Despre site
 
Bine aţi venit pe acest site, unde puteţi găsi revista Catacombele Ortodoxiei a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, tipărită de Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti cu binecuvântarea P.S. Flavian Ilfoveanul.
 
Primul număr al revistei a apărut în aprilie 1999. Ea s-a născut, în principal, din dorinţa de a vorbi credincioşilor români despre ecumenism şi roadele apostaziei de la Ortodoxie, tratând, de asemenea, subiecte de actualitate precum clonarea, eutanasia, renaşterea păgânismului în societatea contemporană etc.
 

 

--------------------

 

Teme principale in site
 

Eutanasie. Donare de organe

Stiri 78 2

 

Creştinism şi islamism

Cugetari 71 2

 

Homosexualitatea în lume

Dogma 45-1

 

--------------------

ISTORIA BISERICII
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul III
Cartea a VIII-a
 
Anii 347–381
 
3
 

Starea intelectuală a Bisericii după moartea lui Constantin – Dogmă, constituţie, disciplină, liturghie, potrivit Părinţilor acestei epoci – Scriitori răsăriteni – Biserica Alexandriei – Sfântul Atanasie, opere istorice, dogmatice, exegetice

Biserica din Ierusalim – Sfântul Chiril; catehezele sale – Opuscule

Bisericile asiatice – Sfântul Vasilie de Cezareea – Operele sale exegetice, dogmatice şi ascetice – Liturghia sa – Sfântul Grigorie Teologul sau de Nazianz – Discursurile sale – Scrisorile sale – Poemele sale – Amfilohie al Iconiei – Alţi scriitori răsăriteni: Didim din Alexandria; Macarie din Alexandria, Macarie din Egipt şi mulţi alţi scriitori – Sfântul Efrem din Edesa

Bisericile apusene: Iuliu, episcop al Romei – Victorin, operele sale împotriva arienilor – Eusebiu de Verceil – Febadie de Agen – Sfântul Ilarie de Poitiers; lucrările sale exegetice, dogmatice, istorice – Zenon de Verona – Optatus de Mileve – Damas, episcop al Romei – Scrisorile sale – Poemele sale – Luchifer de Cagliari – Pacianus de Barcelona – Poeţii Juvencus, Sedulius, Severus, Ausonius – Sfântul Ambrozie de Milan – Operele sale exegetice, dogmatice, ascetice – Alţi scriitori apuseni

Ulfila, apostol al neamului goţilor; lucrările sale biblice

Mişcarea intelectuală în erezie: Acachie de Cezareea Palestinei, Avxentie de Milan şi alţi arieni – Apolinariştii – Priscilianiştii – Donatiştii

 

Sfântul Atanasie a ocupat atât de mult loc în relatarea noastră pentru că a trebuit să ne întindem asupra valorii sale intelectuale şi virtuţilor sale. Lucrările sale istorice ne-au furnizat cea mai mare parte a documentelor referitoare la istoria arianismului, de la Sinodul de la Niceea până la domnia lui Iulian. Apologiile sale contra arienilor, lui Constans şi despre fuga sa au fost citate de noi foarte des, ca şi Istoria arianismului, pe care el a scris-o pentru instruirea călugărilor. Aceştia, îndepărtaţi de lume şi consacrându-se numai practicării virtuţii, nu auziseră vorbindu-se decât foarte vag despre discuţiile care tulburau Biserica.

Se mai pot considera lucrări istorice mai multe tratate în care marele episcop comentează chestiuni teologice, căci el introduce în acestea învăţături istorice foarte preţioase; astfel sunt Discursuri contra arienilor, Circulara către episcopi, scrisorile sale despre hotărârile de la Niceea, despre opiniile Sfântului Dionisie al Alexandriei, adresate episcopului Dracontie, adresate episcopilor de Egipt şi Libia, [scrisoarea] către Serapion despre moartea lui Arie, despre Sinoadele de la Rimini şi Seleucia; celelalte scrisori ale sale abundă de asemenea de detalii istorice.

Noi am făcut cunoscute cele două cărţi ale sale îndreptate împotriva păgânilor: Discursuri către eleni şi Întruparea. În principalele sale opere dogmatice, el are ca scop respingerea erorilor arienilor. Trebuie să plasăm pe primul loc cele patru Discursuri ale sale contra acestor eretici. Ele formează o operă de prim ordin, fie că sunt examinate din punct de vedere al elocvenţei, fie pentru importanţa lor dogmatică. Discutarea tuturor problemelor care tulburau Biserica este aprofundată acolo şi sunt dezvăluite toate subterfugiile ereziei. Discuţiile dogmatice sunt încadrate în fapte, în aşa fel încât aceste discursuri sunt interesante atât pentru istorie, cât şi pentru teologie.

În cele patru Epistole către Serapion, episcop de Tmuis, Sfântul Atanasie tratează dumnezeirea Sfântului Duh. În consecinţă, ele se referă la cea de-a doua fază a arianismului, care a fost numită eunomism sau macedonism. Noi nu a trebuit să analizăm deloc discursurile contra arienilor. Noi am prezentat faptele care sunt relatate acolo, şi dogma din acestea este cea a Sinodului de la Niceea. Epistolele către Serapion ne iniţiază în dogmele care au fost condamnate la cel de-al doilea Sinod Ecumenic.

Două întrebări erau ridicate cu privire la Sfântul Duh: Era El consubstanţial cu Tatăl ? Care erau, în ceea ce priveşte obârşia Sa, relaţiile Sale cu Fiul ?

Pentru prima întrebare, Sfântul Atanasie stabileşte că în Sfânta Treime nu există decât o esenţă; în consecinţă, Sfântul Duh este consubstanţial cu Tatăl, ca şi Fiul. Referitor la acest punct, el este foarte clar şi foarte categoric, şi el nu poate avea nici o îndoială asupra dogmei pe care a învăţat-o. Credinţa Bisericii era corectă; un Dumnezeu unic în esenţă; Treime de persoane având aceeaşi substanţă.

Un alt punct asupra căruia Sfântul Atanasie este foarte explicit este că Tatăl era principiul Sfântului Duh, aşa cum El era cel al Fiului.

Dar ce relaţii existau, în ceea ce priveşte obârşia Sfântului Duh, între Duhul şi Fiul ? Această chestiune a dobândit o asemenea importanţă în Biserică, încât ea a devenit principalul prilej al separării dintre Răsărit şi Apus în secolul al IX-lea. Este, deci, foarte important să ştim care a fost la origine dogma Părinţilor Bisericii, în special în epoca în care chestiunea Sfântului Duh a fost atât de viu dezbătută, adică la mijlocul secolului al IV-lea.

Se poate spune că Sfântul Atanasie a tratat-o temeinic în scrisorile sale către Serapion, episcop de Tmuis. Este ciudat, spune el[1], că arienii, care nu vor ca Cuvântul să fie creat, spun că Sfântul Duh nu a fost decât o făptură. Dar aceeaşi unitate există între Sfântul Duh şi Fiul, ca între Fiul şi Tatăl. Dacă ei Îi separă în ce priveşte esenţa, nu mai există în Dumnezeu o singură dumnezeire; nu mai există unitate în Treime, şi această Treime va fi alcătuită din mai multe fiinţe diferite. Ce este această teorie a dumnezeirii care face din această dumnezeire un amestec de necreat şi creat ? Dacă ei fac din Duhul o fiinţă creată, trebuie să facă la fel cu Fiul. Dacă au o dogmă exactă despre Fiul, trebuie să aibă una analogă despre Duhul care purcede din Tatăl; care este Duhul Fiului, pentru că El L-a dat ucenicilor Săi şi tuturor celor care cred în El.

Arienii admiteau că Fiul era Cuvântul al cărui principiu era Tatăl. Sfântul Duh, purcezând din Tatăl, avea aceeaşi origine cu Fiul. Deci El nu putea fi făptură, nu mai mult decât Fiul. Fiindcă El are aceeaşi esenţă cu Tatăl şi cu Fiul, El este Duhul Fiului, ca şi al Tatălui; şi fiindcă Fiul este mijlocul prin care Tatăl lucrează ad extra, prin Fiul este trimis Duhul omenirii.

Originea esenţială a Sfântului Duh este Tatăl sau Principiul veşnic, care este de asemenea Principiul Fiului. Acţiunea din veşnicie a Tatălui faţă de Fiul este numită naştere; faţă de Duhul, purcedere sau emanare. Aceste două acţiuni co-veşnice sunt desemnate în limbajul uman prin două expresii diferite; dar această diversitate, de neînţeles ca esenţa dumnezeiască însăşi, nu împiedică ca Tatăl să fie unicul principiu faţă de Sfântul Duh, ca şi faţă de Fiul.

Sfântul Atanasie se străduieşte să dovedească, în prima sa epistolă către Serapion, că Sfântul Duh nu este o făptură, şi el face pe acest subiect un studiu biblic foarte aprofundat, care se rezumă în această dogmă: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh au aceeaşi dumnezeire, şi Duhul adevărului, care purcede din Tatăl, primeşte de la El însuşi, ca din izvorul Său şi este dat de El[2]. În privinţa esenţei, Sfântul Duh este de asemenea nedespărţit de Fiul, cum este Fiul de Tatăl; în virtutea acestei indivizibilităţi esenţiale nu este decât un singur şi acelaşi Dumnezeu.

Eunomienii obiectau împotriva acestei dogme: ,,Dacă Duhul, spuneau ei[3], nu este o făptură, şi dacă El purcede din Tatăl, trebuie să fie numit Fiu, şi El ar fi fratele Fiului. Dacă este fratele Său, cum va fi Cuvântul Fiul unic ? Dacă El este din Tatăl, de ce nu-L numim Fiu, ci doar Duh ?”

Această obiecţie se bazează evident pe următoarea dogmă: Sfântul Duh provine din Tatăl, aşa cum Fiul provine de asemenea; Tatăl este principiul unic faţă de Unul, ca şi faţă de Celălalt. Sfântul Atanasie nu contestă această dogmă, care este cea a Bisericii, dar el se străduieşte să demonstreze că firea dumnezeiască nu are analogie cu firea omenească; că naşterea Fiului nu este o transmitere a firii, cum este în rândul oamenilor, şi că actul de purcedere nu este analog cu actul de naştere în veşnicie. În consecinţă, Sfântul Duh nu este Fiul Tatălui; nu este fratele Cuvântului; şi nu trebuie să gândim la firea de neînţeles a lui Dumnezeu prin analogie cu cea a omului.

Prin urmare, trebuie să admitem pur şi simplu învăţătura dumnezeiască[4], după care Sfântul Duh nu este făptură. Aceasta este tot ceea ce inteligenţa umană poate să cunoască. În ce priveşte celelalte întrebări, adică, cea despre natura purcederii, heruvimii înşişi se acoperă cu aripile lor[5]. Nu trebuie câtuşi de puţin să supunem raţionamentelor omeneşti ceea ce a fost transmis pentru a fi crezut şi al cărui criteriu este mărturia. Cum ar putea explica limbajul omenesc ceea ce depăşeşte inteligenţa sa ?

Învăţătura Scripturilor se reduce la aceste trei puncte[6]: Tatăl este izvorul şi lumina; Fiul este fluviul care iese din izvor, El este splendoarea luminii; şi Duhul este această splendoare transmisă omenirii, apa fluviului pe care noi trebuie s-o bem pentru a avea viaţă. Fiul este astfel mijlocitorul prin care noi primim Duhul lui Dumnezeu. Aşadar, nu trebuie să divizăm Sfânta Treime, cum făceau arienii, în ceea ce priveşte esenţa; făcând distincţie între Fiul şi Duhul până în punctul de a nu-L considera pe Acesta din urmă decât o făptură; căci nimic din ceea ce este creat nu poate aparţine esenţei dumnezeieşti.

În acelaşi fel în care Fiul este unic, Duhul care este dat şi trimis de El este unic; deoarece Fiul este unicul Cuvânt viu, este necesar să nu existe decât un singur principiu de sfinţenie; acest Dar purcede din Tatăl, El străluceşte prin Fiul care Îl trimite şi Îl dă. În acelaşi fel în care Tatăl trimite pe Fiul, Fiul trimite pe Duhul, şi-i dă Lui ce trebuie să transmită omenirii.

Sfântul Atanasie nu vede între Fiul şi Sfântul Duh nici o relaţie de origine. Tatăl singur este sursa Unuia şi a Celuilalt; nu există între Fiul şi Duhul decât o relaţie pentru actul exterior de trimitere, de misiune, de transmitere omenirii.

După ce a expus ideea că Duhul nu poate fi făptură[7], Sfântul Atanasie revine la această obiecţie la care a răspuns deja: Dacă Duhul vine de la Dumnezeu, de ce nu este numit Fiu[8] ? Este sigur că El vine din Tatăl, ca Fiul; că El este desemnat în Scriptură prin expresii care dovedesc unitatea Sa de esenţă cu Tatăl şi cu Fiul. Este suficient; este dogma de credinţă. Nu este nevoie să aprofundăm chestiuni care nu sunt de competenţa inteligenţei umane. Trebuie să ascultăm în privinţa acestor chestiuni ,,vechea tradiţie[9], dogma şi credinţa Bisericii universale, care a fost dată de Domnul, propovăduită de apostoli, păstrată de Părinţi. Această dogmă a fost stabilită în această Biserică pe care nu putem s-o părăsim fără a pierde orice drept la titlul de creştin”.

Ca dogma primară întotdeauna păstrată în Biserica universală, aşa este regula care trebuie urmată cu toată credincioşia, sub pedeapsa de a înceta să merităm titlul de creştin[10]. Iată credinţa acestei Biserici universale primare în privinţa Sfintei Treimi, aşa cum o expune Sfântul Atanasie: ,,Treimea este sfântă şi desăvârşită şi constă din Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh; nu este nimic străin sau din afară care să fie amestecat în ea, şi ea nu este alcătuită din Creator şi făptură; în întregul ei, ea este înzestrată cu puterea de a crea şi de a produce. Natura sa este asemănătoare ei înşişi şi nedespărţită, şi acţiunea sa ad extra este unică; căci Tatăl a făcut totul prin Cuvântul în Sfântul Duh, şi în acest mod, unitatea în Sfânta Treime a fost păstrată. Astfel, în Biserică se învaţă că nu există decât un Dumnezeu care este ,,peste toate [lucrurile], prin toate [lucrurile] şi în toate [lucrurile]”. Peste toate, în persoana Tatălui care este principiu şi sursă; prin toate în persoana Cuvântului; în toate în persoana Sfântului Duh. Treimea nu este deci pur şi simplu un cuvânt care exprimă un lucru exclusiv ideal; ea este o realitate, o adevărată Treime.

Aceasta este baza credinţei Bisericii[11], cum stabileşte Sfântul Atanasie în restul epistolei sale.

În cea de-a doua epistolă către Serapion, Sfântul Atanasie stabileşte pentru Fiul aceeaşi dogmă pe care a dovedit-o pentru Sfântul Duh, adică, El are aceeaşi esenţă cu Tatăl. Dogma pe care o expune şi o dovedeşte este aceea care reiese din toate luptele pro sau contra cuvântului consubstanţial, adică Fiul este co-veşnic cu Tatăl şi din aceeaşi substanţă.

Cea de-a treia epistolă către Serapion este consacrată problemei Sfântului Duh; ea este ca un supliment al celei dintâi. Autorul stabileşte că Sfântul Duh, care este Duhul Tatălui, este numit de asemenea Duhul Fiului[12]. În ce sens ? În sensul că El este dat din Tatăl prin Fiul[13]. El nu este făptură deoarece are aceeaşi esenţă cu Fiul, şi pentru că Fiul are aceeaşi esenţă cu Tatăl; mai mult, acţiunea Sa ad extra vine din Tatăl prin Fiul; ea este inseparabilă de acţiunea Tatălui şi a Fiului; El este deci Dumnezeu ca Ei şi nu face cu Ei decât un singur şi acelaşi Dumnezeu, o Treime nedespărţită.

Eunomienii, în pofida epistolelor atât de categorice ale lui Atanasie, şi-au susţinut blasfemiile lor împotriva Sfântului Duh. Serapion i-a dat sfatul sfântului episcop al Alexandriei care i-a scris o a patra epistolă. Eunomienii spuneau[14]: Dacă Sfântul Duh vine de la Tatăl ca Fiul, Sfântul Duh şi Fiul sunt fraţi. Dacă Sfântul Duh este Duhul Fiului, El va veni de la Fiul şi Tatăl va fi bunicul. Atanasie nu a vrut să se înjosească până la a discuta cu asemenea eretici; el le opune Sfânta Scriptură care Îi numeşte pe Fiul şi pe Sfântul Duh prin titluri proprii, şi învaţă că Ei alcătuiesc împreună cu Tatăl o Treime dumnezeiască şi nedespărţită. Trebuie acceptată învăţătura dumnezeiască aşa cum este, şi nu trebuie căutat a explica ceea ce depăşeşte hotarele raţiunii omeneşti. Fiul şi Sfântul Duh sunt nedespărţiţi fiindcă au aceeaşi esenţă. Dar Sfânta Scriptură Îi deosebeşte ca persoane. Tatăl nu este bunicul, ci tatăl; Fiul este fiul lui Dumnezeu şi nu tatăl Sfântului Duh; Sfântul Duh este Sfântul Duh şi nu este nici nepotul Tatălui, nici fratele Fiului.

Cel care întreabă dacă Sfântul Duh este Fiul este un nesăbuit[15]. Apostolii au învăţat ceea ce Mântuitorul le-a dezvăluit şi ei nu au cerut o explicaţie. Credinţa este bazată pe cuvântul dumnezeiesc şi nu pe raţionament. Prin urmare, nu trebuie să cerem alt lucru decât ceea ce a fost învăţat, adică, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh formează o Treime dumnezeiască şi nedespărţită în numele căreia noi am fost botezaţi. Tatăl a fost întotdeauna tată; Fiul întotdeauna fiu, şi Sfântul Duh întotdeauna Sfânt Duh, care este din Dumnezeu şi este dat de Tatăl, prin mijlocirea Fiului. Episcopii din Cezareea şi Scitopolis[16] pot să ceară alt lucru şi să obiecteze, dar credinţa este cea pe care am expus-o şi obiecţiile împotriva adevărului dumnezeiesc nu sunt decât nebunii.

După ce a expus astfel credinţa, Sfântul Atanasie, în ultima parte a celei de-a patra epistole către Serapion, tratează păcatul împotriva Sfântului Duh.

Trebuie să observăm că sfântul episcop al Alexandriei, expunând credinţa Bisericii cu privire la Sfântul Duh, nu a spus nici un cuvânt care să fi fost favorabil dogmei pe care Biserica romană a adăugat-o crezului, după separarea sa de Răsăritul creştin. El nu stabileşte decât aceste trei puncte ca aparţinând credinţei Bisericii: Tatăl este sursa veşnică a Fiului şi a Sfântului Duh; Sfântul Duh este dat sau trimis de Tatăl prin Fiul; Sfântul Duh nu este duhul Fiului decât în sensul că El are aceeaşi esenţă cu Fiul şi cu Tatăl. Noi vom regăsi aceeaşi dogmă la ceilalţi Părinţi ai Bisericii.

În celelalte lucrări teologice ale sale, Sfântul Atanasie învaţă aceeaşi dogmă ca în epistolele sale către Serapion.

Se poate spune, după sfântul doctor, că Fiul este sursa Duhului, dar nu este decât în sensul că prin El este transmis omenirii; El nu este sursa în sensul ca El să fie principiul. Duhul nu este născut din El, spune Sfântul Atanasie, pentru că El nu este Cuvântul Său[17].

În ce priveşte originea Sa, Sfântul Duh purcede din Tatăl; El rămâne la dispoziţia Tatălui care-L trimite şi a Fiului care este mijlocitorul misiunii[18]. El are aceeaşi dumnezeire, aceeaşi putere, aceeaşi esenţă cu Tatăl şi cu Fiul[19].

Faţă de omenire, tot ceea ce are Duhul, are prin Cuvânt[20], adică El ia de la Acesta adevărul care luminează inteligenţa umană şi focul care-l însufleţeşte [pe om] spre practicarea binelui. Dar dacă o astfel de acţiune îi este atribuită în mod special, în actele dumnezeieşti, această acţiune nu trebuie izolată, căci, în realitate, orice acţiune dumnezeiască este comună Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, din momentul în care o privim sub raportul manifestării ad extra[21].

Această dogmă este expusă în special în cartea Despre Sfânta Treime şi Sfântul Duh. Sfântul Atanasie a scris trei tratate despre Întrupare. Primul, despre care noi am vorbit anterior, este îndreptat împotriva păgânilor. În cel de-al doilea, el îi combate pe arieni; în cel de-al treilea, el îi respinge pe apolinarişti.

Arienii nu se mulţumeau să nu recunoască Cuvântului dumnezeirea de esenţă; ei afirmau că umanitatea din Iisus Hristos nu aparţinea persoanei dumnezeieşti. Sfântul Atanasie stabileşte că cele două firi din Iisus Hristos alcătuiau o singură persoană dumnezeiască, şi el respinge astfel în avans nestorianismul care a fost, ca şi macedonismul, o formă şi o deducţie din dogmele ariene[22]. El aduce în atenţie toate textele Scripturilor care se referă la umanitate, şi demonstrează că şi unele şi celelalte se armonizează într-o fiinţă Dumnezeu-om, persoană unică, Iisus Hristos. Umanitatea Sa apare în Scripturi alături de dumnezeirea Sa, şi una şi cealaltă se unesc în persoana dumnezeiască a lui Hristos.

Sfântul Atanasie revine în acest tratat asupra unităţii de esenţă dintre cele trei persoane dumnezeieşti; deoarece arienii, după scrierile lui Eunomie, atacau pe Sfântul Duh, ca şi pe Fiul. Chestiunea Sfântului Duh, ridicată mai recent, făcea chiar obiectul unor discuţii mai aprinse decât consubstanţialitatea Fiului. Această din urmă chestiune, iscată după Sinodul de la Niceea, părea epuizată. Cea de-a doua era pe punctul de a se naşte şi a provocat convocarea celui de-al doilea Sinod Ecumenic.

Apolinarie, episcop de Laodiceea, s-a implicat în combaterea arienilor cu prea multă pasiune. Atanasie a mărturisit că are cea mai înaltă stimă pentru el, dar găsind în cărţile sale, care au apărut după moartea sa, grave erori, a încercat cu atât mai mult să le respingă cu cât episcopul de Laodiceea fusese prietenul său, şi erorile ar fi devenit cu atât mai periculoase cu cât ele sunt învăţate de un episcop mai virtuos. Apolinarie exagera dogma ortodoxă în sens contrar arianismului; el nu vroia să vadă în persoana lui Hristos decât Cuvântul consubstanţial cu Tatăl, şi el găsea nedemn de El să ia un trup omenesc şi un suflet omenesc. El pretindea deci, asemenea vechilor gnostici, că trupul lui Hristos era de o natură specială, aproape spirituală şi mai mult aparentă decât reală; el adăuga că dumnezeirea era sufletul lui Iisus Hristos care nu ar fi avut un suflet uman propriu-zis. Pentru a explica suferinţele patimii, el spunea că Hristos nu a luat de la firea omului decât simţirea sau sufletul sensibil care trebuia deosebit de sufletul inteligent[23].

Nu toţi apolinariştii erau de aceeaşi părere asupra mai multor chestiuni. Atanasie le opune crezul adoptat de Părinţii de la Niceea, învăţătura Bisericii universale[24]; el discută textele Scripturii de care ei abuzau, şi dovedeşte prin Scripturi că Hristos a fost om adevărat şi Dumnezeu adevărat. El răspunde la toate obiecţiile adversarilor săi cu o logică irezistibilă şi nu lasă nici o dificultate fără răspuns[25].

În cea de-a doua carte, el opune ereziile unele altora, începând de la Valentin şi Marcion până la Arie; şi el arată adevărul între sistemele contradictorii[26]. El încearcă mai ales să comenteze această obiecţie pe care Apolinarie a împrumutat-o de la Manes: că Iisus Hristos nu putea avea un trup omenesc adevărat, un suflet omenesc adevărat, fără a participa la păcat, deoarece umanitatea era complet viciată. El opune acestor sisteme false dogma creştină potrivit căreia Hristos era noul Adam, omul pur, destinat să restabilească omenirea ieşită din vechiul Adam vinovat.

În afară de tratatele sale speciale despre discuţiile care tulburau Biserica, Atanasie a scris scrisori teologice foarte importante pentru a-i lămuri pe cei care apelaseră la mintea sa luminată şi la ştiinţa sa.

Zgomotul discuţiilor a răsunat în sfârşit până în străfundurile locurilor retrase ale Egiptului şi Tebaidei, şi monahii de acolo au luat parte foarte activ [la acestea]. Atanasie, care trăise în mijlocul lor în timpul exilurilor sale; care alcătuise multe din lucrările sale în pustie; care scrisese chiar mai multe pentru a-i iniţia pe monahi în discuţiile care aveau loc, nu putea decât să fie binevoitor faţă de cererile lor, şi le-a adresat explicaţiile pe care ei le cereau. Episcopii şi sufraganii lor se adresau de asemenea lui. Scrisorile care ne-au rămas de la marele episcop ne arată că el era considerat în tot Egiptul doctorul şi apărătorul credinţei.

Restul Bisericii avea aceeaşi părere despre el. Astfel, Epictet, episcop de Corint, văzându-şi Biserica tulburată de discuţii teologice, i-a scris pentru a-i cere lămuriri.

În Corint se căzuse în mai multe erori ca urmare a opoziţiei prea puţin clarificate faţă de arianism. Era acelaşi caz cu cel al lui Apolinarie. Numai că, în loc de a spiritualiza umanitatea lui Hristos, după exemplul episcopului de Laodiceea, se materializa Cuvântul până în punctul în care se identifica firea omenească cu firea dumnezeiască.

Erorile corintiene şi cele ale lui Apolinarie au fuzionat apoi în ereziile mai filozofice ale lui Nestorie şi Eutihie.

Sfântul Atanasie[27] a opus acestor erezii contradictorii dogma Bisericii soborniceşti. La toate teoriile, spune el, este suficient a răspunde: Biserica sobornicească nu a admis niciodată o astfel de dogmă; Părinţii nu au învăţat-o niciodată[28]. Este marele argument tradiţional, pe care episcopul Alexandriei îl opune tuturor sistemelor eretice. El nu recunoaşte altă autoritate decât pe cea a Bisericii universale căreia Sfinţii Părinţi îi sunt ecouri şi tâlcuitori. Dogma primită încă de la început este un fapt care este dovedit cu ajutorul mărturiilor, ca orice fapt istoric. Mărturia este cea care dovedeşte învăţătura apostolică; ea dovedeşte realitatea permanentă a păstrării dogmei primite[29].

Sfântul Atanasie, opunând regula sobornicească adversarilor dogmei sănătoase, răspunde obiecţiilor lor şi discută sistemele lor după Sfânta Scriptură. Acest lucru îl face în epistola sa către Epictet, ca şi în cea către Adelfie. În aceasta din urmă, el răspunde unei secte ariene care separa, în Hristos, persoana dumnezeiască de umanitate, şi reproşa ortodocşilor că aduc unui om un cult care nu se cuvenea decât lui Dumnezeu.

Atanasie răspunde[30] că cele două firi dumnezeiască şi umană erau unite într-o singură persoană, şi această persoană a lui Hristos, fiind dumnezeiască, ei Îl slăveau pe Dumnezeu slăvindu-L pe Iisus Hristos. El respingea astfel în avans erezia lui Nestorie care făcea din cele două firi ale lui Iisus Hristos două persoane, şi care pretindea că persoana umană era vrednică de veneraţie. ,,Noi nu slăvim, spune el[31], un lucru creat, ci pe Cuvântul lui Dumnezeu, Domnul lucrurilor create, care S-a făcut trup. Chiar dacă trupul, considerat în el însuşi, ar face parte din lucrurile create, el a devenit trupul lui Dumnezeu; noi nu cinstim acest trup după ce s-a separat de Cuvânt şi pentru a slăvi Cuvântul, noi nu-L despărţim de trupul Său; dar, ştiind că Cuvântul S-a făcut trup şi că El există cu trupul Său, noi Îl recunoaştem în această stare drept Dumnezeu. Cine va fi atât de prost încât să spună Cuvântului: Separă-Te de trupul Tău ca să Te slăvesc ? Cine ar fi atât de necredincios încât să-I spună Lui împreună cu evreii: Tu om fiind, te faci pre tine Dumnezeu[32] ?”

Sfântul Atanasie nu vrea nici măcar o separaţie abstractă a uneia dintre cele două firi ale lui Iisus Hristos; este persoana, Dumnezeul-om care trebuie slăvit cu o singură şi unică veneraţie. Veneraţia nu poate fi împărţită mai mult decât persoana dumnezeiască căreia trebuie să-i fie adresată exclusiv.

Un filozof creştin din şcoala alexandrină, Maximus, a intrat în dispută, ca Atanasie, împotriva celor care se pierdeau în diverse sisteme legate de Dumnezeul-om. Atanasie i-a scris pentru a-i lăuda scrierile[33] şi a adăuga câteva argumente celor pe care filozoful creştin le scosese în evidenţă. După obiceiul său, el trimite, în analiza finală, la dogma tradiţională aşa cum au mărturisit-o Părinţii de la Niceea. Această dogmă răspunde tuturor erorilor ariene[34].

În general, toate operele dogmatice ale Sfântului Atanasie se raportează la tainele fundamentale ale creştinismului: Treimea şi Întruparea Cuvântului. Tot ce a scris el se reduce la aceste adevăruri esenţiale: o substanţă dumnezeiască, unică, şi trei persoane consubstanţiale în dumnezeire. Tatăl, principiul unic al Fiului şi al Duhului; Fiul născut; Sfântul Duh purcezând din Tatăl, şi transmis, de Tatăl, prin Fiul.

Cuvântul unindu-Se cu omenirea, a avut un trup omenesc adevărat şi un suflet omenesc adevărat; dar dumnezeirea şi umanitatea nu puteau fi separate şi nu formau decât o singură persoană, care era cea a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Aceasta este dogma pe care Sfântul Atanasie o dă ca fiind cea care a fost întotdeauna păstrată, de la apostoli de către Biserica universală, şi în care, în consecinţă, orice creştin era obligat să creadă, dacă nu dorea să renunţe la numele său [de creştin]. În ciuda profunzimii observaţiilor filozofice ale savantului episcop, el nu dă deloc raţionamentele sale ca pe un motiv de a adera la dogmele pe care el le învăţa; el nu raţionează decât pentru a respinge subtilităţile ereticilor şi nu arată credincioşilor drept motiv pentru credinţa lor decât mărturia constantă şi permanentă a Bisericii universale sau soborniceşti. Doar prin această mărturie ei pot cunoaşte dogma revelată, adică aceea care se bazează pe adevărul lui Dumnezeu Însuşi şi noi trebuie să credem în cuvântul Său, care este în mod necesar adevărul.

Atanasie revine foarte des asupra acestui unic criteriu al credinţei, asupra acestei reguli soborniceşti care conduce la cunoaşterea sigură a dogmelor revelate. El nu indică nici o altă autoritate dogmatică în Biserică în afară de mărturia Bisericii însăşi, considerată în universalitatea sa ca o societate permanentă, trăind o viaţă continuă şi adeverind, fără a schimba nimic, moştenirea pe care a primit-o de la apostoli.

În secolul al IV-lea, dogma asupra acestui punct important era aceeaşi ca cea din timpurile lui Iustin, Irineu, Tertullian, care au evidenţiat-o într-o manieră atât de clară şi categorică.

Noi trebuie să aruncăm acum o privire asupra lucrărilor exegetice ale Sfântului Atanasie. Sfânta Scriptură era pentru el obiectul unui studiu aprofundat. El era un demn ucenic al lui Origen şi un imitator fidel al vechilor Părinţi.

În operele lui Atanasie noi găsim indicat primul canon al cărţilor Noului Testament.

Acest document preţios este conţinut în cea de-a 39-a din Epistolele pascale. Această culegere este bogată în învăţăminte creştine şi informaţii liturgice pe care noi le vom alege cu grijă.

Sfântul Atanasie se întemeiază pe exemplul Sfântului Luca, care a scris Evanghelia sa fiindcă alţii făcuseră relatări apocrife. El spune, după exemplul său, că nu vrea să indice ca dumnezeieşti decât cărţile care au fost transmise Bisericii de Sfinţii Părinţi, care încă de la început au fost adevăraţii tâlcuitori ai dogmei dumnezeieşti. El menţionează, pentru Vechiul Testament, cărţile din canonul evreilor. În privinţa Noului Testament, cărţile sfinte sunt: ,,Cele patru Evanghelii ale lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan; apoi Faptele apostolilor, apoi cele 7 epistole care sunt acestea: una a lui Iacov, două ale lui Petru, trei ale lui Ioan, una a lui Iuda. Urmează 14 epistole ale lui Pavel, în ordinea următoare: prima, către romani; două către corinteni; una către galateni; una către efeseni; una către filipeni; una către coloseni; două către tesaloniceni; una către evrei; apoi, două către Timotei, una către Tit şi una către Filimon. La sfârşit, Apocalipsa lui Ioan”.

Sfântul Atanasie nu impune acest canon care nu fusese încă stabilit oficial. El îl da ca cel care a fost acceptat în cea mai mare măsură de vechii Părinţi, cu scopul mai ales de a-i face pe credincioşi să ştie care erau lucrările apocrife în care nu trebuiau să aibă încredere. Noi am văzut mai înainte că Sfântul Dionisie al Alexandriei nu a îndrăznit să se pronunţe asupra autenticităţii Apocalipsei, admirând totuşi această carte pe care mărturisea că nu întotdeauna a înţeles-o bine. Sfântul Atanasie credea că această carte putea fi recunoscută ca autentică; iată de ce el o introduce în canonul pe care-l oferă Bisericii sale. Dar el nu impunea canonul în virtutea unei autorităţi pe care nu o avea, ci cu titlu de sfat într-un subiect despre care el putea avea o opinie mai luminată decât simplii credincioşi[35].

Alături de cărţile autentice şi considerate dumnezeieşti, Sfântul Atanasie menţionează alte cărţi utile. Pentru Vechiul Testament, aceste cărţi sunt: Înţelepciunea lui Solomon; Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah; Estir; Iudita; Tovit. Pentru Noul Testament: Constituţiile zise ale apostolilor; Păstorul.

Sfântul Atanasie socotea o datorie esenţială instruirea credincioşilor din Alexandria privind adevăratul canon al Scripturilor, deoarece cărţile sfinte erau, chiar pentru laici, obiectul unor studii aprofundate. Lucrările Sfinţilor Părinţi din primele trei secole dovedeau până la evidenţă că toţi membrii Bisericii citeau şi reflectau la sfintele cărţi, şi această lectură era puternic recomandată.

Noi putem cita drept dovadă pentru aceasta frumoasa scrisoare a Sfântului Atanasie către Marcelin. Sfântul doctor nu învaţă acolo doar că Sfânta Scriptură ar fi necesară pentru a-şi forma credinţa, ci că ea este utilă şi pentru a-şi dezvolta instruirea religioasă[36]. Pentru că Marcelin studia în special psalmii, Atanasie i-a făcut cunoscute instrucţiunile pe care le primise el însuşi, despre aceste cântări sacre, de la un bătrân foarte savant.

Psalmii sunt, spune el, rezumatul întregii Scripturi a Vechiului Testament. Cărţile profetice îndeosebi se regăsesc acolo pentru toate circumstanţele vieţii Mântuitorului în această lume. Mai mult, fiecare, recitându-i, îi găseşte adecvaţi diverselor stări duhovniceşti în care se poate găsi; şi chiar dacă întreaga Sfântă Scriptură este o şcoală de virtute şi adevăr, cartea Psalmilor biruieşte toate celelalte cărţi sfinte sub acest aspect[37].

Autorul arată care psalmi care pot fi cântaţi în fiecare zi a săptămânii şi în unele circumstanţe speciale[38]. Aceste detalii ne arată că era în obicei, în Biserică, a cânta Psalmii lui David nu numai în adunări, ci şi în particular.

La sfârşitul epistolei sale, Sfântul Atanasie arată cu ce simţăminte trebuie citiţi şi cântaţi psalmii şi celelalte cărţi ale Sfintei Scripturi pentru a trage folos din aceasta[39].

Mai avem de la Sfântul Atanasie un comentariu despre cartea Psalmilor[40] şi o altă lucrare intitulată Titlurile Psalmilor[41]. Din lectura acestor lucrări excelente se pot extrage cele mai utile învăţăminte teologice, în acelaşi timp cu o pricepere limpede a cântărilor sacre ale lui David. Se simte, citindu-le, că sfântul episcop al Alexandriei a făcut din Psalmi studiul cel mai serios şi că pusese în practică sfaturile pe care el i le dădea lui Marcelin.

Din nefericire, avem doar fragmente scurte din comentariile sale la Iov, Cântarea Cântărilor, Sfântul Matei, Sfântul Luca şi Epistola I către Corinteni.

Este sigur că Sfântul Atanasie a scris multe lucrări pe care noi nu le mai avem astăzi. Cele care ne-au rămas sunt suficiente pentru a-l aşeza pe sfântul episcop al Alexandriei printre cei mai savanţi şi elocvenţi Părinţi ai Bisericii.

După ce am dat o idee generală despre operele sale, noi putem să examinăm care a fost învăţătura sa cu privire la câteva chestiuni importante, îndeosebi cea a Bisericii.

Din mai multe texte pe care noi le-am citat anterior s-a văzut că, în raport cu învăţătura, Sfântul Atanasie nu accepta ca regulă decât mărturia Bisericii universale, şi nu mărturia unei Biserici particulare, cu atât mai mult cea a unui episcop, fie el episcopul Romei. Sinodul Ecumenic nu avea autoritate în ochii săi decât pentru că el era ecoul mărturiei universale şi constante a Bisericii. Este cu neputinţă a găsi altă învăţătură despre autoritatea Bisericii în operele sfântului episcop al Alexandriei.

Atunci când vorbeşte despre episcopii Romei, el îi consideră de un rang cu alţi episcopi. Astfel, când îi opune pe episcopii ortodocşi adversarilor săi, el se exprimă astfel: ,,Marele Osie, mărturisitorul; Maximin al Galiei şi succesorul său; Filogonie şi Evstatie de Răsărit; Iuliu şi Liberie, episcopi ai Romei; Chiriac de Mysia etc”[42].

Partizanii papalităţii, care căutau să găsească în istoria primelor secole dovezi în favoarea acestei instituţii, au afirmat că Atanasie a făcut apel la Iuliu, episcop al Romei, pentru sentinţe nedrepte pronunţate împotriva lui, şi că el a recunoscut astfel jurisdicţia supremă şi universală a episcopului Romei[43].

Documentele pe care le-am citat anterior au făcut deja dreptate în privinţa acestei erori. Trebuia să nu fi citit operele Sfântului Atanasie pentru a îndrăzni a afirma că el a apelat la Roma. Într-adevăr, povesteşte el însuşi că eusebienii, adversarii săi, au fost cei care s-au adresat lui Iuliu al Romei, nu pentru a-i cere o judecată, ci pentru a-l determina să prefere comuniunea lor celei a lui Atanasie. Iuliu a vrut să examineze dacă el trebuia să fie în comuniune cu Atanasie sau cu adversarii săi. Prin urmare, el a convocat la Roma un sinod în care eusebienii şi Atanasie puteau să-şi prezinte plângerile unii împotriva altora.

Eusebienii au refuzat să meargă la acest sinod şi i-au scris lui Iuliu lucruri jignitoare. Acesta le-a răspuns că el s-a ocupat de discuţiile care existau între ei şi Atanasie pentru care ei înşişi îl rugaseră; el nu a vorbit în această circumstanţă nici de autoritatea sa superioară, nici de cererea lui Atanasie. Acesta din urmă s-a prezentat la Sinodul de la Roma pentru a se apăra împotriva acuzatorilor săi, şi a dovedi că episcopii apuseni trebuiau să prefere comuniunea sa celei a eusebienilor. Acesta era adevărul expus de Sfântul Atanasie însuşi[44]. Această relatare, în loc să dovedească înalta jurisdicţie a Romei, demonstrează exact contrariul şi stabileşte în mod categoric că ea nu era recunoscută mai mult în secolul al IV-lea decât în cele trei secole anterioare. Este de observat în toată această chestiune că Atanasie, vorbind despre Iuliu, îl numeşte simplu episcop al Romei, şi nu face nici cea mai mică aluzie la o autoritate superioară pe care acesta ar fi deţinut-o.

Iuliu, solicitat să se declare între Atanasie şi eusebieni, şi la iniţiativa acestora din urmă, s-a declarat în favoarea primului, fapt lăudat de Sinodul de la Sardica[45]. Dar trebuie, în mod subiectiv, să schimbăm faptele pentru a vedea în această judecată a lui Iuliu un act de autoritate superioară.

Atunci când Iuliu i-a dat lui Atanasie, fratele şi colegul său, o scrisoare elogioasă pentru a atesta că el era în comuniune cu Apusul creştin, episcopul Romei nu s-a gândit, şi cu motiv, să vorbească despre judecata pe care ar fi pronunţat-o în virtutea autorităţii sale universale. El nu ar fi ratat [să spună aceasta] însă, dacă ar fi deţinut această autoritate.

La sfârşitul vieţii sale, Atanasie a avut relaţii cu Sfântul Damas, episcopul Romei.

Vorbind despre acest episcop, el se serveşte de aceste expresii: ,,Prietenul şi colegul nostru, Damas, episcopul marii Rome”[46]. Într-alt loc, el îl numeşte simplu prietenul său; el îi face observaţia că episcopul Milanului, Avxentie, este arian, şi se miră că el [Damas] nu s-a înţeles, încă, cu ceilalţi episcopi ai Italiei pentru a-l depune. După ce această dorinţă i-a fost îndeplinită, Atanasie i-a mulţumit prietenului său Damas şi celorlalţi episcopi din Italia[47].

Totuşi Atanasie recunoştea că Sfântul Petru murise la Roma, şi el vorbeşte despre Martirium sau mormântul care era cinstit în amintirea muceniciei sale[48]; dar el nu extrăgea din acest fapt nici una din deducţiile cu care au fost atât de darnici începând din evul mediu, ci numai pe aceasta: că scaunul Romei era un tron apostolic. Cuvântul tron este folosit în Răsărit pentru a desemna Bisericile apostolice. Acesta nu putea să-i fie refuzat Romei, [al cărei scaun era] întemeiat de Apostolii Petru şi Pavel[49].

Episcopul Romei nu avea în ochii săi mai multă autoritate decât ceilalţi.

Aceasta era învăţătura sa despre episcopat în general:

Episcopul era ales de popor şi era hirotonit în prezenţa clericilor şi credincioşilor. El era ales în biserica pe care trebuia s-o conducă şi unde el era cunoscut. Aceste legi erau în mod clar determinate şi întreaga societate creştină le cunoştea[50]. Odată ales şi hirotonit, episcopul era considerat ca fiind aşezat de Iisus Hristos Însuşi în capul Bisericii sale şi se dedica în întregime acesteia[51].

În secolul al IV-lea existau mulţi episcopi care trăiau ca nişte adevăraţi monahi, administrându-şi totodată Biserica şi vieţuind în lume. Sfântul Atanasie îi opune pe aceştia călugărilor care nu urmau rânduielile vieţii monahale. Acest fragment este remarcabil[52]: ,,Noi cunoaştem, spune el, episcopi care postesc şi monahi care mănâncă; episcopi care se înfrânează de la vin şi monahi care beau vin; episcopi care fac minuni şi monahi care nu fac; episcopi care au respectat curăţia şi monahi care au copii. Este adevărat de asemenea că unii episcopi sunt taţi de familie şi unii monahi sunt virtuoşi; că unii monahi şi clerici respectă în egală măsură postul; nu există pentru aceasta o regulă fixă”.

Din acest fragment se poate conchide că celibatul nu era impus episcopilor, dar că un mare număr îl practica de bunăvoie şi în duh creştin.

Potrivit învăţăturii Sfântului Atanasie, episcopii, în ceea ce priveşte dogma, nu trebuiau să fie decât vocea respectivelor lor Biserici, adeverind credinţa primită încă de la început şi păstrată întotdeauna cu grijă.

Învăţătura Sfântului Atanasie referitoare la botez este remarcabilă. Botezul era făcut în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh pentru a face să se înţeleagă că esenţa Treimii era de nedespărţit[53]. Iisus Hristos, instituind această formulă a botezului, a vrut să facă cunoscută creştinului baza credinţei sale. El nu a vrut ca botezul să fie săvârşit în numele celui nefăcut şi al celui făcut, al celui necreat şi al celui creat, expresii de care se foloseau arienii pentru a-L deosebi pe Fiu de Tatăl; ci El a vrut ca botezul să fie făcut în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh[54], dumnezeire unică în trei persoane distincte.

Botezul săvârşit în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh este baza fundamentală pe care a fost aşezată credinţa[55]. Primindu-l, ne naştem la o nouă viaţă; cea veche a dispărut complet şi nu a rămas nimic din ea; sufletul este complet reînnoit. Aceasta este diferenţa care există între botez şi pocăinţă, căci prin aceasta din urmă se obţine iertarea păcatelor; dar dacă păcatele comise după botez sunt tămăduite, ele lasă totuşi cicatrici; pe câtă vreme botezul şterge cu totul păcatele comise înainte ca el să fie primit[56].

Potrivit Sfântului Atanasie, botezul nu poate fi săvârşit în mod valid de către cei care nu mărturisesc credinţa ortodoxă despre Sfânta Treime. Mântuitorul a spus la început apostolilor săi: Mergeţi, învăţaţi; şi apoi: Botezaţi etc, cu scopul de a face să se înţeleagă că trebuie ca mai întâi să avem o credinţă exactă şi să primim botez cu credinţa. Astfel, arienii, care se foloseau totuşi de formula evanghelică, nu săvârşeau un botez valid fiindcă ei aveau o învăţătură falsă în privinţa Tatălui, pe care nu-L considerau un tată adevărat, şi în privinţa Fiului, pe care-L socoteau făptură[57]. Erau de asemenea maniheişti, frigieni sau montanişti şi ucenici ai lui Pavel de Samosata, care pronunţau totuşi cuvintele formulei evanghelice.

Sfântul Atanasie dădea astfel această regulă generală în privinţa botezului ereticilor: că era valid numai acel botez care era săvârşit de către cei care mărturiseau adevărata credinţă despre Sfânta Treime.

Se poate remarca ceea ce am arătat mai sus despre diferenţa stabilită de Sfântul Atanasie între botez şi pocăinţă. El admitea deci că aceasta din urmă ierta păcatele; numai că, în loc să dea omului o nouă naştere, ea îl tămăduia doar de bolile duhovniceşti, lăsându-i cicatricile.

Atanasie credea că în euharistie era adevăratul trup al lui Iisus Hristos care era primit, şi el dădea cuvintele instituirii euharistice ca pe o dovadă împotriva anumitor eretici care nu credeau în realitatea trupului lui Hristos[58].

Euharistia, chiar după convertirea lui Constantin, era săvârşită într-o manieră tainică. Nu se vroia, spunea Atanasie[59], ca ea să fie pentru păgâni un subiect de batjocură, şi pentru catehumenii care nu erau încă îndeajuns de instruiţi un subiect de tulburare. Este evident că această tăinuire nu ar fi fost necesară dacă Biserica nu ar fi crezut în prezenţa reală. Redusă la un simbol, euharistia nu ar fi provocat nici batjocura păgânilor, nici tulburarea catehumenilor. De asemenea, Sfântul Atanasie, vorbind despre potirul care servea pentru sfinţire, spune în mod categoric că se bea sângele Domnului din el.

Sfântul doctor adaugă că tainele dumnezeieşti nu erau săvârşite decât duminica. Acesta era într-adevăr vechiul obicei al Bisericii Alexandriei. Sfintele taine erau păstrate în biserică şi Sfântul Atanasie s-a ridicat împotriva profanării al căror obiect au fost din partea păgânilor, care le-au aruncat pe jos atunci când falsul episcop Grigorie a intrat în Alexandria[60]. Nu se cunoştea, în secolul al IV-lea, acest sistem modern după care trupul şi sângele Domnului nu ar fi fost primite decât într-un mod exclusiv ideal, şi [ele] nu ar fi existat în această manieră ideală, în euharistie, decât în momentul comuniunii.

Sfântul Atanasie, justificându-se pentru că a reunit poporul într-o biserică care nu fusese terminată, a dat informaţii despre râvna poporului credincios de a participa la slujbele religioase. Vechea Biserică a Alexandriei era foarte mică. ,,În adunările din timpul postului mare, spune el[61], mulţimea era atât de mare, încât un mare număr de copii, tinere şi femei în vârstă, şi chiar bărbaţi tineri au fost atât de înghesuiţi, încât au fost siliţi să-i transporte la casele lor. Slavă lui Dumnezeu, nici unul nu a murit. Dacă mulţimea era atât de mare în zilele care precedau praznicul, cu cât ar fi fost ea mai mare în chiar ziua praznicului ?”

Episcopul Alexandriei fusese deja silit să construiască biserica din Theonas, care era considerată atunci foarte mare, şi el a ţinut acolo adunările înainte ca ea să fie terminată. În timp ce Atanasie era la Treves şi în Aquileea, el a fost martorul unui fapt similar. Biserica din Theonas devenind neîncăpătoare, Sfântul Atanasie a pus să se construiască una de dimensiuni mult mai mari. Înainte de a fi terminată, el a reunit acolo credincioşii pentru sărbătoarea Paştelui. ,,Eu îi întreb pe adversarii mei, spune el, dacă este preferabil să-i aduni pe credincioşi mai degrabă într-un pustiu decât într-o casă de rugăciune în construcţie; unde poporul va răspunde mai decent şi mai sfânt: Amin ! într-un pustiu sau într-un templu pe care l-am numit deja: casa Domnului; în ce loc credincioşii pot să-şi întindă mâinile pentru a se ruga, într-un mod mai potrivit, în public şi sub ochii păgânilor, sau într-un loc deja sfinţit şi pe care toţi îl numesc cu numele Domnului”[62].

Cuvântul amin rostit de credincioşi în adunări era, după Sfântul Atanasie, semnul consimţământului care făcea din rugăciunea tuturor o singură rugăciune. Se vede, din cele de mai sus, că credincioşii întindeau mâinile pentru a se ruga în timpul slujbelor.

Aceste informaţii trebuiau înregistrate de către istorie.

Cele mai importante lucrări ale Sfântului Atanasie au fost alcătuite în pustiu, unde el a fost silit să caute adăpost atunci când duşmanii săi au fost victorioşi. El s-a bucurat acolo de respect şi cinste din partea monahilor care, după exemplul patriarhului lor Antonie, s-au declarat pentru ortodoxie şi generosul său atlet. În aceste şcoli dumnezeieşti[63], în aceste mânăstiri locuite de oameni care nu trăiau decât pentru Dumnezeu, Atanasie şi-a împletit îndatoririle sarcinii sale păstoreşti cu cele ale vieţii monahale, şi slujea drept pildă monahilor celor mai desăvârşiţi. Când duşmanii săi au pătruns până în pustietăţi pentru a-l căuta şi a-l omorî, călugării au refuzat să spună cel mai mic cuvânt care i-ar fi putut pe urma marelui episcop, şi când i-au ameninţat, ei s-au mulţumit să-şi întindă gâtul sub sabia călăilor, încredinţaţi că pătimind pentru Atanasie, ei pătimeau pentru Dumnezeu Însuşi. Însă Atanasie, pentru a nu-i expune la violenţele arienilor, a părăsit evlavioasele pustietăţi şi s-a retras mai mult în pustiu şi s-a închis într-o peşteră unde el abia se putea bucura de lumina zilei. Un credincios venea în fiecare zi pentru a-i aduce lucrurile necesare traiului şi scrisorile sale.

În singurătate el a scris Epistola către episcopii din Egipt şi Libia; Apologia către Constanţiu; cele patru Discursuri împotriva arienilor; Apologia fugii sale; Istoria arianismului, scrisă pentru monahi; Cartea despre Sinoadele de la Rimini şi Seleucia; Epistolele către Serapion.

Este probabil ca tot în singurătate să fi scris cartea Despre feciorie. Atanasie arăta o mare stimă pentru celibatul creştin pe care-l practica el însuşi cu asprimea celui mai desăvârşit monah, şi îi plăcea să vadă monahi primind funcţii episcopale. Scrisoarea sa către Dracontie este un document de consultat în această chestiune. ,,Preaiubite Dracontie, scria el[64], eu nu ştiu decât să-ţi scriu; ar trebui să te condamn că ai refuzat episcopatul, sau să-ţi reproşez că ai dat prea multă atenţie circumstanţelor, sau că te-ai ascuns de teama evreilor ? În orice fel aş socoti lucrul, tu nu eşti fără păcat. După ce ai primit harul, tu nu trebuia să te ascunzi şi să dai astfel altora exemplul de a fugi, exemplu pe care înţelepciunea ta îl face periculos. Tu i-ai tulburat pe cei care au aflat de fuga ta; eu nu blamez faptul în sine, ci că ai acţionat astfel în circumstanţe în care Biserica avea nevoie de tine”.

Atanasie a atras atenţia prietenului său monah că, părăsind scaunul pentru care fusese ales de locuitorii din împrejurimile Alexandriei, mai mulţi rivali s-au dus să ocupe demnităţile şi să provoace dezbinări printre credincioşi. Virtuţile lui Dracontie erau atât de larg cunoscute, încât păgânii din localitate au făgăduit că se vor face creştini în clipa în care el va fi episcop.

,,Preaiubite Dracontie, continuă Atanasie[65], tu ne-ai provocat mare durere şi o adevărată mâhnire, în locul bucuriei şi mângâierii pe care le aşteptam de la tine. Noi consideram că vei fi pentru noi o mângâiere, şi iată că aflăm de fuga ta. Tu trebuie să ştii că, înainte de fi făcut episcop, trăiai pentru tine; dar că devenind episcop, tu trebuie să trăieşti pentru aceia pe care eşti chemat să-i îndrumi. Înainte de a primi harul episcopatului, nimeni nu te cunoştea; dar de când poporul te-a ales, el aşteaptă ca tu să-l hrăneşti cu învăţătura Sfintelor Scripturi. Dacă, în timp ce el este înfometat, tu nu te gândeşti decât să te hrăneşti pe tine, ce vei răspunde lui Iisus Hristos care-Şi va vedea mieluşeii înfometaţi ? Dacă tu nu ai fi primit dinarul, El nu ţi-ar fi cerut socoteală; dar din moment ce l-ai primit şi fugi, El îţi va aduce această mustrare: Tu ar fi trebuit să-l pui în valoare, pentru ca să mi-l înapoiezi [dinarul] cu dobândă”.

Sfântul Atanasie considera episcopatul ca pe un har dumnezeiesc, conferit prin hirotonie celui care a fost ales de poporul credincios. Odată învestit cu episcopatul, păstorul se dedica turmei sale şi una din primele sale îndatoriri era de a o instrui în învăţătura Sfintelor Scripturi, adică, în dogma revelată, a cărei cunoştinţă trebuia să o răspândească şi să o sporească printre credincioşii încredinţaţi grijii sale.

Atanasie continuă[66]: ,,Dacă tu ţi-ai părăsit Biserica de teama primejdiei, tu ai arătat puţin curaj; dacă [ai făcut-o] dintr-o îndepărtare de conducerea unei Biserici şi un anumit dispreţ pentru datoria episcopală, tu Îl dispreţuieşti pe Mântuitorul care a constituit şi Biserica, şi episcopatul. Eu te rog să nu te laşi influenţat de cei care-ţi inspiră astfel de gânduri, cu totul nedemne de Dracontie. Ceea ce Domnul a statornicit prin apostolii Săi este bun şi trebuie să rămână statornicit”.

Este posibil ca sfătuitorii lui Dracontie să fi fost confraţii săi monahii, care preamăreau viaţa monahală ca singura demnă de un creştin desăvârşit, şi plasau mult sub ea episcopatul, în care nu trebuia să te ocupi de propria desăvârşire mai mult decât să lucrezi pentru cea a altora.

,,Dacă sfătuitorii tăi au dreptate, adaugă Atanasie[67], cum ai fi fost tu creştin astăzi, din moment ce nu ar fi existat episcopi ? Şi dacă aceia care trebuiau să fie în continuare aveau sentimente asemănătoare cu cele pe care ei [sfătuitorii] le mărturisesc, cum ar fi subzistat Bisericile ? Sfătuitorii tăi cred că tu nu ai primit nimic pentru că ei au făcut atât de puţin caz de aceasta ? Ei vorbesc aiurea în mod evident; nu mai rămâne decât a dispreţui harul botezului deoarece există unii care nu îl preţuiesc deloc. Tu ai primit cu adevărat ceva, preaiubite Dracontie, nu te înşela şi nu permite sfătuitorilor tăi să te amăgească în această privinţă”.

În ochii lui Atanasie efectele hirotoniei erau asemănătoare celor ale botezului; hirotonia era o taină instituită dumnezeieşte şi conferea un har special. Episcopatul era cu atât mai necesar cu cât fără el Biserica nu putea să existe. Atanasie înţelegea vechile monumente ecleziastice aşa cum le-am înţeles noi înşine. Pe drept, noi am perceput Biserica ca fiind constituită pe episcopat, şi Biserica întreagă din primele secole mărturisea aceeaşi dogmă; apoi, în secolul al IV-lea, Atanasie învăţa aceasta nu ca pe o opinie personală, ci ca pe o dogmă străveche asupra căreia nu se ridica nici o contestaţie.

,,Ceea ce tu ai primit, îi spune el lui Dracontie, vine de la Dumnezeu. Nu l-ai auzit pe apostol spunând: Nu fii nebăgător de seamă de darul ce este întru tine[68]. Trebuie să ne organizăm viaţa după modelul Sfinţilor şi Părinţilor, şi să-i considerăm demni de urmat. Tu ştii că dacă nu-i urmăm, suntem separaţi de comuniunea cu ei. Or cine te îndeamnă să-i urmezi [pe sfătuitorii tăi] ? Acesta nu este cu siguranţă Apostolul Pavel care, pentru a-şi împlini slujirea, a mers să propovăduiască până la hotarele Iliriei; a îndrăznit să meargă la Roma şi să ajungă până în Spania, şi care se fericea că a avut o astfel de lucrare demnă şi s-a învrednicit de cunună. Oare pe el îl urmezi, sau pe cei care nu-i seamănă ? Tot ce-mi doresc este ca tu şi eu să-i luăm de exemplu pe sfinţi”.

Dracontie refuzase hirotonia şi declarase că dacă va fi făcut episcop contra voinţei sale, va fugi[69]. Atanasie nu găseşte în aceasta o scuză pentru fuga sa. Dumnezeu, spune el, este Cel care ţi-a încredinţat slujirea; tu nu poţi refuza să o exerciţi. Domnul ştie cui îi încredinţează Bisericile Sale[70]; tu ai fost ales, tu trebuie să lucrezi împreună cu noi şi să nu dai deoparte dinarul pe care l-ai primit. Nu întârzia să te supui Aceluia care ţi-a încredinţat slujirea[71], şi vino la noi care te iubim şi care nu-ţi oferim decât învăţătura Scripturilor pentru a te convinge. Vino să slujeşti sfânta liturghie în biserici şi să ne pomeneşti pe noi în rugăciunile tale. Tu nu eşti singurul monah care a fost ales pentru hirotonie, şi tu ai numeroase exemple chiar în Legea Veche. Nu-i asculta pe călugării care vor să te facă să crezi că slujirea este inferioară vieţii monahale[72]. Pavel nu a primit cununa în timp ce propovăduia ? Când şi-a mărturisit Petru credinţa dacă nu când propovăduia Evanghelia şi când era pescar de oameni ? Cu ce scop Şi-a ales Mântuitorul ucenicii Săi dacă nu pentru a-i trimite să evanghelizeze ?

În prezenţa unor asemenea exemple, nu asculta, preaiubite Dracontie, pe cei care-ţi spun că episcopatul este un prilej pentru păcate[73]. Îţi va fi îngăduit să pătimeşti acolo de foame şi de sete, ca Pavel; de a renunţa la vin ca Timotei; de a posti adeseori ca Pavel şi, în acelaşi timp, de a-i sătura pe ceilalţi cu învăţătura ta. Există episcopi care sunt adevăraţi monahi şi monahi care nu-şi îndeplinesc îndatoririle hainei lor[74].

Atanasie încheie epistola sa îndemnându-l pe Dracontie să vină în biserica sa pentru marea sărbătoare a Paştilor. Pentru acest praznic, monahii invitau preoţi ca să se ducă în pustiu printre ei pentru a o sărbători; prin urmare, ei nu puteau găsi ceva rău în faptul că o Biserică îl cerea pe episcopul ales de ea[75]. El îl încurajează să vină să slujească liturghia pentru poporul său, şi să-l pomenească pe el [Atanasie].

Această epistolă este remarcabilă. Trebuie notat că Atanasie era primul episcop al Egiptului şi Libiei şi exercita o jurisdicţie superioară asupra tuturor episcopilor acestor regiuni. Această veche tradiţie fusese consacrată de Sinodul de la Niceea. Din acest motiv, el a repetat de 2 ori ca Dracontie să-l pomenească la liturghie. Obiceiul de a se ruga pentru principalul episcop al ţinutului era statornicit încă din secolul al IV-lea. Scrisoarea lui Atanasie ne face cunoscută o gravă eroare care tindea să se răspândească printre monahi, şi care consta în a considera funcţiile sfinţite ale slujirii inferioare practicilor vieţii cenobitice. În sfârşit, din această scrisoare reiese dogma ortodoxă despre originea dumnezeiască, natura şi îndatoririle episcopatului. Pentru aceste diverse puncte de vedere, Epistola către Dracontie este una de foarte mare însemnătate pentru istorie.

Ne rămâne să facem cunoscute scrisorile pe care Sfântul Atanasie le scria în fiecare an pentru a anunţa sărbătoarea Paştilor[76].

Noi am remarcat anterior că se statornicise obiceiul ca Biserica Alexandriei, care se distingea prin lucrări foarte savante privind calculul şi cronologia, să indice sărbătoarea Paştilor. Roma primea această indicaţie ca celelalte Biserici, şi o trimitea tuturor Bisericilor din Apus. Episcopii Alexandriei anunţau sărbătoarea cu o mare solemnitate tuturor Bisericilor din Egipt şi Libia care le recunoşteau întâietatea, şi alătura indicaţiei sărbătorii o instrucţiune privind tainele creştine. Avem o parte a scrisorilor prin care Sfântul Atanasie anunţa data Paştelui în fiecare an[77]. Istoria poate culege de acolo mai multe informaţii foarte interesante.

În prima, Sfântul Atanasie îi îndeamnă pe credincioşii să prăznuiască marea sărbătoare a creştinismului, şi să facă să răsune trâmbiţele Noului Legământ care înfăţişează trâmbiţele Legii Vechi, prin care era convocat poporul lui Israil la prăznuirea sărbătorilor sale. Dar înainte de bucuria Paştelui, era întristarea pocăinţei, adică postul, ca în vechea alianţă.

,,Vedeţi, fraţii mei, spune el[78], cum postul are valoare, şi cum Legea ne obligă la el. Ea vrea ca noi să postim nu numai pentru trup, ci şi pentru suflet. Sufletul face pocăinţă atunci când se îndepărtează de învăţăturile rele şi se hrăneşte cu virtuţi. Virtuţile şi viciile sunt ca nişte alimente de care sufletul se poate folosi după voia sa. Dacă el alege virtutea, se hrăneşte cu dreptate, curăţie, putere. Dacă el se întoarce către lucrurile de ordin inferior, nu se poate hrăni decât cu păcat. În acelaşi fel în care Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos este o hrană cerească şi alimentul sfinţilor, potrivit acestor cuvinte: Dacă nu veţi mânca trupul meu şi nu veţi bea sângele meu[79], tot astfel demonul este hrana păcătoşilor şi a tuturor celor care fac faptele întunericului ...”

,,Preaiubiţii mei[80], să dăm sufletelor noastre hrana dumnezeiască practicând postul trupesc; şi noi vom putea de asemenea să prăznuim cu vrednicie marea şi mântuirea noastră sărbătoare”.

După o paralelă foarte elocventă între jertfirea figurată şi vremelnică a mielului iudaic şi jertfirea reală a adevăratului miel Iisus Hristos, Atanasie îi îndeamnă pe credincioşi să prăznuiască Paştele adevărat dezbrăcându-se de omul vechi pentru a trăi în omul renăscut, apoi el indică începutul postului pentru cea de-a cincea zi a lunii Pharmouth[81] şi sfârşitul pentru cea de-a zecea zi a aceleiaşi luni. În următoarea zi, a unsprezecea, era Paştele; adică, după calculul latin, 8 ale Idelor lui aprilie. Astfel, Atanasie nu indica decât marele post, adică postul din săptămâna mare sau săptămâna sfântă, timp în care credincioşii respectau o înfrânare aproape totală[82]. El anunţă în acelaşi timp că, la şapte săptămâni după Paşte, va avea loc sărbătoarea Cincizecimii[83].

El termină rugându-i pe credincioşi să-şi amintească de săraci şi călători[84]. Prin milostenia frăţească, credincioşii se arătau întotdeauna vrednici de chemarea lor.

În cea de-a doua Scrisoare pascală, Atanasie, după ce a vorbit despre dragostea Mântuitorului pentru oameni, îi previne pe credincioşi cu privire la făţarnicii care vroiau să-i înşele învăţându-i dogme false. El îi avea în vedere în mod evident pe Arie şi adepţii săi care simulau un aer de evlavie şi care, în fond, nu erau decât lupi îmbrăcaţi în piei de oi sau morminte văruite. „Ei inventează, spune el[85], erezii pentru că, citind sfintele cărţi, nu le tâlcuiesc după tradiţia sfinţilor, ci într-un sens cu totul omenesc. Nu există, adaugă el, nici o relaţie între cuvintele sfinţilor şi fanteziile inovatorilor. Ceea ce a primit fiecare sfânt în parte, el a transmis [mai departe] fără a schimba nimic, datorită caracterului permanent şi sigur al dogmei cereşti. Noi trebuie să fim ucenici ai sfinţilor, şi ei sunt învăţătorii noştri, deoarece lor le-a fost încredinţat adevărul, şi ei ne-au făcut cunoscute faptele dumnezeieşti la care au fost martori”.

În cea de-a treia scrisoare, Sfântul Atanasie expune modul în care credincioşii serbează Paştele. ,,Cinci ale lunii Phamenoth[86], spune el[87], va fi începutul postului mare; atunci când noi vom fi curăţiţi în timpul acestor zile şi bine pregătiţi, noi vom începe sfânta săptămână a marelui Paşte în cea de-a zecea zi a lunii Pharmouth. În acest timp, fraţii mei, noi trebuie să aducem rugăciuni neîncetate, post şi privegheri ca noi să ne putem vopsi porţile noastre cu scumpul sânge şi să scăpăm de îngerul exterminator. Noi vom încheia postul în cea de-a 15-a zi a lunii Pharmouth, şi în seara de sâmbătă, atunci când noi vom auzi îngerii spunând: Ce căutaţi pre cel viu cu cei morţi ? Nu este aici, ci s-au sculat[88]; îndată marea zi a Domnului va începe pentru noi, 16 Pharmouth, în care Domnul nostru ne-a dat pacea cu aproapele nostru”.

Aceste ultime cuvinte sunt o aluzie la sărutul frăţesc pe care fraţii şi-l dădeau înainte de sfânta liturghie, în semn de împăcare şi de uitare a oricărei neînţelegeri.

Acest fragment din epistola Sfântului Atanasie dovedeşte că, în secolul al IV-lea, în Biserica Alexandriei, Paştele se prăznuia aşa cum se prăznuieşte şi astăzi în Bisericile răsăritene şi în special în Bisericile Ortodoxe.

Cea de-a patra dintre Epistolele pascale a fost scrisă în momentul în care Atanasie, chemat de Constantin, cu puţin înainte de Sinodul din Tir (332), nu putea decât cu greu să corespondeze cu Biserica sa. ,,Preaiubiţii mei, spune el[89], eu sunt în întârziere cu scrisoarea mea către voi, dar voi mă veţi ierta, din cauza depărtării şi a bolii care m-a cuprins. La aceste două piedici se adaugă rigoarea iernii; dar deşi bolnav şi exilat atât de departe, eu nu am uitat deloc că trebuie să vă anunţ sărbătoarea Paştelui; credincios acestui obicei, eu mă achit de datoria mea”.

El îi încurajează pe credincioşi să prăznuiască cu bucurie sărbătoarea Paştelui, în pofida persecuţiilor al căror obiect era el. El opune Paştelui iudaic, care nu putea fi prăznuit decât la Ierusalim, Paştele creştin care trebuia prăznuit pretutindeni. ,,Din acest motiv, spune el[90], apostolii L-au întrebat pe Învăţător: Unde voieşti să gătim ţie să mănânci Paştile ?[91] Mântuitorul nostru, trecând de la figurat la realitate, le făgăduieşte să le dea, în loc de carnea unui miel, propria Sa carne: Luaţi, mâncaţi şi beţi, acesta este trupul meu şi sângele meu”.

În cea de-a cincea epistolă[92], noi observăm îndeosebi acest fragment: ,,Să ne întoarcem duhul către lucrurile viitoare, şi să ne rugăm să nu mâncăm Paştele cu nevrednicie, şi ca el să nu devină un pericol pentru noi. Paştele va fi o hrană cerească pentru cei care vor prăznui sărbătoarea cu o inimă curată; el va fi un pericol şi o ruşine pentru cei necuraţi şi pentru cei care îl dispreţuiesc. Într-adevăr, este scris: Cela ce mănâncă şi bea cu nevrednicie va fi vinovat de moartea Domnului[93]. Prin urmare, să nu venim nepregătiţi să prăznuim riturile sărbătorii; ci, ca să ne putem apropia cu vrednicie de Mielul dumnezeiesc şi să atingem hrana cerească, să ne curăţim mâinile, să ne spălăm trupul[94] şi să ne curăţim conştiinţa de tot păcatul. Să nu ne lăsăm atraşi de nici un exces, ca să ne putem împărtăşi de Cuvânt”.

Cea de-a zecea epistolă (anul 338) a fost trimisă de la marginile pământului[95], adică din Treves unde sfântul episcop fusese exilat. El se afla acolo la hotarele Imperiului Roman şi la extremitatea lumii, în raport cu Alexandria. El a profitat de ocazie pentru a expune această învăţătură frumoasă a comuniunii sfinţilor[96]:

,,După ce am încredinţat toate problemele mele lui Dumnezeu, eu m-am îngrijit să prăznuiesc Paştele împreună cu voi; căci eu nu cred că sunt despărţit de voi. Deşi spaţiul ne separă, Domnul, care ne-a dat sărbătorile, sau care mai degrabă este El Însuşi sărbătoarea noastră, şi care ni L-a dat pe Sfântul Duh, ne uneşte pe toţi duhovniceşte prin bună înţelegere şi legătura păcii. Atunci când noi avem aceleaşi sentimente şi aducem aceleaşi rugăciuni, nici un spaţiu nu ne separă, ci Domnul ne adună şi ne uneşte; căci în locul în care doi sau trei sunt uniţi în numele Său, se află El Însuşi în mijlocul lor[97], precum a făgăduit. Prin urmare, este foarte cert pentru ei că în orice loc în care se adună, Domnul este în mijlocul lor pentru a le primi rugăciunea, ca şi cum ar fi în acelaşi loc, şi pentru a le împlini rugăciunea atunci când ei spun cu voce tare: Amin !”

Atanasie, exilat, îi mângâie pe credincioşi amintindu-le cu cât mai mult a pătimit Iisus Hristos. Curajul creştin nu putea să se exprime decât cu o credinţă mai puternică. ,,O, preaiubiţilor, spune el[98], dragii mei prieteni, dacă se trece de la îngrijorări la mângâiere, de la osteneală la repaus, de la boală la sănătate, de la moarte la nemurire, nu trebuie să ne întristăm de relele care se pot abate asupra noastră în această viaţă. Să nu ne mirăm că lumea se împotriveşte lui Hristos; noi trebuie să găsim în aceasta un motiv în plus să ne străduim a plăcea lui Dumnezeu. Cum să practicăm răbdarea, dacă noi nu am suferit obstacolele şi greutăţile ? Cum să cunoaştem forţa unui om oarecare dacă el nu a suferit un atac ? Cum să recunoaştem mărinimia dacă ocara şi netrebnicia nu i-au dat ocazia de a se arăta ? Cine ar şti ce este răbdarea, dacă nelegiuirea antihriştilor nu ar face-o să se manifeste ? Pentru a spune totul într-un cuvânt: cine ar vedea virtutea, dacă răul nu ar exista foarte aproape de ea ? Învăţătorul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a pătimit rele şi mai mari, pentru a arăta oamenilor răbdarea Sa; atunci când era lovit, El suferea loviturile fără să Se plângă; la ocări, El nu răspundea cu ocară; în pătimirile Sale, El nu arăta nici o iritare; El a dat spatele Său spre bătăi, obrajii Săi spre pălmuiri, faţa Sa scuipărilor[99]; în sfârşit, El a fost condus de bunăvoie la moarte, pentru ca această moarte să fie pentru noi o pildă a tuturor virtuţilor şi calea către nemurire.

Dacă fiecare dintre noi se conformează acestor pilde[100], fără nici o îndoială noi vom zdrobi şerpii, viperele şi toate forţele vrăjmaşului”.

Sfântul Atanasie se arată pe de-a întregul pe această linie, cu curajul său de neînfrânt şi credinţa sa robustă. El îi previne apoi pe credincioşi împotriva tuturor sectanţilor care-L atacau pe Mântuitorul fie în dumnezeirea Sa, fie în umanitatea Sa, în loc să Se prosterneze la picioarele Lui şi să-I aducă mulţumiri pentru binefacerile întrupării Sale şi ale răscumpărării.

Cea de-a treisprezecea epistolă pascală a fost scrisă de la Roma (341). Atanasie îi îndeamnă pe credincioşii săi la răbdare şi îi asigură că persecuţiile a căror victimă este el nu pot să-l înspăimânte; căci, spune el, pătimind Hristos ne-a mântuit şi El ne-a rezervat nouă aceeaşi soartă[101]. El se ridică cu putere împotriva eusebienilor care îl urmăreau cu intrigile lor şi care, prin violenţele lor, îi făceau pe oameni [să fie] laşi sau apostaţi.

În cea de-a nouăsprezecea epistolă[102], el se bucură de întoarcerea în Biserica sa (347) şi-i avertizează pe disidenţi că jertfa pe care ei ar putea să I-o aducă lui Dumnezeu nu are nici o valoare; fiindcă Dumnezeu nu are nevoie de sărbători şi nu ţine cont decât de suflete curate şi prietene ale adevărului. El se ridică cu putere împotriva arienilor care abuzau de Sfintele Scripturi pentru a-şi susţine erorile şi care-şi ascundeau viciile sub aparenţele râvnei religioase[103]; el îi cheamă pe toţi creştinii să renunţe la dezbinările lor şi să vină să mănânce Paştele în aceeaşi casă, cu duh de pocăinţă şi după ce s-au spovedit[104].

Sfântul Atanasie, ca prim episcop al Egiptului şi Libiei, a adăugat la această epistolă lista episcopilor ortodocşi de la care credincioşii puteau primi scrisorile pastorale. Deja, într-o scrisoare către Serapion de Tmuis, adăugată la cea de-a douăsprezecea epistolă pascală, el a dat lista pentru ca credincioşii să nu-i considere pe episcopii eretici drept ortodocşi.

Epistolele pascale nu ne-au parvenit, în cea mai mare parte, decât în fragmente. Din epistola 39 noi am extras canonul Scripturilor Noului Testament.

Noi nu găsim în celelalte fragmente decât gânduri evlavioase asemănătoare celor găsite în scrisorile complete şi care nu furnizează învăţături pentru istorie. Noi vom reveni asupra ultimilor ani ai sfântului episcop al Alexandriei. După ce am studiat operele sale, noi nu putem decât să repetăm aceste elogii pe care i le-a atribuit un judecător competent, marele episcop al Constantinopolului, Fotie[105]:

,,În cuvântările sale, Atanasie are un stil clar, riguros, simplu; dar el este în acelaşi timp atât de fin, atât de profund, atât de autoritar în logica sa, şi el are aceste calităţi într-un asemenea grad încât trebuie să spunem cât se poate de simplu că el este admirabil. În logica sa nu există nici acele subtilităţi, nici acele naivităţi la care recurg oamenii tineri şi bărbaţii mai puţin cultivaţi; ci ea străluceşte printr-o filozofie magnifică. Pentru a demonstra subiectele pe care le tratează, el are un întreg arsenal scripturistic, cum se poate vedea în lucrările Împotriva elenilor, Despre Întruparea Cuvântului; şi în cărţile sale împotriva lui Arie, care biruiesc toată erezia, şi mai cu seamă erezia ariană. Dacă am spune că Grigorie Teologul şi dumnezeiescul Vasilie au extras din acest izvor fluviile curate şi limpezi pe care le-au răspândit împotriva erorii, nu am fi departe, mi se pare, de adevăr. Comentariile sale la Scriptură, tratatele sale împotriva lui Apolinarie şi epistolele sale sunt pline de frumuseţe”.

Să trecem din Alexandria la Ierusalim, unde noi vom găsi un alt mare episcop, Chiril, ale cărui opere constituie unul din cele mai frumoase monumente teologice ale secolului IV. Viaţa sa nu a fost decât o luptă împotriva arienilor, în fruntea cărora era Acachie de Cezareea Palestinei. Acest episcop se pretindea superior celui de Ierusalim, deoarece Cezareea era capitala Palestinei. Dar scaunul din Ierusalim era considerat acefal, în pofida importanţei civile mici a oraşului, datorită tainelor creştine care se împliniseră acolo şi marilor amintiri legate de ruinele sale.

În zadar Acachie şi acoliţii săi l-au depus de 3 ori pe Chiril din scaunul său. El a fost aşezat înapoi de episcopii ortodocşi şi a fost considerat, pe parcursul întregii sale vieţi, episcopul legitim al oraşului sfânt. El s-a născut acolo (în jurul anului 315), acolo a îmbrăţişat viaţa monahală şi a fost făcut diacon de sfântul episcop Macarie. Maxim l-a făcut preot şi l-a însărcinat cu învăţătura catehumenilor şi neofiţilor. Învăţăturile pe care el le dădea acestora alcătuiesc una din scrierile cele mai valoroase din secolul al IV-lea, fie prin expunerea pe care sfântul autor o face dogmelor creştine, fie prin informaţiile pe care le găsim acolo privind obiceiurile Bisericii primare.

Învăţăturile către catehumeni sunt în număr de 18; cele către neofiţi sau botezaţi de curând sunt în număr de 5 şi se deosebesc de celelalte prin titlul lor Mistagogice, adică iniţiatoare în taine sau Tainele pe care numai credincioşii trebuiau să le cunoască[106].

Primele 18 sunt explicaţia crezului pe care Biserica din Ierusalim l-a primit de la apostoli şi pe care ea l-a păstrat întotdeauna. Este cel mai vechi care se cunoaşte; el este aproape identic, chiar în privinţa expresiilor, cu cel căruia Sinoadele de la Niceea şi Constantinopol din secolul al IV-lea i-au dat caracterul ecumenicităţii[107].

Catehezele sunt precedate de un cuvânt preliminar adresat celor care trebuiau să fie lămuriţi, adică catehumenilor. Aceştia veneau să asculte învăţăturile purtând în mâini lumânări aprinse, simbolul luminii duhovniceşti pe care ei veneau să o ceară Bisericii[108]. Chiril îi previne că ei trebuie să vină cu stări sufleteşti bune dacă doresc ca botezul să le fie de folos. ,,Simon Magul, le spune el[109], a fost botezat, dar lui nu i s-a dat lumina[110]. Apa a spălat trupul său, dar nu a luminat inima sa prin Duhul. Trupul său a fost cufundat şi ridicat din apă; dar sufletul său nu a fost îngropat în Hristos şi nu a înviat odată cu El”.

Aceasta era taina simbolizată de cufundarea în botez şi ieşirea din apă. Această taină a dispărut din momentul în care botezul nu a fost săvârşit prin cufundare.

Printre catehumenii care veneau să asculte învăţătura creştină se întâlneau unii care erau mânaţi doar de un sentiment de curiozitate şi care îşi spuneau[111]: ,,Să mergem să vedem ce fac credincioşii; când voi fi printre ei, eu voi vedea ce se petrece în adunările lor”. Bisericile creştine nu erau publice; intrarea nu era permisă decât credincioşilor şi catehumenilor pentru partea din liturghie numită liturghia catehumenilor şi care se termina după citirea Evangheliei.

Slujitorii lui Hristos lăsau liberă intrarea în catehumenat[112]. Cei care erau admişi îşi dădeau numele; ei erau introduşi în biserică unde puteau să-i vadă pe credincioşi, să asculte lecturile din Sfânta Scriptură, să dobândească respect pentru locul sfânt. După ce primeau învăţăturile, ei făceau pocăinţă timp de 40 zile. Ei se îmbrăcau astfel în haina de nuntă fără de care ei ar fi putut fi alungaţi din sala praznicului, potrivit pildei evanghelice. Dacă ei ar fi venit fără a fi îmbrăcaţi cu această haină, adică cu stări sufleteşti bune, trupul lor ar fi putut să intre în apă, spune Chiril, dar Duhul nu ar fi venit în sufletul lor.

Dar botezul care nu producea rezultatele sale suprafireşti nu era mai puţin valid. Nu este îngăduit, spune Chiril[113], a primi botezul de 2 sau 3 ori; fiindcă nu există decât un Domn, o credinţă şi un botez[114]. Numai ereticii erau rebotezaţi pentru că primul lor botez era nul.

În timpul în care catehumenii urmau învăţăturile, ei erau supuşi la diverse exorcisme şi suflări[115] al căror scop era să-i curăţească şi să-i pregătească pentru curăţirea completă prin botez. Li se acoperea capul cu un văl pentru a arăta că gândurile lor nu trebuiau să se îndrepte decât către lucrurile duhovniceşti. În învăţătură li se furnizau armele[116] cu ajutorul cărora ei puteau să se apere de eretici, evrei, samarineni şi păgâni; ei erau învăţaţi ,,în ce mod puteau să-l străpungă pe elen, şi să-l combată pe eretic, evreu şi samarinean”; dar ei trebuiau să păstreze pentru ei ceea ce învăţaseră şi să nu primească decât dogma care le era dată în mod oficial[117].

,,Din momentul în care voi sunteţi înscrişi, le spunea Chiril catehumenilor săi[118], voi sunteţi fiii şi fiicele aceleiaşi mame. Dacă voi aţi sosit înaintea orei exorcismelor, ţineţi între voi discuţii evlavioase; şi dacă vreunul din voi lipseşte, mergeţi să-l căutaţi. Nu vă ocupaţi cu lucruri inutile, de ceea ce se petrece în oraş sau în sat, de ceea ce face împăratul, episcopul sau preotul”.

Atunci când avea loc exorcismul[119], se adunau bărbaţii, apoi femeile. În timp ce unii vor fi exorcizaţi, ceilalţi trebuie să facă lecturi evlavioase. Dar femeile le vor face cu voce joasă, căci lor le este interzis să ridice vocea în biserică. Bărbaţi şi femei, voi sunteţi adunaţi în aceeaşi Biserică; dar ordinea şi decenţa cer ca voi să fiţi separaţi acolo.

Sfântul doctor expune astfel efectele botezului[120]:

,,Cu siguranţă, botezul este un lucru mare: este răscumpărarea robilor, iertarea păcatelor, moartea păcatului, renaşterea sufletului, un veşmânt luminos, o pecete indestructibilă, un car pentru a merge la cer, mijlocul de a ajunge în împărăţie, la desfătările din rai, un act de înfiere”. Apoi, el termină instrucţia sa pregătitoare explicând stările sufleteşti lăuntrice cu care catehumenul trebuie să asculte învăţăturile religiei.

Acest prim cuvânt conţine, precum se vede, informaţii foarte utile despre modul în care erau pregătiţi catehumenii pentru primirea botezului.

În primele două cateheze, Sfântul Chiril tratează acelaşi subiect ca în prima sa învăţătură pregătitoare. El explică acolo aceste cuvinte ale crezului Bisericii din Ierusalim: ,,Eu cred de asemenea într-un botez al pocăinţei”.

Noi observăm mai ales în aceste cateheze că ei (catehumenii) trebuiau să-şi mărturisească păcatele[121] pentru a se dezbrăca de omul vechi şi a se îmbrăca în cel nou. Dacă ei primeau botezul fiind ataşaţi de păcat, trupul lor putea fi spălat în baia botezului, dar sufletul lor nu colabora cu harul naşterii din nou. Hristos nu-i găsea apţi de a face parte din armata sa. Primind botezul, catehumenul îşi schimba acest nume cu cel de credincios[122].

La începutul instruirilor care aveau loc în timpul celor 40 de zile ale postului mare era, spune Sfântul Chiril[123], ,,timpul mărturisirii. Mărturiseşte deci ce ai făcut, fie cu cuvântul, fie cu fapta, în timpul nopţii sau în timpul zilei. Mărturiseşte în timp potrivit şi în ziua mântuirii ... Arată apoi mai multă energie în practicarea virtuţii. Curăţă-ţi sufletul pentru ca el să poată primi un har mai îmbelşugat”.

În cea de-a doua cateheză, Sfântul Chiril continuă explicarea crezului: Eu cred într-un botez al pocăinţei pentru iertarea păcatelor. Aceste ultime cuvinte sunt subiectul celui de-al doilea cuvânt. Sfântul doctor explică ce este păcatul şi în ce mod se poate dobândi iertarea. Această iertare se dobândeşte prin pocăinţă şi, printre actele de pocăinţă, el menţionează mărturisirea.

Păcatul este un act personal; diavolul în principal ne împinge la acesta[124]; dar Dumnezeu ne iartă, în bunătatea Sa, oricât de grav ar fi acesta. Sfânta Scriptură dă numeroase exemple de păcătoşi pe care Dumnezeu i-a iertat, începând de la Adam până la Sfântul Petru. Iisus Hristos rugându-Se pentru noi, Dumnezeu ne-a iertat aşa cum i-a iertat pe îngerii înşişi, prin Singurul care era fără de păcat[125].

Sfântul Chiril arată, prin exemplul lui David care îşi mărturiseşte păcatul, importanţa mărturisirii pentru dobândirea iertării de la Dumnezeu[126]. El stabileşte, în restul cuvântului său, prin exemple extrase din Scriptură, că trebuie să avem încredere în Dumnezeu, în ciuda numărului şi gravităţii faptelor pe care le-am comis. Dumnezeu le va ierta din momentul în care vom reveni la El cu o inimă pocăită. Trebuie să cităm textual ceea ce el spune despre Sfântul Petru: ,,Petru, cel mai mare şi conducătorul apostolilor s-a lepădat de Învăţătorul său de 3 ori la glasul unei simple slujnice. Dar, atins de pocăinţă, el a plâns cu amărăciune. Lacrimile sale erau expresia pocăinţei din sufletul său; şi, datorită acestora, el nu numai că a dobândit iertarea pentru lepădarea sa, ci şi-a păstrat demnitatea apostolică”[127].

Dându-i Sfântului Petru titlurile de cel mai mare şi conducător, Sfântul Chiril nu îi acordă Sfântului Petru o autoritate excepţională şi nu-i recunoaşte decât demnitatea apostolică. Păcatul l-a făcut să o piardă; dar pocăinţa lui l-a făcut să se reintegreze în corpul apostolic, care a avut loc atunci când Iisus Hristos i-a cerut să-I spună de 3 ori că-L iubeşte pentru a şterge întreita sa lepădare, l-a chemat din nou să-L urmeze şi i-a încredinţat, ca celorlalţi apostoli, grija pentru turma Sa.

În cea de-a treia cateheză, Sfântul Chiril explică botezul însuşi, necesitatea sa, rânduielile sale, urmările sale.

Printre rânduieli noi remarcăm menţionarea hainelor albe pe care le îmbracă cei proaspăt botezaţi; binecuvântarea apei în numele Sfântului Duh, al lui Hristos şi al Tatălui[128]; simbolismul mormântului şi al învierii închipuite prin coborârea în cristelniţă şi prin ieşirea din apă, după invocarea care a conferit harul[129].

Botezul este cu atât mai necesar cu cât mucenicii singuri pot fi mântuiţi fără să-l fi primit[130]. Nu există nici un păcat pe care el să nu-l şteargă din sufletele cu o dispoziţie sufletească bună[131].

Cea de-a patra cateheză a Sfântului Chiril este o expunere generală a învăţăturii dogmatice şi morale a Bisericii creştine. Se găsesc acolo informaţii de cel mai mare interes.

Trebuie, spune el[132], să veghem cu atenţie pentru a nu lua o dogmă falsă drept adevăr. ,,Există mulţi lupi care se învârt în jurul nostru, îmbrăcaţi în piei de oaie. Sub lâna lor, ei au gheare şi dinţi; dar ei se acoperă cu această lână pentru a-şi da o aparenţă de blândeţe, pentru a-i înşela pe cei simpli şi a le da o muşcătură otrăvită. Prin urmare, să veghem cu atenţie să nu mâncăm neghină în loc de grâu, să nu luăm un lup drept oaie şi pe diavol drept înger binefăcător.

Religia constă în două lucruri: învăţături evlavioase şi fapte bune[133]. Învăţătura nu poate fi plăcută lui Dumnezeu dacă ea nu este însoţită de fapte bune, şi Dumnezeu nu primeşte faptele separate de o învăţătură bună. La ce serveşte să ai despre Dumnezeu o învăţătură bună, dacă în acelaşi timp comiţi păcate ruşinoase ? Pe de altă parte, ce folos este a te purta cu modestie şi a profera blasfemii nelegiuite ?”

Grecii îi amăgeau pe oameni cu frumoasele lor cuvântări, evreii cu interpretările eronate ale Sfintelor Scripturi, ereticii cu elocvenţa lor seducătoare. Iată de ce a fost formulată o dogmă de credinţă care a fost însoţită de explicaţii.

Sfântul Chiril face aici aluzie la crezul Bisericii din Ierusalim, despre care el dă explicaţii ascultătorilor săi.

Chestiunile dogmatice pe care Sfântul Chiril le consideră necesare şi fundamentale sunt în număr de 11:

 

1. Dumnezeu. Este un Principiu unic şi veşnic; Creatorul lumii văzute şi nevăzute, Tatăl unui Fiu unic, Domnul nostru Iisus Hristos, prin care El a făcut lucrurile văzute şi nevăzute;

2. Hristos. El este Fiul unic al lui Dumnezeu, Dumnezeu din Dumnezeu, viaţă născută din viaţă, lumină născută din lumină, în toate asemenea Celui care L-a născut înainte de veci, într-un chip de neînţeles.

3. Întruparea din Fecioară. Fiul lui Dumnezeu a coborât din ceruri pentru păcatele noastre, a luat firea omenească de la Sfânta Fecioară prin Sfântul Duh. El S-a întrupat cu adevărat din Fecioara şi El a fost om în ceea ce se vede şi Dumnezeu în ceea ce nu se vede.

4. Crucea. Pentru păcatele noastre, Hristos a fost răstignit; El a murit pe Muntele Golgota, şi în amintirea jertfei Sale s-a construit biserica în care noi suntem adunaţi, spune Sfântul Chiril, şi universul este plin de lemnul crucii Sale tăiată în bucăţele[134]. Închis într-un mormânt de piatră, El a înviat; El a coborât în locurile mai de jos ale pământului pentru a-i elibera pe cei drepţi de la Adam până la Ioan Botezătorul[135].

5. Învierea. Iisus Hristos a înviat cu adevărat în cea de-a treia zi; şi după ce Şi-a îndeplinit misiunea, El s-a întors în cer. ,,Dacă tu eziţi să crezi aceasta, spune Sfântul Chiril, gândeşte-te la minunea neîncetată pe care o înfăptuieşte crucea Sa. Un mare număr de oameni au fost răstigniţi, am putea cita un altul în afară de Hristos a cărui cruce face să tremure diavolii ? Să nu ne ruşinăm deci de cruce, şi fă-o pe ea pe fruntea ta pentru a-i izgoni pe diavoli. Fă acest semn fie că mănânci, fie că bei; fie că eşti aşezat, fie culcat, fie în picioare; fie că vorbeşti, fie că mergi; într-un cuvânt, în orice împrejurare”.

Această folosire a semnului crucii era deja menţionată de Tertullian ca fiind străveche şi apostolică[136].

6. Judecata viitoare. Acelaşi Iisus Hristos care S-a urcat la ceruri va veni pentru a judeca viii şi morţii şi va începe domnia Sa veşnică cu cei aleşi. El va veni din cer şi nu de pe pământ ca antihriştii care Îi vor uzurpa numele pentru a-şi răspândi erorile[137].

7. Sfântul Duh. Trebuie să credem despre El la fel ca despre Tatăl şi Fiul, cu alte cuvinte, că El este Dumnezeu, unic, nedespărţit, veşnic. Aşa cum nu este decât un Tată, şi un Fiu, nu există decât un Sfânt Duh care sfinţeşte şi îndumnezeieşte totul şi care a vorbit în cărţile Vechiului şi Noului Testament[138].

8. Sufletul. Omul este alcătuit din două substanţe: sufletul şi trupul. Sufletul este spiritual, nemuritor, liber, lipsit de orice necesitate sau predestinare. El nu era vinovat înainte de venirea în această lume şi are aceeaşi natură la bărbat şi la femeie. Liberul său arbitru este de aşa fel încât că el poate, după voia sa, să facă binele sau răul.

Această dogmă, opusă fatalismului, nu l-a împiedicat pe Sfântul Chiril să admită dogma harului, atribuit mai cu seamă prin botez, şi care dă omului o libertate mai mare pentru bine şi care îndreptăţeşte prin Sfântul Duh.

9. Trupul. Este lucrarea lui Dumnezeu şi nu este pricina păcatului. Nu el este cel care comite păcatul, sufletul îl comite prin el, căci el nu este decât instrumentul sufletului, ca şi veşmânt al său. Dacă este unit cu un suflet sfânt, el devine lăcaşul Sfântului Duh.

Este permis ca trupul să fie supus celibatului: călugării şi fecioarele sunt ca îngerii Bisericii. Dar, dacă se respectă fecioria, nu trebuie pentru aceasta să se considere superiori oamenilor căsătoriţi; deoarece căsătoria este onorabilă, şi fără ea noi nu am exista. Nu trebuie de asemenea să-i condamnăm pe cei care contractează o a doua căsătorie.

Este deopotrivă de lăudabil a se lipsi de carne şi vin, din duh de pocăinţă; dar nu trebuie condamnaţi cei care le consumă.

În ce priveşte îmbrăcămintea, ea trebuie să se reducă la ceea ce cer necesitatea şi decenţa; luxul este nedemn de un creştin.

10. Învierea. Trupul va învia. Cel care l-a scos din neant îl poate face să renască; orice creştin trebuie să creadă în această înviere învăţată în Sfintele Scripturi şi al cărei principiu este botezul care ne face moştenitori ai vieţii veşnice.

11. Sfintele Scripturi. Ele sunt inspirate de Dumnezeu, chiar dacă aparţin Vechiului sau Noului Testament, deoarece Dumnezeu este autorul şi al unuia şi al celuilalt. Cărţile Vechiului Testament sunt în număr de 22, ele au fost traduse în limba greacă de cei 72 tălmăcitori. Sfântul Chiril nu admite decât cărţile canonului iudaic. El indică pentru Noul Testament: cele 4 Evanghelii, Faptele Apostolilor, cele 7 epistole soborniceşti ale lui Iacov, Petru, Ioan şi Iuda, şi cele 14 epistole ale lui Pavel. Celelalte cărţi trebuie aşezate pe locul al doilea, şi nu trebuie citite în special cele care nu sunt citite în Biserici.

Trebuie să observăm că Sfântul Chiril nu pune Apocalipsa în canonul cărţilor inspirate. El aşază această carte în aceeaşi categorie cu Păstorul lui Herma, care se citea în Biserici, dar care nu era considerată inspirată.

Noi am văzut că Sfântul Atanasie admitea Apocalipsa printre cărţile inspirate. Nu exista o învăţătură universală în privinţa acestei chestiuni.

 

Sfântul Chiril încheie această cateheză importantă cu un îndemn de a evita toate superstiţiile idolatre, spectacolele şi alte locuri de divertisment lumesc; respectarea iudaică a sâmbetei; adunările ereticilor; să se dedice postului, pomenilor, lecturii din Sfintele Scripturi, cu scopul de a persevera în practicarea virtuţilor şi în dogma curată.

Această expunere a principiilor creştine făcută de Sfântul Chiril în secolul al IV-lea oferă o imagine exactă a stării generale a Bisericii din punct de vedere al învăţăturii dogmatice şi moralei. Ea era foarte îndepărtată de teoriile potrivit cărora dogma creştină nu era decât simbolică, şi creştinismul nu consta decât în morala înaltă a dragostei pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Unirea necesară dintre dogmă şi morală este proclamată de Sfântul Chiril, şi el expune dogmele în sensul lor clar şi evident. În rest, în expunerea sa, el nu era decât ecoul fidel al învăţăturii admise întotdeauna în Biserică încă de la început; studiile noastre anterioare despre primii Părinţi ai Bisericii demonstrează aceasta cu limpezime.

În cea de-a cincea cateheză şi în următoarele, Sfântul Chiril nu face decât să dezvolte punctele pe care le-a expus într-o manieră generală.

Cea de-a cincea era o instruire preliminară despre credinţă şi simbolul [credinţei]. El arată caracterul particular al credinţei. Examinată într-un mod general, ea este condiţia esenţială a diverselor existenţe[139]. Credinţa este cea care-l convinge pe agricultor să arunce sămânţa pe pământ şi să spere la recoltă; care-l împinge pe navigator să străbată mările, urcat pe câteva scânduri. Creştinul are ca bază pentru credinţa sa nu experienţa umană, ci cuvântul lui Dumnezeu care este adevărul. Toţi cei care au crezut în acest cuvânt alcătuiesc un popor de credincioşi cărora Avraam le este tată, dacă nu prin naşterea trupească, cel puţin prin credinţă[140]. ,,Dacă noi păstrăm această credinţă, spune Chiril[141], noi vom evita pierzarea, şi vom fi împodobiţi cu toate virtuţile”. Aceasta este învăţătura sănătoasă despre credinţa creştină; ea este principiul mântuirii; dar dacă ea este adevărată, ea este însoţită în mod necesar de fapte bune. Credinţa nu este o teorie speculativă. Ea este practică; adevărul şi binele sunt inseparabile. Pentru că au uitat aceasta, Bisericile apusene, romane şi protestante, au pierdut mult timp în discuţii zadarnice.

Credinţa considerată într-o manieră speculativă este adeziunea la dogmele revelate; considerată într-o manieră practică, ea este un dar al lui Dumnezeu, un har ale cărui efecte duc până la minune, cum ne învaţă Evanghelia[142].

Obiectul credinţei, considerat sub primul raport, constă în adevărurile revelate care sunt transmise prin Biserică; aceste adevăruri sunt dovedite de Sfintele Scripturi. Dar cum nu toată lumea poate citi toate Scripturile, fie din cauza ignoranţei sale, fie din cauza ocupaţiilor sale, s-a avut grijă a se reuni în câteva fraze obiectul complet al credinţei. Acest rezumat, numit în mod obişnuit simbol, trebuie învăţat şi rostit din memorie de catehumeni[143].

Aceasta era învăţătura în secolul al IV-lea despre transmiterea dogmei. Ea era transmisă prin Biserică. Cei care puteau citi Scripturile trebuiau să caute acolo dovezile care stabileau adevărul dogmei pe care o învăţaseră. Cei care nu puteau să citească Scripturile acceptau dogma pe care Biserica îi învăţa şi le era suficient să cunoască rezumatul ei conţinut în simbol.

Noi am citat mai sus simbolul adoptat în Biserica din Ierusalim. Sfântul Chiril vroia ca acest simbol să fie atât de sfânt, încât nimic să nu se elimine din el, nimic să nu se adauge, chiar dacă un înger ar fi venit din cer să vestească un lucru care nu fusese conţinut de el, potrivit învăţăturii Sfântului Pavel. Simbolul, spune el, nu a fost alcătuit după idei omeneşti, ci după Sfintele Scripturi însele, şi fiecare din adevărurile care se află acolo este asemenea unei plante care nu are decât o rădăcină, dar din care ies mai multe ramuri. Toate aceste adevăruri alcătuiesc un tezaur pe care trebuie să-l păstrăm cu cea mai mare grijă până în ziua în care Hristos va veni ca să ceară socoteală pentru aceasta[144].

Cea de-a şasea cateheză tratează despre Dumnezeul unic, primul adevăr exprimat în simbol.

,,Este o mare ştiinţă, spune sfântul doctor[145], a-şi mărturisi [cineva] neştiinţa sa în ceea ce priveşte natura dumnezeiască”. Dumnezeu singur Se cunoaşte şi Se înţelege. Omul are o inteligenţă prea limitată pentru a înţelege infinitul.

Natura, în toate elementele sale, şi în fiinţele pe care ea le cuprinde, este plină de lucruri de neînţeles şi care ne uluiesc prin imensitatea lor. De ce să ne mirăm că nu-L înţelegem pe Acela care a creat toate aceste fiinţe ? Dar tu îmi vei spune: ,,Dacă natura dumnezeiască este de neînţeles, de ce încerci tu să ne vorbeşti despre ea ?”[146] Dacă eu nu pot să o înţeleg pe deplin, nu vă pot spune ceea ce ştiu despre ea ? Îngerii nu-L înţeleg pe Dumnezeu; ei Îl văd totuşi, şi au despre El o cunoştinţă mai mult sau mai puţin profundă, după gradul lor de desăvârşire.

Pentru noi, este suficient să ştim că Dumnezeu este unic[147], veşnic, imuabil, întotdeauna acelaşi indiferent de numele care Îi este dat, fără început şi fără sfârşit, omniprezent, văzând şi ştiind totul, creând totul prin Hristos; izvor nesecat al oricărui bine; lumină pururi strălucitoare, putere de neînvins. Dumnezeu este imaterial[148], şi idolatrii s-au înşelat în mod bizar, dându-I atât de multe forme diverse şi materiale.

Sfântul Chiril indică erorile idolatriei şi pe cele ale ereticilor, în special pe cele ale maniheiştilor. Vrând să schiţeze istoria tuturor ereziilor, sfântul doctor a remarcat că Simon Magul a fost primul autor al acestora, şi el vorbeşte despre călătoria sa la Roma. Ceea ce spune despre el este remarcabil. Atunci când acest impostor a fost respins de apostoli, el s-a dus la Roma şi şi-a câştigat acolo o reputaţie atât de mare prin pretinsele sale minuni încât împăratul Claudiu i-a ridicat o statuie cu această inscripţie: ,,Lui Simon, Dumnezeu sfânt”[149]. Dar Simon a întâlnit la Roma adversari puternici, adaugă Sfântul Chiril, adică pe Petru şi Pavel, conducătorii Bisericii[150].

Sfântul Chiril opune tuturor ereziilor Biserica ce învaţă unitatea dumnezeiască, şi această învăţătură a Bisericii este cea la care trebuiau să se raporteze catehumenii pentru a evita piedicile duşmanilor adevărului.

Dumnezeul unic este numit Tată pentru că El Îl are ca Fiu unic pe Domnul nostru Iisus Hristos. Explicării acestui titlu de Tată Sfântul Chiril îi dedică cea de-a şaptea cateheză. Titlul de Tată dat lui Dumnezeu aduce cu sine ideea de Fiu, aşa cum aceea de Fiu o presupune pe aceea de Tată[151]. Acest din urmă titlu este aşezat lângă cel de Dumnezeu unic la începutul Simbolului, pentru ca să nu se poată crede că Fiul ar avea o oarecare inferioritate deoarece învăţăturile care-L privesc în special sunt aşezate în cea de-a doua linie în acest rezumat al dogmei. Dumnezeu a fost din toată veşnicia Tată, El nu a fost niciodată fără acest titlu, căci Fiul este împreună veşnic cu El; El este Fiul, şi singurul Fiu în sensul strict al cuvântului. Oamenii sunt de asemenea fii ai lui Dumnezeu, dar prin înfiere.

Sfântul doctor dezvoltă aceste cugetări şi morala care este consecinţa lor. Morala sa este foarte înaltă, şi învăţătura sa este cea a Sinodului de la Niceea, adică cea pe care Biserica a învăţat-o întotdeauna.

Cea de-a opta şi cea de-a noua cateheză sunt consacrate lui Dumnezeu ca Ziditor şi proniei Sale[152]. Ca şi în catehezele anterioare, el expune şi respinge erorile contrare învăţăturii creştine şi explică această învăţătură într-un fel limpede şi ortodox.

În cea de-a zecea cateheză, Sfântul Chiril expune dogma despre ,,Învăţătorul unic, Iisus Hristos, Fiul unic al lui Dumnezeu”. El trece în revistă toate titlurile care-I sunt date lui Hristos în Sfintele Scripturi[153].

Trebuie să remarcăm că Sfântul Chiril are o grijă deosebită, în toate catehezele sale, să respingă erorile evreilor şi să le opună Scripturile Vechiului Testament. El vorbeşte acolo unor oameni care, dacă nu erau născuţi din părinţi israeliţi, trăiau în mijlocul acestui popor şi cunoşteau obiecţiile pe care evreii le ridicau împotriva învăţăturilor creştinismului. El încearcă mai ales să-i combată pe evrei în ceea ce atingea persoana lui Iisus Hristos.

Explicând titlul de Hristos, care indică ungerea preoţească pe care Mântuitorul a primit-o de la Dumnezeu, Tatăl Său, Sfântul Chiril se exprimă astfel: ,,Hristos este ARHIEREUL[154], având o preoţie intransmisibilă, care nu a început odată cu timpul, şi El nu poate avea succesor pentru pontificatul Său suveran”.

Prin urmare, cei care exercită preoţia în Biserică nu sunt decât slujitorii singurului suveran pontif, Iisus Hristos, şi hirotonia nu le dă decât dreptul de a exercita preoţia lui Iisus Hristos, unica preoţie a Noului Legământ, aşa cum jertfa de pe Golgota este unica sa jertfă.

Vorbind despre mărturiile aduse despre Iisus Hristos, Sfântul Chiril o indică pe cea a Fecioarei, Maica lui Dumnezeu[155]. Acest titlu al Sfintei Fecioare era mult în uz în secolul al IV-lea.

În cea de-a unsprezecea cateheză, Iisus Hristos este considerat a fi cu adevărat Dumnezeu, îmbrăcat în firea omenească, şi organul Tatălui în lucrarea de creare a lumii[156].

Învăţătura despre îndoita fire dumnezeiască şi omenească în aceeaşi Persoană a lui Iisus Hristos este expusă într-o manieră foarte exactă în acest cuvânt, şi aşa cum ea a fost definită de Sinoadele Ecumenice ulterioare.

În ce priveşte naşterea din veşnicie, Dumnezeu singur îi cunoaşte natura, şi tot ceea ce omul poate şti este că nu există nici o analogie cu naşterea omenească.

Omul nu se poate servi decât de un limbaj omenesc pentru a expune lucruri mai presus de firea omenească, iată de ce expresiile nu trebuie luate niciodată într-un sens riguros analog celui pe care-l au când se aplică lucrurilor omeneşti. Astfel, cuvântul naştere nu poate să dea o idee desăvârşită despre actul dumnezeiesc, aşa cum nici cuvântul persoane nu poate exprima cu exactitate ceea ce constituie atributele distinctive ale Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh. Este evident că dacă am înţelege sensul cuvintelor: naştere, purcedere, persoane, în raport cu Dumnezeu, L-am înţelege pe Dumnezeu Însuşi, adică inteligenţa umană ar fi o inteligenţă dumnezeiască şi infinită. Aşadar, nu este de mirare că Sfântul Chiril, asemenea celorlalţi Părinţi ai Bisericii, afirmă că faptele dumnezeieşti sunt de neînţeles şi că trebuie să le credem aşa cum au fost revelate fără pretenţia de a le înţelege.

Sfântul Chiril dezvoltă această neputinţă de înţelegere a naşterii din veşnicie expunând-o în întregime în cea mai strictă ortodoxie, după cuvântul lui Dumnezeu.

El trece apoi la întruparea Cuvântului dumnezeiesc şi prezintă învăţătura Bisericii cu privire la ea în cea de-a douăsprezecea cateheză[157]. În aceasta, el se exprimă foarte limpede despre cele două firi dumnezeiască şi omenească ale lui Iisus Hristos şi învaţă că El este Dumnezeul-om căruia trebuie să I ne închinăm. El respinge erorile evreilor despre Iisus Hristos; spune că întruparea Cuvântului, luând dintr-o fecioară curată omenirea Sa, este punctul central de care se leagă proorociile şi simbolurile Vechiului Testament.

Cea de-a treisprezecea cateheză[158] tratează despre Hristos răstignit şi îngropat; El a fost răstignit pentru mântuirea noastră şi toate circumstanţele morţii şi îngropării Sale au fost proorocite în Sfintele Scripturi ale Vechiului Legământ.

În cea de-a paisprezecea cateheză, Sfântul Chiril se ocupă de Învierea, Înălţarea la cer a lui Iisus Hristos şi de şederea Sa în cer, unde El stă de-a dreapta Tatălui[159].

El adună, ca în cuvântările sale anterioare, mărturiile din Vechiul Testament în sprijinul subiectelor pe care le tratează. ,,Cât despre tronul pe care Hristos stă în ceruri, spune Sfântul Chiril[160], să nu căutăm să aprofundăm prea mult acest subiect; el depăşeşte inteligenţa noastră. Nu spunem cu unii că doar după Înălţarea Sa Hristos a început să stea pe acest tron, deoarece El stă pe el încă de când a fost născut, adică din veşnicie”.

Sfântul doctor culege apoi mărturiile scripturistice despre Hristos aşezat de-a dreapta Tatălui, pentru a dovedi adevărul acestei învăţături.

Cea de-a cincisprezecea cateheză este consacrată celei de A Doua Veniri a lui Hristos, judecăţii Sale finale şi domniei Sale veşnice[161]. La sfârşitul lumii, Hristos va veni cu strălucire pentru a judeca lumea. Vechii profeţi au cunoscut şi au vestit această A Doua Venire. Scripturile ne-au făcut să cunoaştem semnele premergătoare[162]. După judecata lumii, Hristos va domni veşnic. În această privinţă, Sfântul Chiril se ridică împotriva lui Marcel de Ancira, care spunea că sfârşitul lumii va fi şi sfârşitul domniei lui Hristos.

În cea de-a şaisprezecea cateheză, Sfântul Chiril expune dogma Bisericii despre Sfântul Duh[163]. ,,Să ne mulţumim, spune el[164], să spunem despre Sfântul Duh ceea ce a fost scris. Să nu căutăm din curiozitate vreun lucru care nu a fost scris. Sfântul Duh Însuşi este Cel care a grăit prin Scripturi; El ne-a spus acolo despre El Însuşi ceea ce a vrut, şi ceea ce noi am putea înţelege. Să spunem deci numai ce a spus El Însuşi şi să nu avem îndrăzneala de a spune altceva”.

Dacă ar fi fost urmate aceste sfaturi înţelepte, nu s-ar fi născut atâtea discuţii despre problemele de nerezolvat şi de neînţeles. Sfântul Chiril nu a tratat deloc chestiunea purcederii Sfântului Duh de la Tatăl, nici pe cea a relaţiilor Sale esenţiale cu Tatăl şi cu Fiul. El ştia că aceste chestiuni care aparţineau firii Fiinţei nemărginite erau mai presus de inteligenţa omenească. Prin urmare, el se ocupă doar de actele exterioare ale Sfintei Treimi în privinţa omului. El citează aceste fragmente din Scriptură: ,,Toate îmi sunt date mie de la Tatăl ... Iar când va veni acela, Duhul adevărului ... Acela pre mine mă va slăvi; că dintr-al meu va lua şi va vesti vouă”.[165] El trage această concluzie[166]: ,,Tatăl dă totul prin Fiul cu Sfântul Duh; aceste daruri ale Tatălui nu sunt diferite de cele ale Fiului, nici de cele ale Sfântului Duh. Nu există decât o mântuire, o putere, o credinţă. Nu există decât un Dumnezeu Tatăl; un Învăţător, Fiul Său unic; un Sfânt Duh, Mângâietorul. Să ne fie destul că ştim aceasta. Nu căutaţi din curiozitate care este firea Sa sau persoana Sa; noi v-am vorbi [despre acestea], dacă ar fi fost ceva de scris pe această temă; ceea ce nu este scris, să nu avem îndrăzneala să căutăm. Pentru mântuirea noastră este suficient să ştim că există un Tată, un Fiu, un Sfânt Duh.

În cea de-a şaptesprezecea cateheză, Sfântul Chiril continuă să dea învăţături despre Sfântul Duh[167]. El continuă să treacă în revistă textele Sfintei Scripturi în care este vorba despre El, şi denumirile care I-au fost date. După ce a citat fragmentele din Evanghelie în care Iisus Hristos a vorbit despre Sfântul Duh, el adaugă: ,,Eu ţi-am citit cuvintele Unuia-Născut Însuşi, ca tu să nu-ţi îndrepţi atenţia către cuvinte omeneşti”[168].

Cea de-a optsprezecea cateheză tratează trei chestiuni: învierea generală, Biserica sobornicească şi viaţa veşnică[169].

Învierea este, spune el, o dogmă foarte importantă şi foarte utilă a Sfintei Bisericii soborniceşti[170]. El apără această dogmă împotriva obiecţiilor păgânilor, samarinenilor, şi a multor eretici.

Ceea ce spune el despre Biserică este remarcabil. ,,Biserica, spune el[171], este numită sobornicească (universală) deoarece ea este răspândită în întregul univers; deoarece ea învaţă peste tot şi exact toate dogmele pe care omul trebuie să le cunoască despre lucrurile văzute şi nevăzute, despre lucrurile din cer şi despre cele de pe pământ; deoarece ea sileşte întreaga umanitate să mărturisească aceeaşi religie: prinţii ca şi oamenii de rând, erudiţii ca şi ignoranţii; deoarece ea vindecă toate păcatele, fie că sunt exterioare sau interioare; în fine, deoarece ea are o însuşire universală, orice nume i s-ar da, de a inspira faptele bune, cuvintele bune şi a transmite toate darurile duhovniceşti[172].

Titlul de Biserică (adunare) se potriveşte foarte bine societăţii credincioşilor, pentru ea cheamă toată lumea să se reunească, să alcătuiască o singură adunare. Evreii au format mai întâi Biserica lui Dumnezeu; dar creştinii au fost chemaţi să le ia locul şi să alcătuiască Biserici în toată lumea. Fiindcă şi ereticii dădeau adunărilor lor numele de Biserică, Sfântul Chiril îi previne pe catehumenii săi că nu există decât una adevărată, adică Biserica sobornicească căreia el i-a arătat caracterul.

,,Ocoleşte, spune el[173], adunările abominabile ale ereticilor şi rămâi legat de Biserica sobornicească în care tu ai renăscut. Dacă tu călătoreşti şi te opreşti în unele oraşe, nu întreba doar unde este casa Domnului[174]; căci sectanţii şi ereticii dau de asemenea numele de casă a Domnului locurilor în care ei îşi ţin adunările nelegiuite; nu întreba nici pur şi simplu unde se ţine Biserica (adică, adunarea); ci unde se ţine Biserica sobornicească, căci acesta este adevăratul nume al Sfintei Biserici, mama noastră a tuturor şi mireasa Domnului nostru Iisus Hristos, unicul Fiu al lui Dumnezeu ...

Vechea Biserică israelită fiind respinsă, în cea de-a doua, adică în Biserica universală, Dumnezeu, după Sfântul Pavel, a pus pe primul loc pe apostoli, pe cel de-al doilea pe prooroci, pe cel de-al treilea pe doctori[175]; apoi, [vin] cei cu daruri speciale precum cel de a vindeca, de a înţelege dogma, de a conduce, de a vorbi în diferite limbi, de a practica virtuţile ... Suveranii recunoşteau cu toţii limitele locurilor în care îşi exercitau puterea; singură, Biserica sobornicească are o autoritate care se întinde asupra întregii lumi”[176].

Fiii Bisericii vor avea ca moştenire viaţa veşnică, pe care ei o vor dobândi după înviere[177].

Cele optsprezece cateheze pentru catehumeni alcătuiesc ansamblul învăţăturii pe care Biserica o propovăduia în toată lumea, duşmanilor ei ca şi prietenilor ei, şi pe care trebuiau s-o cunoască cei care se prezentau pentru a primi botezul. Instrucţiunile sfântului doctor ne dovedesc cu claritate că, în privinţa tuturor punctelor care formează până astăzi adevăratul creştinism, Biserica secolului al IV-lea avea o învăţătură bine determinată. Sfântul Chiril nu o dădea ca pe o învăţătură nouă, elaborată progresiv timp de trei secole, ci ca pe cea pe care apostolii au primit-o de la Învăţător, pe care ei au propovăduit-o în întreaga lume, pe care Biserica universală sau sobornicească a păstrat-o întotdeauna pură şi intactă.

Cercetările noastre anterioare dovedesc că Sfântul Chiril nu se înşela deloc afirmând acest fapt. Astfel cad, în faţa realităţii istorice, toate sistemele zadarnice născocite de oameni puţin învăţaţi, privind alcătuirea succesivă a învăţăturilor creştine.

Alături de învăţătura despre crez destinată tuturor, Biserica păstra o învăţătură tainică pentru fiii săi. Ea se dădea celor proaspăt botezaţi în timpul sărbătorilor pascale. Ea este rezumată în cele cinci cateheze ale Sfântului Chiril numite Mistagogice, deoarece ele iniţiau în taine,sau dogmele rezervate credincioşilor.

În prima şi cea de-a doua, Sfântul Chiril descrie sensul mistic al ritualului botezului. El se adresează de asemenea neofiţilor[178]: ,,Eu aş dori, înainte de această zi, fii legitimi şi dragi ai Bisericii, să vă vorbesc despre tainele duhovniceşti şi cereşti la care aţi participat. Dar eu ştiu că ochii voştri vă vor face să le înţelegeţi mai bine decât urechile voastre, iată de ce am aşteptat până astăzi pentru ca propria voastră experienţă să vă facă mai inteligibilă explicaţia pe care v-o dau în legătură cu aceasta, şi pentru ca să-mi fie mai uşor să vă duc de mână în câmpiile atât de verzi şi de parfumate ale acestui rai. Voi aţi devenit de asemenea capabili să înţelegeţi sfintele taine, după baia dumnezeiască şi revigorantă de care voi aţi fost socotiţi vrednici. Prin urmare, eu aş putea să aşez înaintea voastră masa celor mai desăvârşite învăţături, ca să vă iniţiez mai profund şi să vă fac să înţelegeţi lucrarea care s-a făcut în voi, la aceste vecernii la care aţi primit botezul[179].

Noi vom culege din cateheza Sfântului Chiril toate detaliile ritualurilor folosite în săvârşirea botezului în timpul primelor secole.

Catehumenul intra într-o încăpere specială situată la intrarea în biserică[180]. El se întorcea către apus, ridica mâna şi, la o primă întrebare a episcopului, el spunea: Mă lepăd de tine, satana ! Satana este principiul răului care l-a urmărit pe catehumen până la baia botezului, aşa cum faraon i-a urmărit pe evrei până la Marea Roşie. Înainte de a traversa valul în care satana trebuia să piară, catehumenul îl dădea anatema întorcându-se spre apus, ţara umbrelor şi a tenebrelor.

La a doua întrebare a episcopului, catehumenul spunea, adresându-se tot lui satana: ,,Mă lepăd de lucrările tale”; şi la o a treia întrebare: ,,Mă lepăd de toate deşertăciunile tale”, adică de spectacolele şi toate sărbătorile mondene unde cruzimea şi imoralitatea aveau cale liberă. Printre aceste deşertăciuni ale lui satana se numărau sărbătorile la care se mânca pâine şi se bea vin jertfite diavolilor. ,,Într-adevăr, spune Sfântul Chiril[181], aşa cum pâinea şi vinul, înainte de sfânta chemare a preacinstitei Treimi, erau doar pâine şi vin, iar după invocare au devenit pâinea trupul lui Hristos şi vinul sângele lui Hristos; tot aşa alimentele care aparţineau festinurilor lui satana, chiar dacă prin natura lor sunt simple alimente, ele devin profane şi întinate prin invocarea diavolilor”[182].

La o a patra întrebare a episcopului, catehumenul spunea, adresându-se mereu lui satana: ,,Şi întregului tău cult”. El se lepăda astfel de idolatrie şi de toate superstiţiile.

El se întorcea apoi către răsărit, unde Dumnezeu aşezase raiul, în care omenirea nevinovată trăise fericită[183], şi la porunca episcopului el spunea crezul şi apoi intra în biserică.

Îl dezbrăcau îndată pe catehumen de veşmântul[184] său, care era considerat simbolul omului vechi; goliciunea sa era imaginea celei a lui Iisus Hristos pe cruce, adică ea semnifica renunţarea completă la toate lucrurile din lume. ,,Lucru admirabil, spune Sfântul Chiril, voi aţi venit goi în faţa întregii lumi şi nu aţi roşit; voi sunteţi într-adevăr imaginea tatălui nostru Adam, care era gol în rai şi nu simţea nici o ruşine pentru aceasta”.

Atunci când catehumenul era dezbrăcat astfel de hainele sale, era uns pe tot trupul, de la păr până la picioare, cu ulei[185]. Acest ulei fusese sfinţit; fusese chemat [numele lui] Dumnezeu asupra lui şi se făcuseră rugăciuni ca el să aibă puterea de a distruge ultimele rădăcini ale păcatului şi de a izgoni diavolii.

După această ungere, catehumenul era condus la sfânta scăldătoare a botezului dumnezeiesc[186]. Episcopul îl întreba dacă el crede în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh şi, la răspunsul său afirmativ, era cufundat de trei ori în apă, în amintirea morţii lui Hristos, a celor trei zile cât a stat în mormânt, şi a învierii Sale.

Aşa era botezul, considerat nu numai un mijloc de iertare a păcatelor, ci şi de înfiere şi identificare cu Iisus Hristos[187].

Aşa cum Hristos, ieşind din Iordan unde primise botezul de la Ioan, a primit Sfântul Duh care S-a pogorât asupra Lui în chip văzut, tot aşa catehumenul, ieşind din scăldătoarea botezului, primea o ungere care făcea să se pogoare asupra lui Sfântul Duh, adică confirmarea[188]. Ungerea era făcută cu un ulei înmiresmat căruia rugăciunea şi invocarea îi confereau o putere reală care făcea din el un dar al lui Hristos şi un mijloc de împărtăşire a Sfântului Duh. ,,Aşa cum, spune Sfântul Chiril[189], pâinea euharistiei, după invocarea Sfântului Duh, nu mai este o pâine obişnuită, ci trupul lui Hristos, tot aşa uleiul înmiresmat nu mai este o mireasmă obişnuită după invocare, astfel că sufletul însuşi este atins atunci când trupul primeşte ungerea”[190].

Această ungere era făcută, mai întâi pe frunte[191], apoi pe urechi, pe nas şi pe piept.

Numai după primirea mirungerii, catehumenul era socotit vrednic de numele de creştin[192]. Botezul însuşi nu era decât un mijloc de a ajunge la vrednicia de a purta acest nume.

Ungerea, din mirungere, nu era un simplu ritual exterior, după Sfântul Chiril, ci o taină care producea prin sine efectele sale în sufletul care avea o dispoziţie bună.

Cea de-a patra cateheză mistagogică este dedicată dogmei prezenţei reale a trupului şi sângelui lui Hristos în euharistie. Este de remarcat că Sfântul Chiril separă chestiunea dogmatică de chestiunea practică, sau de împărtăşanie care face subiectul celei de-a cincea şi ultime cateheze[193].

El aminteşte textul Sfântului Pavel despre instituirea euharistiei şi cuvintele lui Iisus Hristos. El le înţelege în sensul lor propriu şi întreabă: ,,Cine ar putea să demonstreze că sunt false asemenea expresii: Acesta este trupul meu; acesta este sângele meu[194] ?”[195]

,,Dumnezeu a schimbat apa în vin în Cana Galileei, şi noi nu vom găsi vrednic de a crede atunci când El schimbă vinul în sângele Său[196] ? Să primim deci cu convingere lăuntrică pâinea şi vinul ca pe trupul şi sângele lui Hristos; căci sub chipul pâinii este trupul care îţi este dat; şi sub chipul vinului este sângele care îţi este dat; pentru ca, luând trupul şi sângele lui Hristos, tu să fii părtaş la acelaşi trup şi acelaşi sânge cu al Său. Noi devenim astfel purtători de Hristos, atunci când membrele noastre au participat la trupul şi sângele Său”[197].

Totuşi, Sfântul Chiril nu vroia să se înţeleagă aceste cuvinte într-un sens material şi într-o părtăşie exterioară, ci într-un sens duhovnicesc[198] care nu înlătura nimic din realitate. Elementele pâinii şi vinului rămân pentru exterior, pentru simţuri; dar participarea sufletului şi a trupului la trupul şi sângele lui Hristos nu este mai puţin reală. Nici ochii, nici gustul nu sunt cele care ne adeveresc realitatea; credinţa este cea care ne dă convingerea lăuntrică că pâinea şi vinul sfinţite sunt trupul şi sângele lui Hristos[199]. După această credinţă lăuntrică, ceea ce părea pâine nu mai este pâine, ci trupul lui Hristos, chiar dacă pâinea rămâne evidentă pentru gust; ceea ce părea vin nu mai este vin, ci sângele lui Hristos, chiar dacă vinul rămâne evident pentru gust[200].

Noi vom scoate din cea de-a cincea şi ultima cateheză informaţiile liturgice care sunt cuprinse în ea.

,,Voi aţi văzut, spune el[201], pe diacon oferind episcopului şi preoţilor care înconjoară altarul apă pentru a se spăla pe mâini. Aceasta nu era deloc pentru a ne curăţi, căci noi eram curaţi intrând în biserică, ci spălarea rituală a mâinilor este un simbol al curăţeniei cu care trebuie să ne apropiem de sfintele taine”.

După ce a oferit apa episcopului şi preoţilor, diaconul a spus cu voce tare: Să ne îmbrăţişăm unul pe altul într-o îmbrăţişare frăţească[202]. Acest sărut este simbolul unirii care trebuie să domnească între suflete şi al uitării ofenselor, fiindcă este interzis a te arăta înaintea altarului cu duşmănie în inimă.

Episcopul, ridicând vocea, spune apoi: Sus să aveţi inimile ![203] Apropiindu-se momentul copleşitor, spune Sfântul Chiril, inimile trebuie să se ridice către cer şi să nu se coboare către lucrurile de pe pământ. Credincioşii răspundeau episcopului: Avem [inimile ridicate] către Domnul[204].

Preotul continua cu voce tare: Să mulţumim Domnului şi credincioşii răspundeau: Cu vrednicie şi cu dreptate [este a ne închina ...][205].

,,Apoi, continuă Sfântul Chiril[206], noi pomenim cerul, pământul şi marea, soarele şi luna, stelele şi tot ce a fost creat înzestrat cu raţiune sau fără raţiune, care este văzut sau nevăzut; Îngeri, Arhangheli, Începătorii, Stăpânii, Domnii, Puteri, Tronuri, Heruvimi cu multe feţe, Serafimi pe care Isaia i-a văzut în jurul tronului lui Dumnezeu, acoperindu-şi faţa cu două aripi, picioarele cu alte două aripi şi slujindu-se de alte două încă pentru a zbura. Cu aceşti Serafimi noi spunem: ‘Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Atotputernic’[207].

După ce ne-am sfinţit prin aceste laude duhovniceşti[208], noi Îl rugăm pe Domnul cel binefăcător să-L trimită pe Sfântul Său Duh asupra materiilor aşezate pe altar pentru a face din pâine trupul lui Hristos şi din vin sângele lui Hristos[209], căci tot ceea ce atinge Sfântul Duh este sfinţit şi schimbat[210]”.

Atunci când jertfa duhovnicească este împlinită[211], noi ne rugăm lui Dumnezeu pentru pacea Bisericilor, pentru buna întemeiere a lumii, pentru împăraţi, pentru armată, pentru cei bolnavi şi cei mâhniţi; ne rugăm şi oferim jertfa pentru toţi cei care au nevoie de ajutor.

Apoi, facem pomenire pentru cei care dorm somnul cel de moarte[212]: patriarhii mai întâi, proorocii, apostolii, mucenicii, pentru ca prin rugăciunile şi mijlocirile lor Dumnezeu să primească rugăciunea noastră. Apoi, ne rugăm pentru sfinţii noştri părinţi defuncţi, episcopii şi toţi cei care sunt morţi dintre noi, încredinţaţi că rugăciunile noastre sunt de mare ajutor pentru sufletele lor când ele sunt făcute în timp ce sfânta şi preacinstita jertfă este sub ochii noştri pe altar[213].

După aceea, noi rostim rugăciunea pe care ne-a învăţat-o Mântuitorul: Tatăl nostru care eşti în ceruri etc. Sfântul Chiril explică toată rugăciunea şi adaugă: ,,Atunci când este terminată, tu spui Amin; este un semn de asentiment faţă de tot ceea ce a fost cerut în rugăciune”[214].

Episcopul ridică apoi vocea şi spune: Sfintele sfinţilor[215]. Credincioşii răspund: [Nu există decât] Unul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos[216]. Apoi un cleric cântă: Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul[217], pentru a-i invita pe credincioşi să se apropie de comuniune şi să-şi amintească că nu trebuia să se raporteze la gust pentru a-L recunoaşte pe Cel pe care-L primeau.

,,Nu te apropia de comuniune, spune Sfântul Chiril, întinzând mâinile şi depărtând degetele[218], ci pune mâna ta stângă sub cea dreaptă şi formează ca un tron menit a-L primi pe Împăratul tău. Primind trupul lui Hristos în căuşul mâinii tale, răspunde Amin. Atunci când vei sfinţi ochii tăi privind sfântul trup, ia-l, fiind atent să nu laşi să se piardă nici o firimitură.

După împărtăşirea cu trupul lui Hristos, apropie-te de potirul cu sângele Său[219]; nu întinzând mâinile, ci înclinându-te într-o atitudine plină de respect şi veneraţie, şi spune: Amin după ce ai luat sângele lui Hristos; atunci când buzele tale sunt încă impregnate, şterge-le cu mâna ta şi sfinţeşte prin atingere fruntea ta, ochii tăi şi celelalte simţuri. În fine, ascultă rugăciunea de lucrare a harului şi mulţumeşte lui Dumnezeu că ţi-a îngăduit să participi la taine atât de mari”.

Încheind, Sfântul Chiril îi încurajează pe credincioşi să se împărtăşească, chiar dacă ar fi comis vreun păcat[220], dacă ei se pocăiau.

Catehezele Sfântului Chiril sunt pline de cunoştinţe scripturistice; stilul lor este blând şi evlavios. Învăţăturile pe care le conţin despre disciplina Bisericii primare, dogma sa, sfintele sale taine demonstrează cu limpezime că în secolul al IV-lea Biserica sobornicească era aceeaşi cu cea care este încă în Răsărit, şi că ea nu cunoştea nici constituţia monarhică, nici democraţia presbiteriană, nici sistemele şi dogmele noi care au denaturat în Apus Bisericile creştine. Opera Sfântului Chiril are o importanţă teologică incontestabilă; ea nu are o valoare mai mică din punct de vedere istoric.

Deţinem încă de la Sfântul Chiril al Ierusalimului o predică despre slăbănog; o epistolă către împăratul Constanţiu în legătură cu o cruce luminoasă care s-a arătat în nori deasupra Ierusalimului în anul 351, în ziua Cincizecimii[221]. Mai mulţi autori au citat fragmente din alte omilii ale aceluiaşi părinte. I s-au atribuit câteva opere pe care erudiţii le consideră pe drept apocrife. Ceea ce avem de la marele şi sfântul episcop al Ierusalimului este suficient pentru a-l aşeza în rândul celor mai însemnaţi scriitori din secolul al IV-lea.

Să trecem din Ierusalim în Cezareea Capadociei, unde trăia un episcop încă mai ilustru decât Chiril – Vasilie cel Mare. Fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa, nu ezită să-i dea acestui bărbat renumit o misiune providenţială în planul conceput de Dumnezeu pentru a păstra şi a apăra adevărul în lume[222]. Această misiune a fost de a apăra adevărul sobornicesc împotriva arienilor care, prin glasul lui Arie, Aetie, Eunomie, Eudoxie şi a atâtor alţi apostaţi, coalizau cu puternicii pământului pentru a distruge dogma revelată.

Atunci când aceşti oameni îşi urmăreau scopul cu o energie diabolică, a apărut marele Vasilie, strălucind ca o lumină puternică în mijlocul unei nopţi întunecoase, ca un far pentru a-i călăuzi pe cei care luptau în mijlocul valurilor erorii. El a pornit lupta împotriva prefecţilor, preşedinţilor şi generalilor; el vorbea liber împăraţilor; el ridica glasul în predicile şi epistolele sale împotriva tuturor duşmanilor credinţei. El nu se temea de exil, fiindcă socotea cerul ca fiind unica patrie a omului, şi pământul întreg era în ochii săi un loc de exil. Lui, care murea în fiecare zi, nu putea să-i fie teamă de moarte. Când un anume prefect i-a spus într-o zi că va pune să fie tăiat în bucăţi, el s-a mulţumit să surâdă zicându-i: ,,Vă mulţumesc cel puţin pentru bunăvoinţa pe care mi-o arătaţi”.

Vasilie a fost în Răsărit ceea ce Atanasie era în Egipt: apărătorul cutezător al Bisericii soborniceşti şi al integrităţii dogmei sale.

Vasilie s-a născut în jurul anului 329, aproape în acelaşi timp cu prietenul său apropiat şi demn Grigorie supranumit Teologul. După toate probabilităţile, el era originar din Cezareea, al cărei episcop a fost ulterior. Acest oraş, aşezat la poalele Muntelui Argee, purtase numele de Maza sau Mazaca, de unde vine numele lui Mosoch, tatăl capadocienilor. Tiberiu a făcut din Capadocia o provincie a Imperiului Roman şi a dat capitalei sale numele de Cezareea. În epoca în care s-a născut Vasilie, acest oraş era înfloritor; populaţia era foarte instruită şi aproape în întregime creştină.

Mama lui Vasilie era capadociană, dar tatăl său era de origine armeană şi strămoşii săi erau originari din Sevasta. Familia sa, atât din partea tatălui cât şi a mamei, era nobilă, ilustră şi bogată. Vasilie era onorat mai ales de a o avea ca bunică pe Sfânta Macrina, care primise învăţăturile de la Sfântul Grigorie Taumaturgul. Macrina l-a instruit pe nepotul său în dogma acestui om apostolic, şi Vasilie se bucura de a fi rămas credincios învăţăturii sale. Macrina şi soţul ei au pătimit mult în timpul persecuţiei lui Diocleţian, dar curajul lor fusese mai presus de violenţele tiranilor.

Tatăl marelui episcop al Cezareei se numea Vasilie şi mama sa Emelia. Şi unul şi altul erau la fel de distinşi prin calităţile lor intelectuale, ca şi prin virtuţile lor. Ei erau demni de a avea copii ca Vasilie cel Mare, Grigorie de Nyssa, Petru de Sevasta şi evlavioasa fecioară Macrina, care, prin virtuţile ei, amintea de bunica cu acelaşi nume.

Dintre rudele pe care Vasilie însuşi le-a făcut cunoscute în epistolele sale, noi îl remarcăm în special pe Sorano, duce de Scitia. Cele mai ilustre familii ale acestei ţări, ale Pontului şi Capadociei erau unite cu cele ale lui Vasilie tatăl şi ale Emeliei.

După ce a primit primele lecţii de literatură şi elocvenţă de la tatăl său, care trecea drept omul cel mai elocvent din Cezareea, Vasilie a mers în Palestina şi a urmat cursurile şcolii din Cezareea pe care Origen, preotul Pamfil şi Eusebiu o făcuseră foarte vestită. Vasilie s-a distins acolo prin înclinaţia sa pentru elocvenţă şi filozofie. El a mers din Cezareea Palestinei la Constantinopol, unde a urmat cursurile faimosului retor Libanius care manifesta faţă de el cea mai mare stimă şi lăuda elocvenţa sa, ca şi seriozitatea moravurilor sale.

Vasilie a părăsit şcolile din Constantinopol în jurul anului 350 şi s-a îndreptat către Atena. El l-a găsit acolo pe Grigorie, compatriotul său, şi a legat cu acesta o strânsă prietenie. Atunci când Grigorie, lipsit prin moarte de prietenul său, a vrut să-i facă un elogiu, şi-a amintit cu emoţie de viaţa pe care o duseseră împreună la Atena.

,,Cum, spune el[223], să-mi amintesc fără emoţie ? Ştiinţa care duce mai mult ca orice alt lucru la gelozie, era scopul către care tindeam şi unul şi celălalt; şi cu toate acestea nu exista nici o gelozie între noi. Concurenţa care exista între noi nu ne ducea decât către a studia; noi luptam nu pentru a primi o distincţie, ci pentru a o ceda celuilalt. Succesele noastre erau comune; noi nu aveam în noi doi decât un singur suflet. Este logic a respinge sistemul potrivit căruia toate fiinţele ar fi unele în altele; dar eu pot spune că noi [doi] eram doar unul.

Virtutea era unicul scop al strădaniilor noastre; noi căutam să ne rânduim viaţa în vederea nădejdilor vieţii viitoare. Legea lui Dumnezeu era călăuza noastră şi noi ne încurajam reciproc către virtute; dacă nu m-aş teme că par orgolios, aş spune că noi aveam o regulă unul pentru celălalt şi că, după faptele noastre reciproce, distingeam ce era bine de ce era rău. Noi nu aveam nici o relaţie cu aceia dintre studenţi care erau insolenţi sau cu moravuri rele; cei mai caşti erau cei pe care îi frecventam. Noi îi evitam pe cei care erau certăreţi şi încăpăţânaţi şi nu aveam legături decât cu cei paşnici şi a căror conversaţie ne putea fi utilă.

Noi ştiam că mult mai lesne este a contracta viciul decât a transmite virtutea, a dobândi o boală de la alţii decât a da propria sănătate. Ştiinţele agreabile ne plăceau mai puţin decât cele utile, deoarece ştiinţa poate forma tinerii spre virtute, dar la fel îi poate conduce către păcat. Noi nu cunoşteam decât două drumuri; cel care ne conducea la Biserică şi la sfinţii doctori care dădeau acolo învăţătura religioasă; celălalt, pe care îl iubeam mai puţin, ne conducea către profesorii care ne învăţau ştiinţele. Noi lăsam altora drumurile către spectacole, adunări profane, festinuri. Marea noastră chestiune şi slava noastră consta nu în a avea titluri faimoase, ci pe acela de creştini şi de a fi vrednici de el”.

Atena era un oraş foarte periculos pentru tineri; se găseau acolo mai mulţi idoli decât în tot restul Greciei şi idolatria făcea acolo o propagandă activă. Dar ceea ce îi cucerea pe alţii nu făcea decât să-i întărească pe Vasilie şi Grigorie în credinţă; ei studiau idolatria de aproape; au surprins toate şarlataniile sale şi nu au avut pentru ea decât dispreţ. În loc să se lase seduşi de plăceri, ei au conceput încă de atunci proiectul lor de a trăi în singurătate după exemplul asceţilor din Egipt şi din Tebaida şi de a închina lui Iisus Hristos ştiinţa şi elocvenţa lor.

Mai mulţi studenţi, fără a fi atât de distinşi ca Vasilie şi Grigorie, au încercat să-i imite şi au format un grup al cărui conducător era Vasilie. El datora această distincţie înaltei sale capacităţi care-i atribuise locul întâi în studiul literaturii, lingvisticii şi filozofiei. El nu a învăţat din matematici decât ceea ce-i era necesar pentru a nu avea de ce să se teamă de obiecţiile celor care erau iscusiţi în această ştiinţă. El nu neglija nici o cunoştinţă utilă; dar caracterul particular al geniului său era profunzimea filozofică unită cu o elocvenţă vie şi mobilizatoare. Sub acest dublu raport, el câştigase încă din tinereţe o mare reputaţie.

În ce-l priveşte pe Grigorie, el unea cu pătrunderea filozofică un geniu poetic şi strălucitor. El merita titlul de Teologul datorită observaţiilor sale filozofice despre adevărul revelat; şi poeziile sale dovedesc că el ştia să îmbrace cele mai profunde idei teologice în cele mai elegante forme.

Vasilie şi Grigorie au cunoscut la Atena un mare număr de studenţi care ocupau încă de atunci poziţiile cele mai înalte în Biserică şi stat. Printre ei se afla împăratul Iulian despre care ei au avut încă de atunci o părere nu tocmai bună.

Când a venit vremea ca cei doi prieteni să părăsească şcolile din Atena, profesorii şi studenţii s-au întrecut în strădaniile lor de a-i reţine. Vasilie s-a opus tuturor stăruinţelor, dar Grigorie a fost biruit, deoarece Vasilie însuşi se alătura celorlalţi pentru a-l determina să rămână. Era o trădare, spunea prieteneşte Grigorie, dar fără îndoială conştiinţa nu i-a reproşat lui Vasilie trădarea sa într-un mod prea vehement şi Grigorie nu a căutat defel să se răzbune pentru aceasta.

Vasilie a trecut prin Constantinopol şi s-a îndreptat către Cezareea Capadociei. El a vizitat principalele oraşe ale acestei provincii şi pe cele din Pont; pretutindeni vroiau să-l reţină şi să-l pună în fruntea şcolilor, dar înclinaţiile sale îl duceau în alte părţi. El vroia să urmeze cuvânt cu cuvânt poveţele evanghelice, să se lipsească de bunurile sale spre binele săracilor, şi să nu mai viseze decât să practice înalta filozofie pe care Iisus Hristos a revelat-o lumii. Nici la Atena, nici la Constantinopol nu trebuia să meargă pentru a primi lecţii, ci în singurătăţile unde trăiau adevăraţii cinici creştini care nu nesocoteau din orgoliu, ca Diogene, plăcerile lumii, ci se pătrundeau de idei mult mai înalte.

Deci, el a parcurs pustietăţile din Mesopotamia, Celesiria, Palestina şi Egipt. El a cules de peste tot cele mai înalte lecţii de virtute; dar, în acelaşi timp, el i-a văzut pe episcopii ortodocşi persecutaţi, exilaţi sau urmăriţi de arienii care, protejaţi atunci de Constanţiu (357), umpleau imperiul de tulburare şi dezbinări. Luptele interne dintre credincioşi şi episcopi îl umpleau de tristeţe, şi el căuta în Scripturi să găsească pricina acestei triste stări a Bisericii pentru care totuşi Iisus Hristos a murit şi căreia i L-a trimis pe Sfântul Duh. El a înţeles că orgoliul era cauza dezbinărilor, cu alte cuvinte, duhul omului vroia întotdeauna să se răscoale împotriva lui Dumnezeu şi să opună adevărului concepţiile sale iluzorii. El a dobândit astfel un ataşament mult mai profund faţă de dogma străveche şi neschimbătoare.

La întoarcerea în Cezareea Capadociei, Vasilie a fost numit citeţ de către episcopul acestui oraş, care se temea să nu-i fie răpită o comoară atât de preţioasă. Cu toate că a fost ataşat de această Biserică, el nu a crezut că se sustrage de la datoria sa părăsind-o pentru a trăi în singurătate în Pont. În Capadocia, el îi cunoscuse şi îi admirase pe monahii care urmau regulile lui Evstatie de Sevasta, şi nu a vrut să creadă că ei fuseseră eretici, aşa cum afirmau mai mulţi. El nu a intrat în asociaţia lor, ci a preferat să se retragă într-o casă de la ţară care aparţinea familiei sale şi care era situată în Pont, pentru a practica acolo filozofia creştină aşa cum o înţelegea el.

Deja mai multe din rudele sale vieţuiseră în acest loc ca adevăraţi pustnici. Mama sa Emelia, sora sa Macrina şi fratele său Petru, de atunci episcop de Sevasta, practicaseră acolo virtuţile creştine până la cele mai înalte trepte ale desăvârşirii. Alături de locuinţa familiei sale, el a întemeiat o mânăstire de călugări pe care a condus-o până când a fost ales episcop de Cezareea, şi care a fost condusă după el de fratele său Petru.

Grigorie nu a venit deloc la început să împărtăşească viaţa sa ascetică; el a fost reţinut la Nazianz de grijile pe care le avea faţă de tatăl său şi mama sa, deja foarte înaintaţi în vârstă. Tatăl lui Grigorie purta acelaşi nume cu fiul său şi era episcop de Nazianz. Grigorie ar fi vrut să-l atragă pe Vasilie în ţara în care locuia el; dar acesta a preferat singurătatea sa din Pont. El i-a descris prietenului său viaţa creştină pe care o ducea el acolo şi îl invita să vină în sfârşit să se reîntâlnească pentru a pune în practică acolo proiectul pe care îl concepuseră la Atena. Grigorie s-a hotărât în cele din urmă să se supună sfaturilor prietenului său; el a mers să-l întâlnească şi ei au vieţuit împreună împărţind timpul lor între studiul Sfintelor Scripturi, rugăciune şi muncile fizice.

Vasilie a întemeiat în Pont multe alte mânăstiri şi a scris regulile pe care trebuiau să le urmeze monahii. El a fost considerat pe bună dreptate adevăratul întemeietor şi legiuitor al vieţii ascetice în Răsărit.

După ce a vieţuit câtva timp alături de el, Grigorie s-a întors la Nazianz. Acolo el a fost făcut preot în pofida dorinţei lui. Înalta idee pe care o avea despre preoţie îl împiedica să-şi împlinească îndatoririle [de preot] şi el s-a refugiat la prietenul său Vasilie, care-l solicita mereu să vină să i se alăture (362).

Vasilie era în singurătatea sa împreună cu prietenul său Grigorie când Iulian i-a scris epistola despre care am vorbit. La puţin timp după aceea, el a plecat la Cezareea la rugămintea episcopului Dianee care era pe moarte. Eusebiu, ales [episcop] după moartea lui Dianee, s-a grăbit să-l înalţe pe Vasilie la treapta preoţiei pentru a-l reţine la Cezareea, unde putea fi atât de util turmei sale. Dar curând invidia a schimbat sentimentele lui Eusebiu care nu putea să vadă fără ciudă că ilustrul preot se bucura în oraş de o influenţă mai mare ca a sa. El a început să-l prigonească pe Vasilie; oraşul şi monahii i-au ţinut partea [lui Vasilie] împotriva episcopului, atunci când smeritul Vasilie a fugit în singurătatea sa din Pont. El a rămas acolo 3 ani, după care Grigorie l-a împăcat cu Eusebiu care l-a rechemat la Cezareea.

Faptele lui Vasilie ca preot şi episcop de Cezareea aparţin istoriei propriu-zise, şi ele vor avea în relatarea noastră locul pe care-l merită.

Pentru moment, noi trebuie să studiem operele acestui mare bărbat.

Dintre operele sale exegetice, trebuie să punem pe primul loc cele 9 omilii despre primul capitol al Facerii[224]. Acestea constituie o explicaţie aprofundată a creării lumii. Mai întâi, el opune unele altora diversele sisteme filozofice privind originea naturii[225]. Aceste sisteme, care sunt până astăzi ceea ce erau în perioada în care Vasilie le studia la Constantinopol şi la Atena, nu se bazează decât pe ipoteze contradictorii şi nu se apropie de filozofia profundă care emană din primele cuvinte ale Facerii: Întru început au făcut Dumnezeu cerul şi pământul.

Mai înainte de toate a apărut principiul lumii: Dumnezeu. Pentru a-l evita, filozofii au inventat mişcarea care ar fi fost cauza organizării naturii; dar această mişcare, care este principiul ei ? Toate sistemele dau înapoi în faţa dificultăţii, dar nu o rezolvă şi nu răspund la această întrebare primordială: care a fost principiul lucrurilor ? Filozofia a afirmat că acest principiu era în natura însăşi; dar natura, fiinţă multiplă, nu poate avea în ea însăşi un principiu identic; nu se zăresc în ea decât rezultate diferite, potrivit legilor stabilite în care nu se poate observa cauza din punct de vedere filozofic, atunci când se vrea a se face abstracţie de Dumnezeu.

Lumea a fost făcută întru început; adică, odată cu lumea a început timpul menit a măsura, prin clipe succesive, existenţele contingente ale fiinţelor care trebuiau s-o locuiască. Dar înainte de acest timp al lumii văzute, a existat o altă lume nevăzută despre care noi putem avea idee, dar a cărei natură este de neînţeles pentru noi[226].

Vorbind despre cerul şi pământul create de Dumnezeu, Sfântul Vasilie discută pe larg toate sistemele filozofice prin intermediul cărora se pretindea că ele sunt explicate. Se observă că el a făcut un studiu cât se poate de serios asupra acestor sisteme, şi obiecţiile pe care el le aduce acestora sunt de necombătut. Nu este cu putinţă decât a cădea în speculaţii absurde şi contradictorii din momentul în care se vrea a fi eliminat Dumnezeu şi legile Sale privind natura, şi a căuta raţiunea lucrurilor în lucrurile însele.

Dar aşezându-L pe Dumnezeu la începutul creaţiei pentru a o explica şi a-i determina principiul, Sfântul Vasilie nu caută [aici] deloc să facă lumină în ce priveşte originea şi evoluţiile lucrării dumnezeieşti.

Iniţial, cerul şi pământul erau în starea de simple elemente, amestecate unele cu altele, şi fără această ordine pe care Dumnezeu a aşezat-o apoi prin voinţa Sa, adică prin legile pe care le-a impus tuturor fiinţelor. Pământul nu era la început decât o masă lichidă[227]. Apa care trebuia mai târziu să fie reunită şi să alcătuiască mările era răspândită pe toată suprafaţa pământului. Elementele fiind astfel amestecate, era necesară o muncă de organizare primară care s-a săvârşit prin voinţa lui Dumnezeu şi care pregătea pentru acestea o stare completă şi perfectă.

Această lucrare primordială se realiza într-o masă inertă, întunecată, ale cărei elemente erau dizolvate în apă, care forma un vast abis[228]. Peste acest abis Se purta Duhul lui Dumnezeu care acoperea, ca să spunem aşa, opera de creare şi dezvolta elementele sale de organizare[229].

Durata acestei incubaţii dumnezeieşti nu este fixată. Deci se poate admite ceea ce se va considera necesar pentru alcătuirea acestor materii primare care par să formeze temeliile pământului; ştiinţa poate de asemenea să se dedice în mod liber studierii şi determinării naturii lucrării diverselor elemente în formarea nucleului terestru.

Deodată, glasul lui Dumnezeu a răsunat deasupra acestui abis imens şi întunecat; Dumnezeu a spus: Să se facă lumină[230] şi de îndată, spune Sfântul Vasilie, atmosfera s-a aprins şi lumina a strălucit instantaneu în imensitate. Este de remarcat că, în ce priveşte natura luminii, savantul episcop admitea în secolul al IV-lea noţiunile pe care ştiinţa modernă îşi atribuie că le-a inventat[231].

Lumina avea un timp determinat pentru a se arăta; aceasta era ziua; şi un timp pentru a dispărea, aceasta era noaptea. Acest întuneric şi această lumină alcătuiesc o perioadă care nu era determinată de mişcarea soarelui. Această perioadă a avut o durată stabilită de Dumnezeu Însuşi[232].

Asupra acestui punct totuşi, expunerea revelată despre creaţie nu deranjează deloc sistemele ştiinţifice care s-ar putea inventa pentru a explica organizarea în care lumina trebuia să intre ca un element necesar. Nimic nu împiedică de asemenea a înţelege acest cuvânt lumină în accepţia sa mai largă, adică cu toate elementele pe care ştiinţa i le dă ca principii sau rezultate.

Durata luminii şi a întunericului nefiind determinată înainte de crearea soarelui, prima zi trebuie înţeleasă în sensul unei perioade nedefinite, nedeterminate. De aceea textul biblic nu numeşte această perioadă prima zi, ci într-o manieră generală, zi una[233].

Atunci când Facerea foloseşte cuvintele Dumnezeu au zis nu trebuie a se crede, spune Sfântul Vasilie, că El ar fi emis un sunet analog cuvântului omenesc. Voinţa dumnezeiască, prima mişcare a inteligenţei Sale, este Cuvântul lui Dumnezeu. Este totuna cu ceea ce învaţă Sfântul Ioan [Evanghelistul], că Dumnezeu a creat totul prin Cuvântul Său şi că acest Cuvânt era Dumnezeu Însuşi.

După ce a creat lumina, Dumnezeu a creat tăria (sau bolta cerească), pentru a despărţi apă de apă. Este acesta alt lucru decât cerul care la început a fost creat deodată cu pământul ? Sfântul Vasilie îşi pune această întrebare[234] şi răspunde că tăria este spaţiul vast unde Dumnezeu ţine ca o rezervă masa de apă care corespunde forţei absorbante a focului. Acest foc este unul dintre principiile vieţii întregii naturi; el [focul] ar epuiza curând apele de pe suprafaţa pământului dacă tăria nu ar da drumul apelor de sus care reînnoiesc apele terestre.

Crearea tăriei, cu alte cuvinte, marea lucrare a separării apelor care ţineau dizolvate elementele terestre, a fost lucrarea din cea de-a doua zi, nu de durata cu care a fost numită atunci când a fost creat soarele, ci cu o durată nedefinită pe care ştiinţa o poate prelungi atât cât îi va conveni.

În această omilie, ca în cele anterioare, Sfântul Vasilie expune diversele sisteme filozofice şi le combate cu argumente temeinice, ca şi erorile anumitor eretici care vroiau să înţeleagă Facerea într-o manieră alegorică şi bazau pe aceste interpretări fanteziste ideile cele mai bizare şi mai eronate. Savantul doctor a studiat foarte serios ştiinţele fizice şi matematice, şi el se serveşte de cunoştinţele sale pentru a stabili că dogma revelată era mai îndestulătoare pentru inteligenţă decât toate sistemele diferitelor şcoli. Omiliile sale despre lucrarea celor şase zile nu au putut fi adresate decât credincioşilor foarte învăţaţi; deoarece detaliile ştiinţifice pe care ele le conţin erau mult deasupra inteligenţei comune.

În prefaţa celei de-a patra omilii, Sfântul Vasilie îi invită pe auditorii săi să studieze lucrarea Creatorului şi să prefere această contemplare plăcerilor jalnice la care se dedau cei care nu vedeau în lume decât mijloace de a se lăsa pradă patimilor lor.

În cea de-a treia zi, Dumnezeu a reunit în spaţiile vaste numite mări apele care rămăseseră pe suprafaţa pământului, şi a apărut uscatul. Pe acest element s-a desfăşurat o imensă odrăslire a tuturor plantelor care trebuiau să-şi dobândească creşterea sub acţiunea luminii care urma întunericului, şi alcătuia cea de-a treia perioadă sau cea de-a treia zi. Sfântul Vasilie explică această lucrare din cea de-a treia perioadă în cea de-a patra omilie a sa[235].

Sub acţiunea legilor create prin voinţa lui Dumnezeu, elementele terestre au fost grupate într-o manieră diferită de maniera în care apa se putea aduna, după legea care i-a fost dată, în spaţiile cele mai de jos şi forma mările. Uscatul a apărut atunci şi Dumnezeu i-a dat numele de pământ, şi noianelor de apă care s-au reunit în terenurile cele mai joase le-a dat numele de mări[236].

Cea de-a cincea omilie[237] dedicată odrăslirii terestre este plină de detalii curioase cu privire la utilitatea plantelor, fie pentru alimentaţie, fie pentru conservare sau vindecarea oamenilor şi animalelor. Noi nu trebuie deloc să intrăm în detalii; ne va fi suficient să spunem că Sfântul Vasilie furnizează acolo dovada că el cunoştea bine istoria naturală, aşa cum el ne-a dat mai înainte dovezi despre cunoştinţele sale de fizică, matematică şi geografie. Puţini oameni din secolul al IV-lea aveau cunoştinţe atât de complete.

În cea de-a patra zi sau perioadă nedefinită, Dumnezeu a creat astrele pentru a determina prin mişcările lor de revoluţie durata zilei şi a nopţii, anotimpurile, anii, epocile. Este subiectul celei de-a şasea omilii a Sfântului Vasilie[238]. El expune acolo noţiunile astronomice cele mai exacte şi respinge fanteziile astrologilor care atribuiau astrelor o menire pe care n-o primiseră de la Creator.

În cea de-a cincea zi, care este prima care trebuie acceptată ca având durata de 24 ore, deoarece exista soarele, Dumnezeu a creat animalele; mai întâi, pe cele mai puţin desăvârşite care trăiesc în ape, şi reptilele; apoi, păsările care ocupă un loc superior în viaţa organică.

Sfântul Vasilie a scris în cea de-a şaptea omilie despre reptile; şi cea de-a opta despre peşti şi păsări[239]. Aceste cuvântări sunt de cel mai mare interes pentru a constata starea ştiinţelor naturale în secolul al IV-lea. Cărţile filozofilor din aceeaşi epocă nu conţineau atâtea informaţii şi mai ales nu sunt scrise într-un stil atât de frumos.

Cea de-a noua omilie este consacrată lucrării din cea de-a şasea zi în timpul căreia Dumnezeu a creat animalele înzestrate cu o structură superioară şi care vieţuiesc pe pământ, şi la urmă omul, cea mai desăvârşită dintre fiinţe sub raportul organizării şi căruia Dumnezeu i-a dat un element spiritual, sufletul, care-l aşază într-un grad excepţional deasupra tuturor celorlalte fiinţe aparţinând lumii văzute.

Se pot considera o adăugire la Hexameron omiliile Sfântului Vasilie despre condiţia omului, locul pe care-l ocupă el în creaţie şi despre rai, unde a fost aşezat primul om.

Expunând prima chestiune, Sfântul Vasilie comentează textul Facerii privind întâietatea acordată omului în faţa celorlalte fiinţe cu structură superioară[240]. Iată definiţia creştină pe care el o dă omului: ,,Este o operă a lui Dumnezeu înzestrată cu raţiune şi făcută după chipul Creatorului”[241]. Se întâlnesc în aceste cuvântări observaţii fiziologice de cel mai mare interes, şi sfântul doctor combate aici cu tărie prejudecata păgână despre inferioritatea naturală a femeii.

Omilia despre rai, atât cât ne-a parvenit din ea, nu pare întreagă. Sfântul Vasilie deplânge acolo că, prin decăderea umană, răul se găseşte alături de bine în această natură pe care Domnul a creat-o atât de bună şi de admirabilă.

Sfântul Vasilie a alcătuit probabil un comentariu al tuturor psalmilor. Această lucrare nu ne-a parvenit în întregime; dar ceea ce avem din ea este demn de elocvenţa şi geniul marelui doctor. Se poate spune acelaşi lucru despre fragmentele din comentariul său la Proorocul Isaia[242].

Aceste opere exegetice erau adresate credincioşilor din Biserica Cezareei şi ne fac să vedem ce învăţătură profundă puteau înţelege credincioşii din această epocă. Tâlcuirea Sfintelor Scripturi alcătuia temelia învăţămintelor date credincioşilor în toate Bisericile. Credincioşii citeau Scriptura şi puteau să înţeleagă explicaţiile foarte înalte pe care le dădeau cei mai mari episcopi. Aceste explicaţii ne ajută să cunoaştem nu numai geniul doctorilor Bisericii, ale căror cuvântări le avem, ci şi starea intelectuală a societăţii creştine căreia păstorii puteau să-i adreseze astfel de învăţăminte.

În fruntea lucrărilor dogmatice ale Sfântului Vasilie, noi aşezăm cele trei cărţi ale sale împotriva lui Eunomie[243]. Acest eretic, aşa cum noi am remarcat deja, dedusese din arianism toate consecinţele pe care le conţinea acest sistem. Nu numai că Fiul nu mai era în ochii săi decât o făptură, ci şi Sfântul Duh nu era mai mult decât o fiinţă creată. Dumnezeu, unic în esenţă, era deopotrivă unic în ce priveşte personalitatea; Fiul şi Sfântul Duh nu erau decât agenţii Săi în lucrările Sale exterioare; Ei nu alcătuiau împreună cu El decât o Treime impropriu-zisă, fiindcă Ei nu Îşi aveau obârşia în substanţa Sa, mai înainte de toţi vecii; fuseseră doar creaţi înaintea celorlalte fiinţe contingente, şi fuseseră înzestraţi cu însuşiri superioare şi dumnezeieşti.

Arie nu ridicase decât chestiunea consubstanţialităţii Fiului. Eunomie a ridicat-o pe cea a consubstanţialităţii Sfântului Duh. Sub acest aspect a apărut arianismul spre mijlocul secolului al IV-lea. Noi am studiat deja scrierile Sfântului Atanasie al Alexandriei împotriva eunomianismului. Sfântul Vasilie a urmărit aceeaşi eroare în Răsărit, în cărţile sale contra lui Eunomie; este o lucrare de cea mai înaltă valoare teologică.

El o începe prin această observaţie sobornicească[244]: ,,Dacă toţi aceia asupra cărora a fost chemat numele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos ar fi dorit să urmeze adevărul Evangheliei şi să se mulţumească cu tradiţia apostolică şi cu simplitatea credinţei, nu ar mai fi fost nevoie să alcătuim această lucrare. Dar, adaugă el, vrăjmaşul a semănat întotdeauna neghină în sânul Bisericii; iată de ce suntem siliţi să lucrăm în favoarea celor care ar putea să se lase amăgiţi de artificiile sale”.

Într-adevăr, erezia este cea care a pricinuit toate discuţiile care au tulburat atât de profund Biserica în toate epocile istoriei sale; adevărul evanghelic nu putea fi răspunzător de aceasta, şi apărătorii săi din toate timpurile nu s-au străduit decât să-l opună, în expresia sa cea mai limpede şi cea mai exactă, sistemelor cu ajutorul cărora erezia lupta să-l întunece.

Operele Sfinţilor Părinţi din primele trei secole au demonstrat deja acest fapt incontestabil. Cei din secolul al IV-lea şi următorii îl demonstrează în egală măsură, ca şi actele Sinoadelor. Aceia care au avut dreptul de a vorbi în numele Bisericii, în timpul primelor opt secole, nu au opus tuturor inovaţiilor ereticilor decât dogma propovăduită de la început şi transmisă fără întrerupere. Nu se poate găsi în documentele care ni le-au lăsat nici cea mai mică urmă a unei dogme noi.

După Sfântul Vasilie, şi aşa cum am spus-o mai înainte, Aetie a fost primul care a extras consecinţele din sistemul arian; dar Eunomie a dat o mai mare întindere ereziei şi a prezentat-o sub aparenţe mai filozofice; iată de ce el a fost considerat adevăratul autor. Aetie era sirian; Eunomie era din Galata[245]. Acesta din urmă a procedat într-un mod foarte viclean pentru a propovădui erezia sa. În loc de a o prezenta ca pe o dogmă nouă, personală, ceea ce ar fi fost suficient pentru a fi respinsă de credincioşi, el se prefăcea că este pe nedrept incriminat şi se apăra că el nu propovăduieşte nici o eroare[246]. Acest mod făţarnic i-a câştigat adepţi care-şi imaginau că iau partea unui om atacat pe nedrept, dar Sfântul Vasilie a dezvăluit escrocheria sa.

El îl citează textual pe adversarul său şi răspunde la fiecare din afirmaţiile sale, astfel că lucrarea sa este alcătuită sub forma unui dialog între el şi Eunomie. În prima sa carte, el dezvăluie procedeul său ipocrit[247] şi opune pretenţiilor sale personale dogma tradiţională a sfinţilor. Ereticul îndrăznea să se socotească apărătorul acestei dogme tradiţionale; dar Sfântul Vasilie îl demască şi-l reduce la simpla sa expresie de inovator eretic, care abuzează de o filozofie sofistă pentru a ruina dogma pe care el părea s-o mărturisească în aparenţă.

Este remarcabil a-l vedea pe Eunomie dându-se drept apărătorul dogmei tradiţionale pentru a-i amăgi pe credincioşi. Mai mulţi eretici din vechime au recurs la aceeaşi făţărnicie, ceea ce dovedeşte că în toată Biserica se accepta drept criteriu al credinţei această mărturie permanentă a societăţii creştine la care au recurs toţi doctorii pentru a demasca erezia.

Sfântul Vasilie şi-a urmărit adversarul prin toate subterfugiile pe care i le furniza lui o filozofie nebuloasă. Doctorul creştin era un filozof mai profund decât ereticul. El respinge victorios toate afirmaţiile sale despre firea dumnezeiască, despre actul veşnic prin care El L-a născut pe Fiul mai înainte de toţi vecii şi despre actul creaţiei[248].

Mai presus de argumentele sfântului doctor pluteşte dogma, tainică, este adevărat, de neînţeles, dar certă şi revelată, a Tatălui născându-L pe Fiul mai înainte de toţi vecii. Eunomie a suprimat cele două cuvinte, Tatăl şi Fiul, şi le-a înlocuit cu Nenăscut şi Născut, cu scopul de a stabili mai uşor inegalitatea substanţială pe care el o propovăduia; dar Sfântul Vasilie l-a raportat la terminologia creştină şi la dogmă aşa cum fusese revelată, şi a respins toate sofismele sale mai mult sau mai puţin filozofice.

Pentru a explica cum Fiul era înainte de timp, deşi a fost făptură, Eunomie fixa începutul timpului la crearea astrelor; dar Sfântul Vasilie i-a opus o noţiune mai filozofică. Astrele măsoară astăzi timpul, dar nu ele l-au făcut; el [timpul] exista dinainte de astre şi corespunde în mod necesar existenţei oricărei fiinţe contingente. Naşterea Fiului având loc înaintea timpului, Fiul nu este o făptură, El a fost născut deci mai înainte de toţi vecii, şi El este împreună-veşnic cu Tatăl.

În prima sa carte, Sfântul Vasilie a avut în principal scopul de a respinge erorile lui Eunomie despre Tatăl. În cea de-a doua carte, el respinge erorile ereticului în privinţa Fiului.

Aceste erori constau mai cu seamă în interpretările false ale cuvintelor ipostas şi esenţă[249]. Valoarea teologică a acestor cuvinte nu era încă absolut determinată; dar dogma revelată nu depindea de interpretările care i se puteau da; ea era prin ea însăşi perfect definită, şi numai în urma unor discuţii sensul anumitor cuvinte a fost fixat pentru a expune această dogmă cu mai multă claritate.

Sfântul Vasilie a descoperit subterfugiile adversarului său şi a scos întotdeauna în evidenţă dogma revelată în privinţa Fiului, născut din veşnicie de Tatăl şi nefăcând împreună cu El decât un singur Dumnezeu. Toate subtilităţile despre esenţă şi ipostas au eşuat în faţa dogmei astfel înfăţişate; în faţa deosebirii soborniceşti dintre substanţa însăşi şi calităţile sau atributele distinctive ale persoanelor; în faţa cuvintelor atât de limpezi ale Sfintelor Scripturi privind împreună-veşnicia Cuvântului şi Tatălui[250].

În cea de-a treia carte a sa, Sfântul Vasilie respinge erorile lui Eunomie despre Sfântul Duh. Acest eretic pretindea că Mângâietorul era, prin natură, cel de-al treilea, aşa cum Unul-Născut era cel de-al doilea. Şi unul şi celălalt erau făpturi. El dădea aceasta drept învăţătură a sfinţilor opusă prejudecăţilor oamenilor de rând[251].

Sfântul Duh, răspunde Sfântul Vasilie, este cel de-al treilea în ordinea Persoanelor dumnezeieşti, dar nu prin natura Sa, care este aceeaşi cu cea a Tatălui şi a Fiului. Noi acceptăm că El trebuie să fie numit al treilea potrivit Scripturilor, dar nu s-a propovăduit niciodată că El ar avea o a treia natură pe care Fiul şi Tatăl i-ar fi dat-o[252]. Eunomie poate fi considerat primul care i-ar fi atribuit Fiului, ca şi Tatălui, actul de purcedere a Sfântului Duh.

Într-adevăr, el spunea că Duhul fusese făcut de Fiul potrivit poruncii Tatălui[253]. Adus de adversarul său la chestiunea originii Sfântului Duh, Sfântul Vasilie se opreşte înaintea acestei taine pentru a ne spune că nu trebuie să roşim când mărturisim necunoaşterea ei, deoarece natura însăşi este plină de taine pe care inteligenţa omenească nu le poate explica; cu atât mai mult ea nu poate explica esenţa dumnezeiască. Prin urmare, este suficient să acceptăm dogma revelată a Treimii, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, şi să credem că Sfântul Duh ne este trimis de Dumnezeu şi ne este transmis de Fiul[254].

Chestiunea referitoare la Sfântul Duh dobândind, la mijlocul secolului al IV-lea, o importanţă excepţională, Sfântul Vasilie a tratat-o din nou în cartea sa Despre Sfântul Duh, dedicată Sfântului Amfilohie, episcop al Iconiei. Acest episcop, prieten apropiat al Sfântului Vasilie[255], iubea studiul şi nu credea că se înjoseşte cerând lămuriri celui pe care întregul Răsărit îl proclamase cel mai savant episcop al Bisericii.

Ereticii, care recurseseră la toate mijloacele pentru a-i pune în încurcătură pe ortodocşi şi pentru a le dezvălui erorile, au observat că în slujbele bisericeşti, Sfântul Vasilie, rugându-se împreună cu poporul, utilizase două expresii diverse în formula de preaslăvire cu care încheia rugăciunile. Uneori, el spunea: Slava aparţine Tatălui, cu Fiul şi cu Sfântul Duh; alteori, prin Fiul în Sfântul Duh. Ei vroiau să găsească în cuvântul cu o dogmă, şi în cuvântul în o altă dogmă[256]. Sfântul Vasilie a vrut să se coboare până la această şicană gramaticală deoarece, spunea el[257], o silabă poate avea uneori cea mai mare importanţă. Da şi nu sunt două monosilabe şi pot totuşi să fie formulele erorii sau ale adevărului.

Sfântul Vasilie, care a alcătuit rugăciuni pentru cultul public, a fost făcut responsabil pentru formulele pe care le întrebuinţa. Unii le condamnau ca fiind inovaţii; alţii vedeau în ele contradicţii[258]. Sfântul Amfilohie l-a rugat pe Sfântul Vasilie să lămurească această problemă, şi această cerere a constituit ocazia frumoasei scrieri Despre Sfântul Duh.

Aetie făcuse deja observaţiile cele mai minuţioase cu privire la monosilabele de, prin şi în; el vedea acolo deosebirea esenţială dintre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. De desemna atributul Tatălui, obârşie şi principiu; prin desemna atributul Fiului, care nu era decât un mijloc; în nu desemna decât locul sau timpul în care actul dumnezeiesc fusese săvârşit[259]. Monosilabele fiind diferite, firile pe care le desemnau erau ele însele diferite; de unde el concluziona că Fiul şi Sfântul Duh aveau naturi sau esenţe diferite de cea a Tatălui, şi că Ei nu aveau dumnezeirea propriu-zisă.

Sfântul Vasilie arată[260] că monosilabele cărora Aetie şi partizanii săi le dădeau atâta importanţă erau utilizate fără deosebire în Scripturi pentru Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Aşadar, nu se puteau deduce de aici consecinţe atât de mari.

Apoi, el abordează chestiunea dogmatică în sine. El stabileşte că Fiul este egal cu Tatăl în slavă şi împreună-veşnic cu El[261]; că expresiile cu El şi prin El sunt la fel de corecte pentru a exprima actul puterii dumnezeieşti şi că ele sunt folosite în Biserică în mod egal[262]; în ce sens trebuie înţelese ele[263]. Sfântul doctor dă explicaţii foarte profunde şi perfect ortodoxe în legătură cu toate aceste chestiuni.

După ce i-a combătut pe arieni în privinţa Fiului, el expune dogma Bisericii despre Sfântul Duh[264], aşa cum rezultă ea din Sfânta Scriptură şi din tradiţia nescrisă a cărei gură[265] au fost Sfinţii Părinţi. Nu se admitea în secolul al IV-lea, nu mai mult ca în secolele anterioare, că Sfânta Scriptură a fost unicul izvor al dogmei revelate. Apostolii au scris puţin, şi Bisericile au păstrat învăţăturile lor date oral.

Sfântul Duh este El însuşi Dumnezeu; El purcede de la Tatăl; are toate atributele dumnezeirii. În ce ne priveşte, El este principiul luminii duhovniceşti, al binelui şi al mântuirii. Dogma generală a Bisericii poate fi redusă la aceste puncte principale. Dar arienii pretindeau că Sfântul Duh nu trebuia asociat deloc cu Tatăl şi cu Fiul pentru că El nu ar avea nici natura, nici demnitatea Lor[266]. Sfântul Vasilie apelează în această privinţă la formula de botez poruncită de Iisus Hristos, pentru a dovedi că ritualul sfânt care ne face creştini este săvârşit în numele Sfântului Duh, ca şi în cele al Tatălui şi al Fiului; că mărturisirea credinţei rostită la botez este întemeiată pe Sfânta Treime sau pe cele trei Persoane dumnezeieşti care nu sunt decât un Dumnezeu unic.

El combate apoi mai multe obiecţii fără rost ale ereticilor[267]; după care el revine la teza sa despre inseparabilitatea Sfântului Duh de Tatăl şi Fiul. Lucrarea lor este de nedespărţit în crearea fiinţelor inteligente, în guvernarea lucrurilor omeneşti şi în judecata care va pune capăt lumii văzute[268]. Ereticii au recurs la deosebiri subtile pentru a atribui Sfântului Duh un rang inferior în Sfânta Treime. Sfântul Vasilie îi urmăreşte pe acest teren şi-i combate cu ajutorul filozofiei, ca şi prin noţiunea exactă a dogmei revelate[269]. El dezvoltă într-o manieră foarte profundă dogma creştină a Sfintei Treimi, stabilind că Dumnezeu este unul, pentru că în El nu există decât o esenţă şi că persoanele, distincte prin atributul lor personal, nu au în ele decât o esenţă unică.

Unitatea de esenţă nu este singura dovadă a unităţii celor trei Persoane dumnezeieşti. Originea Fiului şi a Sfântului Duh o dovedeşte în egală măsură. Într-adevăr, Fiul vine din esenţa Tatălui prin naştere. Duhul nu vine prin naştere ca Fiul, ci prin purcedere; El este ca suflarea Tatălui[270]. Duhul care purcede de la Tatăl este numit de asemenea duhul lui Hristos, deoarece El împărtăşeşte aceeaşi natură cu El, şi este trimis prin El. Ca Mângâietor, El exprimă bunătatea Celui compătimitor prin care El este trimis; şi în propria Sa demnitate, El exprimă măreţia Celui de la care purcede[271].

Sfântul Duh, având o esenţă unică cu Tatăl şi cu Fiul, trebuie să fie obiectul aceleiaşi slăviri, cu alte cuvinte, al aceluiaşi cult de închinare. Ereticii neagă acest lucru[272]. Sfântul Vasilie le opune credinţa creştină care a fost promulgată oficial la cel de-al II-lea Sinod Ecumenic. Obiecţia combătută de sfântul doctor ne indică raţiunile care au condus la decizia dogmatică privind slăvirea unică care se cuvine [a fi adusă] Sfântului Duh şi celorlalte două Persoane dumnezeieşti.

În restul tratatului său[273], Sfântul Vasilie respinge şicanele gramaticale ale ereticilor şi demonstrează că, utilizând fără deosebire termenii în, cu, prin, el nu a făcut decât să-i imite pe Sfinţii Părinţi precum Irineu, Clement al Romei, Dionisie al Romei, Dionisie al Alexandriei, Origen, mucenicul Atinoghen, Grigorie Taumaturgul pe care îl numeşte cel Mare, Firmilian, Meletie, în sfârşit toate Bisericile din Răsărit şi Apus care foloseau fără deosebire aceste monosilabe în formulele de slăvire adresate Sfintei Treimi[274].

Scrisorile Sfântului Vasilie, foarte numeroase, sunt pline de informaţii care aparţin domeniului istoric; de aceea, noi le vom face cunoscute, bazându-ne pe ele în faptele pe care trebuie să le relatăm în continuare.

Deţinem şi diverse fragmente din scrierile dogmatice îndreptate împotriva arienilor, eunomienilor sau macedonienilor. Mai multe cuvântări sau omilii dogmatice au tratat acelaşi subiect; în celelalte, sfântul doctor expune chestiuni de morală creştină sau face elogiul mucenicilor cinstiţi de Biserică printr-un cult public. În toate aceste cuvântări, Sfântul Vasilie face dovada unui geniu profund filozofic şi a unei elocvenţe pe care contemporanii săi cei mai iluştri le-au admirat. Creştin sincer şi hotărât, el nu credea că este necesar a da anatemei tot ceea ce nu aparţinuse Bisericii, şi el mergea până la a explica tinerilor cum ar putea profita, pentru a-şi întări convingerile creştine, de citirea scriitorilor păgâni[275]. Nu se pot citi scrierile Părinţilor Bisericii fără a admira amploarea învăţăturii lor şi respectul lor pentru inteligenţa umană.

Operele Sfântului Vasilie cunoscute sub titlul de Ascetice sunt: tratatele Despre credinţă şi despre Judecata lui Dumnezeu; Moralele, Marile şi Micile Reguli şi Constituţiile monahale.

Aceste opere diverse au fost alcătuite unele pe când era simplu monah, altele atunci când era preot sau episcop de Cezareea; toate sunt destinate formării tinerilor călugări după modelul celor care populau pustiurile din Egipt şi Tebaida.

Noi nu putem expune pe larg aceste lucrări şi trebuie să ne mulţumim să indicăm ideea generală pe care Sfântul Vasilie o avea despre monah, pe care îl considera a fi adevăratul filozof creştin.

El trebuia să fie un om de credinţă, de rugăciune şi de muncă, detaşat de lucrurile lumeşti, celibatar, lucrând fără încetare desăvârşirea sa spirituală, şi preocupat doar de a căuta această desăvârşire în toate gândurile, sentimentele şi faptele sale. Bunurile pământeşti nu trebuiau să aibă în ochii lui nici o valoare şi el nu putea pretinde că este un adevărat ascet dacă se ocupa de ele. Credinţa, nădejdea în viaţa viitoare, dragostea faţă de aproapele, blândeţea, cumpătarea, ascultarea, smerenia erau virtuţile care alcătuiau fondul caracterului filozofului creştin sau ascetului.

Exemplele Sfântului Vasilie şi scrierile sale ascetice au contribuit mult la răspândirea vieţii monahale în Răsărit; regula sa a fost singura care a fost urmată în toate mânăstirile răsăritene şi care este încă astăzi. Din nefericire, redactarea regulilor sale, pe care o deţinem, a fost făcută ulterior, de către cei care au adunat şi explicaţiile numeroase pe care el le-a adresat tuturor celor care îl consultau în legătură cu detaliile vieţii monahale.

Este incontestabil că Sfântul Vasilie a compus pentru Biserica sa mai multe rugăciuni liturgice, păstrând în liturghia însăşi ordinea urmată la început. Bisericile răsăritene ortodoxe săvârşesc încă, în ziua praznicului sfântului şi în duminicile postului mare, liturghia sfântului episcop de Cezareea, şi nu s-ar putea aduce nici un argument plauzibil împotriva autenticităţii acestei liturghii. Rugăciunile din ea care sunt atribuite în mod special Sfântului Vasilie exprimă bine caracterul înalt şi profund al geniului sfântului doctor. Asemenea celorlalte liturghii răsăritene, cea a Sfântului Vasilie este o mărturie de necontestat în favoarea credinţei Bisericii primare cu privire la prezenţa reală, jertfa nesângeroasă, care nu este decât continuarea celei de pe Calvar; invocarea sfinţilor; rugăciunea pentru cei morţi, şi multe alte învăţături ale Bisericii primare care sunt încă cele ale Bisericilor Ortodoxe.

Celelalte lucrări ale Sfântului Vasilie conţin deopotrivă mărturiile cele mai explicite în favoarea dogmelor ortodoxe. Deşi înzestrat într-un grad remarcabil cu spirit filozofic, el înţelegea că adevărul revelat nu-şi poate primi demonstraţia din date ale inteligenţei sau ale logicii; că unicul criteriu al acestui adevăr era mărturia dumnezeiască păstrată cu grijă prin Bisericile apostolice în deplinătatea sa. Totodată, combătând cu tot atâta logică ca şi cu elocvenţă obiecţiile ereticilor, el nu pierdea niciodată [ocazia], atunci când se afla în prezenţa unei taine superioare capacităţii intelectuale naturale, a aminti că raţiunea umană nu avea alt mijloc de a dobândi certitudinea decât de a apela la mărturia permanentă şi universală a Bisericii.

Noi am stabilit acest fapt în analizele lucrărilor sale.

Deşi în lucrările sale dogmatice, Sfântul Vasilie a avut în vedere mai cu seamă combaterea arienilor şi macedonienilor, întâlnim în ele mărturii preţioase despre diferitele învăţături ale Bisericii. Noi vom indica câteva dintre cele mai importante.

Botezul[276], în ochii săi, era începutul vieţii renăscute, şi ziua în care era primit era prima zi din viaţa adevărată. El conţine o putere tainică care regenerează omul transmiţându-i un har întăritor care-l face copilul lui Dumnezeu şi-l îmbracă cu haina nemuririi. Acest veşmânt este Hristos cu care noul botezat se identifică. Coborând în apă, omul coboară ca în mormântul lui Hristos; el înmormântează acolo umanitatea sa decăzută; ieşind din apă, el învie cu Iisus Hristos şi se află în posesia unei noi vieţi. Apa singură nu-l sfinţeşte, ci Sfântul Duh, prin harul pe care îl conferă botezul, îl regenerează pe cel care-l primeşte.

În privinţa botezului ereticilor, el nu este valid pentru că nu invocă cele trei Persoane ale Sfintei Treimi când este conferit. Invocarea celor trei Persoane dumnezeieşti este ritul revelat, şi mărturisirea de credinţă care este făcută atunci de noul botezat trebuie păstrată cu scrupulozitate.

Împărtăşirea euharistică[277] era considerată de către Sfântul Vasilie ca fiind participarea reală la trupul şi sângele lui Hristos. Iată de ce, din respect pentru Hristos, nu trebuie săvârşită sfânta Cină într-o casă obişnuită, decât în cazul în care ar fi necesar.

După ce creştinii nu au mai fost prigoniţi, ei au avut în toate localităţile locuri consacrate în mod special cultului, şi care primeau pentru aceasta o sfinţire. Prin urmare, nu mai era permis a săvârşi în altă parte sfintele taine.

Totuşi, dacă obiceiul era păstrat, ca în Egipt, în favoarea monahilor, de a duce euharistia în casele particulare spre împărtăşire, s-ar fi putut urma acest obicei; împărtăşindu-se astfel, era ca şi cum se primea împărtăşania din mâna preotului. În Biserica din Cezareea, obiceiul era de a se împărtăşi de 4 ori pe săptămână: duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta. Dar cei care se împărtăşeau în fiecare zi făceau un lucru bun şi mântuitor.

Sfinţirea pâinii şi a vinului era făcută, după Sfântul Vasilie, prin cuvintele de invocare[278]; aceste cuvinte nu erau în Scriptură, dar Biserica le primise prin învăţătura apostolică şi le păstrase. Aşadar, el nu socotea cuvintele instituirii [euharistiei] conţinute în Evanghelie ca fiind formula de sfinţire.

Atunci când Biserica nu avea încă prea mulţi credincioşi şi cea mai mare parte a credincioşilor erau sfinţi, cei care se făceau vinovaţi de vreo greşeală se mărturiseau în adunări, în prezenţa fraţilor lor. Dar, în secolul al IV-lea, Biserica, devenită mai numeroasă, avea un număr mare de membri care nu-şi păstraseră sfinţenia şi simplitatea primare. De aceea, Sfântul Vasilie nu vroia ca mărturisirea păcatelor să se facă cu voce tare în adunarea credincioşilor, ci doar în faţa celor care puteau tămădui păcatele şi primiseră puterea de a da sfintele taine dumnezeieşti[279], cu alte cuvinte, episcopilor şi preoţilor.

Însă, el aproba în mânăstiri mărturisirile care nu aveau forma tainei, care aveau drept scop practica smereniei creştine.

Învăţătura Sfântului Vasilie despre constituţia Bisericii creştine era aceea a Părinţilor din vechime[280]. Biserica este o societate frăţească răspândită în toată lumea şi ocârmuită prin Sfântul Duh. Toţi membrii alcătuiesc un singur trup care este cel al lui Hristos; cu toate că împrăştiaţi printre diferite popoare, dragostea şi credinţa sunt legăturile care-i unesc.

În fruntea Bisericii sunt episcopii care sunt rânduiţi de Dumnezeu pentru a o guverna[281]. Episcopii sunt aşezaţi pe scaunul apostolilor; scaunul lor este chiar tronul lui Dumnezeu şi ei sunt conducătorii turmei, în virtutea hirotoniei lor.

Sfântul Vasilie nu vorbeşte despre episcopi decât în mod colectiv şi nu recunoaşte nici unuia din ei în particular o autoritate superioară pentru a conduce Biserica. În relaţiile pe care le-a avut cu episcopul Romei, el nu l-a considerat decât ca pe un frate ortodox care putea, în acord cu episcopii ortodocşi ai Apusului, cărora el le era corifeu, să aducă ajutorul mărturiei lor ortodocşilor din Răsărit[282]. Noi vom face cunoscute în altă parte relaţiile sale cu episcopii din Apus.

În toate chestiunile dogmatice, morale şi disciplinare, operele Sfântului Vasilie conţin mărturii în favoarea ortodoxiei şi împotriva tuturor erorilor Bisericilor moderne din Apus. Se va remarca un mare număr dintre acestea în scrisorile pe care noi vom avea ocazia să le cităm.

Prietenul Sfântului Vasilie, Sfântul Grigorie Teologul, nu avea caracterul grav şi filozofic al profundului episcop al Cezareei; dar el nu este mai puţin unul din bărbaţii cei mai remarcabili ai Bisericii secolului al IV-lea. Geniul său strălucitor şi poetic s-a ridicat până la cele mai înalte concepţii despre tainele dumnezeieşti; iată de ce el a fost supranumit Teologul, ca o aluzie la cele cinci Discursuri teologice ale sale împotriva ereticilor din timpul său.

Avem de la Sfântul Grigorie 45 cuvântări foarte elocvente şi care-l aşază mult deasupra retorilor celor mai faimoşi ai epocii, fără a-l excepta pe Libanius[283]. Dintre aceste cuvântări, unele se referă la propriile fapte; în altele, el face elogiul părinţilor săi sau al bărbaţilor vestiţi pe care el i-a iubit sau admirat, precum Sfântul Atanasie al Alexandriei şi Sfântul Vasilie al Cezareei [Capadociei]; multe sunt critici ca cele două predici împotriva lui Iulian, pe care noi le-am analizat anterior; multe sunt consacrate marilor praznice ale Bisericii sau chestiunilor teologice.

Înălţat la treapta preoţiei, Sfântul Grigorie s-a refugiat în Pont pentru a nu practica o slujire pe care o găsea prea înaltă pentru virtutea sa[284]. El s-a decis totuşi să se întoarcă la Nazianz, unde tatăl său, pe nume Grigorie ca el, era episcop. El a sosit pentru sărbătoarea Paştelui (anul 362) şi a ţinut cu această ocazie prima sa predică; dar la puţin timp după aceasta, el a crezut că trebuie să se scuze pentru că abandonase Biserica din Nazianz, unde el putea fi de atât de mare ajutor tatălui său, şi a făcut apologia fugii sale, înfăţişând îndatoririle preoţeşti care l-au înspăimântat[285]. Trebuie citită această apologie pentru a avea o noţiune corectă despre maniera în care era privită preoţia în secolul al IV-lea.

Numit episcop de Sasima de către Sfântul Vasilie, Sfântul Grigorie nu a primit decât împotriva voinţei sale, şi într-un cuvânt rostit în ziua hirotoniei sale, în prezenţa tatălui său şi a lui Vasilie, el se plângea de silirea care i-a fost făcută.

,,Iată-mă din nou, spune el[286], consacrat prin ungere şi Duh; şi din nou eu sunt trist şi plin de lacrimi”.

Apoi, el citează exemple din Vechiul şi Noul Testament care îl îndreptăţesc în durerea sa.

El se temea ca demnitatea episcopală să nu îi insufle orgoliu şi să nu fie pentru el prilej de păcat. Era înspăimântat gândindu-se la îndatoririle pe care i le impunea această demnitate. În consecinţă, el cere sfaturile tatălui său şi ale prietenului său care au devenit colegii săi; de la tatăl său care, în timpul lungii sale existenţe, a format atâţia episcopi; de la prietenul său care a fost criticul şi judecătorul studiilor sale filozofice.

Grigorie nu a putut rămâne în Sasima, unde Antim de Tiana aşezase deja un episcop, pretinzând că avea acest drept de când reşedinţa sa episcopală devenise capitala celei de-a doua Capadocii. Prin urmare, el a plecat din acest oraş, căruia îi face un portret foarte puţin măgulitor; şi s-a ascuns în singurătate. La întoarcerea în Nazianz, el dă socoteală tatălui său şi lui Vasilie de ceea ce făcuse[287], într-un cuvânt în care el se arată chemat mai mult către viaţa monahală decât către slujirea episcopală. Singurătatea a fost visul său neîncetat; dar de când a fost hirotonit episcop, el nu a putut să-şi împlinească dorinţele şi s-a trezit antrenat într-o viaţă exterioară care nu avea nici o atracţie pentru el. El l-a secundat pe tatăl său în conducerea Bisericii din Nazianz, şi atunci când acest preacinstit patriarh a murit, el i-a adus un just tribut de elogii[288] şi a continuat pentru o perioadă de timp să conducă Biserica sa.

În timpul şederii sale la Constantinopol, fără îndoială, el [Sfântul Grigorie Teologul] a rostit cele cinci cuvântări magnifice intitulate Teologice[289]. Prima este ca un preambul în care el îşi avertizează auditorii că nu i-a convocat câtuşi de puţin la una din acele lupte de elocvenţă care erau pe gustul epocii, ci la a înţelege, ca credincioşi, adevărata dogmă despre Dumnezeu, dogmă care nu trebuia examinată cu ajutorul raţionamentelor sofistice, cum făcea Eunomie, ci prin însăşi lumina dumnezeiască.

Cea de-a doua cuvântare tratează despre teologie, cu alte cuvinte despre ştiinţa despre Dumnezeu[290]. El Îl invocă pe acest Dumnezeu întreit în unitatea Sa, şi Unul în Treimea Sa; el se ridică până deasupra norilor care ascund umanităţii măreţia dumnezeiască şi mărturiseşte, împreună cu Platon, că este dificil a avea o idee despre Dumnezeu şi că este cu neputinţă a-L defini cu exactitate. Limbajul uman nu este la înălţimea unui asemenea subiect; inteligenţa se apropie de acesta mai mult, aşa cum afirmă Platon ? Sfântul Grigorie nu crede acest lucru: el spune pe drept că inteligenţa mai puţin poate să aibă idee despre Dumnezeu decât poate limbajul să o exprime.

Într-adevăr, se poate exprima ideea de infinit, dar nu este înţeleasă. Filozoful nu a putut niciodată să aibă o opinie exactă despre esenţa dumnezeiască. El a spus că este o fiinţă necorporală, nemărginită, imuabilă. Asupra tuturor acestor chestiuni ce de sisteme a inventat filozofia, fără a mai socoti ruşinata idolatrie care zeifica astrele şi alte fiinţe materiale ! Din studiul tuturor filozofiilor, trebuie conchis că omul nu a zărit niciodată decât o rază slabă din acest focar luminos care este Dumnezeu. A ştiut că El exista, dar nu a cunoscut esenţa Sa.

Patriarhii şi proorocii înşişi nu au văzut deloc cu exactitate esenţa dumnezeiască, nu mai mult decât apostolii, printre ei fiind Pavel care a fost ridicat până la al treilea cer.

Este uimitor că aşa ar sta lucrurile, atunci când noi nu înţelegem nici măcar firea văzută, nici plantele, nici animalele, cărora noi le studiem obiceiurile şi instinctele, nici pământul, nici marea, nici ceea ce cuprind ele. Noi constatăm fapte, dar nu înţelegem nici esenţa, nici natura lucrurilor.

Numai credinţa ne poate face să cunoaştem esenţa dumnezeiască, întreită în Persoane[291]. Tatăl, care naşte şi purcede, fără patimă, înainte de veacuri şi netrupeşte. Celelalte două Persoane, Una este rodul naşterii, Cealaltă a purcederii. Aceste cuvinte sunt de neînţeles, dar noi ştim ceea ce Cuvântul Însuşi ne-a învăţat că există în Dumnezeu: ,,Cel Nenăscut, Cel Născut şi Cel care purcede din Tatăl”[292].

Când a fost născut Fiul ? Când a purces Sfântul Duh ? Înainte de veacuri, adică, din veşnicie. Tatăl nu a fost nicicând fără Fiul, pe care El L-a născut, fără Duhul care purcede din El. Cum au putut avea loc naşterea şi purcederea fără patimă ? Pentru că acestea sunt acte spirituale. Ce este Tatăl care nu are principiu ? Este Acela a cărui esenţă are o origine de neînţeles şi necunoscută. El a fost veşnic; Fiul şi Sfântul Duh sunt împreună-veşnici cu El; acestea sunt dogme revelate care nu vor fi zdruncinate de sofismele ereziei.

Cum a fost născut Fiul ? Dacă tu ai putea înţelege naşterea Sa, ea nu ar mai fi tainică. Caută să înţelegi relaţiile dintre sufletul tău şi facultăţile sale, şi, în prezenţa acestei probleme insolubile pentru tine, tu nu vei mai cere să înţelegi relaţiile dintre Tată şi Cuvântul Său.

Sfântul Grigorie respinge totuşi toate obiecţiile ariene privind naşterea Fiului şi dovedeşte că, unul în substanţă cu Tatăl, Fiul este distinct prin atributul Său personal care este acela de a fi născut. El nu poate explica taina esenţei dumnezeieşti, dar demonstrează zădărnicia obiecţiilor ereticilor, care nu pot fi rezonabile, din moment ce acestea sunt bazate doar pe date false, şi pe acest sofism care constă în a atribui lui Dumnezeu ceea ce nu i se putea cuveni decât făpturii.

El încheie acest discurs magnific dovedind prin Scriptură că Fiul este Cuvântul veşnic al Tatălui. Apoi, comparând textele cu faptele evanghelice, el demonstrează că Iisus Hristos a fost Dumnezeu şi om:

,,Acela care este un om, spune el[293], era fără trup; El a rămas ceea ce era, El a luat asupră-Şi ceea ce nu era. La început, El era fără cauză; căci cine poate arăta care a fost cauza lui Dumnezeu ? Dar apoi El este născut pentru o anume cauză; şi această cauză, insolent eretic ce eşti, a fost mântuirea ta; iată de ce El a luat grosimea ta trupească, ţie care-L dispreţuieşti şi care tăgăduieşti dumnezeirea Sa fiindcă El S-a coborât până acolo; dar acest om, care pare mai jos decât Dumnezeu, este unit cu Dumnezeu, şi firea mai tare biruind-o pe cea mai slabă, El a fost Dumnezeu, cu scopul ca tu însuţi să te identifici cu dumnezeirea Sa atât cât Se identifică El cu umanitatea.

El este născut, dar Se şi născuse; dintr-o femeie, dar această femeie era fecioară. Lucrul acesta este omenesc, acela este dumnezeiesc. Pe pământ, El nu a avut tată; în cer, El nu a avut mamă. Tot acest fapt aparţine dumnezeirii. A fost purtat în pântece, dar a fost cunoscut acolo de proorocul care a tresăltat în pântecele mamei sale, la apropierea Cuvântului pe care avea misiunea de a-L vesti. A fost înfăşat în scutece, dar desface giulgiurile înmormântării, când înviază. A fost culcat în iesle, dar a fost slăvit de îngeri şi vestit de stea şi adorat de magi. A fugit în Egipt, este drept, dar a pus pe fugă erorile egiptenilor. Nu a avut chip, nici frumuseţe la iudei, dar pentru David era la frumuseţe ca nimeni altul între ai oamenilor, dar pe munte străluceşte ca lumina fulgerului şi Se face mai strălucitor decât soarele, făcându-Se al strălucirii din lumea viitoare.

A fost botezat ca un om, dar a dezlegat păcatele ca un Dumnezeu, nu pentru că avea nevoie de curăţire El Însuşi ci pentru ca să sfinţească apele. A fost ispitit ca un om, dar a biruit ca un Dumnezeu. A flămânzit, dar a hrănit mii de oameni, şi este pâine vie şi cerească. A însetat, dar a strigat: De însetează cineva, să vină la mine şi să bea[294]. A obosit, dar El este odihna celor obosiţi şi împovăraţi. A fost îngreunat de somn, dar merge cu uşurinţă pe mare, dar ceartă vânturile, dar uşurează pe Petru care se scufunda. Dă dajdie, dar o dă din peşte, dar împărăţeşte peste cei care o cer de la El.

Aude că este numit samarinean şi îndrăcit, numai că El salvează pe samarineanul care cobora de la Ierihon şi care căzuse între tâlhari, numai că este cunoscut de draci şi alungă draci. Este lovit cu pietre, dar nu este prins. Se roagă, dar împlineşte cererile celor care-L roagă. Plânge, dar face să înceteze lacrima. Întreabă unde este Lazăr, căci om era, dar înviază pe Lazăr, căci era Dumnezeu. Este vândut, şi cu preţ foarte mic; căci a fost vândut pe treizeci de arginţi, dar răscumpără lumea, şi cu preţ mare, căci o răscumpără cu propriul Lui sânge.

Ca o oaie spre junghiere este dus, dar este oaia care satură pe Israil şi lumea întreagă. Ca un miel fără de glas este, dar El este Cuvânt, vestit de glasul celui ce strigă în pustie. A simţit neputinţă, a fost rănit, dar vindecă toată boala şi toată neputinţa. Este urcat pe lemn, este răstignit, dar prin lemnul vieţii ne readuce la starea de la început, dar mântuieşte şi pe tâlharul răstignit împreună cu El, dar întunecă tot lucrul văzut. Este adăpat cu oţet; este hrănit cu fiere. Cine ? El care preface apa în vin, care împrăştie gustarea amară. Îşi dă sufletul în mâinile Tatălui, dar are puterea să şi-l reia, dar spintecă catapeteasma, căci cele de sus se arată, dar pietrele se despică, dar morţii înviază. Moare, dar dă viaţă şi dezleagă cu moartea pre moarte. Este îngropat, dar înviază. Coboară în iad, dar aduce sus sufletele, dar le urcă în ceruri, dar va veni să judece vii şi morţii”.

Astfel, dumnezeirea şi omenirea apar întotdeauna simultan în faptele Dumnezeului-Om, Iisus Hristos.

În cuvântul următor[295], dedicat tot Fiului, Sfântul Grigorie răspunde obiecţiilor pe care ereticii le extrăgeau din Sfintele Scripturi în favoarea erorii lor, împotriva dumnezeirii lui Iisus Hristos. Procedeul său este de a explica Scriptura prin ea însăşi, şi el ajunge astfel la concluzia celor două firi, dumnezeiască şi omenească, în persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat.

Cel de-al cincilea şi ultimul cuvânt teologic este dedicat Sfântului Duh[296]. Duhul este Sfinţenia; Tatăl nu a fost niciodată fără Sfinţenie, nu mai puţin ca fără Cuvânt. Cele trei Persoane sunt deci împreună-veşnice şi au aceeaşi esenţă dumnezeiască. Sfântul Duh purcede din Tatăl; purcederea este tot atât de neînţeles ca naşterea Fiului şi existenţa Tatălui. Dar Scriptura învaţă în mod categoric că a fost în acest fel[297]. Atributul Tatălui este că nu a fost născut; acela al Fiului este că a fost născut; acela al Sfântului Duh este că purcede; ceea ce face ca într-un Dumnezeu unic să existe trei Persoane distincte.

Prin urmare, Sfântul Duh este Dumnezeu. El este consubstanţial cu Tatăl şi Fiul[298].

Aceste adevăruri alcătuiesc baza cuvântului în care sfântul doctor respinge cu profunzimea şi vivacitatea sa obişnuite toate obiecţiile eretice împotriva dogmei ortodoxe.

Noi vom avea ocazia să cităm, în partea istorică, alte câteva cuvântări ale Sfântului Grigorie, dar noi trebuie să atragem atenţia asupra celor care au ca obiect principalele sărbători ale Bisericii, pentru informaţiile legate de rânduielile bisericeşti pe care ele le conţin.

Prima omilie a fost rostită în ziua Teofaniei[299]. Acesta era numele dat zilei de naştere a lui Iisus Hristos. Această zi este într-adevăr ziua arătării lui Dumnezeu în lume. Dar i se dădea de asemenea numele de Naştere sau Crăciun[300].

,,Hristos Se naşte, scrie oratorul, slăviţi-L; El coboară din cer, întâmpinaţi-L; Hristos este pe pământ, veniţi la El. Pământul întreg să-L prăznuiască pe Domnul !”

El explică scopul sărbătorii şi îi încurajează pe credincioşi să o prăznuiască într-un mod cu totul spiritual. Detaliind toate manifestările exterioare care însoţeau sărbătorile păgâne[301] şi îndemnându-i pe credincioşi să se înfrâneze de la acestea, sfântul orator dă de gândit că, în prăznuirea sărbătorilor creştine, creştinii preluaseră obiceiurile păgânismului. Sfântul Grigorie îi îndemna să le înlocuiască cu lecturi evlavioase şi fapte de milostenie.

După această introducere, Sfântul Grigorie expune planul lui Dumnezeu în creaţie şi răscumpărarea lumii prin Cuvântul întrupat.

După Crăciun, prima sărbătoare a anului creştin, Biserica o prăznuia pe cea a Luminilor, sau botezul lui Iisus Hristos[302]. Raţiunea acestei sărbători era Hristos, lumina înţelepciunii, începând la botezul Său misiunea Sa în omenire, pentru a-i transmite luminile dumnezeieşti.

Sfântul orator opune lumina creştină dată tuturor misterelor întunecate în care păgânismul ascundea cele mai neruşinate imoralităţi[303]. În locul beznei păgânismului, Hristos a adus în lume adevărul, care este strălucirea slavei lui Dumnezeu. Pentru a se face vrednici de a-l primi, creştinii trebuie să-şi curăţească inimile şi să se arate demni ucenici ai Învăţătorului dumnezeiesc.

Fragmentul următor[304] face cunoscute solemnităţile Bisericii de la Crăciun până la botezul lui Iisus Hristos: ,,Noi am prăznuit naşterea lui Hristos cu solemnitatea care se cuvine unei aşa de mari zile. Noi am urmat steaua şi ne-am închinat Lui împreună cu magii; am fost înconjuraţi de lumină împreună cu păstorii, şi cu îngerii noi am vestit slava Sa dumnezeiască; L-am primit împreună cu Simeon în braţele noastre; L-am recunoscut împreună cu Ana, această bătrână care trăia în curăţie. Astăzi noi am sărbătorit altă faptă a lui Hristos, altă taină”.

Biserica primară a fixat solemnităţile care corespundeau fiecărei fapte din viaţa lui Iisus Hristos în anumite zile ale anului. În acest mod, întregul an era asemenea unui memorial al vieţii lui Hristos, care era întotdeauna viu în sânul societăţii creştine şi pe care credincioşii trebuiau să-L imite.

Scopul practic al sărbătorii Luminilor era acela că credinciosul trebuia să fie ca o lumină în lume, strălucind de slava pe care i-o dădea adevărul[305].

A doua zi după sărbătoarea Luminilor, credincioşii se reuneau încă o dată în Biserică. Într-una din aceste circumstanţe, Sfântul Grigorie le-a rostit cuvântul său despre botez[306]. Dogma pe care el o expune despre efectele celei dintâi taine creştine este aceeaşi cu cea pe care am extras-o deja de la alţi Părinţi ai Bisericii.

Deţinem o omilie a Sfântului Grigorie pentru sărbătoarea Paştilor. Era marea sărbătoare creştină; el scria: ,,Paştile Domnului ! Paşti ! Paşti ! Eu îl repet de 3 ori în cinstea Sfintei Treimi; este sărbătoarea sărbătorilor; praznicul praznicelor !”[307] În această omilie, sfântul doctor tratează marile probleme care agitau atunci Biserica.

Prima duminică după Paşti era numită duminica nouă; atunci se prăznuia o sărbătoare asemănătoare celei pe care evreii o numeau Encoenia[308], sau Corturile. În omilia închinată acestei sărbători, Sfântul Grigorie îi încurajează pe credincioşi să se facă lăcaş de lumină pentru a I Se închina acolo lui Dumnezeu.

La cincizeci de zile de la Paşti, Biserica prăznuia sărbătoarea Cincizecimii. Noi avem o omilie a Sfântului Grigorie pentru această solemnitate[309]. Tema acestei sărbători era venirea Sfântului Duh[310]; prin urmare, ziua era închinată Sfântului Duh[311]; iată de ce, în omilia sa, Sfântul Grigorie expune dogma ortodoxă despre consubstanţialitatea Sfântului Duh cu Tatăl şi cu Fiul.

Ciclul marilor sărbători creştine se termina la Cincizecime. În restul anului, se prăznuiau sărbători în cinstea Sfintei Fecioare, apostolilor şi mucenicilor.

Sfântul Grigorie, înzestrat cu o elocvenţă atât de vie şi de mobilizatoare, avea o uşurinţă minunată pentru poezie. Atunci când Iulian a interzis creştinilor literatura păgână, Apolinarie, aşa cum am notat, a alcătuit, pentru folosul lor, o mulţime de lucrări de retorică şi poezie; dar acest episcop, atât de respectabil şi savant, a căzut, din antipatie faţă de arieni, într-o eroare cu atât mai periculoasă cu cât ea părea, la prima vedere, inspirată din respect faţă de Hristos, a cărui umanitate, după Apolinarie, ar fi avut un caracter aproape nematerial şi supraomenesc. El a răspândit această eroare în lucrările sale literare. Sfântul Grigorie a avut deci un motiv îndoit pentru a-şi compune poemele sale, acela de a dovedi că creştinii ar putea să renunţe la literatura păgână, şi de asemenea pe acela de a pune în mâinile credincioşilor lucrări mult mai ortodoxe decât cele ale lui Apolinarie[312].

Poemele Sfântului Grigorie sunt teologice sau istorice. Dintre cele dintâi, unele sunt dogmatice, celelalte morale.

În poemele dogmatice, preacinstitul scriitor înfăţişează adevărurile fundamentale ale credinţei. Exigenţele versificaţiei nu l-au făcut să sacrifice nimic din exactitatea Ortodoxiei. Sfânta Treime şi fiecare dintre cele trei Persoane dumnezeieşti; crearea lumii şi pronia care o ocârmuieşte; fiinţele vii şi sufletul; venirea lui Iisus Hristos, Întruparea sunt subiecte ale tot atâtor poeme. În alt poem, el enumeră cărţile sfinte ale Vechiului şi Noului Testament[313]. Pentru cele din Vechiul Testament, el admite canonul ebraic; pentru Noul Testament, el menţionează aceleaşi cărţi ca Sfântul Chiril al Ierusalimului şi Sfântul Atanasie; dar, asemenea episcopului Ierusalimului, nu admitea Apocalipsa şi abandonează în acest punct pe episcopul Alexandriei. El istoriseşte apoi câteva fapte din Vechiul Testament; minunile şi pildele lui Iisus Hristos potrivit celor patru evanghelişti. El încheie poemele sale dogmatice cu imnuri şi rugăciuni. Aceste poeme sunt în număr de 38.

Poemele morale sunt în număr de 40. Fecioria, curăţia, viaţa omului şi căile diferite care pot fi urmate; detaşarea de lucrurile vremelnice, iubirea sărăciei, luxul femeilor, mânia, răbdarea sunt principalele teme care sunt tratate în aceste poeme.

În numeroasele poeme referitoare la diverse circumstanţe ale vieţii sale, Sfântul Grigorie a transmis posterităţii informaţii istorice foarte interesante, tabloul aproape zilnic al sentimentelor sale lăuntrice.

Doar 8 dintre poemele sale istorice se referă la alte persoane.

Avem încă de la Sfântul Grigorie epitafuri, epigrame, o tragedie: Hristos pătimind. Sfântul doctor a încercat toate genurile pentru a face inutil decretul lui Iulian şi a da fraţilor săi mijlocul de a cultiva literatura. Noi nu putem decât să admirăm minunata uşurinţă a sfântului poet şi dacă versurile sale nu sunt toate la fel de frumoase ca cele ale lui Homer, ele sunt îndeajuns de frumoase pentru a fi citite şi preţuite de oamenii cu gust.

În partea de istorie, noi vom avea ocazia să cităm câteva extrase din poemele pe care le-a compus despre el însuşi. Noi vom cita de asemenea unele dintre epistolele sale. Deţinem 244 epistole, toate meritând a fi citite, şi dintre care multe au o veritabilă importanţă istorică.

După marii scriitori ale căror opere le-am studiat, există alţii care reprezintă în aceeaşi perioadă Bisericile răsăritene şi ale căror opere au fost considerate foarte importante.

În primul rând îl amintim pe Sfântul Amfilohie, episcopul Iconiei, prietenul Sfinţilor Vasilie şi Grigorie, care au întreţinut o corespondenţă destul de frecventă cu el. Avem încă de la acest mare episcop mai multe cuvântări despre sărbătorile creştine şi omilii despre câteva pasaje din Sfintele Scripturi. El s-a implicat în discuţiile teologice ale timpului său. Sfântul Vasilie a scris la cererea sa tratatul despre Sfântul Duh; a scris el însuşi o lucrare cu acelaşi subiect şi despre Dumnezeu ca Atotputernic şi obiect al cultului de adoraţie[314].

Biserica din Alexandria era reprezentată de savantul Didim, care-l imita pe Origen în studiul Sfintelor Scripturi. Deşi lipsit de vedere încă din tinereţe[315], el a învăţat dialectica şi geometria pentru care vederea era necesară. Libanius însuşi, primul dintre ritorii epocii, admira ştiinţa savantului alexandrin[316]. Didim a alcătuit numeroase comentarii ale Sfintelor Scripturi; o operă considerabilă despre Sfânta Treime; un tratat al Sfântului Duh. El a comentat faimoasa carte a lui Origen, Principii. El a ajuns la o vârstă înaintată şi a fost cunoscut de Ieronim, care a studiat sub îndrumarea sa şi la a cărui rugăminte a compus multe din comentariile sale.

Marele Atanasie l-a aşezat pe Didim în fruntea acestei şcoli din Alexandria, pe care Panten, Clement şi Origen o făcuseră atât de celebră. Când Sfântul Atanasie a venit din pustiu pentru a-l combate pe Arie, el l-a vizitat pe Didim şi i-a spus: ,,Nu plânge, Didim, pierderea ochilor tăi trupeşti, care pot vedea muştele şi ţânţarii; ci bucură-te a avea aceiaşi ochi cu îngerii, care-L văd pe Dumnezeu şi lumina Sa”.

Mai avem de la el trei cărţi Despre Sfânta Treime; tratatul său Despre Sfântul Duh, tradus de Ieronim; cartea sa Contra maniheilor, şi fragmente din alte opere dogmatice; fragmente din diverse comentarii; comentariul său la psalmi aproape în întregime[317].

Didim a fost un apărător savant al Ortodoxiei contra erorilor arienilor şi macedonienilor. El dezvoltă cu o filozofie egală cu erudiţia sa dogmele creştine despre unitatea de substanţă în Dumnezeu şi despre Treimea Persoanelor; despre dumnezeirea Fiului şi a Sfântului Duh. În tratatul său despre Sfânta Treime[318], noi vom remarca acest fragment pe cât de profund, pe atât de ortodox:

,,Scriptura, numind pe Sfântul Duh Duhul Fiului, a învăţat că Fiul şi Sfântul Duh au aceeaşi fire şi că Duhul nu trebuia privit ca o făptură a Fiului. Cum am putea spune că Fiul I-a procurat Tatălui, care nu L-ar fi avut înainte, pe Cel care este şi care este numit în Scripturi Duhul lui Dumnezeu ? Aceasta ar fi nu numai o blasfemie, ci şi o nebunie. Aşadar, prin aceste cuvinte: Duhul Fiului, trebuie să înţelegem puterea lui Hristos, ca aceste cuvinte: Hristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Din moment ce aceste Persoane dumnezeieşti sunt ieşite din Tatăl singur, prin fire, şi nu printr-un act creator, Ele trebuie să se raporteze în mod egal la Tatăl singur[319]. Nu-ţi imagina că Sfântul Duh ar fi avut un început sau va avea un sfârşit; ci crede că, din cauza purcederii după fire, El este Duhul lui Dumnezeu, suflarea lui Dumnezeu, şi nu creatura Sa, căci Domnul a spus în Evanghelia lui Ioan: Duhul adevărului, care de la Tatăl purcede[320]. Prin urmare, El nu este creat, deoarece naşterea şi purcederea, în subiectele egale şi asemănătoare, se lucrează fără ca ele să fie creaţie; cu atât mai mult când este vorba de naşterea şi purcederea care vin de la Tatăl singur, potrivit unităţii dumnezeirii Tatălui Însuşi”.

În tratatul său Despre Sfântul Duh, pentru a dovedi unitatea de esenţă a celor trei Persoane dumnezeieşti, Didim învaţă că Sfântul Duh este transmis omului către Tatăl prin mijlocirea Fiului; că lucrarea de transmitere a harului fiind comună, substanţa celor trei Persoane este aceeaşi; şi că Sfântul Duh este trimis tot atât de bine de către Tatăl ca şi de către Fiul[321].

Dar el distinge perfect chestiunea originii veşnice a Sfântului Duh de transmiterea Sa omenirii, şi tratatul său Despre Sfântul Duh este de o ortodoxie la fel de riguroasă ca marea sa lucrare despre Sfânta Treime.

Didim a trăit sub cei doi succesori ai Sfântului Atanasie pe scaunul Alexandriei, Petru al II-lea şi Timotei. Aceşti doi episcopi se numără printre scriitorii bisericeşti. De la primul avem fragmente dintr-o epistolă către episcopii Egiptului. În aceasta el ia apărarea celor care au fost exilaţi pentru credinţă în timpul lui Valens. De la cel de-al doilea avem răspunsuri canonice şi o scrisoare către Diodor de Tir.

Noi i-am amintit deja pe cei doi Macarie al Egiptului şi al Alexandriei, care au publicat în aceeaşi perioadă mai multe scrieri. De la primul avem scrisori, rugăciuni, canoane, omilii şi tratate de morală. De la Macarie Alexandrinul avem canoane şi o predică.

Aceşti doi binecunoscuţi monahi[322], datorită virtuţii lor deosebite şi capacităţii lor, s-au bucurat de o mare influenţă în Egipt şi Tebaida în secolul al IV-lea; şi scriitorii din această epocă şi din secolele următoare au arătat faţă de operele lor cea mai mare stimă, şi pentru viaţa lor sfântă cea mai mare admiraţie.

Biserica din Egipt era reprezentată în aceeaşi perioadă de alţi scriitori remarcabili: Orsisie şi Pahomie, stareţi ai mânăstirii din Tabena[323]; Serapion, episcop de Tmuis, prietenul marelui Atanasie şi al Sfântului Antonie[324], şi sfinţii monahi Antonie cel Mare[325], Teodor[326], Serapion şi Pafnutie[327], Isaia[328] şi Evagrie, care a venit din Pont, pentru a se înmormânta în pustia Scitiei[329].

În Bisericile din Răsărit se distingeau: Diodor, episcop de Tars, comentator savant al Sfintelor Scripturi[330]; Filon şi Trifilie, episcopi în Cipru[331]; Asterie, episcop al Amasiei, de la care avem un mare număr de omilii[332]; Nemesie, episcop de Emesa, autorul unui tratat despre natura omului[333]; Eusebiu, episcop al aceluiaşi oraş Emesa, a scris foarte multe lucrări împotriva ereticilor şi despre Sfintele Scripturi[334]. Elocvenţa sa i-a adus o imensă reputaţie. Ieronim, preot în Ierusalim, care a scris mai multe opere teologice şi în special un Dialog între un evreu şi un creştin despre Sfânta Treime; despre efectul botezului; despre cruce[335]. Îl amintim şi pe Teodor, episcop de Heracleea, în Tracia, care a compus comentarii deosebite la mai multe cărţi ale Sfintelor Scripturi[336].

Biserica siriacă avea în secolul al IV-lea un diacon care a fost considerat întotdeauna unul dintre cei mai eminenţi Părinţi ai Bisericii. El se numea Efrem. Cei mai mari episcopi se simţeau onoraţi de relaţiile pe care le aveau cu el, şi cei mai erudiţi dintre ei, precum Sfântul Vasilie, admirau ştiinţa sa. El a scris lucrări în siriacă[337], şi ele erau atât de apreciate încât erau citite în biserici după Sfânta Scriptură. Deşi era diacon, el trăia în singurătate, şi Paladie îl numără alături de Sfântul Sava printre cei mai iluştri monahi din Mesopotamia.

Teodoret îl numea lira Sfântului Duh şi canalul prin care curgeau apele harului asupra sirienilor. Sozomen constată că, fără a fi studiat în tinereţea sa, Efrem a devenit atât de iscusit în arta scrisului, încât i-a depăşit pe scriitorii greci înşişi. Dacă îi traducem pe aceştia în siriacă, spune el, ei îşi pierd de îndată cu stilul lor valoarea lor reală; în timp ce operele lui Efrem traduse în greacă păstrează toate frumuseţile lor originale. El a făcut o şcoală în Siria şi principalii săi ucenici au fost Avva, Zenovie, Avraam, Maras şi Simeon, ale căror scrieri erau foarte apreciate în Biserica siriacă. În această Biserică s-a menţinut obiceiul de a citi poeziile filozofice ale lui Armonie, fiul faimosului eretic Bardesanes. În aceste poezii credincioşii găseau idei care nu erau strict ortodoxe. Efrem a fost atât de iscusit în versificaţie, încât l-a egalat pe Armonie, iar siriacii au cântat poeziile sale ortodoxe.

Efrem era tot atât de remarcabil prin virtuţile sale, ca prin geniul său. Smerenia sa era mai ales extraordinară. Într-o zi au venit să-l caute în pustie pentru a-l face episcop. El a alergat de îndată în piaţa publică unde s-a prefăcut atât de bine că este nebun, încât au abandonat proiectul de a-l alege episcop. El a profitat de libertatea care i-a fost lăsată pentru a se ascunde într-o pustie din care nu a mai ieşit decât după ce a aflat că un altul fusese ales pentru a fi episcop.

Operele Sfântului Efrem au fost publicate în siriacă, greacă şi latină[338]. Noi admirăm în ele mai ales un stil scânteietor, sentimente pline de râvnă şi vivacitate. După ce am citat din Părinţii greci despre erorile lui Arie şi Macedonie, noi nu am putea să reproducem nimic mai important din scrierile Sfântului Efrem, care i-a atacat pe eretici mai curând cu elocvenţă decât cu filozofie. În scrierile sale polemice, el a fost ortodox; în cuvântările sale morale şi lucrările de evlavie, el s-a arătat plin de râvnă pentru virtuţile creştine şi pentru desăvârşirea vieţii monahale.

Toate operele sale sunt impregnate de o credinţă vie, arzătoare. Stilul său figurat, după obiceiul răsăritean, este adeseori admirabil, întotdeauna înalt.

Ceea ce s-a publicat din lucrările sale nu dezminte deloc elogiile care i-au fost aduse în antichitate. El a fost mai cu seamă poet, şi toate operele sale amintesc cuvântul lui Teodoret, că el a fost lira Sfântului Duh.

În secolul al IV-lea, Bisericile apusene nu egalau Bisericile răsăritene sub raportul geniului şi al ştiinţei; dar ele făcuseră un mare progres; în secolul al IV-lea, ele aveau câţiva scriitori care puteau rivaliza cu cei mai buni scriitori din Răsărit, şi mulţi alţii care nu erau lipsiţi de merite.

Noi am vorbit deja despre Iuliu, episcopul Romei, Osie de Cordoba[339]; Febadie, episcop de Agen[340]; Eusebiu, episcop de Verceil[341]. Aceşti scriitori nu erau cu siguranţă lipsiţi de merit. Trebuie să spunem acelaşi lucru despre Victorin, care a scris ca Febadie împotriva arienilor.

Victorin era african de origine. El s-a dus la Roma unde şi-a câştigat o frumoasă reputaţie ca profesor. Iniţial, el a fost păgân. Convertit la creştinism, el a apărat credinţa împotriva arianismului care încerca să facă prozeliţi în Apus. Operele sale nu sunt remarcabile prin profunzimea dogmei; se simte că autorul era mai degrabă literat decât teolog. Avem de la el lucrări împotriva maniheilor şi arienilor; comentarii la mai multe epistole ale Sfântului Apostol Pavel[342].

În aceeaşi perioadă, Firmicus Maternus ataca păgânismul şi Philastrius ereziile[343]; preoţii Faustinus şi Marcelinus apărau marea dogmă a Sfintei Treimi, atacată cu atâta tenacitate de toate sectele ariene[344].

Dar cel care apăra în Apus ortodoxia cu cea mai mare profunzime a fost incontestabil marele Ilarie de Poitiers, supranumit Atanasie al Apusului.

Noi am vorbit deja despre acest mare om şi despre scrierile sale contra lui Constanţiu; noi am citat adeseori fragmente din opera sa istorică despre arianism.

Trebuie să ne oprim la marea sa lucrare despre Sfânta Treime, demnă de a fi aşezată alături de cele mai frumoase opere ale Sfinţilor Atanasie, Vasilie şi Grigorie Teologul.

Tratatul despre Sfânta Treime este împărţit în 12 cărţi[345].

În prima carte[346], Sfântul Ilarie examinează sistemele filozofice despre Dumnezeu; el aşază în paralel dogma creştină extrasă din cărţile Vechiului şi Noului Testament; în principal din Evanghelia Sfântului Ioan, şi concluzionează că numai revelaţia poate să dea satisfacţie inteligenţei. Dar dogma revelată depăşeşte inteligenţa, aşadar trebuie s-o acceptăm fără a avea pretenţia de a o înţelege. Cei care au avut această pretenţie au căzut în erezie, pentru că au vrut să micşoreze dogma dumnezeiască până la dimensiunile inteligenţei lor limitate.

De aici toate ereziile care au atacat firea dumnezeiască. Printre ele două au fost mai importante, a lui Sabelie şi a lui Arie. Sfântul Ilarie a alcătuit o combatere a lor cu ajutorul Scripturii, pe care el vrea să o accepte în toată exactitatea sa riguroasă, şi Îl roagă pe Dumnezeu să-l susţină în această activitate.

Noţiunea de Treime[347] este dată credinciosului odată cu botezul. Această taină este dată într-adevăr în numele Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh. Trebuie să acceptăm pur şi simplu această noţiune. Dar sunt unii care vor să înţeleagă esenţa dumnezeiască. Cum nu văd că Ei sunt înconjuraţi de taine ? Dacă ei nu pot înţelege lucrurile cele mai obişnuite care sunt la îndemâna lor, cum pot pretinde să-L înţeleagă pe Dumnezeu ?

După Sfintele Scripturi, Tatăl este fiinţa spirituală, infinită, veşnică, existând prin El Însuşi[348]. Fiul este Cuvântul lui Dumnezeu, născut din toată veşnicia şi care are aceeaşi esenţă cu Tatăl[349]. Această naştere este o taină de neînţeles, dar ea este revelată; Scriptura ne învaţă că Fiul este viaţă din viaţă, Dumnezeu din Dumnezeu; că El are aceeaşi esenţă cu Tatăl şi că El nu modifică cu nimic ideea de unitate dumnezeiască. Scriptura îi uluieşte pe eretici, pe Sabelie tot atât ca pe Arie. Mărturia dumnezeiască a Scripturii este mult mai puternică decât toate obiecţiile.

În ce priveşte Sfântul Duh[350], în epoca în care scria Sfântul Ilarie, chestiunea nu era încă dezbătută cum a fost după aceea. Deci el nu vorbeşte despre ea decât cu cea mai mare rezervă şi nu menţionează decât unirea Sa cu Tatăl şi cu Fiul şi misiunea Sa în lume.

Cea de-a treia carte este consacrată naşterii veşnice a Cuvântului şi unităţii Sale personale cu umanitatea. În cea de-a patra carte, Sfântul Ilarie expune dogma cuvântului consubstanţial şi respinge sistemul lui Arie; el continuă această combatere în cea de-a cincea, a şasea şi a şaptea carte şi stabileşte că adevărul învăţat de Biserică este tot atât de îndepărtat de sistemele lui Arie şi Fotin ca de cel al lui Sabelie.

În cea de-a opta carte, sfântul doctor învaţă că Fiul, unic în substanţă cu Tatăl, S-a întrupat pentru a ne răscumpăra şi a institui taina euharistică pentru ca trupul şi sângele Său să fie date credincioşilor[351].

În această carte, el revine la relaţiile Sfântului Duh cu Tatăl şi cu Fiul. Sfântul Duh, spune el, purcede din Tatăl, dar este trimis de Fiul[352]. De la Fiul El îşi ia misiunea, adevărul şi harul pe care Îl transmite.

În privinţa acestui punct important, dogma era aceeaşi în Răsărit şi Apus. Cuvintele Duhul Fiului şi tot ceea ce este spus în Scripturi despre relaţiile Fiului şi ale Sfântului Duh nu înseamnă decât unitatea de esenţă dintre Ei şi cu Tatăl, şi misiunea ad extra, şi nu originea veşnică a Sfântului Duh, căci această origine nu o avea decât de la Tatăl prin purcedere[353].

În cea de-a noua carte, Sfântul Ilarie răspunde obiecţiilor pe care arienii le extrăgeau din câteva texte ale Scripturii interpretate greşit. În cea de-a zecea carte, el explică faptele lui Hristos şi dovedeşte că, alături de faptele care pun în evidenţă umanitatea Sa, există altele care demonstrează dumnezeirea Sa; astfel că în Persoana dumnezeiască a lui Hristos, există două firi – dumnezeiască şi umană. El continuă în cea de-a unsprezecea şi a douăsprezecea explicaţiile sale legate de acelaşi subiect, respingând toate obiecţiile arienilor.

Aceasta este marea operă a Sfântului Ilarie de Poitiers despre Sfânta Treime.

Celelalte opere teologice ale sale au un caracter în special istoric; noi le-am citat foarte des şi de aceea nu este necesar să le menţionăm aici.

Avem de la Sfântul Ilarie două mari opere exegetice: Tratatele despre Psalmi şi Comentariu la Evanghelia Sfântului Matei.

Un fragment din acest comentariu referitor la mărturisirea pe care a făcut-o Sfântul Petru despre dumnezeirea lui Iisus Hristos a dat ocazia anumitor scriitori latini de a pretinde că Sfântul Ilarie a mărturisit o dogmă favorabilă papalităţii. Este cert că, în comentariile sale la Sfântul Matei şi la psalmi, sfântul doctor îi atribuie Sfântului Petru cuvântul piatră a Bisericii şi îl consideră asemenea unei temelii[354].

Dar în cartea sa despre Treime, el admite că pe piatra mărturisirii sale, adică pe dumnezeirea lui Hristos a fost construită Biserica[355]. ,,Nu există, adaugă el[356], decât o temelie imuabilă, şi ea este această piatră unică mărturisită prin gura lui Petru: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu celui viu[357]; ea susţine pe ea însăşi atâtea argumente ale adevărului pe cât de multă perversitate ar putea tulbura problemele şi necredincioşia calomniilor”.

Este evident că sfântul doctor nu înţelege aici decât obiectul mărturisirii de credinţă a Sfântului Petru, adică dumnezeirea lui Iisus Hristos. Dacă se pretinde că el a înţeles credinţa sa subiectivă, adică adeziunea sa, şi că episcopii Romei ar fi moştenit din această credinţă de neclintit, va fi suficient să ne amintim această anatemă a aceluiaşi părinte la adresa Papei Liberie care slăbise în mărturisirea dumnezeirii lui Iisus Hristos: ,,Eu ţi-am rostit anatema, ţie, Liberie, şi complicilor tăi. Eu îţi rostesc din nou anatema; eu ţi-o spun pentru a treia oară, ţie, Liberie, prevaricatorule”.

Aşadar, potrivit Sfântului Ilarie de Poitiers, dacă Sfântul Petru poate fi considerat piatra Bisericii, aceasta nu este decât prin intermediul mărturisirii de credinţă pe care el a făcut-o în numele întregului colegiu apostolic şi prin însuşi obiectul acestei credinţe care este dumnezeirea lui Iisus Hristos. Învăţătura sa este astfel conformă cu cea a altor Părinţi care nu au folosit decât cu acest sens titlul de piatră a Bisericii pentru Sfântul Petru însuşi. Dacă adăugăm că acest părinte şi alţii nu dau nici măcar de înţeles că acest titlu aparţine episcopilor Romei şi că învăţătura lor este total opusă acestei opinii, vom conveni că doar printr-un abuz bizar al câtorva din cuvintele lor, scoase din context şi [folosite] în sens contrar, teologii latini au încercat să sprijine autocraţia papală pe mărturia lor.

Învăţătura Sfântului Ilarie despre episcopat şi constituţia Bisericii exclude în mod absolut ideea unui episcop superior altora şi a unei autorităţi monarhice. El recunoştea că scaunul Romei era primul scaun episcopal al Bisericii datorită întemeietorilor lui, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, şi datorită importanţei capitalei imperiului unde era aşezat. Dar el nu făcea din această întâietate onorifică şi pur ecleziastică o autoritate dumnezeiască.

Lucrările Sfântului Ilarie sunt cu siguranţă mult inferioare, din punct de vedere literar, celor ale Sfinţilor Atanasie şi Vasilie; ele au ceva greoi [în ele] care aminteşte de Tertulian. Dar ele nu au o importanţă mai mică din punct de vedere istoric şi dogmatic. Biserica Franţei nu avusese încă un scriitor de o valoare asemănătoare, al cărui loc este printre cei mai iluştri Părinţi.

Printre scriitorii pe care-i avea Apusul în acea perioadă, noi îi numărăm pe Zenon, episcop de Verona[358], Optatus, episcop de Mileve[359], Damasus care a ocupat scaunul Romei după Liberie (366). Noi vom avea ocazia să menţionăm mai multe fapte importante ale acestui episcop al Romei şi să cităm din epistolele sale. În afară de aceste epistole, el a scris poezii în cinstea lui Iisus Hristos şi a câtorva sfinţi[360].

Noi am analizat în altă parte principalele opere ale lui Luchifer de Cagliari, unul dintre cei mai importanţi scriitori din Apus din secolul al IV-lea. Noi am spus că el a fost autorul unei schisme. Printre adepţii săi a fost citat preotul Faustinus care a scris împotriva arienilor[361].

În aceeaşi perioadă, Pacianus, episcop de Barcelona, reprezenta Biserica Spaniei. Avem de la el mai multe scrisori, un îndemn la pocăinţă, un cuvânt despre botez[362].

Biserica Spaniei l-a avut pe poetul Juvencus, despre care noi am vorbit anterior. În afară de istoria sa evanghelică în versuri, Juvencus a scris, de asemenea în versuri, o carte despre Facere şi un poem de laude închinat Domnului. Alţi poeţi creştini merită să fie menţionaţi. Sedulius, sub titlul Poem pascal, a scris cinci cărţi despre faptele lui Iisus Hristos. El a compus şi un poem despre Întrupare şi alte câteva poezii creştine.

Ausonius, retor renumit, preda literatura la Bordeaux, în Galia, unde se bucura de o mare faimă. Poeziile sale nu sunt de un mare interes din punct de vedere religios. Un alt retor, Severus, a lăsat un poem despre puterea semnului crucii[363].

Dar scriitorul din Apus, din secolul al IV-lea, care a fost în mod incontestabil cel mai renumit dintre toţi, alături de Sfântul Ilarie, a fost Sfântul Ambrozie, episcopul Milanului. Noi vom expune mai târziu principalele fapte ale vieţii sale.

Operele sale pot fi împărţite în trei grupe: exegetice, teologice şi epistole[364].

Ca şi Sfântul Vasilie, Sfântul Ambrozie a explicat lucrarea din cele 6 zile sau Hexameronul; a comentat relatările scripturistice despre patriarhi; câţiva psalmi; Cântarea Cântărilor, şi Evanghelia după Sfântul Luca. Putem adăuga la grupa operelor exegetice cele cinci cărţi despre ruina Ierusalimului.

Printre operele teologice, mai multe au o mare importanţă pentru că ne fac cunoscută viaţa lăuntrică a Bisericii.

În fruntea acestor lucrări, noi vom întâlni cele trei cărţi despre îndatoriri. Ele alcătuiesc un tratat de morală filozofică şi religioasă.

Datoria este împlinirea binelui; binele are raţiunea sa de a fi în Dumnezeu, şi filozofii nu au prezentat despre acesta o noţiune exactă. Pornind de la această idee primară, sfântul doctor intră în detaliul îndatoririlor pe care omul trebuie să le împlinească din adolescenţă până la moartea sa, după etapele diverse în care se află el. Doar prin practicarea adevărului, frumosului şi binelui se poate ajunge la fericire, la ceea ce este cu adevărat de folos.

Această lucrare de morală nu conţine informaţii istorice atât de importante pentru a fi menţionate.

Cele trei cărţi despre fecioare; cartea despre văduve; tratatul despre feciorie, cel despre pururea fecioria Fecioarei Maria; îndemnul la feciorie şi tratatul despre căderea unei fecioare afierosite merită să reţină atenţia istoricului.

Într-adevăr, în secolul al IV-lea, practica celibatului creştin cunoştea o mult mai mare extindere faţă de secolele anterioare.

Încă de la început, se întâlnesc în analele Bisericii fecioare şi văduve afierosite lui Dumnezeu, care se făceau utile Bisericilor şi săracilor. Atunci când viaţa monahală a avut o mult mai mare dezvoltare, în secolul al IV-lea, celibatul a devenit mai răspândit; monahii au fost ridicaţi la episcopat şi au favorizat noile tendinţe. Câteva Biserici, precum cea din Roma, au impus chiar celibatul episcopilor, preoţilor şi diaconilor. Au rezultat numeroase abuzuri din acest zel pe care primul Sinod Ecumenic nu a considerat că trebuie să-l încurajeze; dar în perioada în care Sfântul Ambrozie scria operele sale în favoarea fecioriei, aceste abuzuri nu existau încă. Se poate crede că lucrările Sfântului Ambrozie au contribuit mult la răspândirea râvnei pentru celibat, deoarece sfântul episcop al Milanului se bucura de o mare influenţă în Bisericile apusene.

El a dedicat cele trei cărţi despre fecioare surorii sale Marcelina, care-şi păstrase fecioria. El face celibatului elogiul cel mai fastuos[365], dar are grijă să avertizeze că el trebuie respectat de bunăvoie şi nu trebuie impus[366]. El le prezintă fecioarelor cele mai sfinte exemple pentru a le face să înţeleagă înălţimea şi curăţia stării lor[367]. Adresându-se la sfârşit surorii sale Marcelina, el îi reaminteşte cuvântul pe care i-l adresase Liberie în ziua în care acesta a afierosit-o fecioară în Biserica Sfântul Petru, la sărbătoarea Naşterii Mântuitorului. Sfântul Ambrozie a păstrat pentru Liberie un mare respect, şi el îl numea Liberie de sfântă amintire[368]. Acest episcop al Romei a slăbit în discuţiile despre arianism, dar i s-a făcut dreptate pentru virtuţile sale. Cuvântul pe care îl adresase Marcelinei era foarte evlavios, şi Sfântul Ambrozie l-a comentat pentru a o învăţa pe sora sa cum trebuia să pună în practică sfaturile pe care le conţinea.

Văduvele erau asemenea fecioarelor afierosite lui Dumnezeu. Sfântul Ambrozie le învăţa într-o lucrare specială virtuţile pe care ele trebuiau să le practice[369].

Alte cărţi ale sale despre feciorie sunt îndemnuri la practica celibatului; el dezvoltă toate motivele care puteau să-i determine să recurgă la acesta, şi caută în Scriptură tot ceea ce putea fi favorabil vederilor sale.

Cartea despre taine este importantă din punct de vedere istoric. Sfântul Ambrozie dădea titlul de taine riturilor sfinte care erau denumite şi sacramente. El tratează în această carte despre botez şi despre alte două taine la care participă neofiţii: mirungerea şi euharistia. Iată principalele rituri pe care le menţionează:

Catehumenul era mai întâi atins de către episcop care rostea cuvintele: Ephpheta, adică, deschide-te, în amintirea minunii surdomutului tămăduit de Iisus Hristos[370]. Episcopul sau marele preot era ajutat, în săvârşirea botezului, de un preot şi un diacon. După ce rostise Ephpheta, episcopul îl introducea pe catehumen în baptisteriu pe care Sfântul Ambrozie îl numeşte sfânta sfintelor, sau sanctuarul înnoirii. Acolo, el îl făcea să se întoarcă către răsărit, pentru a se afla, ca să spunem aşa, în faţa lui Iisus Hristos, şi el se lepăda de satana şi de lucrările sale.

În acest timp, clericii pregăteau apa în baptisteriu[371] şi episcopul o sfinţea. Catehumenul era ca şi înmormântat în apă prin cufundare, şi odată cu el toate greşelile sale erau înmormântate.

Dar înainte de intrarea în scăldătoare, el mărturisea credinţa sa în Sfânta Treime[372]; el nu spunea eu cred în cel mai mare, cel mai puţin mare şi în ultimul, ci eu cred în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh,de aceeaşi credinţă.

Atunci când catehumenul ieşea din apă[373], episcopul îl ungea cu ulei parfumat; apoi îi spăla picioarele. Simbolismul acestui din urmă rit era că cel credincios trebuia să înlăture din sufletul său cea mai mică pată.

Catehumenul era apoi îmbrăcat cu haine albe[374], care semnificau curăţia noii vieţi pe care el trebuia s-o ducă. ,,Apoi, el primea pecetea Duhului, duhul înţelepciunii şi inteligenţei, duhul sfatului şi virtuţii, duhul ştiinţei şi evlaviei, duhul sfintei temeri: Tatăl te-a pecetluit, Hristos te-a adeverit, şi a dat inimii tale darul Sfântului Duh”.

Obiceiul din Apus, ca cel din Răsărit, era de a oferi mirungerea după botez.

După ce a primit această taină, neofitul înainta către altar[375], spunând: ,,Voiu intra la jertfelnicul lui Dumnezeu, la Dumnezeu cel ce veseleşte tinereţile mele”[376].

Psalmul 42 este citit încă la începutul liturghiei apusene.

Vorbind despre darurile euharistice, Sfântul Ambrozie are grijă să spună că nu trebuie să judecăm după ceea ce vedem; căci lucrurile nevăzute nu pot fi zărite cu ochii noştri. Pâinea care este primită, spune el, este trupul lui Hristos; şi vinul este sângele lui Hristos[377].

,,Poate, spune Sfântul Ambrozie[378], tu îmi vei spune: Eu văd altceva, cum poţi tu să afirmi că eu voi primi trupul lui Hristos ? Prin urmare, eu trebuie să-ţi dovedesc că este aşa. La ce mari exemple voi recurge, pentru a dovedi că ceea ce tu vezi nu este aşa cum a alcătuit firea, ci aşa cum a sfinţit binecuvântarea; că puterea binecuvântării este mult mai mare ca cea a firii, pentru că firea însăşi este schimbată prin binecuvântare”.

Poate fi exprimată mai clar dogma ortodoxă despre prezenţa reală ? După ce a citat exemple biblice pentru a dovedi că binecuvântarea este mai puternică decât firea, Sfântul Ambrozie adaugă[379]:

,,Însuşi Domnul Iisus ne spune: Acesta este trupul meu[380]. Înainte de binecuvântarea prin cuvintele cereşti, El desemnează alt obiect; după sfinţire, trupul este cel desemnat. El Se exprimă în acelaşi mod în legătură cu sângele Său. Înainte de sfinţire, El desemnează alt obiect pe care-l numeşte sângele Său după sfinţire. Şi tu răspunzi: Amin, adică, este adevărat”.

Acest fragment dovedeşte că cuvintele de instituire a euharistiei erau rostite cu voce tare în vechea liturghie apuseană, ca în cele ale Bisericilor Răsăritului. Credinciosul răspundea Amin atunci când preotul rostea cuvintele referitoare la trup; şi el răspundea prin acelaşi cuvânt la cuvintele referitoare la sânge[381].

La sfârşitul tratatului său, Sfântul Ambrozie menţionează invitaţia pe care Biserica o face credincioşilor de a se apropia de altar, pentru a participa la hrana dumnezeiască. Această hrană nu este trupească, spune el, ea este spirituală[382]. Crezând în realitate, vechea Biserică nu căzuse în acest materialism absurd care a făcut atâta zgomot în Apus, în timpul evului mediu. Ceea ce este spiritual nu este mai puţin real. În euharistie se primeşte trupul şi sângele lui Hristos; dar trupul lui Dumnezeu este spiritual, adaugă sfântul doctor, trupul lui Hristos este trupul Duhului, căci Hristos este Duh[383].

În cartea sa despre sacramente, Sfântul Ambrozie a tratat aceleaşi subiecte ca în cartea sa despre taine. Cele două cuvinte, aşa cum am remarcat, semnifică în aceeaşi măsură riturile dumnezeieşti conferite de Biserică.

Noi întâlnim acolo câteva detalii în plus faţă de cartea tainelor. Sfântul Ambrozie, menţionând atingerea preotului, o numeşte taina deschiderii[384], în amintirea faptei lui Iisus Hristos care i-a redat simţurile surdomutului; el spune că preotul atinge urechile şi nările catehumenului.

Când preotul îi cerea catehumenului să se lepede de satana, el îi spunea: ,,Te lepezi de diavol şi de lucrările sale ?” Catehumenul răspundea: Mă lepăd de el. Preotul relua: Te lepezi de lume şi de desfătările ei ? Catehumenul răspundea: Mă lepăd de ele[385].

Iată cum descrie Sfântul Ambrozie desfăşurarea botezului[386]:

,,Ai fost întrebat: Crezi tu în Dumnezeu Tatăl Atotţiitorul ? Tu ai răspuns: Cred; şi tu ai fost introdus în apă, adică cufundat. Ai fost întrebat apoi: Crezi tu în Învăţătorul nostru Iisus Hristos şi în crucea Sa ? Tu ai răspuns: Cred, şi ai fost cufundat în apă, căci cel care a fost îngropat cu Hristos, învie cu Hristos. Ţi s-a pus a treia întrebare: Crezi tu în Sfântul Duh ? Tu ai răspuns: Cred, şi ai fost cufundat în apă pentru a treia oară, pentru ca mărturisirea ta întreită să şteargă toate păcatele vieţii tale trecute”.

Sfântul Ambrozie compară această mărturisire întreită cu cea pe care Iisus Hristos i-a cerut-o Sfântului Petru înainte de a-i ierta întreita sa lepădare[387].

Când neofitul ieşea din apă, preotul suprem (sau simplii preoţi, căci ei puteau de asemenea să săvârşească această taină, spune Sfântul Ambrozie) se încingea cu un prosop şi îi spăla picioarele, pentru a simboliza curăţia extremă pe care el trebuia s-o păstreze după botez[388].

Îndată după aceea i se conferea mirungerea.

Sfântul Ambrozie numeşte mirungerea ca grecii μυρον, cuvânt pe care el îl traduce în latină prin unguentum, parfum[389]. Uleiul parfumat era întins pe capul noului botezat, deoarece capul este considerat organul înţelepciunii, şi înţelepciunea omenească are nevoie de ajutorul harului.

Pentru a săvârşi mirungerea, preotul[390] însoţea ungerea cu invocarea Sfântului Duh sub cele 7 atribute care Îi sunt date în Scripturi.

Când Sfântul Ambrozie ajunge la împărtăşania pe care o primea noul botezat, el nu este mai puţin explicit decât în cartea despre taine, cu privire la prezenţa reală. Credincioşii aduceau ei înşişi pâine obişnuită pentru a fi sfinţită[391]. Pornind de la acest obicei, sfântul doctor se exprimă astfel[392]: ,,Tu poate spui: Pâinea mea este o pâine obişnuită. Da, dar această pâine nu este pâine decât înainte de cuvintele sfinţitoare. De îndată ce a fost făcută sfinţirea, această pâine devine trupul lui Hristos. Cum ceea ce este pâine poate deveni trupul lui Hristos ? Prin sfinţire. Dar sfinţirea din ce cuvinte, din cuvintele cui este alcătuită ? Din cuvintele Domnului Iisus Hristos”.

Explicând sfinţirea, Sfântul Ambrozie citează o parte din liturghia folosită în Apus. Vrei să ştii, spune el catehumenului[393], prin ce cuvinte cereşti are loc sfinţirea ? Preotul spune:

,,Fă ca această jertfă să fie primită, sfinţită, bună şi bineplăcută; această jertfă care este simbolul trupului şi sângelui Domnului nostru Iisus Hristos, care, în ajunul zilei în care a pătimit, a luat pâine în sfintele Sale mâini, Şi-a ridicat ochii la cer către Tine, Tată Sfânt, Atotputernic, Dumnezeu veşnic, şi aducând mulţumire, a binecuvântat-o, a rupt-o, şi după ce a rupt-o, a dat-o apostolilor şi ucenicilor Săi, spunând: Acesta este trupul meu, care se dă pentru voi, aceasta faceţi întru pomenirea mea (Luca 22, 19).

La fel, după cină, în ajunul zilei în care a pătimit, El a luat potirul, a ridicat ochii Săi spre cer, către Tine, Părinte Sfinte, Atotputernic, Dumnezeu veşnic, şi aducând mulţumire, l-a binecuvântat şi l-a dat apostolilor şi ucenicilor Săi, spunând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele meu (Matei 26, 28)”.

După ce a citat acest fragment din liturghia apuseană, Sfântul Ambrozie continuă astfel: ,,Cercetează toate aceste lucruri. Tu citeşti acolo cuvintele Evangheliei până la aceste cuvinte: primiţi fie trupul, fie sângele; celelalte cuvinte sunt cele ale lui Hristos: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele meu. Se spune: în ajunul zilei în care a pătimit, El a luat pâine în sfintele Sale mâini. Înainte de sfinţire era într-adevăr pâine, dar de îndată ce au fost rostite cuvintele lui Iisus Hristos, acesta este trupul lui Hristos; de asemenea, El spune: Acesta este trupul meu. Înainte de cuvintele lui Hristos, potirul era plin cu vin amestecat cu apă; dar după ce au fost lucrătoare cuvintele lui Hristos, acesta era sângele lui Hristos care a răscumpărat lumea. Vedeţi prin aceasta că cuvintele lui Hristos pot schimba toate lucrurile. Domnul Iisus Hristos ne adevereşte că noi primim trupul şi sângele Său. Putem noi să ne îndoim de mărturia Sa ?”[394]

Sfântul Ambrozie ne informează că înainte de sfinţire[395], în liturghia apuseană, preotul spunea rugăciuni pentru a aduce laudă lui Dumnezeu şi pentru a cere binecuvântările Sale pentru regi, popor şi toţi membrii Bisericii.

După sfinţire, preotul rostea această rugăciune[396]:

,,Amintindu-ne de preaslăvita Sa patimă, de învierea Sa din iad, şi de înălţarea Sa la cer, noi îţi aducem această jertfă neprihănită, această jertfă cugetătoare, această jertfă nesângeroasă, această pâine sfântă şi acest potir al vieţii veşnice; şi noi cerem şi ne rugăm ca Tu să primeşti această jertfă pe altarul Tău desăvârşit prin mâinile îngerilor Tăi, aşa cum Tu ai binevoit a primi darurile fiului Tău Dreptul Avel şi jertfa patriarhului nostru Avraam, şi pe cea care ţi-a adus-o împăratul preot Melchisedec”[397].

Se poate remarca că Sfântul Ambrozie spune că în potir vinul era amestecat cu apă. Este încă în uzul Bisericii latine a amesteca puţină apă cu vinul care trebuie sfinţit. Sfântul Ambrozie vede în acest amestec o taină îndoită. El aminteşte că poporul evreu a băut în pustie apă care a ieşit din stânca lovită de Moisi. Piatra era Hristos, spune Sfântul Ambrozie, după Sfântul Pavel. Preotul, preînchipuit de Moisi, loveşte piatra cu cuvântul lui Dumnezeu, apa curge şi poporul lui Dumnezeu îşi poate potoli setea. Apa care este în potir izvorăşte pentru viaţa veşnică. Cea de-a doua taină este apa care a curs împreună cu sângele din coasta lui Iisus Hristos, atunci când un soldat l-a lovit cu suliţa în coastă[398].

Micile diferenţe care existau între Biserici în actul principal al cultului creştin nu alterau deloc credinţa, care era identică. În ce priveşte prezenţa reală, Sfântul Ambrozie era la fel de categoric ca Sfântul Chiril al Ierusalimului. Pentru unul, ca şi pentru celălalt, ca pentru toţi ceilalţi Părinţi ai Bisericii, puterea dumnezeiască preface elementele euharistice. Pâinea, spune Sfântul Ambrozie[399], devine în mod substanţial trupul lui Hristos, aşa cum Cuvântul este în mod substanţial Cuvântul Tatălui. Sfântul doctor răspunde obiecţiilor care ar fi putut fi ridicate împotriva acestei dogme, despre care nu vorbeşte decât ca despre o dogmă revelată şi întotdeauna admisă în Biserică.

În cele două lucrări ale sale, despre taine şi despre sacramente, Sfântul Ambrozie nu a menţionat decât botezul, mirungerea şi euharistia. Nu ar trebui să conchidem de aici că Biserica nu admitea atunci decât aceste trei taine.

În lucrarea sa despre pocăinţă, Sfântul Ambrozie o consideră atât virtute, cât şi taină.

El îi condamnă mai întâi pe novaţieni care sunt prea riguroşi faţă de vinovaţi deşi, fiind eretici, ei nu aveau puterea de a lega şi de a dezlega. Această putere nu a fost dată decât adevăraţilor preoţi, şi numai Biserica are preoţi adevăraţi [400].

Novaţienii nu au puterea de a ierta păcatele, deoarece aceştia nu au moştenirea lui Petru, care nu au scaunul lui Petru, pe care ei îl pustiesc printr-o dezbinare nelegiuită; dar ei se fac mai cu seamă vinovaţi prin aceea că ei neagă că în Biserica însăşi există dreptul de a ierta păcatele aşa cum i-a fost spus lui Petru: Îţi voiu da ţie cheile împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pre pământ, va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pre pământ, va fi dezlegat în ceruri[401].

Sfântul Ambrozie nu înţelege aceste cuvinte decât pentru iertarea păcatelor; şi această iertare nu a fost încredinţată numai unui apostol, ci Bisericii. El înţelege prin cuvintele scaunul lui Petru Biserica întreagă, fiindcă această Biserică este reprezentată de corpul episcopal care a succedat corpului apostolic, care era personificat în Sfântul Petru, primul dintre apostoli. Acest apostol îi reprezenta pe toţi ceilalţi, şi nu i-a fost dat lui personal nici un privilegiu. Aceasta este învăţătura tuturor Sfinţilor Părinţi[402].

Novaţienii pretind că ei nu sunt severi decât faţă de marii vinovaţi; cine le-a dat dreptul să se constituie în judecători ai gravităţii greşelilor ? Dumnezeu singur este judecătorul lor. Sfântul Ambrozie se străduieşte să respingă toate erorile novaţienilor[403]. El îi pune în contradicţie cu ei înşişi. Într-adevăr, ei pretind că iartă păcatele prin botez. Dacă preoţii, spune el, iartă păcatele prin botez, ei pot de asemenea să le ierte prin pocăinţă, căci în aceste două iertări este taina care lucrează[404], adică acţiunea Sfântului Duh.

Respingând rigorismul novaţienilor şi răspunzând obiecţiilor lor[405], Sfântul Ambrozie nu vrea să fie primiţi la pocăinţă cei care nu arătau o pocăinţă adevărată. În această privinţă, el consideră ca supuşi pocăinţei cei care aveau păcate tăinuite, în aceeaşi măsură cu cei care aveau păcate cunoscute[406]. Aceşti păcătoşi cu păcate tăinuite erau obligaţi să-şi mărturisească păcatele pentru ca preotul să ştie ce pocăinţă trebuia să le fie dată.

Sfântul Ambrozie pune mărturisirea păcatelor pe aceeaşi treaptă cu pocăinţa pentru a dobândi iertarea păcatelor: ,,Să plângem, spune el[407], în această vreme de acum, pentru ca să ne putem bucura în veşnicie; să ne temem de Domnul; să ni-L facem milostiv mărturisindu-ne păcatele; să ne corectăm greşelile; să îndreptăm eroarea noastră”[408].

Dacă păcătosul are aceste simţăminte, Biserica va veni la mormântul său, aşa cum Hristos a venit la cel al lui Lazăr; el va ridica piatra, îl va rechema la viaţă. Vino afară, îi va spune ea. Cu alte cuvinte, vădeşte-ţi greşeala, pentru ca tu să fii iertat. Dacă te mărturiseşti, la glasul lui Hristos vei rupe legăturile care te ţineau legat. Aşa cum evreii, martori ai învierii lui Lazăr, au urzit comploturi împotriva lui Hristos, tot aşa novaţienii, martori ai minunii lucrate prin Biserică în învierea celui vinovat, conspiră împotriva ei în adunările lor[409] şi vor să-i omoare pe cei înviaţi; dar Iisus Hristos nu-Şi ia înapoi darurile; dimpotrivă, El le sporeşte, şi primeşte la Cina pe care Biserica i-a pregătit-o pe acela ale cărui greşeli au fost iertate.

Sfântul Ambrozie revine de mai multe ori la mărturisire: ,,Arată, spune el[410], rana ta medicului pentru ca tu să poţi fii vindecat. Când tu nu o vei arăta, el o va cunoaşte; dar el vrea să audă că o mărturiseşti cu propria ta gură”.

Atunci când păcătosul a mărturisit în taină greşeala sa, trebuia să se mărturisească vinovat în adunarea credincioşilor, să ceară rugăciunile fraţilor săi, şi să se supună public pocăinţei care îi fusese impusă[411]. Sfântul Ambrozie îi încurajează puternic pe păcătoşi să nu ia aminte câtuşi de puţin la respectul uman care ar fi putut să-i îndepărteze de mărturisirea publică a vinovăţiei lor.

Aceste detalii date de Sfântul Ambrozie ne fac cunoscut că mărturisirea publică a vinovăţiei şi pocăinţa publică erau precedate de o mărturisire tainică pentru păcatele tainice. Sfântul doctor lămureşte astfel un punct de disciplină care rămăsese înconjurat de o oarecare obscuritate în lucrările istorice anterioare.

Noi nu vom analiza lucrarea Sfântului Ambrozie intitulată Despre credinţă. Ea este îndreptată împotriva arienilor, şi sfântul doctor dezvoltă în aceasta dogma consubstanţialităţii, aşa cum o definise Sinodul Ecumenic de la Niceea[412]. După tot ceea ce am citat noi cu privire la această chestiune, nu am putea să luăm nimic nou de la sfântul doctor. El a alcătuit cărţile sale pentru împăratul Graţian care i le ceruse pentru călătoria sa în Răsărit, pentru a se apăra împotriva ereziei. Graţian a luat cu sine doar primele două cărţi. Arienii i-au opus obiecţii pe care Sfântul Ambrozie le-a combătut în alte trei cărţi care completează lucrarea.

Acelaşi împărat care a găsit că problema referitoare la Sfântul Duh a făcut să fie aproape uitată cea a Fiului, i-a cerut sfântului episcop al Milanului o nouă lucrare împotriva eunomienilor. Sfântul Ambrozie a răspuns la dorinţele sale şi a alcătuit trei cărţi Despre Sfântul Duh[413]. El demonstrează acolo împotriva ereticilor dumnezeirea Sfântului Duh şi consubstanţialitatea sa cu Tatăl şi cu Fiul[414]. El se referă în principal la unitatea de esenţă şi a atributelor esenţiale ale celor trei Persoane dumnezeieşti, şi nu tratează deloc acele atribute personale care le deosebesc în substanţa Lor unică. Lucrarea Sfântului Ambrozie este mai puţin filozofică decât cele ale Sfântului Atanasie şi Sfântului Vasilie pe aceeaşi temă; dar ea adevereşte la sfântul doctor o cunoaştere foarte aprofundată a Sfintelor Scripturi.

Avem de la Sfântul Ambrozie un tratat despre întrupare[415]; el a tratat acest subiect pentru a răspunde unei provocări pe care i-au adus-o unii sceptici, care pretindeau că el nu ar fi putut demonstra această dogmă creştină. Adversarii săi nu au îndrăznit să-i răspundă.

Scrisorile Sfântului Ambrozie aparţin corpului istoriei; noi vom avea ocazia să cităm multe din ele schiţând faptele acestui mare episcop[416].

Noi trebuie să amintim încă câţiva scriitori religioşi din Apus, care au trăit în secolul al IV-lea: Aurelius Symmachus, de la care avem o culegere de scrisori; diaconul Ilarie, care a scris comentarii la Sfânta Scriptură; Sulpitius Severus, din care vom cita adesea lucrările de istorie ecleziastică; Grigorie de Elvira, autor al mai multor tratate şi a unei cărţi despre credinţă; un alt spaniol, Aquilius Severus[417].

Noi trebuie să-l menţionăm încă pe Ulfila, episcopul goţilor. Acest popor trăia în regiunile situate între Dunăre şi Muntele Hoemus[418]. La începutul secolului al IV-lea, ei aveau un episcop pe nume Teofil. Ulfila a devenit episcopul lor spre mijlocul secolului al IV-lea. Pentru a lucra în acelaşi timp la instruirea religioasă şi la civilizarea goţilor, Ulfila a tradus în limba lor Sfintele Scripturi. Goţii au devenit arieni, cel puţin în parte, şi noi vom avea ocazia să vorbim despre invaziile lor în Imperiul Roman.

După tabloul pe care l-am schiţat, al principalilor scriitori religioşi din secolul al IV-lea, se poate afirma că mişcarea intelectuală a cunoscut în Biserica din această epocă o vastă dezvoltare. În această privinţă, Răsăritul s-a arătat în mod incontestabil superior Apusului; dar Ilarie de Poitiers şi Ambrozie al Milanului ocupă un loc de frunte în literatura religioasă, cu toate că ei sunt inferiori lui Atanasie, Vasilie, Grigorie Teologul şi Chiril al Ierusalimului.

În sânul diverselor erezii, starea intelectuală era mult inferioară celei a ortodocşilor.

Cel mai savant scriitor al taberei ariene era Acachie, episcop de Cezareea. A fost supranumit Monoftalmon, pentru că era chior. El a publicat comentarii la Eclisiastul şi o mare cantitate de tratate teologice[419]. Nu ne-a rămas nimic din acestea.

Avxentie, episcop Milanului, era susţinător al arianismului în Apus, dar el a scris puţin.

Conducătorul apolinariştilor, Apolinarie, episcop de Laodiceea, Siria, a fost un scriitor distins şi foarte fecund. El a alcătuit nenumărate volume despre Sfintele Scripturi şi o combatere a lui Porfir în 30 de cărţi. Este regretabil că această ultimă carte s-a pierdut[420].

Donatus, conducătorul donatiştilor, a scris de asemenea multe lucrări pentru a-şi susţine tabăra sa, care luase proporţii vaste în Africa[421]. Ieronim menţionează o carte a acestuia despre Sfântul Duh şi spune că el se arăta acolo favorabil arianismului.

Fotin, ucenic al lui Marcel de Ancira, susţine în mai multe lucrări erorile atribuite învăţătorului său.

El a scris împotriva păgânismului şi împotriva împăratului Valentinian care l-a alungat din Biserica sa[422].

Eunomie a publicat un mare număr de opere pentru a-şi susţine erezia; nu le cunoaştem decât din citatele date de adversarii săi[423].

Priscillianus, care a dogmatisit în Spania, a căzut în erezia lui Manes şi a scris mai multe tratate pentru a o susţine[424]. Erezia sa s-a răspândit în Apus, şi în principal în Spania. Maniheismul avea adepţi în Apus în secolul al IV-lea. Se cunoaşte de la un oarecare Faustus o lucrare în care el apăra această erezie şi că Fericitul Augustin considera că aceasta trebuie combătută[425].

Conducătorii sectelor nu erau lipsiţi de capacităţi; dar nu se vede că ei ar fi dat un puternic impuls intelectual partizanilor lor. Scrierile lor au dispărut în cea mai mare parte împreună cu sectele lor, şi ceea ce a rămas nu poate fi comparat cu operele Părinţilor Bisericii.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 


   [1] Sfântul Atanasie, Epist. 1 ad Serapion, § 2.

   [2] Ibid., § 11 ad 14.

   [3] Ibid., § 15 şi 16.

   [4] Ibid., § 17 şi 18.

   [5] Biserica Romană a crezut că poate explica ceea ce, după Sfântul Atanasie, era de neînţeles pentru heruvimi. În loc să se mulţumească cu învăţătura dumnezeiască, după care Sfântul Duh purcede de la Tatăl, ea a învăţat că El purcede şi de la Fiul. [Aceasta] este o eroare distrugătoare a Treimii, aşa cum vom avea ocazia să demonstrăm.

   [6] Ibid., § 19 şi 20.

   [7] Ibid., § 21 ad 24.

   [8] Ibid., § 25 ad 27.

   [9] Ibid., § 28.

   [10] Sfântul Atanasie învaţă aici aceeaşi dogmă ca Iustin, Irineu, Tertulian şi ceilalţi Părinţi din vechime. Biserica Romană a înlocuit această rânduială veche a credinţei soborniceşti cu cuvântul infailibil al episcopului Romei. Nu s-ar putea contrazice mai categoric învăţătura sobornicească (N.tr.: catolică, autorul face un joc de cuvinte) a primelor veacuri, singura care merită crezare.

   [11] Ibid., § 29 ad 33.

   [12] Sfântul Atanasie, Epist. 3 ad Serapion, § 1.

   [13] Ibid., § 2 ad 7.

   [14] Sfântul Atanasie, Epist. 4 ad Serapion, § 2 ad 4. O parte a simbolului zis al Sfântului Atanasie este împrumutat din această epistolă a patra către Serapion.

   [15] Ibid., § 5 ad 7.

   [16] Acachie şi Patrofil.

   [17] Sfântul Atanasie, De Trinit. et Spirit. Sancto, § 19.

   [18] Sfântul Atanasie, Exposit. fid., § 4. Acest fragment este remarcabil: το δε αγιον πνευμα εκπορευμα ον του πατρος α ει εστιν εν ταις χερσι του πεμποντος πατρος και του φεροντος υιου δι ου επληρωσε τα παντα.

   [19] Sfântul Atanasie, De Incarnat., § 9, 13.

   [20] Sfântul Atanasie, Orat. III, Cont. Arian., § 24, 25.

   [21] Sfântul Atanasie, De Trinit. et Spirit. Sancto, § 8, 9.

   [22] Sfântul Atanasie, De Incarnatione Dei Verbi, et contra arianos.

   [23] Sfântul Atanasie, De Incarnat. Domini Jesu Christi contra Apollinar., cartea I, § 1.

   [24] Ibid., § 2, 7.

   [25] Ibid., § 7 ad fin.

   [26] Ibid., cartea a II-a, § 3 şi urm..

   [27] Sfântul Atanasie, Epist. ad Epictet, § 1 ad 3.

   [28] Ibid., § 4.

   [29] Nu va fi inutil să observăm că în toate lucrările Sfântului Atanasie, toate îndreptate împotriva ereziilor, el nu face nici cea mai simplă menţiune a altei autorităţi decât cea a Bisericii soborniceşti. Marele episcop nu a făcut nici cea mai mică aluzie la autoritatea episcopală în materie de credinţă; dintr-un motiv cu atât mai puternic, el nu a menţionat autoritatea episcopului Romei. Mărturia Bisericii exprimându-se prin Părinţi, de exemplu, prin Părinţii adunaţi la Niceea – aceasta este unica regulă a credinţei.

   [30] Sfântul Atanasie, Epist. ad Adelph.

   [31] Ibid., § 3. Sfântul Atanasie a combătut în mod anticipat nu numai pe Nestorie, ci şi Biserica Romană care, după separarea sa de Biserica sobornicească, aduce un cult aparte pentru trupul euharistic al lui Hristos şi pentru inima Sa. Se caută a scuza aceste culte afirmându-se că ele se raportează în definitiv la Dumnezeu; dar nu este mai puţin adevărat că se separă, nu doar o parte din umanitatea, ci chiar o parte din trupul, din persoana Cuvântului făcut om, pentru a i se aduce un cult aparte. Sfântul Atanasie condamnă deschis această erezie, aşa cum Biserica a condamnat-o apoi în persoana lui Nestorie.

   [32] Ioan 10, 33.

   [33] Sfântul Atanasie, Epist. ad Maxim. philosoph.

   [34] Ibid., § 5.

   [35] În aceeaşi epocă cu Sfântul Atanasie, Sfinţii Chiril al Ierusalimului şi Grigorie de Nazianz respingeau încă Apocalipsa, aşa cum vom vedea studiind operele lor.

   [36] Sfântul Atanasie, Epist. ad Marcellin., § 1, 2.

   [37] Ibid., § 3 ad 20.

   [38] Ibid., § 22 ad 26.

   [39] Ibid., § 27 ad fin.

   [40] Sfântul Atanasie, Exposit. in Psalm.

   [41] Sfântul Atanasie, De Titulis Psalm.

   [42] Sfântul Atanasie, Epist. ad Episcop. Ægypt. et Lyb., § 8.

   [43] A se vedea mai ales Barruel, Despre papă şi drepturile sale (Du Pape et de ses droits), partea a II-a, cap. 18. Acest scriitor pretinde că Sfântul Atanasie a făcut apel la Roma împotriva sentinţei Sinodului din Tyr şi împotriva altei depuneri pronunţate contra lui. Noi am citat documentele care au convins de minciuna lui Barruel şi a celor care au susţinut aceeaşi eroare.

   [44] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad. Monach., § 9 şi urm.; Apolog. cont. Arian., § 19 şi urm..

   [45] Sfântul Atanasie, Apolog. cont. Arian., § 37 şi urm..

   [46] Sfântul Atanasie, Epist. ad Afros., § 1.

   ... του αγαπητου και συλλειτουσγου ημων, Δαμασου, του επισκοπου της μεγαλης Ρωμης ... Cuvântul συλλειτουσγος aduce cu el ideea aceluiaşi serviciu public, a aceleiaşi funcţii.

   [47] Ibid., § 10.

   [48] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad. Monach., § 37.

   [49] Ibid., § 35.

   [50] Sfântul Atanasie, Epist. encycl., § 3.

   [51] Sfântul Atanasie, Epist. ad Dracont., § 1, 2, 3.

   [52] Ibid., § 9.

   [53] Sfântul Atanasie, Epist. 4 ad Serapion, § 12.

   [54] Sfântul Atanasie, De Decret. Nic. Synod., § 30.

   [55] Sfântul Atanasie, Orat. IV, cont. arian., § 21.

   [56] Sfântul Atanasie, Epist. 4 ad Serapion, § 13.

   [57] Sfântul Atanasie, Orat. II, cont. arian., § 42.

   [58] Ap. Teodoret, Dialog. II.

   [59] Sfântul Atanasie, Apolog. cont. Arian., § 11.

   [60] Ibid., § 30.

   [61] Sfântul Atanasie, Apolog. ad Constant., § 15, 16.

   [62] Κυριακον παντες ονομαξουσιν. A se vedea nota 1 de la pagina 338, volumul II din Istoria Bisericii a noastră.

   [63] Sfântul Grigorie de Nazianz, Orat. XXI, in Laud. Athan.; Sfântul Atanasie, Apolog. de fuga; Socrate, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 8; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 10; Rufin, Hist. Eccl., cartea I, c. 18.

   [64] Sfântul Atanasie, Epist. ad Dracont., § 1.

   [65] Ibid., § 2.

   [66] Ibid., § 3.

   [67] Ibid., § 4.

   [68] N.tr.: I Timotei 4, 14.

   [69] Ibid., § 5.

   [70] Ibid., § 6.

   [71] Ibid., § 7.

   [72] Ibid., § 8.

   [73] Ibid., § 9.

   [74] Noi am citat anterior acest fragment.

   [75] Sfântul Atanasie, Epist. ad Dracont., § 10.

   [76] Sfântul Atanasie, Epist. festal.

   [77] Noi am remarcat deja mai sus că descoperirea acestor epistole aparţine lui Curton. Cardinalul Mai le-a inserat în a sa Bibliotecă Nouă a Părinţilor (Nouvelle Bibliotheque des Peres), cu o traducere latină făcută după descoperirea siriacă şi editată de Curton.

   [78] Sfântul Atanasie, Epist. festal. 1, § 5.

   [79] N.tr.: Ioan 6, 53.

   [80] Ibid., § 7.

   [81] N.tr.: Pharmouthi sau Parmouti este cea de-a opta lună din calendarul egiptean, şi corespunde perioadei dintre 27 martie şi 25 aprilie din calendarul iulian. În Egiptul antic, ea era cea de-a patra lună din anotimpul Proyet (Creştere şi apariţie), când apele Nilului scădeau şi culturile începeau să crească în tot pământul Egiptului.

   [82] În alte epistole, el indică începutul postului mare; apoi Săptămâna Mare, Paştele şi Cincizecimea.

   [83] Sfântul Atanasie, Epist. festal. 1, § 10.

   [84] Ibid., § 11.

   [85] Sfântul Atanasie, Epist. festal. 2, § 6, 7.

   [86] N.tr.: Phamenoth sau Paremhat este cea de-a şaptea lună din calendarul egiptean, şi corespunde perioadei dintre 25 februarie şi 26 martie din calendarul iulian. În Egiptul antic, ea era cea de-a treia lună din anotimpul Proyet (Creştere şi apariţie), când apele Nilului scădeau şi culturile începeau să crească în tot pământul Egiptului.

   [87] Sfântul Atanasie, Epist. festal. 3, § 6.

   [88] N.tr.: Luca 24, 5-6.

   [89] Sfântul Atanasie, Epist. festal. 4, § 1.

   [90] Ibid., § 4.

   [91] N.tr.: Matei 26, 17.

   [92] Ibid., § 5.

   [93] N.tr.: Potrivit I Corinteni 11, 27, 29.

   [94] Aceste curăţiri exterioare sunt încă în uz în Bisericile Ortodoxe Răsăritene.

   [95] Sfântul Atanasie, Epist. festal., 10, § 1.

   [96] Ibid., § 2.

[97] N.tr.: Matei 18, 20.

   [98] Ibid., § 7.

   [99] N.tr.: Potrivit Isaia 50, 7.

   [100] Ibid., § 8.

   [101] Sfântul Atanasie, Epist. festal., 13, § 6.

   [102] Sfântul Atanasie, Epist. festal., 19, § 1.

   [103] Ibid., § 6.

   [104] Ibid., § 8.

   [105] Sfântul Fotie, Epist. ad Taras.

   [106] Sfântul Chiril al Ierusalimului, op., edit. Bened.

   [107] Iată acest simbol extras textual de la Sfântul Chiril:

   ,,Noi credem într-un Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, făcătorul cerului şi al pământului, tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute;

   Şi într-un Domn, Iisus Hristos, Fiu unic al lui Dumnezeu, care a fost născut din Tatăl, Dumnezeu adevărat mai înainte de toţi vecii; prin care toate lucrurile au fost făcute;

   Care a venit în trup, şi S-a întrupat de la Fecioara prin Sfântul Duh; care a fost răstignit şi a fost îngropat; care a înviat a treia zi; S-a urcat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui; şi care va veni cu slavă să judece viii şi morţii; şi a cărui stăpânie nu va avea sfârşit;

   Şi într-un Duh Sfânt, Mângâietorul, care a grăit prin prooroci;

   Şi într-un botez al pocăinţei pentru iertarea păcatelor;

   Şi într-una Sfântă Biserică Sobornicească;

   Şi în viaţa veşnică”.

   [108] Sfântul Chiril, Procatech., § 1. Catehumenii erau numiţi φωτιζομενοι, în latină: illuminundi.

   [109] Ibid., § 2.

   [110] Ουκεφωτισθη, în latină: non illuminatus est. Se numea luminare harul dat prin botez.

   [111] Ibid., § 3.

   [112] Ibid., § 4.

   [113] Ibid., § 7.

   [114] N.tr.: Potrivit Efeseni 4, 5.

   [115] Ibid., § 9.

   [116] Ibid., § 10.

   [117] Ibid., § 11 şi 12.

   [118] Ibid., § 13.

[119] Ibid., § 14.

   [120] Ibid., § 16.

   [121] Sfântul Chiril, Catech. I, § 2. Schimbarea omului vechi în omul nou se făcea, după Sfântul Chiril: δια της εξομολογησεως, per confessionem.

   [122] Cu alte cuvinte credincios, πιστος. Credinciosul se mai numeşte luminat sau iluminat.

   [123] Ibid., § 5.

   [124] Sfântul Chiril, Catech. II, § 1 ad 10.

   [125] Εις μονος αναμαρτητος (§ 10). Aceasta era dogma Bisericii primare, opusă celei care a fost proclamată în zilele noastre de Biserica Romană despre Fecioara Maria, dogmă care zice că a fost zămislită fără păcatul originar şi scutită de tot păcatul actual. Această pretinsă dogmă definită în 1851 este opusă învăţăturii primare formulate de Sfântul Chiril al Ierusalimului şi de ceilalţi Părinţi ai Bisericii.

   [126]Ibid., § 12, 13.

   [127] Πετροσ ο κορυφαιοτατος και πρωτοστατης των αποστολων ... το αποστολικον αξιωμα εσχεν αναφαιρετον.

   Pentru Sfântul Chiril, Sfântul Petru, deşi primul dintre apostoli, nu avea decât demnitatea apostolică. Episcopii Romei, care se pretind succesori ai Sfântului Petru, nu numai ca episcopi ai Romei, ci ca cei dintâi episcopi ai Bisericii, caută să abuzeze de cuvintele cel mai mare sau conducător, pentru a-i atribui Sfântului Petru, şi prin urmare loruşi, o demnitate superioară şi excepţională. Dar această eroare este opusă învăţăturii Părinţilor, aşa cum noi am văzut deja şi vom vedea încă în continuare.

   [128] Sfântul Chiril, Catech. III, § 3.

   [129] Ibid., § 12.

   [130] Ibid., § 10. Noi observăm că Sfântul Chiril expune adesea dogma lui Hristos fiu unic al lui Dumnezeu. În cea de-a treia cateheză (§ 14), el spune că Tatăl L-a numit pe Hristos Fiul Său în sensul strict al cuvântului, deoarece El este Cuvântul veşnic şi Fiul lui Dumnezeu prin fire; cel botezat nu este în acelaşi fel fiul lui Dumnezeu, ci el este prin înfiere. Nu se putea expune mai limpede dogma consubstanţialităţii.

   [131] Ibid., § 15.

   [132] Sfântul Chiril, Catech. IV, § 1.

   [133] Ibid., § 2.

   [134] Ibid., § 10. Acest fragment va da de gândit că crucea nu rămăsese întreagă la Ierusalim, şi s-ar fi putut obiecta împotriva autenticităţii crucii despre care se afirmă că ea fusese conservată acolo.

   [135] Prin cuvântul καταχθονια, subterranea, Sfântul Chiril vroia să indice spaţiile din afara lumii văzute, şi unde se află sufletele după moarte.

   [136] Se ştie că Bisericile protestantă şi anglicană l-au desfiinţat ca fiind contrar obiceiurilor Bisericii primare. Ele au luat o cale greşită în această privinţă, ca în privinţa multor altor lucruri pe care noi le-am indicat deja şi le vom indica în continuare.

   [137] Sfântul Chiril, ca toţi ceilalţi Părinţi, nu vorbeşte decât de judecata finală care va hotărî pentru veşnicie soarta tuturor oamenilor.

   [138] Sfântul Chiril nu face aici nici o aluzie la Purcederea Sfântului Duh.

   [139] Sfântul Chiril, Catech. V, § 1 ad 5.

   [140] Ibid., § 6.

   [141] Ibid., § 7.

   [142] Ibid., § 10 şi 11.

   [143] Ibid., § 12.

   [144] Ibid., § 13.

   [145] Sfântul Chiril, Catech. VI, § 2.

   [146] Ibid., § 5.

   [147] Ibid., § 7, 9.

   [148] Ibid., § 11.

   [149] Acest fapt a fost admis de Sfântul Iustin (Apolog. 11), Irineu (Cont. Hæres., cartea I, 23); Tertullian (Apologet., c. 13); Eusebiu (Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 13, 14) şi alţi autori mai târzii. Unii critici au contestat acest fapt şi au căutat să explice inscripţia într-un alt mod decât scriitorii savanţi pe care tocmai i-am citat. Se poate prefera foarte rezonabil mărturia acestor savanţi sistemelor câtorva critici moderni. A se vedea despre Simon Magul, nota noastră 2 de la pagina 313 a volumului I din Istoria Bisericii.

   [150] Sfântul Chiril (§ 15) dă lui Petru şi Pavel acelaşi titlu de οι τησ ’Εκκλησιας προσταται, însărcinaţi cu ocârmuirea Bisericii, sau conducători ai Bisericii. După episcopul de Ierusalim, Petru nu avea deci un drept exclusiv asupra acestui titlu, şi Pavel avea acelaşi drept ca el. Ceea ce îi distingea în relatările Noului Testament, precum cheile împărăţiei care îi erau caracteristice lui Petru, şi ridicarea la cel de-al treilea cer care-i era caracteristică lui Pavel, nu le conferea o autoritate distinctă. Sfântul Petru şi Sfântul Pavel nefiind împreună la Roma decât către anul 67, sub Nero, în această epocă, după Sfântul Chiril, s-ar fi petrecut faptul referitor la Simon Magul, care ar fi locuit astfel la Roma mai mulţi ani.

   [151] Sfântul Chiril, Catech. VII, § 4.

   [152] Sfântul Chiril, Catech. VIII şi IX.

   [153] Sfântul Chiril, Catech. X.

   [154]SfântulChiril, Catech.X, § 14. αρχιερευσ απαραβατον εχων την ιερωσυνην ... ουτε διαδοχον ετερον εχων τησ αρχιερατειας. Această învăţătură este diametral opusă teoriei papale.N.tr.: În original, scrie ,,arhipreot”, dar în limba greacă scrie ,,arhiereu”.

   [155] Παρθενοσ η Θεοτοκος. Deci acest titlu nu a fost inventat defel de Sinodul din Efes, precum au pretins anumiţi scriitori puţin instruiţi.

   [156] Sfântul Chiril, Catech. XI.

   [157] Sfântul Chiril, Catech. XII.

   [158] Sfântul Chiril, Catech. XIII.

   [159] Sfântul Chiril, Catech. XIV.

   [160] Ibid., § 27.

   [161] Sfântul Chiril, Catech. XV.

   [162] Sfântul Chiril, ca mulţi alţi Părinţi ai Bisericii, a dezvoltat subiectul semnelor ce trebuie să preceadă cea de A Doua Venire; ei au adus în privinţa acestui subiect mai multe proorocii, mai cu seamă pe cea a lui Daniil; dar ei nu dau teoriile lor ca dogme pe care suntem obligaţi să le credem.

   [163] Sfântul Chiril, Catech. XVI.

   [164] Ibid., § 2.

   [165] N.tr.: Matei 11, 27; Ioan 16, 13-14.

   [166] Sfântul Chiril, Catech. XVI, § 24. La paragraful 22, vorbind despre lucrarea Sfântului Duh în lume, Sfântul Chiril dă o idee despre mărimea Bisericii secolului al IV-lea. ,,Aş vrea, spune el, ca tu să socoteşti câţi creştini aparţin acestei eparhii şi întregii provincii a Palestinei. De acolo, mergi cu gândul până la hotarele cele mai îndepărtate ale Imperiului Roman; apoi aruncă-ţi ochii asupra restului lumii, şi tu vei vedea creştini la perşi, la diferitele popoare precum indieni, goţi, sarmaţi, gali, spanioli, mauri, africani, etiopieni, şi celelalte popoare cărora noi nu le cunoaştem nici măcar numele. Socoteşte, la fiecare popor, episcopii, preoţii, diaconii, monahii, fecioarele, laicii, şi vezi câte daruri a împărţit acolo Sfântul Duh; cum, în toată lumea, unii practică onestitatea, alţii fecioria veşnică, sau milostenia, sau sărăcia. Sfântul Duh este ca un centru luminos ale cărui raze se răspândesc pretutindeni”.

   [167] Sfântul Chiril, Cateh. XVII.

   [168] Ibid., § 11.

   Noi trebuie să remarcăm două fragmente în această cateheză referitoare la Sfântul Pavel şi Sfântul Petru. Sfântul Pavel este considerat de Sfântul Chiril apostolul Romei: κατηχησοντα δε και την βασιλιδα Ρωμην: Regiamque Romam institutis imbuit (vid. Et., § 31). După evanghelizarea Romei de către el, el menţionează călătoria sa în Spania (§ 26). În paragraful următor (§ 27) el îl numeşte pe Sfântul Petru: conducător al apostolilor şi purtătorul de chei al Împărăţiei cerurilor: ο πρωτοστατησ των αποστολων και τησ Βασιλειασ των ουρανων κλειδουχοσ Πετροσ. Dar Sfântul Chiril nu consideră aceste titluri ca conferindu-i Sfântului Petru o autoritate particulară. Este de remarcat că el nu vorbeşte nici de episcopatul, nici măcar de apostolatul Sfântului Petru la Roma, şi că el rezervă Sfântului Pavel titlul de apostol al Romei. Prin urmare, în zadar adepţii papalităţii au vrut să vadă în acest text al Sfântului Chiril o dovadă în favoarea acestei instituţii. Noi am văzut că sfântul doctor dă titlul de conducător al apostolilor Sfântului Pavel ca şi Sfântului Petru. Titlul de purtător de chei nu este decât o aluzie la textul evanghelic. În ce priveşte episcopatul Sfântului Petru în Roma, care ar fi motivul papalităţii, Sfântul Chiril îl respinge, într-adevăr în mod indirect, dar în realitate foarte oficial. El neagă de asemenea în acelaşi mod episcopatul Sfântului Petru în Antiohia (§ 28).

   [169] Sfântul Chiril, Cateh. XVIII.

   [170] Ibid., § 1.

   [171] Ibid., § 23.

   [172] Prin aceste din urmă cuvinte, Sfântul Chiril indică de asemenea cu claritate că el putea să săvârşească pentru catehumeni tainele Bisericii.

   Este foarte important de remarcat că, în explicaţia cuvântului catolic (n.tr.: universal, sobornicesc; noi vom scrie de aici încolo sobornicesc), Sfântul Chiril nu face nici o aluzie la supunerea în faţa unei autorităţi care ar fi centrul unităţii. Nu se cunoştea, în vremea sa, această teorie modernă a papalităţii.

   [173] Sfântul Chiril, Cateh. XVIII, § 26.

   [174] Pentru a desemna o Biserică, Sfântul Chiril se foloseşte de cuvântul το Κυριακον (în latină Dominicum), cuvânt asupra căruia noi am atras atenţia de mai multe ori cititorului şi care este de cea mai nobilă antichitate.

   [175] Sfântul Chiril nu recunoştea decât trei ordine în Biserică, apostolii sau episcopii; proorocii sau preoţii; doctorii sau diaconii însărcinaţi cu citirea cărţii de învăţătură în adunările credincioşilor. Aşa interpretează el textul Sfântului Pavel pe care-l citează (I Corinteni 12, 28) şi nu vede în celelalte funcţii indicate de apostol decât daruri speciale şi nu ordine permanente.

   [176] Nu este lipsit de importanţă să atragem atenţia asupra definiţiei pe care Sfântul Chiril al Ierusalimului o dă Bisericii soborniceşti; ea este cu totul contrară celei pe care o dă Biserica Romană sau papală. Se poate crede că teologii romani au avut necuviinţa de a cita textele reproduse alăturat, ale Sfântului Chiril, în favoarea sistemului papal ? Un episcop in partibus, dl. Luquet, episcop de Hesebon, a îndrăznit chiar să citeze aceleaşi texte într-o scrisoare foarte insolentă pe care el a adresat-o preacinstiţilor episcopi ortodocşi din Rusia. Această scrisoare se găseşte, sub forma unei introduceri, la începutul unui pamflet greoi al lui Theiner împotriva Bisericii Ortodoxe Soborniceşti a Rusiei (a se vedea partea L din introducere).

   [177] Asemenea Părinţilor pe care noi i-am citat anterior, Sfântul Chiril consideră că viaţa veşnică nu începe decât după învierea trupurilor şi judecata generală. Aşteptând, morţii sunt într-o stare provizorie în raport cu soarta care le va fi atribuită mai târziu.

   [178] Sfântul Chiril, Catech. Mystag. I, § 1.

   [179] Botezul solemn se dădea la slujba de seară cu care începea sărbătoarea Paştilor.

   [180] Ibid., § 2 şi următoarele.

   [181] Ibid., § 7.

   [182] Trebuie să remarcăm că, după Sfântul Chiril, sfinţirea elementelor euharistice nu are loc decât prin invocare, aşa cum învaţă încă Biserica Sobornicească Răsăriteană.

   Noi vom observa în plus că sfântul doctor, făcând o comparaţie între alimentele pângărite prin invocarea diavolilor şi elementele euharistice, nu menţionează, pentru cele dintâi, decât o simplă murdărire, în timp ce el spune în mod expres că pâinea şi vinul sfinţite devin trupul şi sângele lui Hristos.

   [183] Ibid., § 9, 11. După Sfântul Chiril, raiul de pe pământ a fost aşezat în Răsărit, în raport cu Palestina. El indica astfel câmpiile Eufratului şi Tigrului.

   [184] Sfântul Chiril, Catech. Mystag. II, § 2.

   [185] Ibid., § 3.

   [186] Ibid., § 4.

   [187] Ibid., § 5, 6, 7.

   [188] Sfântul Chiril, Catech. Mystag. III, § 1.N.tr.: Confirmarea este numele catolic al tainei mirungerii; noi vom scrie de acum încolo mirungere.

   Biserica Sobornicească Răsăriteană a păstrat unirea mistică a botezului cu mirungerea.Biserica Romană, păstrând vechiul obicei în săvârşirea a două taine, a repetat mirungerea după mai mulţi ani prin slujirea episcopului. Biserica Anglicană a păstrat eroarea Bisericii Romane şi a adăugat la ea desfiinţarea ungerii, sub falsul pretext că ea este contrară obiceiurilor primare. Protestanţii au desfiinţat cu totul, taina şi ritualurile sale, sub pretextul simplităţii primare.

   [189] Ibid., § 3.

   [190] Protestanţii au pretins, pornind de la acest text, că Sfântul Chiril nu admitea în euharistie decât o realitate mistică ca cea pe care el o atribuie uleiului înmiresmat de la mirungere. Sfântul Chiril se va angaja el însuşi curând în a răspunde acestui sistem. Sfântul doctor nu avea în vedere decât a reliefa în ochii neofiţilor importanţa untdelemnului sfinţit, dar nu vroia să spună că între principiul sfinţitor care-i era conferit după sfinţirea sa, şi pâinea euharistică, exista o similitudine totală. El numeşte pe drept pâinea euharistică trupul lui Hristos, în timp ce el nu numeşte untdelemnul sfinţit Sfântul Duh.

   [191] Sfântul Chiril, Catech. Mystag. III, § 4.

   [192] Ibid., § 5.

   [193] Această singură separare răspunde protestanţilor potrivit cărora realitatea (nereală) pe care ei o admit nu ar exista decât în momentul împărtăşirii.

   [194] N.tr.: Matei 26, 26 şi 28.

   [195] Sfântul Chiril, Catech. Mystag.IV, § 1.

   [196] Και ουκ αξιοπιστος εστιν, οινον μεταβαλων εισ αιμα, § 2. Există deci, după Sfântul Chiril, schimbarea substanţei vinului în substanţa sângelui, în pofida aparenţelor care rămân ele însele.

   [197] Ibid., § 3.

   [198] Πνευματικωσ (§ 4).

   [199] Sfântul Chiril, Catech. Mystag. IV, § 6.

   [200] Ibid., § 9.

   [201] Sfântul Chiril, Catech. Mystag. V, § 2.

   [202] ’Αλληλουσ απολαβετε, και αλληλουσ ασπαζωμεθα.

   [203] Ανω τας καρδιασ (§ 4).

   [204] Εχομεν προσ τον κυριον.

   [205] Ευχαριστησωμεν τω κυριω ... αςιον και δικαιον (§ 5).

   [206] Ibid., § 6.

   [207] Expresia ebraică Dumnezeul oştirilor (Savaot) înseamnă Dumnezeu puternic, oştirea fiind considerată simbolul puterii.

   [208] Sfântul Chiril, Catech. Mystag. V, § 7.

   [209] Ινα ποιηση μεν αρτον σωμα Χριστου, τον οε οινον αιμα Χριστου.

   [210] Μεταβεβληται.

   [211] Sfântul Chiril, Catech. Mystag. V, § 8.

   [212] Ibid., § 9.

   [213] Acest text le întăreşte pe cele pe care noi le-am citat deja şi dovedeşte că invocarea sfinţilor şi rugăciunea pentru cei morţi datează din secolele primare.

   [214]Ibid., § 10 ad 18.

   [215] Τα αγια τοισ αγιοις (§ 19).

   [216] Εισ αγιοσ, εισ κυριος Ιησουσ Χριστοσ (Ibid).

   [217] Γευσασθε και ιοετε, οτι Χριστος ο κυριος (§ 20).

   [218] Ibid., § 21.

   [219] Sfântul Chiril, Catech. Mystag. V, § 22.

   [220] Cei care cunosc liturghia urmată încă în zilele noastre de Biserica Sobornicească Răsăriteană şi cunoscută sub numele de liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, vor observa că ea este în întregime conformă cu aceea care era urmată la Ierusalim în secolul al IV-lea, şi care nu era nouă atunci, şi data mai curând din timpurile apostolice. Bisericile apusene au păstrat riturile conforme cu această liturghie străveche, dar ele sunt astăzi amestecate cu o mulţime de modificări adoptate în timpul Evului Mediu. Sfântul Chiril nu a vorbit decât de liturghia credincioşilor şi nu de liturghia catehumenilor.

   N.tr.: Trebuie să remarcăm o diferenţă între liturghia de atunci şi cea din zilele noastre: credincioşii nu se mai împărtăşesc astăzi ca în acea vreme, nu primesc în mâini Trupul lui Hristos şi separat Sângele Lui, ci primesc din sfântul potir, prin mâna preotului, Trupul şi Sângele lui Hristos.

   [221] Mai mulţi scriitori ai timpului au menţionat acest fapt; el a fost consemnat în Cronica alexandrină sau pascală, pentru anul 351.N.tr.: Această minune este consemnată în Vieţile sfinţilor şi sinaxarele Bisericii Ortodoxe în ziua de 7 mai, ,,Arătarea semnului Sfintei Cruci la Ierusalim”, iar în Minei, pe 7 mai, este o slujbă închinată acestei minuni.

   [222] Sfântul Grigorie de Nyssa, In Laud. Frat. Basil. init.; Sfântul Grigorie Teologul, In Laud. Basil. Magni, Cuvântul 43. Vita S. Basil. In op. Edit. Bened.

   [223] Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 43, § 20. Edit. Bened.

   [224] Sfântul Vasilie cel Mare, Homil. in hexaemeron.

   [225] Sfântul Vasilie cel Mare, Homil. I, § 1, 2 şi 3.

   [226] Ibid., § 3.

   [227] Sfântul Vasilie cel Mare, Homil. II, § 1, 2 şi 3.

   [228] Ibid., § 4.

   [229] Ibid., § 6.

   [230] N.tr.: Facerea 1, 3.

   [231] Ibid., § 7.

   [232] Ibid., § 8.

   [233] N.tr.: Facerea 1, 5.

   [234] Sfântul Vasilie cel Mare, Homil. III, § 3.

   [235] Sfântul Vasilie cel Mare, Homil. IV.

   [236] Mai multe mări primare au fost deplasate în momentul marii bulversări care a fost numită potop, de aşa natură că nu se poate spune cu siguranţă că toate mările actuale sunt mările primare. Deplasarea mai multor mări este atât de bine demonstrată de fosilele care se găsesc pe suprafaţa globului, încât nu se poate exprima nici o îndoială cu privire la acest subiect.

   [237] Sfântul Vasilie cel Mare, Homil. V.

   [238] Sfântul Vasilie cel Mare, Homil. VI.

   [239] Sfântul Vasilie cel Mare, Homil. VII şi VIII.

   [240] Sfântul Vasilie cel Mare. Περι τησ του ανθρωπου κατασκευησ ... περι παραδεισου, Cuvântul 1, 2, 3.

   [241] Ibid., Cuvântul 1, § 16.

   [242] Sfântul Vasilie cel Mare, Homil. in Psalm. et Comment. in Isaia Prophet.

   [243] Scrierile care au fost prezentate sub titlurile Cea de-a patra carte şi Cea de-a cincea carte ale Sfântului Vasilie contra lui Eunomie sunt respinse ca apocrife de un mare număr de erudiţi. Noi împărtăşim această opinie şi nu găsim în aceste cărţi nici acelaşi stil, nici aceeaşi metodă, nici aceeaşi profunzime ca în celelalte lucrări ale sfântului doctor. Trebuie atribuite unui teolog ulterior şi care a rămas necunoscut.

   [244] Sfântul Vasilie cel Mare, Adv. Eunom., Cartea I, § 1.

   [245] Ibid., § 1.

   [246] Ibid., § 2.

   [247] Ibid., § 2 ad 6.

   [248] Ibid., § 6 ad 27.

   [249] Υποστασισ ipostas semnifică la fel de bine substanţa, ca şi Persoana; ουσια esenţa semnifică de asemenea substanţa şi, sub acest din urmă raport, sensul său se confundă cu cel al primului cuvânt; de aici o polemică [pe marginea acestor cuvinte] de care ereticii abuzau, şi care a fost de asemenea cauza unor erori involuntare.

   [250] Sfântul Vasilie cel Mare, Adv. Eunom., Cartea a II-a, § 1 ad 34.

   [251] Sfântul Vasilie cel Mare, Adv. Eunom., Cartea a III-a, § 1.

   [252] Ibid., § 2 ad 4.

   [253] Ibid., § 5.

   [254] Ibid., § 6. Este iar ceea ce învaţă Biserica Sobornicească Răsăriteană cu privire la această taină pe care Bisericile apusene au avut pretenţia de a o lămuri, adăugând la expresiile Scripturilor cuvinte noi, necunoscute în întreaga tradiţie sobornicească.

   [255] Sfântul Vasilie cel Mare, De Spirit. Sanct., c. 1, § 1.

   [256] Ibid., § 3.

   [257] Ibid., § 2.

   [258] Ibid., § 3. Acest fragment este o mărturie în favoarea autenticităţii liturghiei atribuite Sfântului Vasilie şi care este în uz în Biserica Răsăriteană, în ziua praznicului sfântului şi în zilele din postul mare când se săvârşeşte liturghia.

   [259] Sfântul Vasilie cel Mare, De Spirit. Sanct., c. 2, § 4.

   [260] Ibid., c. 3, 4, 5.

   [261] Ibid., c. 6.

   [262] Ibid., c. 7.

   [263]Ibid., c. 8.

   [264]Ibid., c. 9.

   [265] Τασ (εννοιασ) τε εκ των Γραφων ... και ασ εκ τησ αγραφου παραδοσεωσ των πατερων ... c. 9, § 22. Din expresiile Sfântului Vasilie, protestanţii pot vedea că tradiţia nescrisă a Bisericii este cât se poate de veche. Au putut chiar să se convingă din citatele noastre din Sfântul Irineu, Tertullian şi din alţi Părinţi din primele trei veacuri, că această învăţătură era la fel de veche ca învăţătura apostolică.

   [266] Sfântul Vasilie cel Mare, De Spirit. Sanct., c. 10, 11.

   [267] Ibid., c. 12, 13, 14, 15.

   [268] Ibid., c. 16.

   [269] Ibid., c. 17, 18.

   [270] Ibid., c. 18, § 46.

   [271] Nu se putea exprima mai clar decât a făcut-o aici Sfântul Vasilie dogma Duhului purcezând de la Tatăl singur şi trimis prin Fiul. Totuşi teologii apuseni au falsificat texte ale Sfântului Vasilie şi le-au inventat chiar pentru a face din acest sfânt doctor un patron al ereziei apusene privind purcederea de la Tatăl şi de la Fiul. Textele pe care ei le-au falsificat nu se referă deloc la Principiul Sfântului Duh, ci la acţiunea comună a trei persoane, acţiune a cărei obârşie este Tatăl; al cărei mijloc este Fiul, şi care se lucrează în Sfântul Duh.

   [272] Sfântul Vasilie cel Mare, De Spirit. Sanct., c. 19 ad 25.

   [273] Ibid., c. 25 ad 30.

   [274] Ibid., c. 29, § 72, 73, 74.

   [275] Sfântul Vasilie cel Mare, Serm. de Legend., lib. Gentil.

   [276] Sfântul Vasilie cel Mare, De Spirit. Sanct., c. 10 şi urm.; Homil. in s. Baptism.

   [277] Sfântul Vasilie cel Mare, Moral. Regul. 21 şi urm.; Regul. brev. interrogat. 310; Epist. class. II. Epist. 93.

   [278] Sfântul Vasilie cel Mare, De Spirit. Sanct., § 66.

[279] Sfântul Vasilie cel Mare, Regul. brev. interrogat. 229 şi 288.

   [280] Sfântul Vasilie cel Mare, Epist. class. II, Epist. 134, 161; De Spirit. Sanct., § 39, 61.

   [281] Sfântul Vasilie cel Mare, Epist. class. I, Epist. 42; Epist. class. II, Epist. 161, 183, 197.

   [282] Iezuitul Barruel (Despre papă şi despre drepturile sale, partea a II-a, c. 3) a citat o epistolă a Sfântului Vasilie către Sfântul Atanasie ca cuprinzând o dovadă în favoarea papalităţii. Nu există în această epistolă nici măcar un cuvânt în favoarea papalităţii. În schimb, se poate citi acolo că Sfântul Atanasie avea grijă de toate Bisericile. Dacă acest cuvânt ar fi fost spus despre episcopul Romei, s-ar fi abuzat de el în favoarea papalităţii. Totuşi, el nu dovedeşte decât râvna episcopală a celui care a meritat [acest cuvânt] (Epist. 69 ad Athan.). Barruel l-a făcut pe Sfântul Vasilie episcop de Neocezareea.

   [283] Sfântul Grigorie Teologul, Op. Edit. Bened.

   [284] Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 1.

   [285] Ibid., Cuvântul 2.

   [286] Ibid., Cuvântul 9. Primele cuvinte din acest discurs arată că se făcea o ungere a preoţilor şi a episcopilor atunci când ei erau hirotoniţi.

   [287] Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 10.

   [288] Ibid., Cuvântul 12, 16 şi 18.

   [289] Ibid., Cuvântul 27 şi urm..

   [290] Ibid., Cuvântul 28; 2a Theologica.

   [291] Ibid., Cuvântul 29; 3a Theologica, § 2.

   [292] Se va observa că Sfântul Grigorie Teologul nu cunoştea purcederea de la Fiul, din care Biserica Romană a făcut o dogmă. Noi vom găsi chiar respingerea erorii romane în cel de-al cincilea cuvânt teologic.

   [293] Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 29; 3a Theologica, § 19, 20.

   [294] Ioan 7, 37.

   [295] Ibid., Cuvântul 30; 4a Theologica.

   [296] Ibid., Cuvântul 31; 5a Theologica.

   [297] Ibid., § 8, 9. Sfântul Grigorie Teologul respinge aici, anticipat, eroarea romană privind purcederea de la Fiul, eroare care nu se poate admite fără a atribui Fiului ceea ce face atributul distinctiv al Tatălui.

   [298] Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 31, § 10.

   [299] Ibid., Cuvântul 38.

   [300] Ibid., § 3.

   [301] Ibid., § 4.

   [302] Ibid., Cuvântul 39, § 1, 2.

   [303] Ibid., § 3 şi urm..

   [304] Ibid., § 14.

   [305] Ibid., § 20.

   [306] Ibid., Cuvântul 40, § 1.

   [307] Ibid., Cuvântul 45, § 2.

   [308] Ibid., Cuvântul 44.

   [309] Ibid., Cuvântul 41.

   [310] Ibid., § 5.

   [311] Ibid., § 19.

   [312] Sfântul Grigorie Teologul, Epist. 101, ad Cledon.

   [313] Sfântul Grigorie Teologul, Poem. 12.

   [314] Ieronim, De Viris illust., c. 133; Sfântul Amfilohie, Op. Edit. Gallandi.

   [315] Socrate, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 24; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 15; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 26; Ieronim, De Viris illust., c. 109, şi în diverse opere; Ruffin, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 7.

   [316] Libanius, Epist. 321 ad Sebast., edit. Amsteloedam.

   [317] Didim, Op. Fabric. Bibliotheca Græca.

   [318] Didim, De Trinit., cartea a II-a, c. 2.

   [319] Επειδη γαρ εκ του ενος Πατροσ φυσει, και ου δημιουργικη ενεργεια, προηλθον αι μακαριαι υποστασεις αυται, εις τον αυτον ενα αναγονται. Eruditul Didim respingea astfel în avans nu numai erezia Bisericii Romane privind purcederea Sfântului Duh, ci şi raţionamentele găunoase ale teologilor săi în favoarea acestei erezii.

   [320] Ioan 15, 26.

   [321] Didim, De Spirit. Sanct., § 17, 22.

   [322] Macarie Egipteanul şi Macarie Alexandrinul, Op. Edit. Migne; Patrologia Græca, tomul XXXIV; Paladie, Hist. Lausiac.

   [323] Avem de la Orsisie o lucrare, Instituţia monahilor, şi de la Sfântul Pahomie regula monahală despre care noi am vorbit deja.

   [324] Acest episcop a scris o carte contra maniheilor şi o alta despre titlurile psalmilor; două dintre epistolele sale au fost păstrate; ele sunt adresate prima episcopului Eudoxie, cea de-a doua monahilor din Alexandria. El a meritat titlul de scolastic, adică, de profesor erudit.

   Ieronim, De Viris illust., c. 99.

   [325] Am moştenit de la Sfântul Antonie epistole, cuvântări, canoane şi reguli.

   [326] Avem de la stareţul Teodor o circulară către mânăstiri despre Paşti.

   [327] Serapion şi Pafnutie au întocmit o regulă monahală.

   [328] Isaia a alcătuit omilii, canoane, reguli monahale.

   [329] Evagrie a alcătuit de asemenea canoane, reguli şi câteva opuscule teologice.

   Toate operele acestor scriitori egipteni au fost adunate în Bibliotheca Pat. de Gallandi.

   [330] Ap. Fabric., Bibliotheca Græca; Ieronim, De Viris illust., c. 119.

   [331] Ap. Gallandi, Bibliotheca Pat.. Ieronim (De Viris illust., c. 92) spune că Trifilie era omul cel mai elocvent din Cipru şi că el a scris un comentariu la Cântarea cântărilor.

   [332] Ap. Fabric., Bibliotheca Græca. El trebuie deosebit de arianul Asterie de care vorbeşte Ieronim, De Viris illust., c. 94.

   [333] Ap. Gallandi, Bibliotheca Pat.

   [334] Ieronim, De Viris illust., c. 91.

   [335] Ap. Gallandi, Bibliotheca Pat.

   [336] Ieronim, De Viris illust., c. 90.

   [337] Ieronim, De Viris illust., c. 115; Paladie, Hist. Lausiac.; Teodoret, Epist. 145; Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 26; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 16.

   [338] Sfântul Efrem, Op. Edit. Assemani, Romæ, 6 v. in folio.

   [339] Noi am citat în corpul istoriei scrisorile autentice ale lui Osie şi Iuliu. Ele fac cea mai mare cinste acestor sfinţi episcopi.

   [340] Noi am citat în altă parte lucrarea alcătuită de Febadie după Sinodul de la Rimini.

   [341] Eusebiu de Verceil a tradus comentariile lui Eusebiu de Cezareea la psalmi; nu avem de la el decât câteva epistole. S-a publicat un manuscris al Evangheliilor scris de el. A se vedea tomul XII din Patrologia Latina de Migne şi Bibliotheca Pat. de Gallandi.

   [342] A se vedea tomul VIII din Patrologia Latină.

   [343] Pentru operele acestor doi scriitori, a se vedea tomul XII din Patrologia Latină.

   [344] A se vedea Patrologia Latină, tomul XIII.

   [345] Sfântul Ilarie de Poitiers, Op Edit. Bened.

   [346] Sfântul Ilarie de Poitiers, De Trinit., cartea I.

   [347] Ibid., cartea a II-a.

   [348] Ibid., cartea a II-a, § 7.

   [349] Ibid., § 8 ad 28.

   [350] Ibid., § 29 şi urm..

   [351] Ibid., cartea a VIII-a, § 13 şi 14.

   [352] Ibid., § 20. Trebuie remarcat că Sfântul Ilarie este foarte explicit asupra acestui punct: că Sfântul Duh nu purcede decât de la Tatăl. Prin urmare, el nu vrea deloc să înveţe că Fiul participă la atributul personal al Tatălui, atunci când el spune că Sfântul Duh vine de la Tatăl prin Fiul (cartea a XII-a, § 55, 56). El nu considera Sfântul Duh decât în raport cu misiunea Sa pe care o are în realitate de la Tatăl prin Fiul.

   [353] Sfântul Ilarie de Poitiers, De Trinit., cartea a VIII-a, § 21 şi urm..

   [354] Sfântul Ilarie de Poitiers, Comment. sur le ch. XVI de S. Matth. et sur le Psaume CXXXI, § 4.

   [355] Sfântul Ilarie de Poitiers, De Trinit., cartea a VI-a, c. 36.

   [356] Ibid., cartea a II-a, c. 23.

   [357] Matei 16, 16.

   [358] Avem de la Zenon mici tratate despre diverse chestiuni dogmatice şi morale; despre mai multe capitole din Scripturi; mici cuvântări către catehumeni şi neofiţi botezaţi de curând. S. Zenon, Op. Edit. Ballerin.

   [359] Optatus a scris o lucrare împărţită în 7 cărţi intitulată Despre schisma donatiştilor. Noi am citat-o deja şi vom avea din nou ocazia de a ne servi de această lucrare istorică importantă. S. Optat. Milev., Op. Edit. Ellies du Pin.

   [360] S. Damasi, Op. Edit. Gallandi în Bibliotheca Pat..

   [361] Ap. Gallandi, Bibliotheca Pat..

   [362] S. Pacian. Barcilon., Op. ap. Gallandi, Bibliotheca Pat..

   [363] Operele poeţilor creştini apuseni se găsesc reunite în tomul XIX din Patrologia Latină.

   [364] Sfântul Ambrozie, Op. Edit. Bened. Noi nu putem analiza lucrările exegetice ale Sfântului Ambrozie. Noi vom remarca doar că scrierea sa despre Hexameron, deşi mai puţin profundă ca cea a Sfântului Vasilie, merită să fie studiată. El profită adeseori de lucrarea Sfântului Vasilie pe acelaşi subiect; dar nu acceptă toate opiniile marelui episcop de Cezareea.

   [365] Sfântul Ambrozie, De Virginit., cartea I, c. 3 şi urm..

   [366] Ibid., c. 6, 7.

   [367] Ibid., cartea a II-a.

   [368] Ibid., cartea a III-a, c. 1.

   [369] Sfântul Ambrozie, De Viduis.

   [370] Sfântul Ambrozie, De Mysteriis, c. 1 şi 2. Marcu 7, 32-35.

   [371] Ibid., c. 3.

   [372] Ibid., c. 5.

   [373] Ibid., c. 6.

   [374] Ibid., c. 7.

   [375] Ibid., c. 8.

   [376] Psalmi 42, 4.

   [377] Ibid., c. 8, § 47, 48.

   [378] Ibid., c. 9, § 50.

   [379] Ibid., § 54.

   [380] N.tr.: Matei 26, 26; Marcu 14, 22; Luca 22, 19.

   [381] Acest lucru are încă loc în Biserica Răsăriteană. Biserica Latină a schimbat obiceiul străvechi; preotul spune cu voce joasă cuvintele instituirii şi credinciosul nu mai poate răspunde Amin, în semn de credinţă.

   [382] Sfântul Ambrozie, De Mysteriis, c. 9, § 58.

   [383] Protestanţii au abuzat de aceste expresii de care Părinţii s-au servit pentru a exclude orice idee materială din euharistie; ei au pretins că ele ar exclude realitatea. Dacă s-ar fi apropiat de textele în care această realitate este învăţată atât de explicit, ei ar fi înţeles mai bine şi ar fi văzut că ele nu favorizează câtuşi de puţin sistemul calvinist, ci condamnă numai materialismul euharistic, susţinut de câţiva teologi latini.

   [384] Mysteria apertionis. Sfântul Ambrozie, De Sacrament., cartea I, c. 1.

   [385] Ibid., c. 2, § 5.

   [386] Ibid., cartea a II-a, c. 7, § 20.

   [387] Ibid., § 21. Aceasta era interpretarea pe care Părinţii din vechime o dădeau acestui fapt evanghelic, pe care susţinătorii papalităţii au îndrăznit să sprijine sistemele lor în favoarea puterii absolute a episcopului Romei asupra Bisericii.

   [388] Sfântul Ambrozie, De Sacrament., cartea a III-a, c. 1, § 4.

   [389] Ibid., § 1.

   [390] Ibid., c. 2, § 1. Când Sfântul Ambrozie vorbeşte de episcop, el îl numeşte summus sacerdos; aici, el nu vorbeşte decât de preot (sacerdos) ceea ce dovedeşte că, în secolul al IV-lea, preotul făcea mirungerea, tot aşa de bine în Biserica Apusului ca în cea a Răsăritului.

   [391] Aceasta dovedeşte că în Biserica Apuseană, în secolul al IV-lea, nu se întrebuinţa azimă.

   [392] Sfântul Ambrozie, De Sacrament., cartea a IV-a, c. 4, § 14.

   [393] Ibid., c. 5, § 21, 22, 23.

   [394] Este de remarcat că Sfântul Ambrozie dă cuvintele instituirii ca pe cele ale sfinţirii; dar el include în formula sfinţirii invocarea prin care Dumnezeu este rugat să primească această jertfă a preînchipuirii trupului şi sângelui lui Hristos, ca pe jertfa adevărată a aceluiaşi trup şi aceluiaşi sânge. Prin urmare, un liturgist doct apusean, părintele Lebrun a avut dreptate să privească ca formulă a sfinţirii rugăciunea întreagă în care sunt cuprinse cuvintele instituirii. Biserica Sobornicească Răsăriteană recunoştea că, în gura lui Iisus Hristos, cuvintele instituirii au fost cele de la sfinţire, deoarece puterea dumnezeiască era cuprinsă în ele; dar, în gura preotului, afirmaţia nu are aceeaşi putere şi sfinţirea este consecinţa acţiunii Sfântului Duh pe care preotul Îl invocă pentru ca pâinea şi vinul să devină trupul şi sângele lui Hristos. Noi am văzut că Părinţii greci învăţau astfel.

   [395] Ibid., c. 4, § 14.

   [396] Ibid., c. 6, § 27.

   [397] Fragmentele din liturghia apuseană citate de Sfântul Ambrozie există încă, aproape textual, în canonul liturghiei latine. Este prima menţiune a liturghiei latine pe care noi am întâlnit-o în documentele istorice.

   [398] În Bisericile răsăritene, nu se sfinţeşte decât vinul, deoarece vinul singur este menţionat la instituire[a tainei]; nu se toarnă apă în potir decât după sfinţire şi puţin înainte de împărtăşire.

   [399] Sfântul Ambrozie, De Sacrament., cartea a VI-a, c. 1.

[400] Sfântul Ambrozie, De Pænit., cartea I, c. 1, 2.

   [401]N.tr.: Matei 16, 19.Sfântul Ambrozie, De Pænit., cartea I, c. 6, § 33.

   [402] Se crede că teologii romani se grăbesc să abuzeze de acest fragment din Sfântul Ambrozie, făcând din episcopul Romei succesorul Sfântului Petru (ceea ce este fals); şi mai mult, atribuindu-i ca privilegii personale o autoritate pe care Sfântul Ambrozie o atribuie Bisericii întregi reprezentată de Sfântul Petru al cărui scaun este episcopatul.

   [403] Sfântul Ambrozie, De Pænit., cartea I, c. 3 şi urm..

   [404] Ibid., c. 8, § 36.

   [405] Ibid., c. 8 ad 16.

   [406] Ibid., c. 16, § 90.

   [407] Sfântul Ambrozie, De Pænit., cartea a II-a, c. 7. În capitolele anterioare ale celei de-a doua cărţi, el dovedeşte, prin Scriptură, că păcatele pot fi iertate.

   [408] Ibid., c. 7, § 57, 58.

   [409] Ibid., § 59.

   [410] Ibid., c. 8, § 66.

   [411] Ibid., c. 10, § 91.

   [412] Sfântul Ambrozie, De Fide.

   [413] Sfântul Ambrozie, De Spirit. Sanct..

   [414] Sfântul Ambrozie a interpretat cuvântul Evangheliei: care purcede de la Tatăl, din misiunea ad extra şi nu din originea veşnică. El se îndepărtează în acest punct de interpretarea celor mai mulţi Părinţi (a se vedea cartea I, c. 11, § 116 şi urm.).

   [415] Sfântul Ambrozie, De Incarnat. Dominic. Sacrament..

   [416] Cum teologii partizani ai papalităţii au îndrăznit să-l citeze pe Sfântul Ambrozie printre patronii erorii lor, noi trebuie să facem observaţia că sfântul episcop al Milanului, care vorbeşte neîncetat despre Biserică, nu a făcut niciodată aluzie la constituţia sa monarhică, ci exclusiv la constituţia sa sinodală. Noi am citat un text în care el numeşte episcopatul, scaunul lui Petru. Sfântul Petru nu era în ochii săi decât un simbol al adunării credincioşilor şi semnifica la o manieră generală apostolul sau episcopul. În acest sens el îl numeşte piatra sau temelia Bisericii; deoarece el are grijă să avertizeze că întâietatea Sfântului Petru nu este nici o întâietate de cinste, nici o întâietate de rang (De Incarnat., c. 4, § 32), ci o întâietate de credinţă şi de mărturisire de credinţă.

   Noi trebuie să cităm un text al Sfântului Ambrozie de care se abuzează încontinuu. În comentariul său la psalmul 40, § 30, Sfântul Ambrozie explică cum Iisus Hristos lucrează asupra Bisericii Sale pentru a o însufleţi, şi el citează în sprijinul acestui lucru ceea ce El a rânduit pentru Petru căruia i-a spus: Pe această piatră voiu zidi Biserica mea. Adresându-se lui Petru, El se adresează Bisericii, deoarece unde este Petru acolo este Biserica. Cum să înţelegem că partizanii papalităţii au îndrăznit să citeze un astfel de text pentru a demonstra că trebuie să fim uniţi cu papa pentru a face parte din Biserică ?

   Sfântul Ambrozie nu a făcut nici măcar o singură dată aluzie la autoritatea episcopului Romei, şi întreaga sa învăţătură despre Biserică este în contradicţie cu ideea de papalitate.

   El nu a recunoscut nici o prerogativă personală Sfântului Petru în ocârmuirea Bisericii şi nu consideră întreita sa mărturisire de dragoste decât ca fiind ispăşirea întreitei sale lepădări, înainte de a fi din nou chemat la apostolat (Apol. Proph. David., c. 9, § 50). Când Iisus Hristos l-a însărcinat pe Petru cu întărirea fraţilor săi, El i-a încredinţat pur şi simplu funcţiunile pastorale, potrivit sfântului doctor (In Psalm XLIII, § 40).

   [417] Ieronim, De Viris illust.. Operele celor mai mulţi dintre aceşti scriitori şi ale multor altora sunt reunite în Patrologia Latina, tomurile 18, 19, 20.

   [418] A se vedea despre Ulfila în Patrologia Latina, tomul 18.

   [419] Ieronim, De Viris illust., c. 98.

   [420] Ibid., c. 104.

   [421] Ibid., c. 93.

   [422] Ibid., c. 107.

   [423] Ibid., c. 120.

   [424] Ibid., c. 121.

   [425] Noi vom vorbi mai târziu despre aceasta studiind operele Fericitului Augustin.