătoasă şi ne îndeamnă să încetăm să mai păcătuim în chip nebunesc.

Unii socotesc această relatare ca pe o simplă pildă, însă mulţi dintre Părinţii cei de demult au socotit-o ca pe o întâmplare reală. Astfel sunt Sfântul Ambrozie al Milanului, Sfântul Irineu de Lyon, Sfântul Chiprian al Cartaginei, Tertulian, Fericitul Ieronim şi alţii. În pildele Sale, Domnul nicicând nu numeşte cu adevărat persoanele după nume, însă aici săracul este numit după numele său, Lazăr. Şi chiar pildă dacă ar fi, în ea ni se descoperă în chip excepţional importantul adevăr despre starea veşnică de dincolo de mormânt a oamenilor. În zadar adventiştii încearcă să minimalizeze importanţa ca descoperire dumnezeiască a acestei pilde, ca şi amănuntele ei. Dacă se ia aminte la Evanghelie, aceasta este singura descriere autoritară din toate cuvintele Evangheliei, rămasă ca descoperire dumnezeiască, adică descoperirea celor mai importante adevăruri ziditoare şi mântuitoare.

Să ne amintim această pildă, folosind pe larg tâlcuirea ei de către Sfântul Ioan Gură de Aur într-o serie de cuvinte ,,Despre Lazăr”. Înţeleptele cuvinte rostite de sfânt pot să fie mult folositoare pentru dreapta luminare a celor mai de seamă părţi ale chestiunii legate de viaţa de după viaţă.

Era un om oarecare bogat, şi se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele luminat. Şi era un sărac oarecare anume Lazăr, care zăcea înaintea uşii lui plin de bube. Şi poftea să se sature din sfărâmăturile care cădeau din masa bogatului; ci şi câinii venind lingeau bubele lui (Luca 16, 19-21).

Primul lucru care ne sare în ochi la citirea acestor rânduri este o scenă nespus de contrastantă: sus, în casa bogatului, ni se înfăţişează un tablou zgomotos: hrană şi băutură din belşug, muzică, strigăte şi veselie; iar jos se vede un alt tablou: sărăcie nespusă, foamete, boli şi lacrimi. Sus, chefuieşte în fiecare zi bogatul, alături de prietenii săi, iar jos petrece în mizerie Lazăr, căruia câinii îi ling rănile. Nu vom bănui ce se va întâmpla mai departe, însă, aflaţi înaintea acestui tablou, mulţi l-ar fi văzut doar pe bogat. Întrebând care dintre cele două ipostaze ar fi de preferat, toţi, fără îndoială, ar alege bunăstarea bogatului în detrimentul stării rele a lui Lazăr.

 

Cuv duh 101 - Istoria 36-1

Săracul Lazăr. Frescă din Catedrala Episcopiei Romanului

 

Dar să nu ne grăbim să ne dorim partea slujitorilor mamonei ! Înainte de a ne hotărî să alegem locul lor, să privim cu atenţie cum este el, dacă este bun ori dacă este rău. Căci cine ar dori să se afle în locul cel rău ? Prin urmare, care este profilul moral al bogatului ? Dezgustător ! Poate oare un om bun să fie înţelept şi în chip egoist să se ospăteze şi să petreacă în fiecare zi, şi aceasta, înaintea unei mizerii nespuse ? Ce om bun s-ar simţi mulţumit şi fericit dacă înaintea porţilor sale s-ar juca în fiecare zi scena înfricoşătoare a nefericirii cuiva ?

Dacă acest bogat, în ciuda înfometării lui Lazăr din faţa porţilor sale, s-ar simţi mulţumit, ar însemna că el şi-a cumpărat ,,fericirea” pământească cu preţul călcării în picioare a oricărui simţământ omenesc către aproapele. Inima lui nu ar avea cum să fie bună dacă s-ar putea bucura de suspinurile celui sărman. După legile dreptăţii, nu este cu putinţă ca într-o inimă rea să se afle o adevărată bucurie. Omul rău poate să-şi închipuie că este fericit, însă aceasta este doar o vremelnică îmbătare. Conştiinţa lui îndată îl va încredinţa de aceasta, dacă nu a reuşit să o calce în picioare pe deplin. Oricât ar fi de bogat şi înconjurat de lucruri plăcute, oricât de plin de veselie s-ar ospăta în ele, egoistul se simte nemulţumit dacă rămâne singur şi dacă aude în liniştea însingurării sale glasul liniştit al neînduplecatului judecător lăuntric. Şi dacă starea de acum a omului rău este astfel, cum va fi cea viitoare, cea de dincolo de mormânt ?!

Necredincioşii care se desfată vremelnic şi care îşi câştigă prin păcat desfătarea şi bogăţia nu pot fi numiţi fericiţi. Şi, chiar dacă nu îi ajunge judecata omenească, îi aşteaptă judecata lui Dumnezeu.

Sfântul Împărat David a descris foarte viu vremelnicele izbânzi ale necredincioşilor. Ca şi cum ar face portretul trufaşului bogat şi al tuturor celor asemenea lui, el scrie: Că nu este privire spre moartea lor, şi întărire întru bătaia lor. Întru ostenelile oamenilor nu sunt, şi cu oamenii nu vor lua bătăi. Pentru aceasta i-a cuprins pre ei mândria lor ... Gândit-au şi au grăit întru vicleşug, nedreptate spre înălţime au grăit. Iată aceştia păcătoşii şi care se îndestulează în veac, au cuprins avuţie (Psalmi 72, 4-8, 12).

Psalmistul a avut dintru început o adâncă tulburare în privinţa fericirii celor necredincioşi şi a fost gata chiar să se clatine în credinţa sa. Există oare pronie ? Există oare dreptate dumnezeiască în această lume ? Unde este aceasta ? Căci cei bogaţi petrec cu neîndurare în ospeţe în fiecare zi, iar cei săraci se istovesc răbdători şi smeriţi în suferinţele lor şi mor de foame ! Înainte însă de a cârti, smintit de petrecerea cea bună a necredincioşilor (72, 3), psalmistul a aflat dezlegarea tainei chinuitoare şi îşi linişteşte nedumerirea. Dezlegarea se ascunde în sfârşitul pământesc al petrecerii celei bune a necredincioşilor, sfârşit la care ei, aflaţi în mijlocul viforului izbânzilor, nu se gândesc nicicum. Însă pentru vicleşugurile lor le-ai pus lor rele, oborâtu-i-ai pre ei când s-au înălţat. Cum s-au făcut întru pustiire, îndată s-au stins, pierit-a fărădelegea lui. Ca visul celui ce se deşteaptă, Doamne în cetatea ta chipul lor de nimic îl vei face (Psalmi 72, 18-20).

Este limpede despre ce vis este vorba aici şi despre ce trezire. Visul este viaţa pământească, iar trezirea este moartea. Oricât de frumoase lucruri ai visat, dacă te trezeşti, nimic nu rămâne din ele. Astfel este întreaga viaţă pământească a omului, cu veseliile, ospeţele, adunarea bogăţiei, îmbătările de slavă, cinstirile şi altele asemenea. Toate acestea, la venirea morţii, pier fără urmă, precum un vis. Având în vedere acest adevăr simplu, Hristos spune: Şi a fost că a murit săracul ... şi a murit şi bogatul (Luca 16, 22), adică cele două vise pământeşti se sfârşesc, pentru a începe viaţa veşnică. Ce urmează după aceasta ? ,,Nimic, răspund cei necredincioşi. Sfârşitul a toate ! Nefiinţa !”

Aşa să fie oare ? Pentru cei necredincioşi, care nu văd nimic dincolo de moarte, prin ultima suflare se încheie viaţa omului şi cu îngroparea lui el piere pentru totdeauna. Însă, în realitate, nu se întâmplă aşa. Cei necredincioşi nu pot să fie un criteriu de măsură într-o atât de importantă şi de crucială problemă cum este cea a stării omului după moarte. Dacă morţii pier pentru totdeauna din vederea noastră, ei nu pier nicicum dinaintea ochiului Aceluia căruia Îi sunt tot timpul deschise cele două lumi, văzută şi nevăzută (a se vedea Efeseni 4, 13). El, şi aici, şi acolo, se află întru ale Sale; tot ceea ce ne uimeşte mai mult este doar o arătare obişnuită a proniei Sale înaintea Lui.

După primul act al dramei care se joacă înaintea noastră, Hristos ne arată, în cel de-al doilea act, starea de dincolo de mormânt a lui Lazăr şi a bogatului. Noi privim miraţi cum rolurile se schimbă. Şi aici există o parte de sus şi una de jos; sus însă este acum Lazăr, iar jos bogatul. A sosit sfârşitul suferinţelor lui Lazăr, dar şi sfârşitul desfătărilor bogatului. Nefericitul bogat ! S-ar fi gândit el oare că atât de repede se vor termina ospeţele sale de fiecare zi şi vor începe suferinţele iadului ? El va fi înţeles acum că nu poate să aibă pe pământ mai mare nefericire ca ,,fericirea” nelegiuiţilor, care îi adoarme astfel încât să nu vadă cât de nefericiţi sunt şi cât de folositoare ar fi fost suferinţele, aceste antidoturi împotriva păcatelor. Dacă ar fi încercat în viaţa lui vremelnică focul suferinţelor celor curăţitoare, bogatul nu s-ar fi chinuit acum în focul cel veşnic al mustrărilor de sine neroditoare. Însă este prea târziu. S-au dus zilele îndreptării şi a sosit vremea răsplătirii.

Lazăr este în rai, bogatul cel necredincios este în iad. Visul pământesc chinuitor al lui Lazăr s-a risipit ca un coşmar vremelnic la răsăritul veşniciei. Iar visul plin de desfătare al bogatului a pierit ca o ceaţă în zori, răspândită de adierea vântului. A sosit veşnicia pentru unul plină de veselie, iar pentru altul nespus de chinuitoare.

O, de ar putea păcătosul, după moartea sa, să doarmă un veşnic şi de netrezit somn ! Aceasta şi-ar fi dorit-o mulţi, însă atârnă oare de dorinţa noastră ? Cum putem să schimbăm ceva noi, oameni fără nici o putere, cu voia noastră ? Ar fi posibil să nu se mai termine o zi frumoasă dăruită nouă ? Poate că nu dorim să mai vină noaptea, însă fără ca cineva să ne întrebe, ziua se sfârşeşte şi vine noaptea, când soseşte vremea ei. Mulţi, care sunt bine aranjaţi în această viaţă, poate că vor ca nicicând să nu moară. Însă viaţa se încheie şi începe veşnicia. Poate că mulţi care vrăjmăşesc împotriva lui Dumnezeu doresc să nu existe Dumnezeu ori doresc să scape de puterea Lui, de neînduplecata Lui Judecată, de neschimbatele Lui rânduieli. Zadarnice dorinţe ! Dumnezeu stăpâneşte asupra întregii lumi, legile Lui lucrează permanent, iar noi, fie că voim, fie că nu voim, cădem sub incidenţa acestor legi. Fericit este acela care le împlineşte pe ele şi nespus de nefericit este acela care le stă împotrivă !

Psalmistul a ştiut bine că nu are unde să fugă de Dumnezeu (a se vedea Psalmi 138, 7-12) şi de aceea a mărturisit adevărul: Sufletul meu în mâinile tale este pururea (Psalmi 118, 109). Aceasta ne leagă pe noi toţi. Aceasta înseamnă că Dumnezeu ne ţine pe fiecare în puterea Sa. Noi suntem asemenea peştilor prinşi în mreajă, care încă nu sunt traşi la mal. Încă avem posibilitatea să înotăm, să trăim, să ne căim. Însă în orice clipă Cerescul Pescar poate să ne tragă cu mreaja Sa la mal. Şi atunci ?

Atunci nimic rău nu vom întâmpina !, ne liniştesc parapsihologii moderni şi feluriţii tanatologi care au cercetat mulţime de cazuri ale oamenilor care ,,s-au întors” de pe lumea cealaltă. Atunci, spun ei, nu doar că nu ne va mai fi greu, ci, dimpotrivă, ne va fi neobişnuit de uşor, totul va fi plin de veselie şi lumină. Atunci toţi vom intra în locurile pline de verdeaţă ale desfătării celei veşnice şi vom avea părtăşie şi ne vom bucura de o desfătare fără de grijă, împreună cu cei iubiţi şi apropiaţi ai noştri, care au plecat înaintea noastră în cealaltă lume. Cât de frumos va fi atunci ! Moartea, această sperietoare, este deja spulberată. Nu avem de ce să ne temem, 750 de relatări ale oamenilor înviaţi, care ,,s-au întors” de dincolo, ne dovedesc aceasta.

Însă toate aceste 750 de relatări, şi chiar dacă ar fi şi de un milion de ori mai multe, nu valorează nimic înaintea unicei pilde, simple, însă netrecătoare, dumnezeieşti şi drepte a Mântuitorului, despre soarta bogatului şi a săracului Lazăr. Ce citim despre ei mai departe ? Despre bogat se spune: Şi în Iad ridicându-şi ochii săi, fiind în munci, vede pre Avraam de departe şi pre Lazăr în sânurile lui. Şi el strigând, a zis: părinte Avraame, miluieşte-mă şi trimite pre Lazăr, să-şi întingă vârful degetului lui în apă şi să-mi răcorească limba mea, că mă chinuiesc în văpaia aceasta (Luca 16, 23-24).

Acesta este tabloul stării de dincolo de mormânt a necredinciosului. Acesta este sfârşitul oricărui păcătos nepocăit: veşnicul chin în flăcările iadului, părerea de rău şi mustrările de conştiinţă. Aici nu se face pomenire de pajiştile înfloritoare, de larma cea plină de veselie, de muzica plăcută şi de vreo lumină rozalie. Dimpotrivă, o realitate lipsită de veselie, plină de deznădejde, o mare de chinuri ! După legea dumnezeieştii dreptăţi, virtutea este răsplătită bogat pe cealaltă lume, iar păcatul se pedepseşte aşa cum se cuvine, dacă este legat cu nepocăinţă aici pe pământ. Hristos ne-a descoperit mai dinainte toate acestea ca să ne îndemne către îndreptarea din această lume, singura prin care putem fugi de iadul cel veşnic. În acelaşi timp, El ne dă unicul răspuns adevărat la întrebările care ne frământă: Unde este Dumnezeu ? Nu vede El oare ce se petrece pe pământ ? Pentru ce drepţii suferă adesea, iar cei nelegiuiţi o duc bine în această lume ? Unde este dumnezeiasca dreptate ? Hristos ne răspunde: ,,Dumnezeiasca dreptate este vie, însă trebuie să ai o credinţă vie ca să o vezi. Ea lucrează şi, dacă lucrarea ei nu este întotdeauna luată în seamă aici, ea, fără doar şi poate, se întinde şi în cealaltă lume”.

După Sfântul Ioan Gură de Aur, Dumnezeu pe unii îi pedepseşte aici, iar pe alţii nu-i pedepseşte. Pedepseşte pe unii, retezându-le aici păcatele şi le uşurează dincolo pedeapsa ori chiar îi slobozeşte întru totul din ea; în acelaşi timp, prin pedeapsa lor, îi înţelepţeşte pe cei ce trăiesc în necredinţă. Iar pe alţii, dimpotrivă, nu-i pedepseşte, ca să poată, dacă vor fi cu luare-aminte la ei înşişi, să se pocăiască şi să se ruşineze de îndelunga răbdare dumnezeiască şi să se izbăvească atât de pedeapsa de aici, cât şi de chinurile de dincolo. Dar dacă, neînţelepţiţi de îndelunga răbdare dumnezeiască, petrec în nelegiuiri, atunci ei vor fi supuşi unei şi mai mari pedepse pentru nepăsarea lor cea mare.

Iar la împărţirea pedepselor – unele ne lovesc îndată, altele întârzie, iar altele sunt anulate întru totul – observăm cum se manifestă adânca înţelepciune a lui Dumnezeu, dreptatea Lui vădită şi veşnica Lui pronie cerească. Într-un fel sau altul, în această viaţă ori în cea viitoare, dumnezeiasca dreptate şi dumnezeiasca dragoste vor triumfa, biruind definitiv. Aceasta este o cerinţă de temelie a moralei dumnezeieşti. Cu ea se împacă şi conştiinţa omenească, acest glas al dreptăţii Lui.

Viaţa noastră este o dramă în două acte. Primul act se desfăşoară pe pământ, iar cel de-al doilea în cer. Dacă în primul act dreptatea este călcată în picioare, ea va triumfa în cel de-al doilea act, în conformitate cu veşnicele legi dumnezeieşti. Ca să ne încredinţăm de aceasta, se cere din partea noastră deplină credinţă în dumnezeiasca pronie şi îndelungă răbdare, care ne vor arăta că Dumnezeu este întru totul drept.

Ce om, citind o dramă a unui renumit scriitor, va arunca repede cartea, intrigat de faptul că în primul act este prezentată întinderea nedreptăţii, a răului care izbândeşte şi a binelui călcat în picioare ? Dimpotrivă, toţi, plini de răbdare şi de interes, citesc drama până la sfârşit. Şi, văzând că la sfârşit nelegiuirea este dezvăluită, viciul schimbat cu dreptatea şi nedreptatea pedepsită, cititorii se simt mulţumiţi.

Tot astfel şi în privinţa celor duhovniceşti. Dumnezeu a păstrat triumful definitiv al dreptăţii călcat în picioare pentru cel de-al doilea act, care se va dezvălui la Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos şi va continua în veşnicia cea fără de sfârşit (a se vedea Matei 25, 31-46). Atunci va triumfa pe deplin rânduiala morală surpată în această lume. Dacă n-ar fi fost judecata lui Dumnezeu, dacă n-ar fi fost cel de-al doilea act, actul final, atunci omul ar fi putut să cârtească şi să spună: ,,Unde este dumnezeiasca dreptate ?” Există însă dumnezeiasca Judecată ! Ea se arată în răsplata asupra multor călcători de lege încă din această viaţă, mai înainte de sentinţa definitivă, cea de la Înfricoşătoarea Judecată, profeţită de prooroci şi de Hristos.

Mulţi oameni sunt veşnic cârtitori, veşnic critică realitatea. Ei află motiv de nemulţumire în orice lucru. Când văd că doar unii necredincioşi sunt pedepsiţi, cârtesc întrebându-se de ce nu sunt pedepsiţi toţi. Alţii, dimpotrivă, sunt nemulţumiţi că Dumnezeu îi va pedepsi cu veşnice chinuri pe păcătoşii care nu s-au pocăit. După ei, această pedeapsă ar fi nespus de aspră. Nu ar trebui ca pentru păcate de scurtă vreme să se plătească cu chinuri fără de sfârşit. Însă ei judecă aşa până ce nu sunt atinşi personal de nedreptăţile călcătorilor de lege. Iar, dacă suferă cumplit din pricina unor asemenea nedreptăţi, încep să-L osândească pe Dumnezeu pentru îndelunga Lui răbdare şi mărturisesc cu asprime că nici iadul nu este îndeajuns de plin de suferinţă ca să-i cuprindă pe oamenii care le-au pricinuit lor atâtea şi atâtea necazuri. Astfel, ei, după propriile lor interese, fie sunt pentru dreptatea lui Dumnezeu, fie sunt împotriva ei; fie sunt împotriva chinurilor iadului, fie sunt pentru acestea.

Cum stau lucrurile cu chinurile iadului şi dacă Dumnezeu pedepseşte cu veşnice chinuri pentru atât de scurte păcate, aceasta o vom vedea mai cu de-amănuntul spre sfârşitul acestei lucrări. Acum, să ne întoarcem la pilda despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr.

Văzându-l pe Lazăr în sânul profetului celui de demult, dreptul Avraam, bogatul aflat în chinuri nu a îndrăznit să i se adreseze direct lui Lazăr, ci l-a rugat pe Avraam să-l milostivească. Avraam i-a răspuns însă categoric: Fiule, adu-ţi aminte că ai luat cele bune ale tale în viaţa ta şi Lazăr aşijderea cele rele; iar acum acesta se mângâie iar tu te chinuieşti. Şi preste toate acestea, între noi şi între voi prăpastie mare s-a întărit; ca cei ce vor vrea să treacă de aici către voi, să nu poată, nici cei de acolo la noi să treacă (Luca 16, 25-26).

Tâlcuind aceste cuvinte, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că mulţi sunt pedepsiţi aici şi nu acolo; alţii aici se veselesc, iar dincolo vor fi pedepsiţi. El spune: ,,Când vezi că cel nelegiuit nu întâmpină nici un necaz aici (pe pământ) nu îl ferici, ci să plângi mai degrabă pentru el; şi jeleşte-l ca pe un om care acolo (pe cealaltă lume) va fi nefericit, precum bogatul cel fără de minte. Dimpotrivă, când vezi că cineva se îngrijeşte să dobândească o virtute şi este supus la felurite ispite, socoteşte-l fericit şi urmează-i pilda. Căci unuia ca acesta şi aici i se iartă toate păcatele, şi acolo i se pregătesc multe cununi pentru răbdarea lui, aşa cum s-a petrecut şi cu Lazăr”.

Prin urmare, sfântul plin de înţelepciune sfătuieşte să nu luăm aminte la bunăstarea păcătoşilor, nici să ne tulburăm văzând suferinţele drepţilor. ,,Când afli de cineva că suferă din pricina ficatului ... şi se dedă la băutură şi desfătări şi în acest chip îşi aţâţă boala sa, tu nu doar că nu-l lauzi şi nu-l socoteşti fericit ..., ci pentru patima lui îl socoteşti nefericit. Aşa să cugeţi şi despre suflet. Dacă vezi că cineva trăieşte în nelegiuire şi, cu toate acestea ..., nu este supus nici unui necaz ..., tocmai pentru aceea şi mai mult să-l jeleşti ... . Pentru că nu pedeapsa este rea, ci păcatul. El ne desparte de Dumnezeu. Pedeapsa însă ne conduce la Dumnezeu şi încetează mânia Lui”.

Ideea aceasta o susţine Sfântul Ioan Gură de Aur cu altele: ,,Când ating pe cei păcătoşi, pedepsele le uşurează greutatea păcatelor; iar, dacă îl ating pe vreun drept, fac ca acel suflet să devină şi mai strălucitor. Şi pentru unii, şi pentru alţii se naşte cel mai mare folos din necazuri, ajunge doar să fie suportat totul cu mulţumire ... . Pentru aceasta, drepţii petrec aici o viaţă plină de trudă ... . Cel ce doreşte să placă lui Dumnezeu şi să fie plin de virtute şi curat trebuie să ducă nu o viaţă plină de bunăstare, plăcută şi fără de grijă, ci una plină de trudă şi de nevoinţe. Fiecare dintre noi trebuie să ia aminte că prin multe necazuri se cade nouă a intra întru împărăţia lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 14, 22).

Pe această cale se ajunge până la veşnica mântuire. Cei ce se învrednicesc de ea văd într-adevăr, atunci când le soseşte vremea, lumina, ascultă cântări îngereşti, simt bucurie şi pace în sufletele lor şi au părtăşie veşnică, plini de fericire, cu casnicii lui Dumnezeu, care sunt fericiţi veşnic. Însă, fără nevoinţă, fără silirea voii şi fără a o rupe cu păcatele, nu pot fi dobândite aceste bunătăţi ale raiului. Mântuitorul nostru a hotărât: Împărăţia cerurilor se sileşte, şi silitorii o răpesc pre ea (Matei 11, 12).

La medicul tanatolog Elisabeth Kubler-Ross, cât şi la doctorul Moody recomandat de ea, nu întâlnim nici un cuvânt despre asemenea sforţări mântuitoare ale voii pentru dobândirea fericirii veşnice. Pentru pacienţii lor nu există o prăpastie adâncă între fericirea plină de păcat şi veşnica fericire. Din întunericul plin de păcat, ei se arată dintr-o dată în lumina dreptăţii. O, dacă mântuirea sufletului ar fi fost ceva atât de uşor, Sfinţii Părinţi nu s-ar fi dedat la nevoinţe duhovniceşti nemaiauzite şi nu s-ar fi rugat astfel: ,,Mai bine aici să ne pedepseşti, Doamne, iar acolo să ne fii milostiv” (Sfântul Efrem Sirul). Şi nici Mântuitorul nu ar fi vorbit atât de limpede despre acea uriaşă prăpastie fără fund, plină de înfricoşare, ce desparte locul veşnicei fericiri de locul veşnicelor chinuri.

După Sfântul Ioan Gură de Aur, unii care au greşit cu uşurinţă le spun în batjocură prietenilor lor: ,,Îmi vei sări în ajutor în ziua aceea”. Iar alţii le spun: ,,Tatăl meu a fost mucenic”. Iar un al treilea: ,,Unchiul meu este episcop”. Celor care se agaţă de asemenea nădejdi deşarte, propovăduitorul cu gură de aur le răspunde că în ceasul morţii, precum şi la Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos nu poate să ne aducă vreun folos virtutea străină. Ba mai mult: ,,Dacă tatăl tău a fost mucenic, atunci poate eşti vrednic de cea mai mare osândă, spune sfântul, căci tu, având în casa ta pildă de virtute, nu te-ai arătat la înălţimea virtuţii pe care au avut-o părinţii”.

Convorbirea dintre bogat şi Avraam ne dezvăluie în continuare adevăruri şi mai importante. Bogatul spune: Rogu-te dar, părinte, ca să-l trimiţi pre dânsul în casa tatălui meu; că am cinci fraţi; să le mărturisească lor, ca să nu vină şi ei la acest loc de muncă (Luca 16, 27-28). Aici intrăm în momentele cruciale ale demonstraţiei noastre. Bogatul vrea ca sufletul lui Lazăr să se arate pe pământ. Mediumurile contemporane care cheamă morţii, prin ,,darul” lor de a chema duhurile, pretind că săvârşesc tocmai un asemenea serviciu oamenilor. Ei cheamă ,,sufletele” morţilor şi acestea mărturisesc despre lumea cealaltă. Însă îngăduie oare Domnul Iisus Hristos să se săvârşească asemenea ,,slujiri” celor vii din partea morţilor ? Nu !

La rugămintea bogatului de a fi trimis Lazăr ca să mărturisească despre viaţa de dincolo şi despre veşnicele chinuri, Avraam răspunde: Au pre Moisi şi pre prooroci, să-i asculte pre dânşii. Bogatul rămâne întru ale sale şi îndrăzneşte chiar să vorbească împotriva dreptului celui de demult, spunându-i: Nu, părinte Avraame; ci de va merge cineva din morţi la dânşii, se vor pocăi. La aceasta Avraam răspunde din nou, categoric: Dacă nu ascultă pre Moisi şi pre prooroci, măcar de ar şi învia cineva din morţi, nu vor crede (Luca 16, 29-31).

Mulţi care au puţină credinţă spun astăzi: ,,De ce nu învie cineva de pe lumea cealaltă, de ce nu învie cineva ca să credem ?” Ei parcă ar repeta cuvintele bogatului care a murit în păcate. Bun. Să ne îngăduim pentru o clipă credinţa că una ca aceasta, într-adevăr, s-ar petrece, aşa cum s-a petrecut odinioară. De pildă, s-ar auzi că un oarecare mort ar fi înviat şi că povesteşte despre lucrurile înfricoşătoare de pe cealaltă lume. Care sunt urmările acestui fapt ? S-ar cutremura oare toţi ? Şi-ar schimba oare felul lor de vieţuire ? S-ar pocăi oare ? Nicidecum ! Unii ascultă doar din pură curiozitate, alţii îşi bat joc, iar alţii, necrezând, clatină din cap şi resping aceasta ca fiind o mărturie ,,halucinantă” a celui înviat.

Doar cei credincioşi acordă atenţie. Însă, şi fără una ca aceasta, ei ar crede. Şi cred, pentru că îi au pre Moisi şi pre prooroci şi îi ascultă. Povestirea celui înviat nu aduce nimic esenţial pentru credinţa lor, căci aceasta este întemeiată nu pe mărturia oamenilor, ci pe cuvintele Dumnezeului-Om, care a murit şi a înviat pentru noi. Ei au ceva mult mai mult decât pre Moisi şi pre prooroci. Ei au Noul Testament, descoperirea lui Dumnezeu-Tatăl, a lui Dumnezeu-Fiul şi a lui Dumnezeu-Duhul Sfânt (a se vedea Matei 3, 16-17; 17, 2-5). Ei au mărturia apostolică, după cuvântul cel proorocesc (a se vedea II Petru 1, 17-19), au ungerea Sfântului Duh şi ştiu toate (a se vedea I Ioan 2, 20) câte ţin de mântuirea sufletului. Despre aceştia Sfântul Ioan Teologul spune: Şi voi ungerea care aţi luat de la dânsul, întru voi să rămână, şi nu aveţi trebuinţă ca să vă înveţe pre voi cineva; ci precum aceeaşi ungere vă învaţă pre voi pentru toate, şi adevărată este, şi nu este mincinoasă, şi precum v-a învăţat pre voi, rămâneţi întru aceea (I Ioan 2, 27).

Înaintaşii noştri, mamele şi taţii, neluminaţi de duhul cel fără de Dumnezeu al vremurilor noastre, nu au avut vreo mărturie a celor care au murit şi după aceasta au înviat, însă ei au fost atât de credincioşi, atât de plini de virtuţi şi atât de neclătinaţi întru mărturisirea vieţii de după moarte ... Ei au crezut că există iad şi rai nu pentru că au auzit despre aceasta de la cei înviaţi din morţi, ci pentru că au auzit de la amvon, unde se citeşte şi se propovăduieşte cuvântul cel nemincinos al lui Dumnezeu şi pentru că au simţit aceasta în conştiinţele lor luminate de harul Duhului Sfânt.

Adevăratul creştin este ferm în credinţa sa nu pentru mărturisirea adusă în folosul acestei credinţe, ci pentru legătura sa lăuntrică cu Dumnezeu, pentru experienţa sa duhovnicească personală, pentru dragostea lui duhovnicească pentru învăţătura lui Hristos, pentru acordul său cu armonia cea duhovnicească a veşnicelor şi mântuitoarelor adevăruri şi pentru bucuria lui simţită, pe care Dumnezeu o revarsă asupră-i datorită credinţei sale sincere.

În vremea lui Hristos nu toţi credeau în acelea pe care El le mărturisea. Mântuitorul săvârşea minuni, însă nici acestea nu-i convingeau pe toţi. Diavolul înceţoşa minţile multora, astfel încât ei să nu se întoarcă la adevăr. Cela ce este de la Dumnezeu, graiurile lui Dumnezeu ascultă (Ioan 8, 47) spune Însuşi Hristos. El îl învie din morţi pe Lazăr mort de 4 zile. Martorii minunii au fost cutremuraţi, dar iată că unii din ei, în pofida preaminunatei întâmplări, în loc să aducă pocăinţă înaintea atotbiruitoarelor cuvinte şi fapte ale lui Hristos, au mers la farisei, şi le-au spus cele ce au făcut Iisus (Ioan 11, 46), adică s-au folosit de această minune nu ca să creadă, ci ca să-L împileze şi să-L vândă ! Iar fariseii s-au umplut de răutate împotriva Făcătorului de minuni cel dumnezeiesc şi au hotărât să-L piardă pe El (a se vedea Ioan 11, 53) şi pe Lazăr, deoarece pentru Lazăr mulţi credeau în Hristos (a se vedea Ioan 12, 10-11) !

Ce folos au primit cei necredincioşi din faptul că Iisus a întors la viaţă un mort, care petrecuse 4 zile în împărăţia morţii ?! Nici un fel de folos ! Ba mai mult, această minune cutremurătoare le-a mărit vina şi răspunderea celor ce nu credeau !

Din toate cele spuse se vede că acela care nu ascultă de Moisi şi de prooroci, care respinge Evanghelia şi învăţătura apostolilor nu se va convinge nici măcar atunci când va vedea că cineva învie din morţi ! Cei ce nu vor să creadă nu pot să fie înţelepţiţi de nimic, căci nu există om mai surd decât acela care nu vrea să audă !

Sfântul Ioan Gură de Aur ne dă o pildă minunată: ,,Gheena este nevăzută pentru cei necredincioşi, iar pentru cei credincioşi este vădită, neputând fi pusă la îndoială. Temniţele sunt văzute; în fiecare zi auzim că cineva este pedepsit, că averea cuiva îi este luată, că cineva duce o viaţă de rob (la ocnă) ... Ascultând acestea însă, cei întinaţi cu păcatul şi răufăcătorii [...] nu se înţelepţesc. Chiar mulţi din cei osândiţi, după ce îşi ispăşesc pedeapsa în temniţă şi astfel se slobozesc de ea, nu arareori se întorc către aceleaşi crime şi săvârşesc unele chiar mai grele decât cele dintâi. De aceea să nu căutăm să auzim de la cei morţi pe acelea pe care în fiecare zi atât de limpede ne învaţă Scriptura. Dacă Dumnezeu ar fi ştiut că cei înviaţi din morţi ar putea aduce folos celor vii, El, care lucrează totul spre folosul nostru, nu ne-ar fi dat şi nu ne-ar fi îngăduit un astfel de mijloc atât de folositor ?”

Există şi o altă pricină temeinică pentru care Dumnezeu nu îngăduie morţilor să se arate celor vii spre a-i întări chipurile în credinţă. Această pricină este existenţa diavolului şi a cetelor lui întunecate. Satana caută să ispitească pe fiecare, să le ducă pe toate spre folosul său şi să transforme totul în haos. El amestecă adevărul cu minciuna, evlavia cu nelegiuirea, învăţătura lui Hristos cea mântuitoare cu feluritele învăţături mincinoase şi pierzătoare. ,,Când trăiau proorocii – spune Sfântul Ioan Gură de Aur –, diavolul a ridicat prooroci mincinoşi; în vremea apostolilor a ridicat apostoli mincinoşi; când S-a arătat Mesia, el a început să ridice falşi mesia; dacă au fost hotărâte dogmele cele sănătoase ale credinţei, el a venit cu neghinele cele nesănătoase (eretice), semănate pretutindeni. Astfel, dacă s-ar fi întâmplat una ca aceasta, diavolul s-ar fi străduit şi în acest caz să pătrundă prin uneltele sale [...], să întoarcă totul pe dos şi să aducă neorânduiala. Dumnezeu, prevăzând toate acestea, a împiedicat drumul lui către asemenea viclenii şi [...] nu a îngăduit nimănui să vină de acolo şi să povestească celor vii despre ceea ce este dincolo; prin aceasta Dumnezeu ne învaţă să socotim dumnezeieştile Scripturi ca mai vrednice de crezare decât orice altceva”.

În vremurile binecuvântate ale Sfântului Ioan Gură de Aur, pentru adevărata orientare religioasă a credincioşilor creştini nu se întâlnea într-adevăr atât de des o atracţie către minunile demonice. În vremurile noastre apocaliptice, de pe urmă, acesta este însă un fenomen obişnuit. Demult oamenii au întors spatele dumnezeieştilor Scripturi şi în locul lor au început a crede şi a-şi trăi viaţa umblând pe la vrăjitori şi ghicitori, pe la yoghini şi danovişti[3], după sectanţi şi învăţători mincinoşi, după clavăzători şi mediumuri, după spiritişti şi teosofi, ca să capete de la ei mărturie despre viaţa de dincolo şi despre propria lor soartă. Iar diavolul le dă atâtea mărturii prin slujitorii săi, vătămându-le prin înşelare sufletele.

După cum am văzut, prin relatările despre cei care au trecut prin moarte clinică, el zugrăveşte cealaltă lume ca fiind doar în roz, luminoasă, plină de veselie şi simplu de dobândit pentru toţi. După aceste povestiri, nu există iad, nu există judecată, nu există răspundere pentru cineva ! Faptele rele nu sunt o piedică pentru părtăşia fericirii raiului. Cei ce mor continuă ,,pur şi simplu să trăiască” după despărţirea sufletelor de trup, ba chiar mult mai uşor şi mai liber decât aici pe pământ, când se aflau în trupurile lor. Ei se ,,desăvârşesc” pur şi simplu de aici înainte. La o asemenea reprezentare a morţii, ca fenomen neînfricoşător, desigur, nu este nevoie de pocăinţă, de mărturisire, de viaţă înfrânată, de post şi rugăciune, care sunt cele mai puternice mijloace de izgonire a diavolului (a se vedea Matei 17, 21). Cel ce se dedă la asemenea înşelăciuni diavoleşti, răspândite prin convorbirea cu ,,morţii”, acela cade în cursele celui viclean şi va pieri în veci !

Dumnezeu cel viu nu îngăduie celor morţi să-i înveţe pe cei vii evlavia. El i-a oprit pe cei decedaţi să se arate la chemarea mediumurilor. ,,Dumnezeu a închis poarta veşniciei – după cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur – şi nu îngăduie nimănui dintre cei trecuţi la cele veşnice să se întoarcă şi să vestească ceva din acea viaţă, ca nu cumva diavolul, folosindu-se de una ca aceasta, să aducă ceva din învăţăturile lui mincinoase”.

Cele spuse, desigur, nu înseamnă că exclud orice posibilitate de părtăşie a celor morţi cu cei vii. Sfinţii se folosesc de libertatea dăruită lor de Dumnezeu şi pot să se arate de pe cealaltă lume şi să ajute oamenilor păcătoşi obişnuiţi. Aceasta se întâmplă însă doar atunci când sunt trimişi de Dumnezeu şi nu când oamenii, împinşi de o fină mândrie, năzuiesc ei înşişi spre o nelegiuită părtăşie cu cerul. Asemenea stări de mistică nesănătoasă se observă la mulţi credincioşi exaltaţi, dintre care unii se roagă pentru darul de a avea vedenii, iar alţii, care ,,au primit deja acest dar”, se laudă că în fiecare noapte li se arată cutare şi cutare sfânt, ca să-i îndrume şi să-i povăţuiască. Asemenea suflete au căzut cu adevărat în înşelarea diavolului.

Şi nu susţinem că doar sfinţii, ci şi cei mai obişnuiţi repauzaţi pot să se arate apropiaţilor lor în vis ori chiar aievea, însă numai după îngăduinţa lui Dumnezeu şi nu după îngăduinţa omenească. Aceasta se întâmplă numai în împrejurări extraordinare, când oamenii trebuie să fie într-adevăr ajutaţi, aflându-se în necazuri, căzuţi pe neaşteptate în situaţii grele. Aşa s-a petrecut, de pildă, în următorul caz, povestit mie personal de Ţvetana Ivanova, sora repauzatului stomatolog Gheorghi Kăncev, din Sofia.

,,A murit soţul unei cunoştinţe. La o zi sau două de la îngroparea lui, au venit la soţie oameni din cancelaria în care el a lucrat şi i-au cerut 8.000 leva, bani pe care soţul decedat îi scosese din casă. Oamenii au adus şi documente. Femeia s-a înfricoşat. De unde să ia o sumă atât de mare ? Şi era adevărat oare că soţul ei scosese bani din casă ?

Noaptea i s-a arătat soţul care murise şi i-a spus: ,,Banii sunt în buzunarul dinăuntru al sacoului cu care am fost înmormântat”.

Ea a mers la cimitir şi i-a rugat pe gropari să deschidă mormântul soţului. Le-a explicat de ce este nevoie de aceasta, iar ei i-au răspuns: ,,Dacă împlinim tot ce-i trece prin minte unei nebune, unde vom ajunge ?!”

Ea a visat şi a doua, şi a treia noapte acelaşi lucru. Încurajată de aceasta, a mers din nou la gropari si a stăruit înaintea lor ca să deschidă mormântul, spunându-le: ,,Vă rog, eu voi înnebuni cu adevărat dacă nu găsesc acei bani ! 8.000 leva sunt aici ! De unde să-i iau şi să-i dau înapoi ?”

În cele din urmă, groparii s-au învoit. Au luat aprobare de la şefii lor şi au deschis mormântul. Mare a fost mirarea tuturor când în buzunarul de la sacou au aflat cei 8.000 leva pe care îi căutau !”

Asemenea cazuri sunt rare. Ele se petrec după voia lui Dumnezeu şi nu după cererea stăruitoare a vreunuia dintre mediumuri. Cine este mediumul care să aibă la dispoziţie sufletele care trăiesc pe lumea cealaltă şi care se află în puterea lui Dumnezeu (a se vedea Înţelepciunea lui Solomon 3, 1) ?! Dacă noi nu avem putere să rânduim să vină îndată la noi vreun cetăţean dintr-o ţară străină, cum îndrăznesc oare mediumurile să pretindă că ar putea să cheme sufletul cuiva din împărăţia cealaltă, care se află în mâinile Atotputernicului Dumnezeu ?!

Cela ce are urechi de auzit, auză (Matei 13, 9) !

 

 

IV. Există reîncarnare după moarte ?

Solomon grăieşte: Nimic nu este nou sub soare. Nici va grăi şi va zice: iată acesta este nou, că a fost în veacurile care au fost înaintea noastră (Eclisiastul 1, 9-10). Aceste cuvinte ale înţeleptului fiu al lui David sunt valabile şi în legătură cu rătăcirile omeneşti amintite. Ele îşi află deplina lor îndreptăţire şi în cazul osârdnicei răspândiri de astăzi a învăţăturii hinduse despre reîncarnarea sufletelor. Creştinii care au rupt-o practic cu credinţa lor, care nu cred în Dumnezeu, care au uitat de duhul Sfintei Evanghelii, căutând să-şi explice unele probleme esenţiale ale vieţii omului – de nedezlegat la prima vedere –, socotesc că descoperă răspunsul dorit în învăţătura fantezistă despre reîncarnarea sufletelor în noi trupuri. Această învăţătură este împărtăşită astăzi de către yoghini, ocultişti, teosofi, danovişti şi alţii asemenea lor.

Înşelăciunea acestei învăţături întunecate se ascunde în 3 aşa-zise comandamente ale sale:

 

1. Respinge veşnicele chinuri – Dumnezeu nu poate să pedepsească atât de crunt, El fiind dragoste.

2. Făgăduieşte tuturor – şi celor mai de condamnat oameni, şi celor mai nepăsători faţă de viaţa duhovnicească – desăvârşirea neîncetată printr-o serie de reîncarnări succesive.

3. Pretinde că dă un răspuns pe deplin satisfăcător la întrebarea: pentru ce de atâtea ori oamenii buni suferă în această lume, iar oamenii răi o duc bine ? În doctrina despre reîncarnare această contradicţie morală a stării omului se explică prin karma, adică prin faptele săvârşite în existenţele anterioare. Ce va semăna omul, aceea va şi secera (Galateni 6, 7) le place teosofilor să spună, folosindu-se în mod denaturat de una din sentinţele apostolice, pe care o vom examina mai jos.

 

Pornind de la condiţia prealabilă că Dumnezeu este iubire şi că nu poate să existe iad veşnic, propovăduitorii de astăzi ai ideii de reîncarnare învaţă că temelia legii în viaţa duhovnicească ar fi cultivarea sufletului, pentru care o singură viaţă este neîndestulătoare. Pentru că nu a putut în scurta perioadă a unei singure existenţe pământeşti să ajungă la desăvârşire, sufletul se sălăşluieşte după moartea trupului – după mai mult sau mai puţin timp – într-un nou trup, ca să continue în el calea sa spre autodesăvârşire. Renaşterile urmează una după alta şi au ca scop îmbogăţirea celui reîncarnat cu experienţă spirituală, în vederea înălţării până la o conştiinţă desăvârşită şi la o mare înţelepciune. Karma condiţionează nu doar reîncarnarea, ci şi calitatea ei: faptele bune conduc către o viitoare fericită reîncarnare, iar cele rele către o reîncarnare rea, într-o stare mai josnică, chiar în animale.

Sensul vieţii omeneşti, după o asemenea învăţătură mincinoasă, constă în următoarele: prin mai multe reîncarnări omul se ridică către deplina purificare de sine, către cea mai înaltă conştiinţă şi ajunge la cea mai înaltă dezvoltare a tuturor însuşirilor pe care le deţine, căpătând chipurile o tot mai mare libertate faţă de instinctele sale animalice. Învăţătura falsă despre reîncarnare pretinde că susţine speranţa mântuirii generale. Măcar că această mântuire din punctul de vedere hindus şi teosofic nu vorbeşte de vreo fericire individuală în lumea de dincolo, ci doar de intrarea într-un fel de nirvana eternă ori, după unii, chiar de o dizolvare în nefiinţă.

Această falsă învăţătură îşi caută temeiuri prin următoarele argumente:

 

1) unii îşi aduc aminte despre existenţele lor anterioare;

2) mulţi au încercat la prima întâlnire cu cineva ori cu vreun obiect simţământul că l-au mai văzut şi mai înainte;

3) unii copii se nasc cu unele predispoziţii, daruri şi înclinaţii care lipsesc părinţilor şi strămoşilor lor;

4) ideea de dreptate ar implica reîncarnarea, întrucât feluritele stări ale oamenilor, remarcate încă de la naştere, nu ar putea fi explicate fără o dreaptă credinţă în privinţa comportamentului lor virtuos ori păcătos dintr-o viaţă trecută.

 

Învăţătura despre reîncarnare ar explica toate aceste neînţelegeri şi nedumeriri.

Această învăţătură mincinoasă are chipul a ceva foarte atrăgător, al prea multei dreptăţi, însă, dacă omul se adânceşte în esenţa ei, va descoperi un amestec de înşelăciune diavolească, lucrată cu multă viclenie, şi un ateism extrem de fin. Cu ajutorul Celui Preaînalt ne vom strădui să demonstrăm acest fapt.

Întâi de toate trebuie subliniat că această falsă învăţătură, venită din India păgână, nu are nimic în comun cu creştinismul. Hristos nu a pomenit nicăieri despre reîntruparea sufletelor. Dacă doctrina despre reîncarnare ar corespunde adevărului, Mântuitorul ne-ar fi descoperit-o cu de-amănuntul, după cum ne-a descoperit învăţătura Sa despre pocăinţă ca drum al mântuirii (a se vedea Matei 4, 17; Luca 13, 3-5; 15, 10-24). Potrivit Sfintei Evanghelii, după moarte urmează nu renaşterea, ci învierea şi judecata lui Dumnezeu (a se vedea Ioan 5, 26-29; Matei 10, 28 etc). Nici sfinţii apostoli nu pomenesc nimic despre renaşterea sufletelor, ci despre judecata lor (a se vedea Evrei 9, 27).

În cuvântul său către presbiterii efeseni, Sfântul Apostol Pavel subliniază limpede că în vremea celor 3 ani petrecuţi printre ei, el nu a contenit să le vestească tot sfatul lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 20, 27), lucru pe care l-a săvârşit de altfel pretutindeni pe unde a propovăduit, or el nicăieri nu pomeneşte nimic despre reîncarnare.

După cum am văzut, dumnezeiasca descoperire ne învaţă că există doar două vieţi: prima, vremelnică, iar cea de-a doua, veşnică. Viaţa pământească ne este dată ca să ne pregătim în ea de cea veşnică. Dacă pierdem vremea acestei singure vieţi de aici, vom fi pierduţi în veac ! Pentru aceasta, Cuvântul lui Dumnezeu ne previne: Căutaţi pre Domnul, şi dacă îl veţi afla, să-l chemaţi pre el, când se va apropia de voi. Să-şi lase cel necredincios căile sale şi omul cel fără de lege sfaturile sale, şi să se întoarcă la Domnul şi-l va milui, şi la Dumnezeul vostru, că mult va ierta păcatele voastre (Isaia 55, 6-7).

Împotriva acestor cuvinte ale Scripturii, mincinoasa învăţătură despre reîntrupare ne şopteşte în chip viclean: ,,Nu vă temeţi ! Nu vă grăbiţi să vă pocăiţi ! Dacă păcătuiţi acum, nu aţi pierdut nimic. După moartea voastră vă veţi reîncarna într-un nou trup şi atunci veţi avea posibilitatea să vă îndreptaţi. Acum trăiţi aşa cum vă place ! Înaintea voastră stă necuprinsa veşnicie, prin care puteţi să vă reîntrupaţi de nenumărate ori ! Şi, în cele din urmă, veţi ajunge la desăvârşire”. Creştinii înşelaţi de cel rău, care se supun acestor insuflări satanice, păcătuiesc, nu se căiesc şi după moartea lor se îndreaptă nu spre o nouă reîntrupare, ci vor sta înaintea judecăţii celei de neînduplecat a lui Dumnezeu.

Sfântul Apostol Pavel ne-a prevenit de aceasta fără echivoc, scriind întru lumina Duhului Sfânt: Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea judecata (Evrei 9, 27). Aici este importantă cu osebire expresia o dată (απαξ). Marele apostol foloseşte această expresie ca să desemneze şi să sublinieze prin ea nu doar scurtimea vieţii omeneşti de pe pământ, ci şi nerepetarea jertfei lui Hristos de pe Golgota. El scrie despre Mântuitorul: Că nu în sfinte făcute de mâini au intrat Hristos, care erau chipuri celor adevărate; ci în singur cerul, ca să se arate acum feţei lui Dumnezeu pentru noi. Nici ca de multe ori să se aducă pre sineşi [...] ci acum o dată (απαξ) la sfârşitul veacurilor spre surparea păcatului prin jertfa sa s-au arătat. Şi precum este rânduit oamenilor o dată (απαξ) să moară, iar după aceea judecata; aşa şi Hristos o dată fiind jertfit ca să ridice păcatele multora; a doua oară fără de păcat se va arăta celor ce îl aşteaptă pre el spre mântuire (Evrei 9, 24-28).

 

Cuv duh 103

Răstignirea Mântuitorului pe crucea Golgotei

Frescă din biserica Mânăstirii Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, secolul XVI

 

Iată prin ce inspirată şi preaînaltă paralelă cu unica Jertfă a lui Hristos de pe Golgota este arătată singularitatea vieţii omeneşti de pe pământ ! Aşa cum Hristos o singură dată S-a adus pe Sine Însuşi ca jertfă, tot astfel şi omul moare o singură dată, ca să se arate îndată după aceea înaintea judecăţii lui Dumnezeu, la aşa-numita Judecată particulară. Dacă s-ar putea vorbi de mai multe jertfe ale lui Hristos, despre care nici cei mai vădiţi eretici nu învaţă, atunci ar fi cu putinţă să se vorbească şi despre mai multe existenţe ale omului pe pământ. Însă pentru că prima este de neconceput, atunci şi cea de-a doua este inacceptabilă.

Teosofii şi ocultiştii caută să apropie învăţătura lor mincinoasă de Evanghelia lui Hristos, însă nu iau aminte că doctrina lor despre reîntrupare face de prisos jertfa lui Hristos de pe Golgota. Dacă omul poate singur să-şi răscumpere păcatele, îi rămâne lui să aibă la dispoziţie mai multe vieţi. În acest caz nu mai este nevoie de Hristos. Negarea Răscumpărării lipseşte însă de sens creştinismul, deoarece Răscumpărarea este miezul său. În încercarea nefericită de a-L minimaliza pe Hristos şi Jertfa Lui adusă de bunăvoie pe Golgota, teoria despre reîncarnări îşi arată esenţa ei demonic-ateistă.

Prin aceasta nu este epuizată însă paleta diferenţelor dintre doctrina despre reîncarnări şi creştinism. Învăţătura cea mincinoasă despre reîntrupări dispreţuieşte dumnezeiasca milă, şi aceasta tocmai atunci când chipurile sare în apărarea ei. În practică, ea declară dragostea lui Dumnezeu ca nefiind de folos, căci şi fără aceasta, prin renaşterea sa, omul ar putea să se desăvârşească şi să se mântuiască singur. În Cuvântul lui Dumnezeu citim că Cel Preaînalt voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască (I Timotei 2, 4) şi că în chip binefăcător le ajută lor în această nespusă lucrare mai ales prin Întrupare şi Răscumpărare. Prin moartea pe cruce răscumpărătoare a Domnului Iisus Hristos, cei ce cred drept în El primesc harul Sfântului Duh, prin a cărui putere renăscătoare şi întăritoare ei cresc pe calea desăvârşirii celor duhovniceşti.

Să credem că această desăvârşire este posibilă fără harul lui Dumnezeu, doar în virtutea unei oarecare verigi dintre multele renaşteri, ar fi absurd. Dacă o serie de renaşteri ar putea într-adevăr să conducă spre o asemenea desăvârşire, atunci aceasta ar fi doar desăvârşire în rău. Hristos ne răscumpără şi ne mântuieşte nu din lucrurile cele întru dreptate, care am făcut noi, ci după a lui milă (Tit 3, 5). Cu darul sunteţi mântuiţi prin credinţă (Efeseni 2, 8). Dumnezeu este bun şi îndurător şi nu-Şi va întoarce faţa Sa de la noi dacă ne întoarcem către El (potrivit II Paralipomene 30, 9). El este gata ca pe toţi să-i ierte, ajunge doar ca prin adâncă pocăinţă să căutăm dragostea Lui şi să-I aducem ca jertfă inimile noastre înfrânte şi smerite (potrivit Psalmi 50, 18).

Din toate aceste adevăruri de bază ale creştinismului nu există nici urmă în doctrina despre reîncarnare. Susţinătorii acestei pierzătoare învăţături mincinoase făgăduiesc uşor mântuirea, care se atinge chipurile pe calea reîntrupărilor. Însă acest mijloc fantasmagoric de mântuire este unul mecanic. El nu poate prin sine însuşi să-l renască pe om, să-i preschimbe sufletul, să-i zdrobească inima, să-i înnobileze gândurile, oricâte renaşteri i-ar propune. Dacă omul pervertit nu se pocăieşte şi, prin tainele Sfintei Biserici Ortodoxe, nu primeşte şi nu sporeşte în sine dumnezeiescul har al Sfântului Duh, el nu va deveni nicicând din rău mai bun. Dar, dacă se pocăieşte, nu va avea nevoie de renaşteri, căci drepţii şi păcătoşii care se pocăiesc pot să moştenească îndată după moartea lor viaţa veşnică în Dumnezeu.

Împotriva acestei legi fără suflet, fatală şi oarbă, oricare ar fi karma, Cuvântul lui Dumnezeu înalţă adevărul despre dumnezeiasca iertare şi îndeamnă pe orice păcătos, care se nevoieşte în pocăinţă, către mântuire, aşezându-i înainte dumnezeiasca iubire şi dumnezeiasca dreptate.

Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă păcătosul de la calea sa şi să fie viu – spune plin de iubire Domnul şi continuă subliniind dreptatea Sa: Dreptatea dreptului nu-l va mântui pre el, ori în ce zi va rătăci, şi fărădelegea celui fără de lege nu-i va strica lui, ori în ce zi se va întoarce de la fărădelegea sa (Iezechiil 33, 11-12).

Cu aceste cuvinte Domnul scoate în evidenţă 3 lucruri: grija Lui plină de iubire pentru omul păcătos, dreptatea Lui incoruptibilă şi libera alegere a omului. Aceşti trei factori lucrează mântuirea. Atotţiitorul ne ajută nouă, tuturor, în sporirea noastră duhovnicească, dăruindu-ne din toate părţile ajutorul Său plin de har. Însă şi omul trebuie să se ostenească şi să primească acest ajutor dăruit lui. Dacă el voieşte, se va mântui, Dumnezeu fiind întotdeauna gata de ajutor, însă dacă el nu voieşte, nu va ajunge nicicând la mântuire, chiar de s-ar întrupa de nenumărate ori.

Din perspectiva voii libere a omului se vede limpede întreaga şubreziciune a învăţăturii mincinoase despre reîntrupare. Dumnezeu nu sileşte pe om la lucrarea mântuirii, ci vrea ca omul însuşi să se silească pe sine către bine (a se vedea Matei 11, 12). Chiar dacă omul s-ar reîncarna şi de un milion de ori, dacă nu doreşte să se îndrepte, ce karmă oarbă ar putea să-i ajute să se desăvârşească ? Şi, pe de altă parte, fără orice reîntrupare, doar prin puterea dragostei şi dreptăţii dumnezeieşti, păcătosul care se întoarce la Dumnezeu poate să se mântuiască. Şi, într-adevăr, se mântuieşte dacă din toată inima, cu adâncă pocăinţă, îşi va plânge înaintea duhovnicului păcatele şi dacă o va rupe hotărât cu ele.

În virtutea liberului arbitru, nici păcătosul nu poate să fie mântuit dacă nu voieşte, nici dreptul nu poate să se aştepte la mântuire, pe baza dreptăţii lui de dinainte, dacă s-a îndepărtat de ea, călcând-o în picioare. Acestea sunt căile lui Dumnezeu, căile grijii pline de iubire şi ale dreptăţii nemitarnice. Însă teosofii, învăţătorii cei mincinoşi, spun: Nu este dreaptă calea Domnului. Şi îşi îngăduie să o îndrepte ei, cu basmele lor despre reîncarnări, când tocmai calea lor nu este dreaptă (Iezechiil 33, 17).

Aici este foarte înţelept să ne punem întrebarea: Pentru ce este nevoie de atât de multe renaşteri ? Sunt posibile două răspunsuri: fie pentru că Dumnezeu ar înceta într-adevăr să-i mai poarte de grijă omului şi l-ar lăsa în voia legii oarbe a karmei, să-l desăvârşească treptat prin neîncetate renaşteri, fie pentru că Dumnezeu nu ar putea să curăţească păcatele, să ierte nelegiuirile şi să mântuiască. Ambele răspunsuri sunt, desigur, sacrilegii şi lipsite de sens. Dumnezeu nu a încetat să-i poarte de grijă omului. Dimpotrivă, neîncetat Se îngrijeşte de el, pronia Lui întinzându-se şi asupra vieţii sale vremelnice, şi asupra celei veşnice. El Însuşi grăieşte poporului Său: Au doar va uita femeia pre pruncul său ? Sau nu-i va fi milă de fiii pântecelui său ? Că de va şi uita femeia pre aceştia; dar eu nu te voiu uita pre tine (Isaia 49, 15). Cum poate să înceteze să ne poarte de grijă Acela care aşa au iubit lumea, cât şi pre Fiul său cel unul născut l-au dat, ca tot cel ce crede întru el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16) ? Nu te teme – spune Domnul –, că te-am mântuit pre tine, chematu-te-am pre numele tău, al meu eşti tu. Şi de vei trece prin apă, cu tine sunt ... şi de vei trece prin foc, nu te vei arde ... că eu sunt Domnul Dumnezeul tău (Isaia 43, 1-3).

Tot astfel este de nesusţinut şi afirmaţia că Dumnezeu nu ar putea chipurile să ierte păcatele şi de aceea îi lasă pe oameni singuri să se mântuiască prin nenumărate renaşteri. În mii de rânduri Dumnezeu Şi-a arătat puterea Sa în a curăţi păcatele şi a-i mântui pe cei păcătoşi. Eu sunt Dumnezeu şi afară de mine nu este mântuitor (Isaia 43, 11) spune El despre Sine. Eu sunt, eu sunt, cel ce şterg fărădelegile tale (Isaia 43, 25; 44, 22). Iar psalmistul întăreşte: A Domnului este mântuirea (Psalmi 3, 8). La Domnul este milostivirea (a se vedea Psalmi 129, 4). El ne-au mântuit ... după a sa mai înainte hotărâre (II Timotei 1, 9).

Dumnezeu iartă într-o clipă toate păcatele omului care se căieşte; dar şi după ce l-a iertat, adesea El îl lasă pe om să sufere, ca să-l ferească de noi căderi şi să-l întărească întru virtuţi.

Despre puterea lui Hristos de a mântui pe cei mai deznădăjduiţi păcătoşi – şi aceasta doar pentru o clipă de pocăinţă sinceră din partea lor – vorbeşte în chip convingător întâmplarea despre tâlharul cel înţelept. Acest călcător al legii avea păcate înfricoşătoare, care l-au dus până la condamnarea la moarte, după cum el însuşi a mărturisit, spunând confratelui său răstignit de-a stânga lui Iisus Hristos: Şi noi după dreptate (suntem osândiţi); că cele vrednice după faptele noastre luăm (Luca 23, 41). Şi iată, acest răufăcător, după ce s-a pocăit şi a crezut în Hristos, a auzit de la Mântuitorul minunatele cuvinte: Amin zic ţie: astăzi împreună cu mine vei fi în Rai (Luca 23, 43). Ce l-a ajutat săCuv duh 104 intre în Împărăţia mântuirii ? Oare mulţimea reîntrupărilor sale ? Nu ! L-au ajutat pe el: credinţa în Hristos şi adânca frângere a inimii care l-a cutremurat în ultimele clipe ale vieţii sale, mila de nespus a lui Dumnezeu, harul dumnezeiesc cel atotcurăţitor, de care el s-a apropiat prin smerita lui pocăinţă.

Există oare creştini mai desăvârşiţi decât Sfântul Apostol Pavel, care s-a învrednicit încă din această viaţă să se ridice până la al treilea cer (a se vedea II Corinteni 12, 2) ? Cu ajutorul cărei reîntrupări a ajuns el din starea sa de păcătos până la starea exclusivă de drept ? El nu doar că nu s-a reîntrupat, ci a fost în mod hotărât împotriva unor asemenea superstiţii. În scrierile lui se întâlneşte acest gând cunoscut de noi, care este cel mai teribil argumnet împotriva concepţiei despre reîncarnări: Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea judecata (Evrei 9, 27).

 

Sfântul Apostol Pavel

 

Dintru început Pavel a fost prigonitor al lui Hristos. El i-a urmărit pe ucenicii Lui şi şi-a arătat cruzimea printr-o râvnă neînţeleaptă, fără de margini (a se vedea Romani 10, 2). Însă Dumnezeu i-a sărit în ajutor şi într-o clipă l-a prefăcut din crud prigonitor în cel mai râvnitor propovăduitor al credinţei creştine. Dacă ar fi fost adevărată învăţătura despre reîntrupări, mii de întrupări nu i-ar fi fost de ajuns lui Pavel ca să-şi spele păcatul împotriva lui Hristos. Însă în Dumnezeu, nu în reîntrupări se află iertarea. [Ale] Domnului Dumnezeului nostru [sunt] îndurările şi milele (Daniil 9, 9).

Exemplele cu tâlharul care s-a pocăit şi cu miluirea lui Pavel nu sunt singurele, ca să fie socotite excepţii. În trecut, dar şi astăzi, există o mulţime de întâmplări despre mari păcătoşi miluiţi, cum au fost tâlharul Moisi Arapul (28 august), ucigaşul Varvar (6 mai), desfrânata Maria Egipteanca (1 aprilie), rătăcita Evdochia (1 martie), Chiprian vrăjitorul (2 octombrie) şi mulţi alţii. Aceştia cu sinceritate s-au întors la Hristos şi au devenit sfinţi, fără să aibă nevoie de vreo reîntrupare ca să-şi răscumpere nenumăratele lor păcate. După ce-au aflat calea harului, pentru ei a fost de ajuns o singură viaţă de om, scurtă, şi o singură milostivire fără margini a lui Dumnezeu, ca să atingă în scurtă vreme binecuvântatul scop al credinţei noastre – mântuirea sufletelor (a se vedea I Petru 1, 9).

Învăţătura mincinoasă despre reîncarnări este plină de contradicţii, deşi pretinde că poate să explice de ce adeseori oamenii buni suferă în această lume, iar oamenii răi o duc bine. Aceasta se datorează chipurile karmei lor, adică faptelor lor din existenţele anterioare. Aici, în locul limpezimii, este vorba de o ceaţă adâncă şi în locul dezlegării problemei se ridică noi nedumeriri. Iată două cazuri tipice de contradicţii:

 

1. După susţinătorii teoriei reîncarnărilor, oamenii buni suferă din pricina păcatelor lor trecute. Însă dacă într-o viaţă trecută au fost păcătoşi, în ce chip s-au născut dintr-odată drepţi, ca să ne mirăm de ei cum suferă ca oameni buni ?

2. Şi mai mincinoasă se vădeşte încercarea teosofilor de a explica prin reîncarnare fericirea pământească a celor nelegiuiţi. Fericirea se dă, spun ei, pentru o viaţă trecută bună. Ca să se bucure cei nelegiuiţi, aceasta înseamnă că ei au meritat prin faptele lor bune din trecut aceste bucurii de acum. Dar dacă au fost într-o viaţă trecută oameni buni, cum s-au născut dintr-odată păcătoşi ? Oare legea de bază a vieţii nu este, după cum afirmă ei înşişi, perfecţionarea, desăvârşirea ? Cum acţionează această lege în asemenea cazuri ?

 

Apărătorii învăţăturii mincinoase despre reîncarnare se folosesc întru totul neîntemeiat de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Ce va semăna omul, aceea va şi secera (Galateni 6, 7). Ei folosesc această sentinţă în teoria lor despre reîntrupare, deşi această teorie îi este complet străină marelui apostol. El a folosit cuvintele indicate pentru a sublinia prin ele învăţătura lui Hristos despre dreapta Judecată a lui Dumnezeu, când va primi fiecare după faptele lui (a se vedea Matei 16, 27). Or, tocmai aceasta lipseşte cu desăvârşire în doctrina despre reîncarnare. Acolo nu se admite nici judecata de pe urmă a lui Dumnezeu, judecată fără drept de apel, nici răsplata definitivă. Ce pot să aibă atunci în comun creştinismul şi teosofia ?

Teosofii şi ocultiştii îşi sprijină învăţătura lor mincinoasă pe cunoscuta concepţie pe care Sfântul Apostol Pavel însuşi o lămureşte cu totul altfel, spunând: Cel ce seamănă în trupul său, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă întru Duhul, din Duhul va secera viaţă veşnică. Şi făcând binele să nu slăbim; că la vremea sa vom secera, neostenind (Galateni 6, 8-9). Nici un fel de aluzie la reîntrupare nu întâlnim aici. Dimpotrivă, marele apostol scrie că aceia care săvârşesc faptele trupului şi nu se căiesc vor fi pedepsiţi veşnic, fiind lipsiţi de Împărăţia cerurilor (a se vedea Galateni 5, 19-21). Viaţa veşnică fericită este însă răsplata celor ce s-au ostenit pe tărâmul virtuţilor.

,,Ai semănat milă – lămureşte Sfântul Ioan Gură de Aur –, te aşteaptă în ceruri o comoară cerească şi veşnica slavă; ai semănat curăţie, te aşteaptă cinste şi răsplată”. Când ? La vremea sa, răspunde Sfântul Apostol Pavel, arătând spre cea de-a Doua Venire a lui Hristos şi spre înfricoşătoarea Judecată, când Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele lui (a se vedea Romani 2, 6). Acest aspect eshatologic este străin ocultiştilor.

După ei, scopul reîntrupărilor ar fi îmbogăţirea omului cu experienţă duhovnicească şi ridicarea lui până la cea mai înaltă conştiinţă şi înţelepciune. Într-un astfel de caz ar trebui să se aştepte ca după fiecare nouă renaştere omul să se înţelepţească şi să ajungă din ce în ce mai aproape de desăvârşire. Aplicat pe scară largă, la întreaga umanitate, aceasta înseamnă că toţi cei care alcătuiesc această omenire – în virtutea legii evoluţiei – trebuie să devină din ce în ce mai buni, mai conştienţi şi mai înţelepţi. Şi ce observăm ? Dacă în domeniul ştiinţei şi tehnicii există un mare progres, din punct de vedere moral se observă o înfricoşătoare cădere, prevestită de Cuvântul lui Dumnezeu. În cuvântul Său proorocesc despre sfârşitul lumii, Hristos spune că nelegiuirile se vor înmulţi şi se va răci dragostea multora (Matei 24, 12), patimile se vor învolbura şi trădările, chiar printre cei mai apropiaţi, vor fi un fenomen tot mai des întâlnit (a se vedea Matei 24, 10). Tot mai adesea popoarele se vor ridica unul împotriva celuilalt (a se vedea Luca 21, 10). Se va arăta mulţime de prooroci mincinoşi şi-i vor înşela pe mulţi (a se vedea Matei 24, 11). Toate acestea vedem că se petrec în vremea noastră.

Iată cum zugrăveşte cu de-amănuntul Sfântul Apostol Pavel starea morală a omenirii ,,desăvârşite”, din zilele de pe urmă: Vor fi oamenii iubitori de sine, iubitori de argint, măreţi, trufaşi, hulitori, de părinţi neascultători, nemulţumitori, necuraţi. Fără de dragoste, neprimitori de pace, clevetitori, neînfrânaţi, nedomestici, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu (II Timotei 3, 2-4). Şi, când se va ajunge la o asemenea ,,desăvârşire” în rău şi vicii, va veni sfârşitul a toate ... Căci pronia lui Dumnezeu nu poate să îngăduie fără de sfârşit înmulţirea candidaţilor la iad. Despre această apocalipsă care vine, teosofii şi ocultiştii nu au nici un fel de părere.

Însă nu numai în planul istoriei generale a omenirii există contradicţii între învăţătura despre reîncarnări şi învăţătura lui Hristos, în privinţa celor ce se vor petrece în vremurile de pe urmă în lume. Şi din domeniile mai puţin extinse ale vieţii omeneşti, din cele particulare, reiese falsitatea doctrinei studiate. Înţelepciunea vine cu vârsta. Este cunoscut îndeobşte că tinerii fac multe greşeli fatale din pricina imaturităţii şi necunoştinţei. În anii bătrâneţii ei plâng pentru toate acestea. Dacă ar fi existat reîncarnare, ei ar fi trebuit să se folosească de înţelepciunea dobândită în perioada bătrâneţii din existenţele lor anterioare de pe pământ şi, prin urmare, având o oarecare maturitate, să-şi amintească greşelile fatale. Însă ce observăm acum ? Tinerii se ridică mereu împotriva celor în vârstă şi nu vor să se folosească nicicum de sfaturile lor înţelepte. Unde sunt atunci propria lor experienţă şi înţelepciunea din existenţele anterioare ?

Împotriva învăţăturii despre reîncarnare stă şi următorul fapt: orice om cu mintea întreagă se recunoaşte pe sine ca individ separat şi-şi leagă persoana sa nu doar de sufletul propriu şi de însuşirile lui, ci şi de trupul său, cu însuşirile acestuia. După trăsăturile feţei oamenii se deosebesc unul de celălalt. Sufletele, de asemenea, sunt felurite. După moartea trupului, sufletul nemuritor continuă să existe în afara fiinţei omeneşti, aşteptând ziua învierii celei de obşte, când această plinătate se va restabili, prin reunirea sufletului cu trupul reînnoit. Atunci sufletul drept îşi va primi definitiv răsplata pentru faptele sale cele bune pe care le-a săvârşit în trupul său, iar sufletul păcătos va fi pedepsit împreună cu trupul său prin care a păcătuit. Pentru că noi toţi trebuieşte să ne arătăm înaintea divanului lui Hristos; ca să ia fiecare după cum a făcut, cele ce s-au lucrat prin trup, ori bine, ori rău (II Corinteni 5, 10).

Nu va fi pedepsit cu trupurile sale, căci ar fi absurd. Cu care dintre trupurile sale ar fi pedepsit ori răsplătit omul dacă a avut mai multe trupuri ? Şi cu care din aceste multe trupuri se va uni sufletul lui la cea de-a Doua Venire ? Ce se va întâmpla cu celelalte trupuri ale lui ? Nu. Nu există compatibilitate între ocultism şi creştinism. Învăţătura creştină afirmă irepetabilitatea persoanei fiecărui om în parte, om alcătuit din suflet şi trup. În acelaşi timp, ocultismul încearcă să surpe persoana umană, negând unitatea ei psihofizică şi învăţând despre intrarea sufletelor în oceanul nirvanei ori chiar dizolvarea lor într-un fel de nefiinţă.

Teoria despre reîncarnare face lipsită de sens nu doar învăţătura creştină despre învierea trupurilor, ci şi cinstirea ortodoxă a sfintelor moaşte. Noi atingem, de pildă, moaştele Sfântului Ioan de Rila şi slăvim minunea neputrezirii lor de o mie de ani ca pe o preînchipuire a viitoarei învieri a trupurilor. Pentru noi, cortul sufletului sfinţit este şi el sfânt, căci sufletul sfinţit sfinţeşte şi trupul şi, pe de altă parte, întinarea de păcate a trupului întinează şi sufletul. La sfinţi totul este sfânt – şi duh, şi suflet, şi trup (a se vedea I Tesaloniceni 5, 23). Atingând sfintele moaşte ale preacuviosului Sfânt Ioan de Rila ca pe un templu în care s-a sălăşluit sfântul lui suflet, noi atingem în acelaşi timp şi sufletul şi trupul lui, căci acest trup neputrezit este sfinţit de nevoinţele sufletului său.

Susţinătorii reîncarnării nu cinstesc sfintele moaşte, căci privesc la ele ca la un locaş întâmplător în care a locuit vremelnic sufletul sfântului. După ei, înainte de intrarea în acest trup şi după părăsirea lui, sufletul se reîncarnează în mai multe trupuri, şi toate acestea sunt trecătoare. Iată cum învăţătura despre reîncarnare – inspirată de diavol – încearcă să surpe învăţătura ortodoxă despre cinstirea sfintelor moaşte.

 

1. Apărând învăţătura despre reîncarnare, ocultiştii aduc anumite argumente, printre care şi acela că unii ar fi avut chipurile amintiri despre existenţele lor anterioare. Dacă învăţătura despre reîncarnări ar fi însă adevărată şi dacă scopul renaşterii ar fi o mai mare desăvârşire duhovnicească a oamenilor, ar trebui să se vorbească nu doar despre unii oameni că au avut amintiri despre existenţele lor anterioare, ci ar trebui ca toţi oamenii să-şi amintească bine, până la ultimele lor reîncarnări, că au avut folos din experienţa amară a trecutului şi să nu repete în viitor greşelile mai vechi. Altfel, renaşterea este lipsită de sens, ca şi cum s-ar preface într-un fel de carusel, amintind vechile păcate ...

Or, experienţa omenească sănătoasă este străină de asemenea amintiri ale existenţelor trecute. Milioane şi miliarde de oameni nu au asemenea amintiri. Şi dacă există totuşi unii oameni care afirmă că-şi amintesc chipurile de existenţele lor anterioare, aceste excepţii trebuie să fie puse în legătură cu întristătoarele cazuri ale problemelor psihice, prin care demonii pot să acţioneze asupra conştiinţei omului şi să-i prezinte acestuia lucrurile iluzorii ca fiind fapte adevărate.

 

2. În legătură cu simţământul unora care ar mai fi văzut chipurile oameni şi lucruri care le apar înaintea ochilor lor pentru prima oară, trebuie să spunem că psihologii explică acest fenomen cu un proces asociativ mai aparte, prin care cineva care îşi aminteşte un detaliu din trecut este capabil să extragă din memorie un complex de amintiri care creează iluzia că noi ne-am mai fi aflat cândva în acele împrejurări.

Având în vedere lucrarea celui viclean (a se vedea Matei 6, 13), care este capabil să se sălăşluiască în sufletele oamenilor, nu ne miră faptul că el poate să împartă conştiinţa jertfelor sale, să le insufle cele mai înfricoşătoare idei şi cele mai ciudate simţăminte. El poate să le întipărească chipurile unor persoane şi lucruri pe care ei, după ce le-au văzut mai înainte, după puţină vreme le vor întâlni, ca să-i încredinţeze că nu le-au văzut pentru prima oară, ci le-au văzut şi într-o existenţă anterioară. Astfel, diavolul are în vedere să răspândească învăţătura lui cea mincinoasă despre reîncarnarea sufletelor.

 

3. Dacă unii copii se nasc cu predispoziţii, daruri şi înclinaţii care părinţilor şi strămoşilor lor le-au lipsit, aceasta nu reprezintă vreun fenomen ce poate susţine fantezista învăţătură despre reîncarnări. Asemenea fenomene pot fi explicate prin legea eredităţii. Se întâmplă adeseori ca unele daruri aflate la părinţi ori strămoşi în stare latentă să se arate pe neaşteptate la copii. La părinţi, aceste daruri nu au fost prezente din pricina absenţei unor condiţii prielnice. De aceea, nu au bănuit părinţii că şi ei au avut asemenea daruri. Iată însă că la copii condiţiile se schimbă şi darurile moştenite se arată pe neaşteptate.

 

4. Karma diferită determină – spun ei – feluritele căi omeneşti. De o stare virtuoasă ori plină de viciu dintr-o viaţă trecută atârnă reîncarnarea şi calitatea acesteia. Dreptatea atribuie oamenilor răi o renaştere rea, plină de suferinţe şi necazuri, iar oamenilor buni, o întrupare fericită, cu desfătări pământeşti şi bucurii. Aici ne izbim din nou de neconcordanţa învăţăturii despre karma cu conceptele Bibliei, în care citim exact pe dos: Pre care iubeşte Domnul, îl ceartă, şi bate pre tot fiul pre care primeşte (Evrei 12, 6). Dacă Dumnezeu pedepseşte din iubire, este limpede că pedeapsa Lui este ceva bun, deoarece conduce la smerenie, luare-aminte şi mântuire. Adepţii karmei socotesc însă suferinţele, aceste mijloace de înţelepţire ale proniei dumnezeieşti, ca pe un lucru rău. Pentru ei, binele îl reprezintă bunăstarea, bucuriile vieţii, desfătările, distracţiile şi altele asemenea. Ce rezultă de aici ? Ei socotesc drept rău ceea ce Scriptura numeşte bine şi invers. Sunt compatibile atunci cele două învăţături ?!

 

Ca să-i câştige pe creştini la credinţa teosofică, susţinătorii doctrinei despre reîncarnări se străduiesc să afle şi în Sfânta Scriptură temei pentru aceasta, dar se vădeşte că nicăieri în Biblie expresiile ,,reîncarnare” ori ,,renaştere”, în sensul ocult al termenului, nu se întâlnesc nici măcar o singură dată ! Acolo se vorbeşte despre naşterea cea de-a doua (a se vedea Tit 3, 5; I Petru 1, 23), însă nu şi despre renaştere în sensul reîncarnării. În ciuda acestui fapt, teosofii caută şi ,,află” felurite ,,temeiuri” pentru afirmaţia lor, cum că apostolii, alcătuitorii sfintelor cărţi ale Noului Testament, au crezut în reîncarnare. Printre cele mai cunoscute argumente amintim cazurile cu orbul din naştere (a se vedea Ioan 9, 2) şi cu Sfântul Ioan Botezătorul, socotit de către teosofi ca fiind Sfântul Prooroc Ilie renăscut (a se vedea Matei 17, 10-13).

Să examinăm aceste cazuri.

 

1. În calea lui Hristos stă un om orb din naştere. Ucenicii Îl întreabă pe Mântuitorul: Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb ? (Ioan 9, 2). ,,Întrebarea pare stranie – scrie în tâlcuirea sa la această întâmplare Fericitul Teofilact şi continuă: Cum ar fi cu putinţă să păcătuiască el înaintea părinţilor săi ? Apostolii [...] nu au împărtăşit neamurilor superstiţia că sufletul, înainte de a se uni cu trupul, ar fi trăit chipurile într-o altă lume şi, pedepsit pentru păcatul său, coboară în trup. Ca simpli pescari, ei nu ar fi putut să audă o asemenea învăţătură, căci astfel de concepte aparţineau celor învăţaţi.

Prin urmare, întrebarea părea nelalocul ei, dacă nu chiar de neluat în seamă. În realitate, apostolii au auzit cum Hristos a spus înainte de aceasta slăbănogului: Iată că te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău (Ioan 5, 14). Acum ei vedeau un orb şi erau nedumeriţi. Ca şi cum ar fi spus: Să admitem că a ajuns slăbănog pentru păcatele lui. Însă ce spui despre acest om ? Oare şi el a păcătuit ? Însă una ca aceasta nu se poate spune, pentru că el este orb din naştere [...]. Prin urmare, în cazul cercetat, apostolii nu atât că întreabă, pe cât sunt nedumeriţi”.

Aici nu avem, aşadar, nici un fel de învăţătură despre renaştere. O asemenea idee ţin să o sublinieze cu iscusinţă susţinătorii acestei învăţături mincinoase.

 

2. În privinţa faptului că Sfântul Ioan Botezătorul ar fi Ilie reîntrupat, trebuie să spunem un hotărât ,,Nu” din partea noastră. Iată temeiurile noastre în această privinţă:

 

a) În Evanghelie avem mărturia nemijlocită a Sfântului Ioan Botezătorul care, întrebat: Ilie eşti tu ?, a răspuns: Nu sunt (Ioan 1, 21). Cine ar putea mai bine decât el însuşi să ne spună cine este ?

b) Pe Tabor, la Schimbarea la Faţă a lui Hristos, s-a arătat împreună cu Moisi şi Ilie, proorocul cel de demult, cunoscut de toţi credincioşii israeliţi, şi nu altcineva reîntrupat în persoana Sfântului Ioan Botezătorul. Apostolii – mai cu seamă Sfântul Ioan Teologul, care a fost ucenic al său – l-au cunoscut în persoană pe Înaintemergătorul lui Hristos. Pe Tabor ei l-au văzut nu pe el, ci pe Sfântul Prooroc Ilie, după cum l-a numit Sfântul Apostol Petru (a se vedea Matei 17, 4). Dacă ar fi fost adevărată învăţătura despre reîncarnări şi dacă Sfântul Prooroc Ilie ar fi fost într-adevăr reîntrupat în Sfântul Ioan Botezătorul, acesta nu ar fi putut în nici un caz să se arate pe Tabor în vechiul său chip, dispărut după multele aşa-zise renaşteri, ci ar fi trebuit să se arate în cel al ultimei reîntrupări, adică în chipul Sfântului Ioan Botezătorul, mai ales că nu mai erau piedici pentru Înaintemergătorul lui Hristos să se arate ca duh de pe cealaltă lume, întrucât în acea vreme îi fusese tăiat capul de către Irod (a se vedea Matei 14, 10).

c) Cel mai de seamă argument este următorul: se întrupează, după ocultiştii înşişi, oameni care au murit, însă Sfântul Prooroc Ilie nu a murit şi, prin urmare, renaşterea atribuită lui este o idee cu totul neavenită, lipsită de orice sens. El a fost luat de viu cu trupul la cer (a se vedea IV Împăraţi 2, 11).

Ni se va replica însă: de ce atunci Iisus Hristos spune despre Ioan: Acesta este Ilie, cela ce va să vină (Matei 11, 14) ? Mântuitorul vorbeşte aici, cât şi în alte multe locuri, nu ad litteram, ci în parabole, în chip alegoric (a se vedea Marcu 8, 15; Luca 22, 36). Sfântul Ioan Înaintemergătorul s-a arătat nu ca Ilie reîntrupat, ci, după cum este subliniat limpede în Evanghelie, cu duhul şi cu puterea lui Ilie (Luca 1, 17), adică având râvnă asemenea Sfântului Prooroc Ilie.

 

Prin urmare, Sfânta Scriptură exclude orice idee de karma. Învăţătura despre karma este într-o contradicţie totală cu creştinismul. Aici trebuie să ia aminte bine acei creştini care sunt atraşi de învăţăturile ocultiste contemporane şi să cugete că acestea pot să-i clintească din credinţa lor în Hristos. Aceste două lucruri sunt limpezi: fie omul este creştin şi astfel crede în Dumnezeu-Omul Hristos ca Răscumpărător şi Mântuitor al său, fie, dacă nădăjduieşte să se desăvârşească singur prin mulţimea reîncarnărilor, atunci el nu mai este creştin.

Adevărul şi minciuna nu au nici un fel de părtăşie. Dacă pleci pe calea rătăcirii, tu vei părăsi calea adevărului. Dacă primeşti învăţătura cea mincinoasă despre reîncarnări, respingi descoperirea dumnezeiască a Cuvântului lui Dumnezeu despre răscumpărare şi te lepezi de Hristos, care Şi-a vărsat Sângele Său pentru noi. Să luăm aminte la sfatul: Să ţinem mărturisirea nădejdii nesmintită [...]. Că păcătuind noi de bunăvoie după ce am luat cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne jertfă pentru păcate, ci o aşteptare oarecare înfricoşată a judecăţii şi iuţimea focului, care va să mănânce pre cei potrivnici. [...] Cât de mai amară muncă, socotiţi, va lua cel ce a călcat pre Fiul lui Dumnezeu, şi a socotit a fi de obşte sângele legii, cu care s-a sfinţit şi a ocărât Duhul darului ? (Evrei 10, 23, 26-27, 29).

De o astfel de stare să ne ferească Dumnezeu !

 

 

V. Unde este Împărăţia lui Dumnezeu ? Unde se află sufletele celor decedaţi ?

În tinereţe, pe când eram un teolog cu totul necercat, un cunoscut de-al meu, necrezând nici în Dumnezeu, nici în Împărăţia cerurilor, nici în nemurirea sufletului, mi-a pus o întrebare: Unde se află Împărăţia lui Dumnezeu ? Unde se află sufletele celor care au murit ? Eu m-am tulburat de această întrebare neaşteptată şi nu am ştiut ce să-i răspund. El s-a simţit atunci biruitor, iar eu am rămas cu simţământul chinuitor al celui pus la zid.

De atunci, m-am tot ocupat de această problemă: unde este cu adevărat Împărăţia lui Dumnezeu ? În cerul material ? Însă Sfântul Apostol Pavel zugrăveşte întru totul duhovniceşte Împărăţia lui Dumnezeu, spunând că aceasta nu este mâncare şi băutură, adică nimic material, simţit, care presupune desfătări fizice, ci dreptate şi pace şi bucurie întru Duhul Sfânt (Romani 14, 17). Ce semnifică însă toate acestea ? N-aş putea să răspund. Unde se află sufletele celor ce au murit după despărţirea lor de trup ? Oare în jurul nostru, oare altundeva pe planeta noastră, ori pe vreo altă planetă, ori încă şi mai departe – într-un alt sistem solar ? Însă nici aceste fantasmagorice presupuneri nu m-au mulţumit, căci am descoperit adânci contradicţii întru ele: toate stelele care strălucesc pe cer sunt materiale, iar sufletul este ceva imaterial.

Au trecut ani, am citit şi am învăţat o mulţime de lucruri. M-am adâncit în tainele credinţei. Şi, treptat, am înţeles cât de incorect este pusă problema în privinţa Împărăţiei cerurilor şi a sufletului: unde se află ? – la nivelul simţurilor, în plan spaţial. Şi sufletele, şi Împărăţia cerurilor sunt în afara oricărei sfere a categoriilor noastre pământeşti spaţio-temporale. Însuşi Hristos a spus despre Împărăţia lui Dumnezeu că nu se poate spune despre ea: Iată aici sau iată acolo (Luca 17, 21). Ea este veşnică, nu de aici, nu este din lumea aceasta (Ioan 18, 36), Şi tocmai pentru acest fapt nu este firesc să se întrebe unde se află.

Lumea materială aşezată în timp şi spaţiu se deosebeşte prin măsurile sale: lungime, lăţime şi înălţime. Prin aceste măsuri nu se leagă de cealaltă lume. Acolo există, pământeşte vorbind, cu totul alte ’dimensiuni’ – duhovniceşti, de neatins de noi, câtă vreme suntem în trup. Dar, ca făpturi create pentru veşnicie, noi nu suntem întru totul lipsiţi de posibilitatea de a percepe cealaltă lume şi de a intra în contact cu ea. Ziditorul ne-a creat şi duhovniceşti, ca, atâta vreme cât ne mişcăm în lumea materială, să putem să o simţim cu sufletele noastre şi pe cea imaterială. Rugăciunea este, de pildă, un chip de părtăşie cu cealaltă lume. Experienţa de rugăciune a credincioşilor sinceri, afundaţi într-o adevărată viaţă plină de har, este o mărturie că ea ţine de ’domeniul’ Împărăţiei lui Dumnezeu. Experimentarea celor mai înalte simţăminte – al dreptăţii, adică al libertăţii faţă de păcat, al păcii conştiinţei, adică al armoniei în legătura noastră cu Creatorul şi cu toate făpturile, şi al desfătării harice a Raiului, adică al fericirii care depăşeşte orice altă fericire pământească – reprezintă stări care ţin de ’gustarea’ Împărăţiei lui Dumnezeu.

Sufletului, acestui cetăţean ceresc, osebit prin nemurire şi veşnicie, nu i se pot aplica măsurile grosiere ale spaţialităţii. Tot astfel, nici pentru simţămintele trăite de suflet nu sunt potrivite aceste măsuri. Fără să se folosească de vreo categorie pământească, omul, de la sine, ştie şi gustă ce este dreptatea, ce este bucuria şi ce este pacea. Prin urmare, este limpede că cele nevăzute, fără a se supune conceptelor şi categoriilor pământeşti, pătrund oricum ar fi în cele văzute şi trăite de conştiinţa omului.

Dreptatea, bucuria şi pacea, aceste înalte însuşiri ale Împărăţiei lui Dumnezeu, sunt date în suflet, precum un germene, fiecăruia dintre noi. Cu toţii avem, fie şi în cel mai nedesăvârşit chip, o oarecare cunoştinţă despre ele, pentru că fiecare dintre noi poartă chipul lui Dumnezeu în sine şi fiecare este chemat să devină cetăţean al Cerului. Şi cei care nu cred în Împărăţia lui Dumnezeu au o oarecare noţiune despre aceasta – că ea înseamnă dreptate, pace şi bucurie. Deşi în cazul lor aceste noţiuni poartă un caracter pământesc, şi în ceea ce-i priveşte ele rămân lucruri duhovniceşti înalte, care nu pot să fie socotite însuşiri materiale. Ele sunt din o cu totul altă rânduială.

Omul este alcătuit din trup fizic şi din suflet nematerial. Nici oamenii cei mai învăţaţi nu înţeleg cum este unit sufletul cu trupul în om. Iar sufletul, la rândul său, este legat cu o serie de legături nevăzute.

Omul este de neînţeles pentru sine însuşi. Pascal a exprimat foarte bine aceasta când a spus: ,,Nu ştiu ... cum sunt eu însumi [...]. Nu ştiu cum este trupul meu, ce sunt simţurile mele, ce este sufletul meu şi însăşi acea parte din fiinţa mea care gândeşte ceea ce spun, care raţionează despre toate şi asupra ei însăşi, fără a se cunoaşte mai mult decât restul ... Tot ceea ce cunosc este că trebuie să mor în curând, dar ceea ce ignor mai mult este însăşi această moarte pe care n-o pot evita”[4].

Omul poartă în trupul şi în sufletul său taine în faţa cărora rămâne fără grai. El are capacitatea de a judeca, însă el însuşi nu ştie cum se nasc gândurile sale. Este capabil de felurite simţăminte, însă rămâne neputincios înaintea tainei ivirii acestora. El este capabil să manifeste felurite voi, însă nu poate să răspundă în ce unghere tainice ale sufletului său se iau hotărârile voii sale. El are darul imaginaţiei, însă rămâne de neexplicat pentru el cum se produce aceasta şi cum prin ajutorul ei este în stare să extragă înaintea sa felurite amintiri, să zboare cu duhul într-o clipă pe distanţe uriaşe, să meargă cu viteza fulgerului în ţări străine, pe care cu ani înainte le-a vizitat şi să se întoarcă înapoi cu aceeaşi iuţime. Taina raţiunii în om, minunea imaginaţiei lui înaripate biruind obstacolele timpului şi spaţiului şi posibilitatea dată duhului său de a zbura neîmpiedicat deasupra lor, cât şi multe alte minuni ale lumii lui trupeşti şi sufleteşti – fie ca toate acestea să-l smerească pe om şi să-l conducă la binecuvântata cutremurare în faţa tainei propriei sale existenţe !

Acestea şi alte observaţii asemănătoare îl conduc pe orice om înzestrat cu raţiune la concluzia că, pe lângă lumea materială şi lucrurile materiale, există neîndoielnic şi o mulţime de lucruri imateriale şi chiar o întreagă lume imaterială, despre care este nepotrivită întrebarea: unde se află aceasta ?, în limitele spaţialităţii la nivelul perceptibilului, rod al fiinţei noastre pământeşti.

Lumea fizică se află în spaţiu şi timp. Lumea făpturilor duhovniceşti este legată cu aceste categorii, fără a fi însă supusă măsurilor ei pământeşti accesibile nouă.

Împărăţia cerurilor, ca şi îngerii, aceste fiinţe spiritual-raţionale fără de trup, dar reale, există; ca şi sufletele omeneşti trecute în lumea cealaltă. Ele aparţin lumii duhovniceşti, nevăzute, zidite de Dumnezeu, despre care citim încă din primele rânduri ale Bibliei: Întru început au făcut Dumnezeu cerul şi pământul (Facerea 1, 1), adică lumea nevăzută şi cea văzută. În acest sens şi în Simbolul de credinţă se spune: ,,Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute”.

Acum noi trăim pe pământul văzut. Însă viaţa viitoare, făgăduită nouă atât de limpede de Domnul Iisus Hristos (a se vedea Ioan 17, 2) şi neîncetat pomenită în Cuvântul lui Dumnezeu, nu va fi pe acest pământ, care este trecător (a se vedea II Petru 3, 10), ci într-un cer nou şi pe un pământ nou, în care va locui dreptatea (a se vedea II Petru 3, 13) şi care vor dăinui veşnic. Până la cea de-a Doua Venire a lui Hristos sufletele celor decedaţi se vor afla în aşa-numita lume de dincolo. Acum, perdeaua trupului ascunde de noi această lume, însă ea există. Când corpul grosier slăbeşte în această viaţă, iar aceasta se petrece la moarte, vom ieşi cu sufletul nostru în lumea nevăzută şi o vom vedea pe aceasta cu ochii duhovniceşti. Tainica lume de dincolo nu este accesibilă simţurilor trupeşti. Suntem neputincioşi în a o descrie, căci despre ea nu există nici o reprezentare, nici cuvinte potrivite pe acest pământ. Şi, desigur, noi trebuie să ştim cu certitudine măcar puţin despre ea, căci toţi, după această viaţă, avem de călătorit; după o mai lungă ori mai scurtă plutire în oceanul vieţii ne vom opri la limanul veşniciei.

Marele Apostol Pavel, învrednicit să fie răpit cu duhul încă din această viaţă pe lumea cealaltă, a auzit acolo cuvinte care nu este slobod omului a le grăi (II Corinteni 12, 4). Oricare ar fi fost conţinutul acestor cuvinte, el nu ni le-a dezvăluit, căci lucrurile din lumea nevăzută sunt de neexplicat în această lume. Într-o altă întâmplare, acelaşi apostol ne atrage atenţia că există o diferenţă între limbile omeneşti şi limbile îngereşti (a se vedea I Corinteni 13, 1). Care sunt aceste limbi îngereşti ? Prin ele ar fi fost cu putinţă să fie descrise tainele lumii nevăzute, însă noi nu le stăpânim. Inexprimabilul pentru limba pământească devine accesibil într-o anumită măsură pentru mintea duhovnicească, pe calea credinţei şi a experienţei duhovniceşti, pe care oricine poate să o aibă, căci suntem alcătuiţi nu doar din trup, ci şi din suflet. Pe de altă parte, dacă pentru nimeni şi în nici un chip lumea tainică de dincolo nu ar fi accesibilă, atunci nimeni nu ar fi fost în stare să creadă întru ea.

Ce ne spune credinţa ?

 

Unul este Făcătorul lumii cereşti şi pământeşti, al tuturor celor văzute şi nevăzute. Prin El şi în El cele văzute şi cele nevăzute stau în legătură.

 

Unul este Cuvântul lui Dumnezeu, născut mai înainte de toţi vecii, prin care toate s-au făcut (a se vedea Ioan 1, 3). Acest Cuvânt, Fiul lui Dumnezeu, Cea de-a Doua Persoană a Sfintei Treimi, trup s-au făcut şi s-au sălăşluit întru noi, (şi am văzut slava lui, slavă ca a unui născut din Tatăl), plin de dar şi de adevăr (Ioan 1, 14). Cu arătarea Lui ca Dumnezeu în trup pe pământ (a se vedea I Timotei 3, 16), Iisus Hristos uneşte cerul şi pământul, aşază un pod între făptura văzută şi cea nevăzută. Şi unind într-un chip neînţeles dumnezeiasca Sa fire cu firea noastră şi arătându-Şi plinătatea Lui în vremea vieţii Sale pământeşti, chip de rob luând, întru asemănarea oamenilor făcându-se (Filipeni 2, 7), aceasta a făcut cu putinţă pentru firea omenească, slobozită de păcat, să se facă părtaşă firii dumnezeieşti (a se vedea II Petru 1, 4).

 

Unul este Duhul Sfânt, care luminează ca Duh al Adevărului (a se vedea Ioan 15, 26) cerul şi pământul şi care dăruieşte viaţă şi celor morţi, şi celor vii, fiind de viaţă Făcător.

 

Unul este Trupul lui Hristos – Biserica –, care uneşte lumea de sus cu cea de jos, adică îngerii şi duhurile drepţilor celor desăvârşiţi (Evrei 12, 23) cu lumea oamenilor, care trăiesc încă aici, pe pământ. Biserica îi uneşte şi pe vii, şi pe morţi, deoarece în ea, de la Veşnicul şi Viul Dumnezeu, ca de la un etern Izvor, se revarsă râuri de viaţă veşnică asupra tuturor credincioşilor în Hristos – atât a celor care rătăcesc încă pe pământ, cât şi a celor plecaţi în împărăţia nemuririi. În acest mod toate să le unească sub un cap întru Hristos, şi cele din ceruri şi cele de pre pământ, întru dânsul (Efeseni 1, 10). Astfel, cei care cred în Dumnezeu şi păzesc poruncile Lui să fie asemenea chipului Fiului său, ca să fie el întâi născut între mulţi fraţi (Romani 8, 29).

 

În acest chip neînţeles, Hristos apropie viaţa pământească de cea cerească şi face fiinţa nevăzută în aşa măsură accesibilă oamenilor pământeşti, încât Sfântul Apostol Pavel să poată spune că prin Hristos ne îmbogăţim în tot cuvântul şi în toată ştiinţa (I Corinteni 1, 5). Calea către înţelegerea lumii nevăzute este credinţa. Prin credinţă pricepem (Evrei 11, 3). Prin credinţă umblăm, iar nu prin vedere (II Corinteni 5, 7).

Cine crede în chip mântuitor ? Acela care Îl iubeşte pe Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui (a se vedea Ioan 14, 15). Nu în zadar s-a spus: Aceasta este dragostea lui Dumnezeu, ca poruncile lui să păzim (I Ioan 5, 3). Şi încă: Cela ce este de la Dumnezeu, graiurile lui Dumnezeu ascultă (Ioan 8, 47). Acela care caută doar slava dumnezeiască, şi nu propria lui slavă, acela va gusta pacea lumii de dincolo. Căci cel ce caută slava sa jalnică nu doar că în realitate nu crede în Tatăl, dar nici nu este în stare din cauza încurcării sale în lucrurile păcătoase pământeşti să creadă cu adevărat – lucru pe care Mântuitorul în chip limpede l-a subliniat prin cuvintele: Cum puteţi voi să credeţi, slavă unul de la altul luând, şi pre slava cea de la singur Dumnezeu nu o căutaţi (Ioan 5, 44) ?

Ce semnifică toate acestea în legătură cu întrebarea noastră pusă la începutul acestui capitol ? Aceasta înseamnă: să trăieşti creştineşte, să ai o conştiinţă curată, să nu scârbeşti cu fapte rele pe Dumnezeu şi tu te vei apropia încă din această viaţă de Împărăţia lui Dumnezeu şi vei gusta desfătările ei. Dar, dacă neîncetat îţi pătezi sufletul cu păcate insuflate de demoni, tu vei pregusta încă de aici Iadul. Iadul şi Raiul nu sunt nişte registre de spaţii, asemănătoare împărăţiilor pământeşti, ci sunt stări ale sufletului. Subliniind însă aceasta, trebuie să scoatem în evidenţă şi o primejdie de o importanţă extremă: tentaţia de a se psihologiza noţiunea de Rai şi de Iad, de a se pierde simţământul realităţii acestora ca sfere de existenţă, de a fi prezentate în întregime doar ca stări sufleteşti determinate.

Raiul şi Iadul sunt şi stări ale sufletului, şi ,,loc”, însă loc dintr-o altă rânduială a existenţei, loc care nu ţine de coordonatele sistemului nostru pământesc spaţio-temporal. Iată de ce sunt la fel de greşite demonstraţiile naive privitoare la grosolana spaţialitate ,,topografică” a Raiului şi Iadului, cât şi spiritualismul extrem, care le lipseşte de orice idee de spaţiu şi obiectivitate, rezumându-le doar la stări ale sufletului omenesc.

Din punctul de vedere al mântuirii noastre, înaintea oricărei legături a omului cu Dumnezeu, dragostea noastră către Dumnezeu şi ascultarea noastră de poruncile Lui determină pentru fiecare dintre noi distanţa dintre Rai şi Iad. Cei ce-L iubesc pe Dumnezeu sunt fericiţi întru El. Cei ce-L urăsc sunt nespus de nefericiţi. Ei nu pot să suporte prezenţa Lui, dar nu pot nici să fugă de El, pentru că El este pretutindeni (a se vedea Psalmi 138, 6-9). Astfel s-a petrecut cu Adam. Acesta a fost fericit până ce s-a îndepărtat de Dumnezeu prin neascultarea sa. Sfântul Vasilie cel Mare afirmă despre el şi despre înalta lui petrecere în Rai de până la căderea în păcat: ,,Într-o stare înaltă a fost oarecând Adam, însă nu prin existenţa lui într-un loc, ci prin poziţionarea voii sale”.

Cine se îmbogăţeşte cu experienţă duhovnicească, acela începe să înţeleagă unde este Raiul şi unde este Iadul. Cine a învăţat să tacă înaintea tainelor sufletului său şi a însuşirilor lui minunate, acela nu se tulbură de neputinţa sa de a răspunde la întrebarea: Unde merg sufletele după ce părăsesc trupurile lor ? El vede că, atâta vreme cât se află în trup, sufletul este supus într-o anume măsură timpului şi spaţiului, însă nu întru totul. Căci trupul poate să fie în lanţuri, iar sufletul să zboare liber către Dumnezeu prin rugăciune. Trupul poate să fie prizonier şi, în acelaşi timp, sufletul să se simtă liber. După moartea trupurilor, sufletele se arată în cu totul alte condiţii şi sunt independente de categoriile spaţio-temporale. Sufletele drepţilor, după o expresie consacrată, merg la ,,cer”, la Dumnezeu. Ele sunt în Împărăţia lui Dumnezeu. Însă, înainte de a merge la ,,cer”, noi trebuie să dobândim cerul în noi înşine. Aceasta se petrece când, din pământeşti, noi năzuim să devenim cereşti, duhovniceşti. Doar aceia care încă din viaţa aceasta au înrădăcinat cerul în sufletele lor merg după moarte la ,,cer”.

Dumnezeu este pretutindeni şi Împărăţia Lui este acolo unde se află El. Dacă Dumnezeu Se află în inima ta, Împărăţia cerurilor se află, de asemenea, în inima ta; dar dacă eşti străin de Dumnezeu, tu eşti departe şi de Împărăţia lui Dumnezeu, nu spaţial, ci moral eşti departe de ea prin reaua poziţionare a minţii tale, prin reaua orientare a voii tale, prin întinarea inimii tale.

,,Esenţa Împărăţiei cerurilor este ca printr-o viaţă bună să câştigăm bunăvoinţa şi milostivirea Domnului”, afirmă minunat Sfântul Ioan Gură de Aur. Iar Sfântul Dimitrie al Rostovului spune: ,,Împărăţia cerurilor nu este nimic altceva în afară de slobozire din patimi şi de unire cu Domnul prin iubire”.

De remarcat că Mântuitorul, ispitit de fariseii ce aşteptau o împărăţie pământească – când va veni Împărăţia lui Dumnezeu –, le-a răspuns într-un mod cu totul duhovnicesc şi neaşteptat: Nu va veni împărăţia lui Dumnezeu cu pândire. Nici vor zice, iată aici sau iată acolo; că iată împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este (Luca 17, 20-21).

Tâlcuind acest pasaj, Fericitul Teofilact lămureşte în chip minunat că Împărăţia lui Hristos nu are nimic în comun cu statele pământeşti, că ea nu este din această lume (a se vedea Ioan 18, 36), ca să se poată spune despre ea când şi unde se va arăta. ,,Împărăţia lui Dumnezeu nu are un timp hotărât, însă pentru cei ce însetează soseşte în orice vreme. Căci Împărăţia lui Dumnezeu [...] este vieţuire după chipul îngerilor. Dumnezeu împărăţeşte atunci (întru noi) când în sufletele noastre nu există nimic păcătos [...], şi acest mod de viaţă putem să-l avem înlăuntrul nostru, desigur, dacă dorim. Căci pentru el nu este nevoie nici de vreme îndelungată, nici de călătorii, ci de credinţă, de acordul între o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu cu credinţa. Iar toate acestea sunt aproape de noi. Iată de ce apostolul spune: Aproape este de tine cuvântul, în gura ta şi întru inima ta; adică, cuvântul credinţei care propovăduim (Romani 10, 8).

Caracteristic este faptul că Iisus Hristos nu a dat nicăieri o definiţie a Împărăţiei cerurilor, oricât de mult a vorbit despre ea (a se vedea Matei 4, 17; 6, 10; 6, 33; 12, 28; 13, 24-47; 25, 34; 26, 29 etc). Mântuitorul S-a slujit de pilde, prin care minţile dispuse spre evlavie au descoperit multe lucruri, iar ochilor plini de îndrăzneală ai necredincioşilor le-au fost ascunse acelea pe care ei, din pricina asurzirii de bunăvoie, s-au arătat nevrednici să le asculte. În toate aceste pilde Domnul ne conduce la ideea că Împărăţia lui Dumnezeu nu este nimic altceva decât harul Sfântului Duh. Cel ce a dobândit harul şi rămâne cu tărie în El, acela se află în Împărăţia lui Dumnezeu. Iar cel ce se împotriveşte harului se exclude el însuşi din minunata Împărăţie cerească. Tainicele asemănări ale Împărăţiei lui Dumnezeu fie cu sămânţa cea bună (a se vedea Matei 13, 24), fie cu aluatul (a se vedea Matei 13, 33), fie cu comoara ascunsă în ţarină (a se vedea Matei 13, 44), fie cu mărgăritarul cel de preţ (a se vedea Matei 13, 45-46) şi altele asemenea au ca scop să determine voia omenească să caute neîncetat preascumpa Împărăţie a cerurilor, adică să dobândească şi să înmulţească harul, ca o bogăţie în Dumnezeu (a se vedea Luca 12, 21). Acest har se dă nu celor trufaşi, ci celor smeriţi (a se vedea Iacov 4, 6; I Petru 5, 5).

Asemenea este împărăţia cerurilor – spune Hristos – grăuntelui de muştar, pre care luându-l omul, l-a semănat în ţarina sa, care este mai mic decât toate seminţele, iar dacă creşte este mai mare decât toate buruienile şi se face copac, încât vin păsările cerului şi se sălăşluiesc în ramurile lui (Matei 13, 31-32). Tâlcuind această pildă, Sfântul Ioan Gură de Aur se minunează cum poate Mântuitorul să compare pe cele mai mari cu cele mai mici. ,,Ce este mai măreţ decât Împărăţia cerurilor, şi ce este mai neînsemnat decât un grăunte de muştar ?” Însă oricât de stranie ar părea această comparaţie, ea desemnează cel mai limpede tainica Împărăţie a lui Dumnezeu. Aceasta este minunată nu doar în sine, ci şi în ochii celor ce ignoră lucrurile neînsemnate.

După cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, Însuşi Hristos este Împărăţia lui Dumnezeu. Cine este mai mare decât Hristos după firea cea dumnezeiască ? Şi ce este mai neînsemnat decât Hristos în taina micşorării Lui ? Smerirea Mântuitorului a început încă din peştera Bethleemului şi a continuat pe parcursul întregii Lui vieţi pământeşti, fiind subliniată clar de către Sfântul Prooroc Isaia prin cuvintele: Nu are chip el, nici mărire, şi l-am văzut pre el, şi nu avea chip, nici frumuseţe. Ci chipul lui necinstit, şi mai sfârşit decât al fiilor omeneşti, om ce era întru bătaie, şi ştiind răbda durere, că s-a schimbat faţa lui, defăimat a fost şi nesocotit (Isaia 53, 2-3).

Însă din această dumnezeiască sămânţă a Împărăţiei lui Dumnezeu, care s-a arătat în smerita iesle a Bethleemului – în care a fost aşezat Fiul lui Dumnezeu –, creşte măreţia arborelui Împărăţiei lui Hristos, care este împărăţia dreptăţii, a păcii şi a bucuriei şi care stăpâneşte milioane şi miliarde de inimi, astfel încât coroana sa ajunge, într-adevăr, până la cer. Sufletele nenumăraţilor drepţi, asemenea păsărilor cerului, îşi fac veşnice cuiburi în ramurile lui neveştejite.

Având în vedere toate acestea, cât şi cunoscuta mărturie a lui Hristos: Împărăţia mea nu este din lumea aceasta (Ioan 18, 36), devine clar că nu putem să exprimăm prin cuvinte omeneşti realitatea Împărăţiei cerurilor de deasupra timpului şi spaţiului. Unde este Împărăţia lui Dumnezeu ? Ea nu este aici ori acolo. Este pretutindeni unde cei care cred în Mântuitorul o zidesc în sine prin pietrele faptelor celor bune şi ale puternicei credinţe dreptmăritoare, cimentându-le cu liantul dragostei şi folosindu-se neîncetat de ajutorul harului Atotputernicului Dumnezeu care li se dăruieşte; ca gustând dulceaţa harului, după aceasta să năzuiască şi mai osârdnic către el, ca spre cel mai înalt bun duhovnicesc. Fără el nimeni nu poate să zidească în inima sa Împărăţia cerurilor, după cele spuse: De nu ar zidi Domnul casa, în deşert s-ar osteni cei ce zidesc (Psalmi 126, 1). Însă nici fără propriile sforţări cei întăriţi de acelaşi har nu pot să dobândească această ÎmpărăţieCuv duh 105 cerească. Creştinul ortodox nu se întreabă: unde este Împărăţia cerurilor ? Unde sunt sufletele adormiţilor noştri ?, ci îşi pleacă evlavios capul înaintea tainelor acestei Împărăţii a harului şi, prin credinţă fierbinte şi prin împlinirea dumnezeieştilor porunci, se sileşte neîncetat pe sine să intre în aceasta (a se vedea Matei 16, 16).

Sfântul Serafim de Sarov a fost învrednicit, asemenea Apostolului Pavel, să contemple încă din această viaţă Împărăţia cerurilor. El a povestit aceasta unui ucenic: ,,Eu m-am îndulcit din cuvântul Domnului meu Iisus Hristos, care spune: În casa Tatălui meu multe lăcaşuri sunt (Ioan 14, 2) [...] Eu, săracul Serafim, m-am oprit asupra acestor cuvinte şi am dorit să văd acele lăcaşuri şi m-am rugat Domnului meu Iisus Hristos să mi le arate, iar Domnul nu Şi-a întors mila Sa de la mine, sărmanul. El mi-a împlinit cererea ... Am fost răpit în acele cereşti lăcaşuri, însă nu ştiu dacă în trup ori fără de trup, Dumnezeu ştie, iar despre acea bucurie şi dulceaţă cerească, pe care le-am gustat, este cu neputinţă să-ţi povestesc”.

La aceste cuvinte Sfântul Serafim a tăcut, închizându-şi ochii. Faţa lui treptat a început să se schimbe şi să devină din ce în ce mai luminoasă. Ucenicul îl urmărea plin de evlavie şi s-a mirat de acea stare plină de har a sfântului. Şi a căzut şi el în extaz şi bucurie nespusă, pe care nu le simţise în întreaga lui viaţă. Sfântul Serafim nu a fost în stare să exprime în cuvinte minunata lui vedenie despre cereştile lăcaşuri, însă a arătat-o cu minunata lumină a feţei sale şi prin tainica lui tăcere. Astfel a trecut jumătate de ceas. Când şi-a venit puţin în fire, sfântul din nou a vorbit; fiind plin de bucurie, a spus: ,,Ah, dacă ai şti ce bucurie, ce dulceaţă aşteaptă sufletul dreptului la ceruri, te-ai hotărî ca toată viaţa ta să o petreci în orice fel de scârbă, în prigoane şi în clevetiri plin de mulţumire. Dacă ar fi această chilie plină cu viermi şi dacă viermii ar înţepa trupul în toată vremea vieţii vremelnice, cu deplină dorinţă ar trebui să ne învoim la una ca aceasta, numai să nu ne lipsim de acea bucurie cerească pe care Dumnezeu a pregătit-o celor ce-L iubesc pe El. Acolo nu există nici durere, nici întristare, nici suspin. Acolo există doar o nespusă dulceaţă şi bucurie ... Şi, dacă însuşi Apostolul Pavel nu a putut să exprime acea slavă şi bucurie cerească (a se vedea II Corinteni 12, 2-4), atunci ce altă limbă omenească ar putea să arate frumuseţea Împărăţiei de Sus, în care se sălăşluiesc sufletele drepţilor ?”[5]

Concluzia este următoarea: când vorbim despre Dumnezeu, despre Împărăţia cerurilor, despre viaţa veşnică şi despre starea sufletelor oamenilor de pe lumea cealaltă, trebuie întotdeauna să luăm aminte că nu dispunem de mijloace de exprimare potrivite ori de noţiuni ca să putem lămuri şi să exprimăm aceste lucruri nepământeşti, care nu se supun simţurilor noastre.

Noi nu am fi ştiut nimic nici despre viaţa care ne aşteaptă după moarte, nici despre Împărăţia cerurilor, dacă Cel Preaînalt nu S-ar fi îndurat de noi şi nu ne-ar fi dăruit prin aleşii Săi descoperirile despre lumea de dincolo. Mulţumită acestor descoperiri ştim că Împărăţia cerurilor poate fi înăuntrul nostru, în sufletele noastre; iar dacă Împărăţia lui Dumnezeu este în suflet, atunci şi acesta va fi în ea după cum buretele se află în apă şi apa se află în burete. Însă ca aceasta să devină o minunată pătrundere reciprocă, sufletul trebuie să fie asemenea buretelui, capabil să absoarbă harul dumnezeiesc. Dar dacă sufletul, în loc de burete, se aseamănă cu o piatră, nu va fi capabil să absoarbă în sine harul lui Dumnezeu şi Împărăţia lui Dumnezeu nu va putea să-şi afle sălaş în el. Un astfel de suflet se exclude singur din Împărăţia lui Dumnezeu.

Dumnezeu a aşezat sufletul în trup şi acesta este unit cu el. Oricât de firească ar fi această legătură, ea nu trebuie să devină o piedică pentru suflet. Trupul trebuie să fie ascultător de duh, care trebuie să-l îndrepte, aşa cum călăreţul conduce calul. Dacă se petrece pe dos, iar calul devine nărăvaş şi dacă începe să-l conducă pe călăreţ, acesta este pierdut. Vai acelui suflet care trebuie să robească trupului ! El nu va vedea veşnica lumină dumnezeiască, când după moartea trupului iese din sfera limitelor pământeşti. Ferice de acel suflet care stăpâneşte asupra trupului şi care treptat îl înduhovniceşte pe acesta ! După despărţirea sa de trup el va zbura deasupra condiţiilor pământeşti spaţio-temporale, care-l leagă, şi va intra plin de bucurie în lumea cealaltă – nevăzută, de necuprins, imaterială, veşnică. Iar după învierea cea de obşte el se va uni cu trupul său reînnoit, ca să primească la Judecata de pe urmă a lui Hristos deplina răsplată pentru faptele sale cele bune, pe care le-a săvârşit cu ajutorul trupului său (a se vedea II Corinteni 5, 10).

Pentru credinciosul ortodox, moartea nu este mai mult decât o spargere a cojii trupului, după care sufletul zboară către lumea nevăzută, ca să moştenească veşnicia.

Să ne imaginăm următorul tablou: o cloşcă îşi cloceşte ouăle. Cu grija unei mame, aceasta le întoarce din timp în timp sub aripile ei şi le şopteşte liniştită: Nu vă temeţi, pruncii mei, că vă veţi lovi ! Eu vă mişc, eu, maica voastră. Eu vă tulbur liniştea, însă pentru binele vostru. Dacă staţi pe o parte, veţi ieşi din găoace nesănătoşi trupeşte, pui nedezvoltaţi, mutilaţi, şi veţi muri. Eu vă iubesc. Iar dacă vă tulbur somnul, aceasta o fac nu ca să vă chinui, ci ca să vă dau posibilitatea de a vă dezvolta pe toate părţile, ca astfel să ieşiţi din găoacele voastre şi să vă arătaţi pe deplin buni pentru noile condiţii în care vă veţi afla şi să vă bucuraţi de mişcări slobode şi plăcute, într-o minunată lume însorită, pe care nicicând nu aţi văzut-o. Da, există o altă lume ! Voi nu o cunoaşteţi pe aceasta. Însă ea vă îmbrăţişează din toate părţile. Ea există. În ea există un mult mai frumos, mai curat şi mai plăcut văzduh decât este văzduhul pe care voi îl respiraţi acum în găoacea voastră. În ea există mult mai desăvârşite mişcări decât puţinele mişcări pe care acum le puteţi face în strâmta voastră găoace. În ea există mult mai multă lumină, în comparaţie cu aceea care pătrunde acum până la voi prin porii găoacei. Luminiţa voastră de acum pe lângă aceea este cu adevărat întuneric.

Credeţi în cuvintele mele ! Credeţi în mine, mama voastră, care vă iubeşte şi se îngrijeşte de voi. Voi nu mă vedeţi. Însă asta nu înseamnă că eu nu exist. Va veni ziua când mă veţi vedea. Gândiţi-vă, dacă eu nu exist, de unde aţi ieşit voi ? Cine vă încălzeşte şi vă apără sub aripile sale ? Cine vă întoarce din vreme în vreme ? Poate că vouă vă sunt neînţelese toate acestea pe care vi le spun acum, şi cum voi, obişnuiţi cu confortabilele voastre găoace, veţi putea să ieşiţi din acest mediu firesc şi să intraţi într-un mediu întru totul necunoscut, nou, străin, şi acolo să continuaţi să trăiţi. Însă eu pentru aceasta veghez asupra voastră, ca să vă pregătesc pentru noua viaţă care vă aşteaptă. Voi înşivă vă veţi convinge de cuvintele mele şi mă veţi asculta. O, puişorii mei, cel mai important pentru voi acum este să fiţi sub aripile mele. Pentru că fiecare dintre voi, este limpede, care nu stă sub aripile mele nu va vedea viaţa şi va muri înainte să se nască. Sporiţi în nădejdea pe care v-o şoptesc şi iubiţi-o pe maica voastră, aşa cum şi ea vă iubeşte. În viitorul cel mai apropiat experienţa vă va încredinţa de adevărul tuturor celor pe care vi le spun acum ...”

Tot cam la fel ni se şopteşte nouă, celor care ne aflăm în găoacea trupului, de către Părintele nostru ceresc, de către Făcătorul şi Proniatorul nostru cel plin de grijă. El ne-a creat cu suflet nemuritor, ne încălzeşte cu aripile Sfântului Său Duh, precum cloşca îşi încălzeşte ouăle pe care stă (a se vedea Facerea 1, 2). Cu Evanghelia dumnezeiescului Său Fiu ne luminează şi ne pregăteşte pentru viaţa nouă care ne aşteaptă. Pe pământ noi suntem doar vremelnic. Adevărata şi veşnica noastră locuinţă se află în ceruri (a se vedea Filipeni 3, 20). Acolo vom fi veşnic vii şi în cu totul alte condiţii; şi, dacă vom fi ascultători de Dumnezeu, vom fi nespus de fericiţi în acea lume fără de sfârşit.

Precum cloşca întoarce din vreme în vreme ouăle sub aripile sale, ca să nu devină rele, stând mai mult pe o parte, şi incapabile pentru viaţa nepreţioasă ce-i aşteaptă pe pui, tot astfel Dumnezeu îmboldeşte conştiinţele noastre, clătinând temeliile înşelătoarelor noastre nădejdi pământeşti, ca să ne sporească duhovniceşte şi să ne pregătească din toate punctele de vedere pentru existenţa noastră viitoare, care este adevărata Viaţă după scurgerea vieţii pământeşti, celei asemenea unui vis. Dumnezeu este Acela care ,,tulbură” adesea şi cele mai bune intenţii ale liniştii noastre pământeşti. Prin aceasta El urmăreşte să ne scoată din starea de letargie duhovnicească, ca să nu ne predăm, fără de grijă fiind, păcatelor. Toate acestea El le săvârşeşte din dragoste pentru noi, ca să ne facă buni pentru acea minunată lume unde vor intra doar cei blânzi, smeriţi şi curaţi cu inima.

În mijlocul visării dulci din găoacea confortabilă pământească, El ne trezeşte şi ne cheamă neîncetat: Deşteaptă-te cel ce dormi, şi te scoală din morţi, şi te va lumina Hristos (Efeseni 5, 14). Cum va fi această luminare a lui Hristos vor vedea în chip vădit cei ce se vor învrednici să fie drepţii Lui, dar şi cei păcătoşi care au făcut sinceră pocăinţă, atunci când vor străluci ca soarele în Împărăţia cerurilor (a se vedea Matei 13, 43). Ei vor trece de la moarte la viaţă (a se vedea Ioan 5, 24) şi de la vis la deşteptare. Căci, după Sfântul Ioan Gură de Aur, ,,pe cât este distanţa dintre vis şi realitate, pe atât este distanţa dintre starea de aici şi cea de dincolo”. Nu asta exprimă şi poporul când numeşte această lume ,,lume înşelătoare” ?! Necredincioşii sunt fericiţi în chip părelnic în ea, căci ,,ca un vis se topeşte totul după trezire”; astfel se va petrece şi cu ei, când îi va deştepta Dumnezeu prin moarte se vor nimici toate visele lor (a se vedea Psalmi 72, 20).

Pentru adevăraţii credincioşi în Domnul nu este nevoie de felurite mărturii savante, raţionale şi filozofice despre existenţa lumii nevăzute, deşi pot fi aduse şi astfel de argumente. Experienţa oricărui om demonstrează aceste adevăruri la timpul lor, adevăruri care se propovăduiesc acum de sfânta noastră credinţă. Însă chiar din această vremelnică viaţă omul poate să aibă părtăşie într-o anumită măsură cu lumea cealaltă şi să dobândească o reprezentare atât a iadului, cât şi a raiului, în funcţie de starea duhovnicească a păcătosului ori a dreptului. Pentru cel păcătos, iadul începe încă de aici. Deşi pentru mulţi păcătoşi viaţa este plină de veselie şi plăcută, toate acestea sunt însă doar înşelăciune.

Cei înţelepţi simt că în sufletele răufăcătorilor şi cea mai însorită zi de primăvară este întunecată. Şi mai întunecată va fi pentru acele suflete lumea cealaltă, dacă ele nu se pocăiesc încă din această lume. Acel întuneric va fi iadul numit de Hristos întunericul cel mai dinafară (Matei 8, 12). Iar Împărăţia cerurilor este luminoasă petrecere în veşnica lumină, în care se vor bucura sufletele curăţite de păcat (a se vedea I Ioan 1, 5-7). În Împărăţia cerurilor nu va fi nevoie de un soare material, că slava lui Dumnezeu o a luminat pre ea, şi luminătorul ei este Mielul (Apocalipsa 21, 23; 22, 25).

Adeseori, oamenii care mor mărturisesc atât despre lumina de dincolo de mormânt, cât şi despre întunericul de dincolo.

O cunoştinţă de-a mea mi-a povestit despre tatăl ei, un om cu adâncă credinţă, că într-o noapte, înainte să moară, simţindu-se foarte rău, i-a spus:

- Stanke, eu acum mă duc. Scoală-te !

Aceasta s-a tulburat de cuvintele lui şi i-a spus stânjenită:

- Acum aprind lampa.

Dar el s-a minunat:

- De ce s-o aprinzi, când este lumină ?!

Şi după câteva minute şi-a dat duhul.

Mi s-a povestit însă şi o întâmplare diferită de aceasta. O femeie necredincioasă, care a murit în miezul zilei, s-a plâns că se afundă într-un întuneric adânc şi căuta neputincioasă lumina, spunând:

- Daţi-mi un felinar !

E limpede că cine este încă de aici cu Dumnezeu se va bucura de veşnica lumină, căci Dumnezeu lumină este (I Ioan 1, 5). Iar cine este departe de Dumnezeu va moşteni întunericul cel veşnic.

În lumea de acum, presărată cu bucurii şi necazuri, plăcuţii lui Dumnezeu se simt adesea ca într-o închisoare chinuitoare din pricina păcatelor care îi înconjoară şi strigă la Dumnezeu: Scoate din temniţă sufletul meu (Psalmi 141, 10). Aceştia, este adevărat, s-au bucurat adesea de harul lui Dumnezeu dăruit acestei lumi vremelnice şi preafrumoase a Lui şi şi-au spus după cum citim la psalmist: Că m-ai veselit Doamne întru făptura ta, şi întru lucrurile mâinilor tale mă voiu bucura. Cât s-au mărit lucrurile tale Doamne, foarte s-au adâncit gândurile tale (Psalmi 91, 4-5). Însă, în acelaşi timp, luminaţi de cerească lumină, ei au prevăzut sfârşitul tuturor celor văzute şi au spus despre pământul presărat cu flori şi despre minunatele zări azurii ale cerului: Întru început tu Doamne pământul l-ai întemeiat, şi lucrurile mâinilor tale sunt cerurile. Acelea vor pieri, iar tu vei rămâne; şi toţi ca o haină se vor învechi ... şi se vor schimba. Iar tu acelaşi eşti şi anii tăi nu vor lipsi (Psalmi 101, 26-28).

Sfântul Apostol Petru a proorocit cu îndrăzneală privitor la cea de-a Doua Venire a lui Hristos: Atunci cerurile cu sunet vor trece, stihiile arzând se vor strica şi pământul şi cele de pre dânsul lucruri vor arde (II Petru 3, 10). Înaintea Atotputerniciei lui Dumnezeu, întregul univers nu este cu nimic mai mult decât o coajă de ou, pe care Dumnezeu o va sparge ca să se arate o lume nouă, neasemuit de frumoasă faţă de cea veche, în care va împărăţi dumnezeiasca dreptate (a se vedea II Petru 3, 13). Fericiţi vor fi atunci aceia care au rămas până la sfârşit credincioşi lui Dumnezeu: dacă au săvârşit binele, înfrânându-se de la rău, dacă s-au pocăit sincer pentru păcatele lor trecute şi şi-au omorât mădularele cele de pre pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta cea rea, şi lăcomia, care este slujire idolilor (Coloseni 3, 5), ei vor intra în palatele veşniciei şi vor petrece acolo în mulţime de desfătări, despre care Sfântul Apostol Pavel scrie: Cele ce ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit, nici la inima omului nu s-au suit, acestea au gătit Dumnezeu celor ce îl iubesc pre dânsul (I Corinteni 2, 9).

Acelea pe care ei le vor moşteni sunt cu mult mai mult decât raiul, pe care Adam şi Eva l-au pierdut ca urmare a căderii în păcat. Aceasta ne-o descoperă Sfântul Ioan Gură de Aur, spunând: ,,Darul este mai mult decât păcatul, pentru care apostolul spune: Ci nu precum greşeala, aşa şi darul (Romani 5, 15) [...] Bunătăţile de acolo sunt cu mult mai mult decât răutăţile de aici. Şi aceasta pe bună dreptate ! Robul (Adam) a adus nefericirea, iar Domnul, Făcătorul, i-a dăruit bunătatea; pentru aceasta ele sunt cu mult mai mult. Iată pentru ce s-a spus: Ci nu precum greşeala, aşa şi darul ... Aceasta o spun ca să nu te socoteşti tu mai nedreptăţit decât strămoşii. Diavolul l-a izgonit pe Adam din rai, iar Hristos a chemat acolo pe tâlhar ! Ia aminte câtă deosebire.

Diavolul l-a izgonit pe om, care nu avea nici un alt păcat în afară de greşeala neascultării, iar Hristos l-a dus în rai pe tâlharul care era încărcat de mulţime de păcate ... Şi nu doar că l-a îngăduit în rai pe tâlhar, ci l-a luat acolo înaintea multor altora, chiar înaintea apostolilor, ca să nu poată cineva după aceasta să tăgăduiască putinţa de a intra în rai şi să nu deznădăjduiască de mântuirea sa, văzând că cel ce a săvârşit mulţime de păcate locuieşte deja în lăcaşurile împărăţiei. Într-un cuvânt, pentru un singur semn al credinţei, el a intrat în rai înaintea apostolilor, ca să cunoşti tu că nu dreptatea ta ar avea vreo însemnătate, ci tot ceea ce a săvârşit dumnezeiasca iubire de oameni”.

Prin urmare, Domnul Iisus Hristos a venit pe pământ ca să ne dăruiască Împărăţia cerurilor. Aceasta nu este aici ori acolo, ci înăuntrul nostru, dacă vom trăi după dumnezeiasca dreptate, ori este departe de noi, dacă ne afundăm în păcate. Împlinind voia lui Dumnezeu, tu vei fi în Împărăţia cerurilor încă din această viaţă. Căci Împărăţia lui Dumnezeu este dreptate. Caută desfătările nu în veseliile cele pline de păcat, ci în virtuţile pe care Hristos le cere, şi vei gusta încă de aici din veşnica bucurie a Împărăţiei cerurilor. Pentru că aceasta nu este doar dreptate, ci şi bucurie.

Împacă sufletul tău zbuciumat de patimi şi păcate, luptându-te cu demonii, şi vei avea pace cu Dumnezeu, preadulce pace în conştiinţă şi pace cu aproapele, adică acea neobişnuită pace care covârşeşte toată mintea (Filipeni 4, 7). Căci Împărăţia cerurilor nu este doar dreptate şi bucurie, ci şi pace în Sfântul Duh (a se vedea Romani 14, 7). Dacă vei căuta să mergi neabătut pe această cale, vei gusta cât de bun este Domnul şi nu vei mai întreba: unde este Împărăţia cerurilor ? căci o vei avea în sine, după cuvintele lui Hristos: Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este (Luca 17, 21).

 

- Sfârşit -

 


[1] Sfântul Andrei, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, Editura Sophia, Bucureşti 2007, p. 249-251.

[2] H. Bender, Parapsychologie, Lexikon für Theologie und Kirche, VIII Band, Freiburg, 1963, p. 84.

[3] Adepţi ai Fraternităţii albe universale, grupare fondată de Peter Danov (1864-1944), ezoterist de origine bulgară.

[4] Blaise Pascal, Misli, fragment 194, p. 116, în traducerea autorului.

[5] Arhimandrit Serafim Alexiev, Sv. Serafim Sarovski, p. 140-141, în manuscris.